duminică, 31 iulie 2016

Cea mai proastă lună a anului


Mda, iulie, tu ai ”câștigat” trofeul ăsta. Ce pot să-ți spun, mănâncă-l fript. De obicei ești în ordine, ba chiar îmi aduc aminte de ani în care ai fost deosebit de bună, generoasă și luminoasă, dar anul ăsta nu știu ce te-a apucat, serios... 

Numai în gânduri negre am ținut-o, spaime, tresăriri, frici, griji, nervi și de la capăt. Doar ce apucam să iau o gură de aer și trosc, mă pocnea altceva: o teamă, un gând negru, un vis urât. Pentru prima dată am avut senzația că-mi pierd, cu adevărat, speranța. Am fost permanent încordată, agasată, stresată, mi-a reapărut mătreața (reacția mea tipică la stres. Unele femei slăbesc, eu ”produc” mătreață în schimb, na bravo), nu m-am putut bucura de aproape nimic și-n aproape niciun moment, n-am putut citi și, capac la toate, uită-te și tu cât de puțin am scris pe blog. Cel mai puțin pe anul în curs, dacă mă uit la statisticile celorlalte luni. Ăsta chiar e fault în careu, madam iulie... Sunt supărată pe tine, așa să știi. Habar n-am cât timp va trebui să treacă și ce va trebui să faci să mă împaci. 

Mâine plec pentru două săptămâni în România. Teoretic în concediu, practic.... n-aș zice asta. Sper să mă întorc liniștită, e tot ce-mi doresc. Și-mi mai doresc să fie ăsta ultimul an în care nu plecăm într-un concediu adevărat.

Nu-mi urați ”concediu plăcut”, la serviciu nu mai nimeream să mă feresc de lumea care-mi spunea asta. Că deh, așa se spune și nimeni nu știe ce se întâmplă în, sau cu celălalt. Urați-mi, dacă vreți, să am parte de zile liniștite. Și să mă întorc liniștită.

(Am repetat cam des adjectivul ”liniștit”, bag seama... Fapt care spune multe despre cum nu mă simt și de ce mi-aș dori să am parte).

Acestea fiind spuse, du-te, iulie, că mi-ai scos peri albi.

joi, 28 iulie 2016

De 6 ani aici, cu voi :)


Am reflectat dacă să scriu azi sau nu, având în vedere că n-am deloc dispoziția sărbătorească pe care ar merita-o articolul scris la aniversarea a 6 ani de blogging. Apoi m-am gândit că și dacă aș amâna, tot n-aș rezolva mare lucru, că nu-i ca și cum mâine o să fiu într-o dispoziție festivă și-o să postez curcubee și unicorni roz. Not gonna happen. 

Mda, traversez o perioadă mai dificilă, care poate n-ar fi așa apăsătoare dacă n-ar veni după alte perioade dificile. De povestit nu mă simt în stare, deci să depășim momentul (mmm, de-ar fi așa de simplu și-n realitate). Acum șase ani am început să scriu pe blog, din nostalgie pentru profesia mea între timp pusă în cui și încurajată de-o prietenă care considera că prezint ceva potențial în direția asta. N-am crezut-o, dar am zis să încerc. Stingheră la început, din ce în ce mai încrezatoare pe parcurs, iar după ce-au apărut primii cititori am căpătat tot mai mult curaj. Mi se părea, și încă mi se pare, ceva extraordinar: wow, lumea revine aici pentru scrierile mele... :) 

Datorez enorm acestui blog. Amintiri consemnate, bucuria scrisului, faptul că un pont dat de o cititoare s-a concretizat în procurarea biletului pentru Concertul de Anul Nou de la Viena și, cel mai important, voi. Voi toți care-mi sunteți aproape, care-mi împărtășiți din experiențele voastre și care, prin asta, mi-ați dăruit o bucățică din sufletul vostru. Vă mulțumesc că sunteți :)

Nu o să mă lungesc, nu mă simt în stare. Dar nu apăs pe ”publicați” înainte de a spune: La mulți ani, bloguleț :) Sper să scriu încă mult timp de acum încolo. Atâta timp cât sunt în stare să mă adun pentru asta, înseamnă că mai funcționez.

