joi, 27 februarie 2014

And the Oscar goes to... whom?


Numai Leonardo DiCaprio să nu te cheme zilele astea. Cred că e cel mai încordat dintre toţi cei nominalizaţi la Oscar, fiindcă la niciuna dintre nominalizările anterioare n-a fost mai aproape de statuetă ca acum. Şi cred că speranţele lui sunt direct proporţionale, deci dacă Matthew Mccaugney îi suflă Oscarul de sub nas, decepţia va fi cu atât mai mare. Mai ales că este favorit la toate casele de pariuri.


Cândva, eram de părere că DiCaprio e doar un "păpuşel", mutră comercială, roluri zaharisite şi atât. De-atunci însă am văzut mai multe filme cu el şi-mi torn virtual un sac de cenuşă în cap. Omul este un actor al naibii de bun. În "Shutter Island" încaltea, a dat recital de ce vrea să însemne arta dramatică. Şi e numai un exemplu. L-am văzut în "The Wolf of Wall Street" şi, dincolo de faptul că filmul e o idee cam prea lung, ce s-a întâmplat acolo a fost one man show. Acţiunea şi personajele există numai pentru a-i ridica mingea la fileu lui DiCaprio şi a-l ajuta să pună în valoare actorul din el. Care e unul foarte, foarte bun. Sper din tot sufletul să se audă numele lui în Kodak Theatre de două ori: o dată când se trec în revistă nominalizările pentru cel mai bun actor în rol principal şi a doua oară după "and the Oscar goes to...".

Apropo de asta. Ce faceţi duminică noaptea, vă uitaţi la Oscaruri? Sau aţi face-o dacă n-ar trebui să vă duceţi a doua zi la serviciu? Eu nu cred c-aş avea răbdare, şi nu din motive de somn. Dar tensiunea de acolo m-ar apăsa. Asta cu atât mai mult cu cât mai întâi se decernează premiile pentru categoriile mai puţin glamour şi abia pe final cele mai importante. Păi nu m-ar ţine nervii, frate :)) Mai ales anul ăsta, când chiar îmi doresc să câştige Leo. Nu mi s-a întâmplat foarte des să "ţin" atât de mult cu vreun actor sau altul, poate doar în 2009, când voiam să câştige Kate Winslet (ceea ce s-a şi întâmplat). Acum sunt convinsă că o să câştige Cate Blanchett, chestiune faţă de care sunt neutră. N-am nicio favorită printre nominalizate.

Concluzionând, noapte albă nu fac (şi să vreau n-aş putea, luni dimineaţă sunt pe baricade), dar de cum fac ochi mă năpustesc la calculator, sperând să citesc în presă că DiCaprio a primit, în sfârşit, ce-i al lui.

duminică, 23 februarie 2014

Zona crepusculară: revolutions


Mai ţineţi minte experienţele mele din zona crepusculară? Dar despre pantalonii mei pierduţi, căutaţi cu asiduitate prin toată casa şi găsiţi, în cele din urmă, în sertarul cu lenjerie de pat vă mai amintiţi? Ei bine, să nu credeţi că duc lipsă de aventuri.

Astfel, în ultima vreme:

- voiam să dau cu aspiratorul, dar am înşfăcat hotărâtă fierul de călcat. Fier pe care l-am băgat în priză şi pe care l-am contemplat apoi preţ de câteva secunde, căutând butonul de pornire;

- a sunat telefonul, iar eu m-am dus să dau drumul la uşă;

- nu doar că n-am mai găsit epilatorul, ceea ce-mi întăreşte convingerea că există lumi paralele unde lumea se epilează; recent am pierdut pămătuful de şters praful. În lumile paralele se face şi curăţenie, constat. Vrednicul meu pămătuf albastru. Îl folosisem cu vreo două zile în urmă; nu e nicăieri. L-am căutat peste tot, inclusiv în frigider şi în cele din urmă am achiziţionat alt pămătuf. Tricolor, de data asta (roz, galben şi bleu turbat).

E luni mâine, nu? Naşpa... oare şi-n zona crepusculară s-or duce lunea la muncă?

PS: este vreunul dintre cititorii mei fan Matrix? Nu de alta, dar trebuie să ştiu.... ce mai poate urma după reloaded şi revolutions? Fiindcă sigur vor mai fi postări de tip zona crepusculară, pe care nu cred că mai ştiu să le intitulez :)) 

miercuri, 19 februarie 2014

Un moment ireal de frumos, suspendat în timp :)


Un aspect interesant: acum, când încep să scriu acest text, este ora 20:00. Mi-am pus Simfonia a II-a ("Învierea") de Mahler. Aceeaşi pe care, fix acum un an şi fix la ora asta, o ascultam live la Filarmonica din München. 
Cu ochii aburiţi de emoţia reîntâlnirii unui om despre care, fără să exagerez, pot spune că-mi este drag. 
Cu mâinile încleştate, în încercarea de-a ţine sub control tremurul stomacului şi freamătul care pusese stăpânire pe mine. 