sâmbătă, 23 iulie 2016

Gânduri răzlețe, după o săptămână cu 2 atentate în țara unde locuiesc


Săptămâna care tocmai se încheie (și bine face) a fost... ciudată. Nu prea m-am putut relaxa pe parcursul celor trei zile petrecute în vizită la jupân. Trenul a avut întârziere, eram frântă de oboseală, am fost cam tot timpul vag iritată fără să pot indica precis motivul. Am aflat despre atentatul individului cu toporul din trenul regional care trecea prin Würzburg și-am înghițit în sec; în călătoria mea, urma să trec și prin zona respectivă. Aș minți să spun că mi-a fost teamă, nu se poate spune asta, dar clar aveam un disconfort. 

Miercuri dimineață, ajunsă la gară, aveam să aflu că trenul meu fusese anulat din motiv de nu-știu-ce lucrări de terasament. După telefoane și informări, am luat alt tren, schimbând practic traseul și ajungând la Bayreuth cu o întârziere de două ore în cap. Drumul mi s-a părut epuizant, n-am putut mânca, nici cafea nu mi-a trebuit în Intercity Express, nu m-am concentrat la citit. Am petrecut cu privirea toți tinerii bruneți care traversau vagonul. Unii dintre ei (îmi) păreau destul de agasați. Oare ce-or avea în rucsacul de pe umăr? Reflectam că până acum m-am simțit mereu în deplină siguranță în țara asta, dar că acest lucru probabil tocmai s-a schimbat. Germania a dovedit că e și ea vulnerabilă.

Și-apoi a venit ziua de ieri. 

Nu știu să pun prea bine în cuvinte ce am simțit în primele momente. Totul era halucinant, știrile se rostogoleau contradictorii una după alta. Sunt trei atacatori, sigur e Isis, stai că unul din ei vorbește fluent germană, s-au auzit împușcături din trei zone distincte, ah ba nu, a treia zonă nu se confirmă, 16 morți inițial, ulterior au anunțat opt, care apoi au devenit șase. Haos, panică, trupele speciale de elită GSG 9 care nu au mai fost văzute în public de la atentatul din 1972 de la Olimpiadă, gara centrală evacuată, circulația oprită în tot orașul, peste 2000 de polițiști mobilizați, atacatorii de negăsit. Mi se învârtea capul. Logica-mi spunea că e ceva ciudat cu numărul morților - de obicei cifrele sunt în creștere, având în vedere că unii dintre răniți sucombă ulterior la spital. Or, de data asta numărul persoanelor decedate era în scădere și asta mă intrigă și acum. În final, s-au anunțat zece persoane decedate, inclusiv autorul atentatului. Totuși, evoluția cifrelor comunicate oficial continuă să mi se pară ciudată.

Am ascultat ”Tagesthemen” (o emisiune de știri, evident în ediție specială) până la 1:30 noaptea. Nu mai făcusem niciodată un astfel de ”maraton” (și sper din tot sufletul să nu mai fac, având în vedere contextul dramatic) și pentru mine a fost o revelație referitor la cum înțelege televiziunea germană să acopere un asemenea eveniment. Indiferent de vorbitor, discursul se menține foarte obiectiv (fără speculații, fără ”se pare”-uri), rațional, informativ și echilibrat. Se spune, fără teamă sau ezitare, ”nu știm”. Și, mai presus de toate, tonul tuturor este calm, efectiv te liniștește, în ciuda a ceea ce se întâmplase. Picam de somn și mă durea capul, dar nu mă înduram să închid televizorul. Aveam senzația că mi se va face frică dacă nu-i mai ascult. 
Cred că o situație de genul acesta reprezintă unul dintre cele mai grele teste pentru o televiziune: să gestionezi o astfel de criză și să nu uiți că rolul (și rostul) tău e să informezi și să analizezi, într-un mod prin care oamenii să aibă încredere în ceea ce transmiți.

Astăzi, lucrurile arată ca și cum încep să se așeze din nou în matca lor. Dar asta numai în aparență. Versiunea oficială este că autorul atentatului era un puști de 18 ani, care a acționat singur, s-a sinucis la puțin timp după atac și asupra căruia s-au găsit... 300 de gloanțe. Trei sute. Este momentul să spun că, nu... eu nu cred că ni s-a spus tot adevărul. Nu-i suspectez de dezinformare, cred că nici ei nu știu deocamdată mai mult. Dar eu nu-mi pot imagina că un copilandru a făcut rost de pistol și de atâta muniție, a omorât atâția oameni și a paralizat de unul singur un oraș de calibrul München-ului. La știri nu se spune cu titlu de informație sigură că a fost o singură persoană implicată. Și vreți să vă mai spun ceva? La ora asta, elicopterele survolează în continuare orașul. De ce? Să fie oare doar o măsură de precauție? Sau ce / pe cine mai caută?

Dumnezeu să ne ajute pe toți, altceva nu mai găsesc de zis.

marți, 19 iulie 2016

Cea mai enervantă taxă din Germania


Cred că pot afirma cu toată siguranța că nu există nimic mai enervant în Germania decât taxa Radio/Tv. Prea puțin îi auzi pe nemți cârcotind din cauza impozitului pe venit (poate cel mult oftează melancolic atunci când primesc fluturașul de salariu și observă negru pe alb diferența dintre brut și net), a asigurării de sănătate, a celei de șomaj sau a taxei de solidaritate (5,5% din venitul brut, suma fiind considerată ca alocată reconstrucției fostei Germanii de Est). Pe astea le plătesc oamenii în general fără să crâcnească (deși în privința taxei de solidaritate am unele rezerve că e atât de ușor acceptată de toți). Dar când vine vorba despre taxa lunară de radio și televiziune, situația se schimbă: covârșitoarea majoritate consideră că este o formă de abuz. 


(În imagine este o pancartă de la un protest împotriva acestei taxe; ”Nu am televizor, nu mă holbez la televizor, pupați-mă în c...”. Mi se pare un mesaj foarte relevant pentru a ilustra curentul general).

În primul rând, taxa nu e tocmai mică - 17,98 Euro lunar și nu e inclusă în abonamentul de energie electrică, așa cum e în România, ci este separată. În al doilea rând, e obligatorie pentru absolut orice persoană care domiciliază pe teritoriul Germaniei, indiferent dacă deține sau nu un radio sau un televizor (până în 2013 nu plăteai dacă nu declarai că deții radio sau televizor și nu puține erau vizitele inopinate ale angajaților stațiilor locale care urmăreau să te prindă cu mâța-n sac și cu televizoru-n casă). De la 1 ianuarie 2013 însă, au ”simplificat” legea - ai sau n-ai, tot plătești. Baza lor de date este actualizată frecvent, ei primind toate informațiile de la primăriile locale și astfel află cine s-a mutat, când și unde. N-ai făcut tu cerere de-a plăti taxa? Nicio problemă, primești scrisoare acasă: ”Am fost informați că începând din data X v-ați mutat în strada Sapienții la nr. șaișpe bis, nu am primit nicio cerere de la dvs pentru taxa Radio/Tv, completați formularul atașat și trimiteți-l neapărat la adresa de mai jos. Dacă nu-l trimiteți în interval de patru săptămâni, vom considera că vă dați acordul pentru taxa obligatorie (n.r. haha) și va fi emisă factură șamd șamd”. 

Da, sunt de acord că radioul și televiziunea se susțin din bani publici. Pe de altă parte însă, personal mi se pare o taxă abuzivă în principal pentru că nu se calculează pe cap de locuitor, ci pe domiciliu. Bunăoară, jupânul are două domicilii (continuă să figureze și la adresa de la Bayreuth, chiar dacă din iunie s-a mutat din cauza serviciului) și plătește taxa dublă, adică pentru fiecare adresă. Or, mie ăsta mi se pare un abuz, mai ales în măsura în care pe ei nu-i interesează dacă ai radio, televizor, calculator conectat la Internet sau primești informații de la porumbei călători. Locuiești legal? Ești vinovat, poftim de plătește taxa. N-o plătești? Urmează somații, procese and all that jazz. Există o femeie care a hotărât să-i sfideze și care a efectuat două luni de închisoare. Momentan e liberă, dar cum în continuare nu are de gând să plătească, e foarte posibil să se întoarcă după gratii.

Găsesc cu atât mai enervant totul cu cât eu personal (și cu siguranță nu doar eu) prea puțin mai folosesc televizorul strict ca sursă de informare. De regulă, primele informații le aflu de pe Facebook, la televizor mă uit cel mult pentru analize și comentarii aprofundate. Și nu e ca și cum n-aș putea renunța la asta. Iar radio nu ascult aproape niciodată, nu mă împac deloc cu gusturile lor muzicale. Deci se poate spune că plătesc degeaba taxa aia, nu? Sau ok, ca să fiu onestă, mă uit de vreo două ori pe an la televizor: la Concertul de Anul Nou de la Viena și la Concertul unei Nopți de Vară din același oraș (Summer Night Concert). Așadar, pentru aproximativ patru ore de televiziune în total, plătesc peste 200 de Euro anual.  Scump, doamnă, scump, vorba unei cunoscute reclame. Halatul, cât e halatul?

În caz că vă-ntrebați dacă n-or exista totuși niște categorii scutite de plata acestei taxe-lipitori, aflați că lista e scurtă și-n principiu nu e de dorit să te regăsești pe ea. Astfel, nu plătesc taxa de Radio/TV studenții care beneficiază de sprijin de la stat, pensionarii aflați în cămine de bătrâni, persoanele cu handicap de vedere sau auz (cât de cinică e chestia asta? Dacă ai alt tip de handicap, ești bun de plată) și cei care primesc șomaj sau ajutor social. 

Ca o glumă, dacă dai pe google.de căutare după Rundfunkbeitrag (traducerea germană a taxei ăsteia), printre primele opțiuni de căutare se va regăsi ”Rundfunkbeitrag Befreiung”, adică exonerare de la plata respectivei taxe. Lumea caută, încearcă, luptă. Până acum n-a reușit nimeni, dacă nu se  regăsește pe lista de care scriam mai sus. 

luni, 18 iulie 2016

Postare de cenușă-n cap


Nu mă simt deloc confortabil la gândul că au trecut niște zile bune fără ca eu să fi scris pe blog, dar mai multe aspecte s-au ”împletit” cu rezultat nedorit în privința asta:

- schimbul 2 de săptămâna trecută a fost absolut epuizant și mi-a erodat nervii cum nu credeam că se va întâmpla (deși mă așteptasem să nu fie apă de roze programul ăsta și eram pregătită să fie greu, dar a fost mai greu decât îmi imaginasem). 

- sâmbătă după-amiază m-am urcat în tren(uri), unde de data asta nu a fost lipsit de peripeții. În favoritul meu, Intercity Express, două lucruri s-au petrecut:

  • am vărsat pe mine aproximativ un sfert din cafeaua luată din vagonul-restaurant;
  • am avut niște colegi de drum chiar pe scaunele paralele (de cealaltă parte a culoarului) care, timp de vreo 40 de minute, au jucat zaruri. Zaruri. Aveau vreo șase, pe care le țineau într-un pahar de plastic unde le amestecau bine-bine, apoi le dădeau drumul pe măsuța aia pliantă montată pe spatele fiecărui scaun. Zbârrrrr! Notau scorul pe o foaie, le amestecau din nou în paharul de plastic - clipclapclopclappp - și din nou zbârrrrr! pe măsuță. Și toooot așa, zeci de minute, în ciuda privirii mele crunte. Ceilalți pasageri din jur nu păreau prea deranjați, dintr-un motiv foarte simplu: erau ”cablați” și ascultau muzică, deci imuni la zurăiala exterioară. Eu n-aveam căști, motiv pentru care cochetam serios cu ideea să mă duc să anunț conductorul. N-a mai fost cazul, privirea mea probabil le-a penetrat creierele altminteri destul de amorțite și au încetat de la sine. 
Ultimul tren, respectiv cel de-al treilea, a avut 40 de minute întârziere. Așa, cât să pună cireașa pe tortul făcut din ceea ce odinioară fuseseră nervii mei. 

Astfel stând lucrurile, n-am fost în stare de nimic în ultimele 36 de ore decât să dorm, să dorm și să fac recapitulare a sus-numitei acțiuni. Ah, bine, m-am uitat la noul episod ”Suits” (dinamită curată, vi-l recomand). Sper să mă adun și să revin la ritmul normal de 2-3 texte pe săptămână, că urât mi-e să las locul ăsta în paragină....

În altă ordine de idei, mi-e dor de Grecia de mor. Nu am cuvinte să vă spun cât iubesc țara aia, e cel mai ”acasă” pentru mine dintre toate locurile de pe pământ. Am fost o singură dată, în 2002 și de-atunci tânjesc s-o revăd. Anul ăsta nu avem cum ajunge, dar anul viitor trebuie să reîntâlnesc Grecia mea iubită și să înot din nou în Marea Egee, trebuie... 

joi, 14 iulie 2016

Pe baricade, cu o ghicitoare


Schimbul doi e câh. Deosebit de câh. Să ajungi acasă la 1 noaptea, să te culci best case scenario pe la 1:30 (deh, până mănânci, până te primenești, unde mai pui că nici somnul nu vine imediat)... not nice. Dorm suficient, cam 7 ore în medie, dar sunt dogită apoi de abia mă adun. Brrr, țineți-mi pumnii să nu mai trebuiască să fac asta prea curând. 

Însă mai am două zile, după care urmează o nouă vizită conjugală și revederea cu oile, caprele și cocoșul :D Aveam (iar) o mulțime de ore suplimentare acumulate și tânărul Sfârfâlică a decis să stau acasă de luni până miercuri, deci sâmbătă o iau din loc. 

Până apuc să dorm ca omul normal și cumsecade, cu alte cuvinte să funcționez și altfel decât pe pilot automat, am o ghicitoare pentru voi: care e cea mai afurisită și mai pisăloagă taxă din Germania, de care nu poți scăpa indiferent ce ai face și-n orice colț de țară te-ai duce? Vă dau un indiciu: nu e vorba de impozitul pe venit. Nici de-ăla nu poți scăpa, dar dacă mă gândesc la afurisenia de taxă de care vă spun, concluzionez că tot e mai rezonabil conceput și gestionat decât, pfui, lipitoarea asta. 

Poftim, încă un indiciu: sute de mii de locuitori încearcă să scape de taxa cu pricina, să o eludeze, să o fenteze cumva. Până acum, absolut nimeni nu a reușit. Cel care-o izbuti să spargă gheața (dacă...) va fi probabil declarat erou național :)))

Ne citim curând și vă povestesc detaliat despre lipitoare, dar între timp sunt curioasă dacă o dibuiți :)

luni, 11 iulie 2016

Telegrame


  • Aproape toată duminica mi-am petrecut-o cu nasul în niște hârțoage, numai pentru a constata că am scris greșit niște chestii și trebuie să refac. Câteodată mă mir și eu de cât de inteligentă sunt. Not. Stop.
  • M-am bucurat pentru Portugalia și pentru prima dată mi-a fost simpatic Ronaldo. Inițial eram de părere că Franța merită să câștige, având în vedere că portughezii au avut un parcurs foarte slab la acest campionat. Dar după ce-am văzut porcăria făcută de Payet, care părea să fi fost chitit să-l scoată pe Ronaldo la propriu din joc, am schimbat tabăra. Nu așa se câștigă un meci. Bravo, Portugalia, ai dovedit că poți triumfa și fără marele star. Așa cum e și firesc, de altminteri: o echipă adevărată nu stă într-un singur om. Stop.
  • Cutremurătoare tragedia din Spania, unde un matador a fost ucis de taur în timpul unei coride. Nu-mi vine să cred că într-o țară zice-se civilizată se mai permit asemenea barbarii. Tradiție, se înfoaie unii. S-avem rezon, coridele nu-s cu nimic mai prejos de luptele cu lei și urși din arenele romane pe timpul lui Nero. Un circ al cruzimii, asta sunt, în niciun caz o tradiție. ”Bine i-a făcut”, am citit pe Facebook niște voci furioase. Sincer, nu mai găsesc nimic de spus la asta, mi se pare oribil să gândești așa. Însă coridele ar trebui scoase în afara legii, ca și cursele de tauri de la Pamplona (o dovadă de prostie în numele ”tradției”: îmbrăcați în roșu, oamenii se lasă alergați de taurii dezlănțuiți, iar când, inevitabil, se ajunge la momente dramatice, lumea cere să fie sacrificați taurii. You don't say?!). Stop.
  • Săptămâna asta am schimbul doi. Adică o s-ajung acasă după miezul nopții. Sunt curioasă cât o să mă văicăresc pe tema asta. Dar c'est la vie, eu câștig bani mai greu decât Ronaldo & compania :)) Stop.
  • Vă doresc o săptămână excelentă. Fără stop :)  
  •  

joi, 7 iulie 2016

Salată de weekend (VI)


Mă rog, asta nu se poate numi chiar salată, sau în cel mai fericit caz e o salată ceva mai simplă, având în vedere că nu conține decât ingrediente legate de (oameni de la) serviciu. Dar chiar și așa, i-am pus un pic de dressing picant :D 

1) Luni ne convoacă Musiu Șarl pe toți, să ne comunice niște chestiuni recente de ordin organizatoric și administrativ. După ce ne vede adunați la un loc, ne scrutează de la înălțimea celor peste 1,90 metri. 
- E toată lumea prezentă?
- Da, mormăim uitându-ne unii la alții și făcând prezența din priviri, suntem toți.
Nu pare prea convins.
- Nu, nu... zice, plimbându-și nerăbdător ochii în toate părțile. Greta, unde e Greta? 

Persoana pe care-o invoca era acolo, la doi pași de el (prost obicei, mă bag mereu ca bou' în față. De câte ori am zis că-mi iau seama și degeaba am zis). Ridic mâna și-mi semnalez prezența.
- Ah, aici erați. Păi sunteți îmbrăcată ca o zebră, de-asta nu v-am remarcat imediat.
(Purtam un top cu dungi orizontale albe și negre. Mă-ntreb cum o fi circulând el cu mașina sau ca pieton, din moment ce nu observă zebrele).
- Data viitoare o să-mi iau un steguleț colorat, zic, în chicoteala generală pe seama orbului găinii la care tocmai fuseserăm martori.
Pentru mine a fost foarte plăcut să-l aud zicându-mi pe numele mic și nu ”Frau N”, ca de obicei.

2) Vă mai aduceți aminte de vechea mea ”prietenă”, Insipida Somnoroasă? Am stat ieri la taclale vreun sfert de oră, ca-n vremurile de odinioară - dinainte de a-și da arama pe față, adică. Pe de-o parte i s-a împlinit visul de-a deveni team leader (la altă secție), așa cum își dorea. Pe de altă parte însă, îi cam iese pe nas. Mi s-a plâns de colegii de acolo, de subordonați (care o sabotează, zise ea) și, evident, de șefă. Mai pe scurt, de toată lumea. Șefa ei cică i-a spus, în cadrul unei evaluări, că nu o consideră potrivită pentru o funcție de conducere. Ouch.
”Eu aș vrea să mă întorc pe post de team leader în secția asta, dar momentan nu se poate”, oftă ea. Păi deh, am impresia că știu de ce :)) Mi-a povestit cum, interacționând cu Musiu Șarl în cadrul unui workshop pentru șefime, l-a întrebat ”din ce motiv considerați că trei team leaderi sunt suficienți pe secția dumneavoastră?” Bătea șaua să priceapă iapa, cum ar veni. Iapa a priceput, evident. ”Pentru că, după cum cifrele arată, nu este nevoie de mai mulți”. ”Da, dar se preconizează o extindere a activității”, mai încercă Insipida cu tupeu, dovedind astfel că n-a învățat nimic din experiența de anul trecut. ”V-am răspuns deja la întrebare”, i-a replicat Musiu Șarl. Game over, cum s-ar zice.

3) Descopăr o goangă majoră în sistem, care-mi pune probleme serioase. Știind despre ce-i vorba și că nu e vina celor de la Help Desk, ci a deștepților de la Process Management, dau un mail detaliat lui Musiu Șarl. Să-i ciocănească el pe-ăia, poziția pe care-o are îi dă autoritatea necesară (care mie îmi lipsește). ”Mă ocup”, îmi scrie el înapoi. După niciun minut, primesc E-mail - forwardase mail-ul dat de mine la cei responsabili de bucluc, cu doar câteva cuvinte: ”avem nevoie de ajutor, vedeți mai jos”. Așa te ocupi tu deci, jupâne :))) Nu-i vorbă, respectivii au reacționat imediat și au dres măgăria. Dar mi-a plăcut cum s-a ocupat, clar :D

4) N-am scăpat chiar de tot de schimbul doi; va trebui să-l prestez din când în când, în săptămânile când nu e disponibil niciun coleg dintre cei pe care i-am învățat să lucreze în departament. Săptămâna viitoare e ”din când în când”, pentru că antemenționații colegi sunt în concediu. Meh. 

Și-un strop de oțet la final: Germania a ratat accederea în finala Campionatului European, după ce-a pierdut meciul disputat cu naționala Franței. La naiba, măi băieți. 

marți, 5 iulie 2016

Când era lupul cățel...


... și yours truly în liceu...

Văicărelile având ca subiect ”tânăra generație”, de altfel devenite laitmotiv și uzate până la stadiul de clișeu, cunosc inevitabil un trend ascendent în perioada bacalaureatului și a evaluărilor naționale (sau cum s-or mai chema testele alea de le dau viitorii liceeni, cărora pe vremea mea le zicea simplu ”examen de admitere” și ceva mai înainte, ”treapta întâi”, denumiri care bag seama c-au ieșit din circulație). 
Jale, domnule, tineretul din ziua de azi nu mai citește o carte (e nu, păi ce, manualul Play Station nu-i carte? Sunt tendențioasă, știu că mai sunt și copii iubitori de lectură), nu e-n stare, nu face, nu drege. La examen, majoritatea se bazează cel mult pe toceală, pentru că așa au fost deprinși în școală. Învățați comentarii pe de rost, identificați alegoria din ”Luceafărul” și drama cunoașterii din lirica lui Vasile Voiculescu (#no joke, mi se pare de domeniul fantasticului că am știut cândva chestiile astea, și multe altele). Mulți elevi vor recita cu intonație metafore și epitete, dar dacă-i pui să recunoască o figură de stil în viața de zi cu zi și-n vorbirea colocvială, se vor uita ca rața la fulger. 
Cu puține excepții lăudabile, tinerii (zise venerabila de mine) nu sunt stimulați să gândească logic și creativ și nici să citească. Nu cred că se pot emite mari pretenții de la ei la examene (deși așa se întâmplă, sistemul de învățământ românesc fiind corigent la logică), pentru că nu pot ”livra” ceea ce nu au primit niciodată. 
Nu este suficient să citească, deși evident e de dorit și sunt de aplaudat cei care o fac. Dar cel puțin, dacă nu la fel de important este să scrie. De mână, dacă nu cer prea mult :))) 

Dirigintele din liceu (profesor de română, unul foarte bine pregătit) detesta comentariile copiate și-n general tot ceea ce implica învățatul pe de rost. ”Bre puișorilor, dacă vă ascult la teme și vă prind că ați copiat din cărțile de comentarii, nu treceți trimestrul”. Și, nu-i vorbă, se pricepea să ne stimuleze creativitatea.

În clasa a XI-a, studiam la un moment dat pe Blaga. Țin minte că era-ntr-o vineri. Cu vreo 7-8 minute înainte de recreație, ne anunță tema pentru acasă. ”Ia să vă dau de treabă zilele astea”. Parcă-l văd și-acum, a luat un volum de poezii, a dat la cuprins și-a început să dicteze titluri. 

Unsprezece poezii neincluse în programă, de comentat la prima vedere. Asta a fost tema noastră de atunci pentru luni. Nu cred c-am să uit weekend-ul ăla prea curând :)) Am recapitulat toate materialele pe care le aveam despre mit și metaforă în creația lui Blaga, am făcut apel la toate lecturile mele, la tot vocabularul literar acumulat, am făcut paralele cu mitologia greacă (principalul meu hobby din adolescență), am forțat analogii și comparații inedite din care mi-au venit alte idei, poate nu cele mai bune dar măcar pertinente și originale, am scris până am simțit că-mi arde mâna :)) Dar am și simțit cum cresc, din punct de vedere al creativității.

Altădată, același diriginte: ”până săptămâna viitoare, tot norodul pune mâna și citește 'Moromeții', iar cei care l-au citit deja să recapituleze”. Și la următoarea oră ne dă extemporal: caracterizarea lui Paraschiv. Adică unul dintre personajele menționate mai degrabă fugitiv în analizele din celebrele cărți de comentarii. Dacă n-ai fi citit romanul, nu aveai nicio șansă să scrii mai mult de 6-7 rânduri. 

Căuta mereu să ne scoată din tipare, să ne determine să gândim, să facem paralele, să eliminăm clișeele și automatismele. Subiectul la teză pe trimestrul I din clasa a XI-a? Caracterizarea personajului ”dumneaei comisoaia Ilisafta”, a cărei analiză cu siguranță nu era prea aprofundată în cărți. Mâna sus cine-o cunoaște :D 

Apropo de Ilisafta, voi cum l-ați digerat pe Sadoveanu? Vai de mine, mie mi-a stat în gât și mai multe nu. Nimic nu mi-a plăcut din tot ce-am citit, dar Jderii chiar că i-am parcurs ținându-mă de nas. Mai ales că veneau după ce tocmai terminasem ”Cei trei mușchetari”, deci în condițiile astea nici măcar suportabili nu mi s-au părut. 

Mulțumesc, domnule diriginte. Ați fi fost mândru de mine dacă m-ați fi audiat improvizând cu sârguință comentariul unei strofe din ”Noapte de decemvrie” de Macedonski, la proba orală de limba română de la bacalaureat. ”Motivul penumbrei”, ați mai auzit așa ceva? Nici ăia din comisie nu auziseră, dar mă contemplau cu respect :)) Cred că mi-au dat 10 numai ca să nu mă mai asculte ce îndrugam. 

duminică, 3 iulie 2016

Carusel


De probleme. De griji. De gânduri. De ”ce va fi dacă”-uri.

De neputință. De semne de întrebare.

Și de teamă, multă teamă.

Sunt pe aici, dar în același timp nu prea sunt. Am obosit să-mi fie frică, să fac puls de 100 când primesc anumite telefoane, să simt ghearele fricii încorsetându-mă și panica urcând în mine până când îmi vine să-mi smulg inima, poate așa voi putea respira normal din nou.

Vreau să mă trezesc dimineața fără frică. Fără temeri. Fără senzația că mă apasă un bolovan pe suflet. Fără groaza că poate mă voi transforma în ceva ce detest.

Mă simt depășită de situație și speriată. După ultimii ani mai ales, simt că e suficient un pai ca să mă dărâme. 

Da, știu că alții au probleme incomparabil mai mari. Întâmplarea face că am citit săptămâna asta un blog care m-a amuțit pur și simplu. O tragedie cum aș fi zis că nu poate cuprinde mintea omenească - și totuși, cineva o trăiește, de ani și ani de zile.

Dincolo de asta însă... așa minoră cum ar putea fi considerată problema mea în comparație cu altele, pe mine mă termină, mă epuizează. Poate sunt răsfățată, îmi asum asta, dar nu pot simți altfel.

Nu mă simt în stare să scriu mai mult. Doar că, așa cum spuneam, am obosit. 

Așa de tare am obosit...