A fost pentru prima dată când, după foarte mult timp, am reuşit să mă detaşez de toate şi să trăiesc clipa la intensitate maximă. Eram, cu adevărat, fericită. 
Nu ştiam ce avea să se întâmple după aceea, dacă-mi va ieşi ce-mi doream sau nu. Dar am încercat ca pe durata concertului să nu mă gândesc la asta, mai bine-zis să nu mă gândesc la nimic. Doar să mă bucur de muzică, de calitatea interpretării şi de prezenţa omului pentru care, de ce s-o dau cotită, mă aflam de fapt acolo. 

Am reuşit asta, ba chiar - aspect cu atât mai surprinzător cu cât eram la prima întâlnire cu această simfonie - am fost într-un fel de transă pe tot parcursul concertului. Poate intensitatea muzicii, poate elementele contrastante, poate emoţiile acumulate sau poate toate astea la un loc, dar mi-a mers la suflet concertul acela ca niciun alt eveniment cultural de până atunci.

Ce s-a întâmplat după aceea în culise, v-am povestit :) Desigur, nu mai reiau (nu că nu m-ar tenta :D), cine vrea să (re)citească, există un post despre concert, unul despre întâlnirea cu Zubin şi poze. Cu mine şi cu el :)

Aşadar, a trecut un an de-atunci. An pe parcursul căruia m-am gândit foarte mult la seara aceea, am retrăit-o şi am lăsat-o să-şi găsească locul ei aparte în inima mea.  Fără a-mi fi teamă de cuvinte, pot spune că s-a schimbat ceva în mine. Fundamental şi în sensul bun. Am căpătat mai multă încredere şi curaj. Am văzut că visele se pot împlini. Că dacă-ţi doreşti suficient de mult şi crezi în dorinţa ta, primeşti. Clipele acelea de fericire mi-au hrănit atât de mult sufletul, încât şi-n ziua de azi am combustibil de la "alimentarea" de atunci :)

Am primit un cadou extraordinar, pentru care voi fi întotdeauna recunoscătoare. De-atunci îndrăznesc mai mult să cred că voi primi şi altele... :)

marți, 18 februarie 2014

Despre vise care se vor împlini


Nu sunt ceea ce s-ar putea numi un om pasionat de decoraţiuni interioare, dar am un vis. Unul din mai multele.

Îmi doresc să mutăm la casă, undeva în viitor. Patru-cinci camere. N-aş avea răbdare să fac atâta curăţenie în mai multe :D O sufragerie cu şemineu şi geamuri de sus până jos. O bucătărie de la care nu-mi doresc decât să fie dotată cu mobilierul şi accesoriile uzuale, dar faţa de masă, pernele scaunelor şi perdeaua trebuie să fie cu pătrăţele albe şi roşii. Neapărat-absolut. În baie vreau musai cadă, să mă scald în spumă sau săruri de câte ori poftesc. Despre alte accesorii şi instalaţii nu ţin să menţionez, nu mi se pare important, sunt până la urmă obiecte care se regăsesc în fiecare gospodărie. 

Mai presus de toate acestea însă, visez la camera mea. De lectură, de recreere, de scris, de ascultat, de introspecţie, de mine.

Cu pereţi îmbrăcaţi în bibliotecă.
Cu un foarte confortabil fotoliu de citit, lângă el fiind o lampă cu picior.
Cu un birou micuţ, dar suficient pentru laptopul meu şi cana de cafea de-alături. 
Cu un corp de bibliotecă separat, exclusiv pentru colecţia mea Zubin Mehta. Pe care-o voi avea integral, într-o bună zi.

Va deveni realitate.  Aşa cum va deveni realitate şi un alt vis. Cel mai mare şi cel mai drag dintre toate. O simt.

duminică, 16 februarie 2014

"Boardwalk Empire" ("Imperiul din Atlantic City")


După "Breaking Bad", un serial pe care-l consider şi-acum unul dintre cele mai bune care-au fost făcute vreodată, mi se părea greu de crezut că aş putea găsi unul care să mă captiveze la fel de mult. Şi totuşi, l-am găsit. Este vorba despre "Boardwalk Empire" - tradus, destul de reuşit aş putea spune, drept "Imperiul din Atlantic City".


Ceea ce m-a atras la acest serial a fost în primul rând faptul că producătorul executiv este Martin Scorsese, regizorul meu preferat. Îmi plac extraordinar de mult filmele lui, felul în care ştie să dea viaţă unor poveşti şi să construiască personaje. De fiecare dată când am urmărit un film realizat de el, m-am simţit transpusă în universul creat acolo. Iar cu "Boardwalk Empire" a reuşit acelaşi lucru, deşi n-a fost decât producător executiv; dar s-a simţit mâna lui, asemenea unui tablou unde maestrul accentuează decis şi inconfundabil contururile trasate pe alocuri ezitant de pictorul aflat, încă, pe drumul afirmării. Fiecare episod este atât de bine realizat, încât pare un film în sine.

Acţiunea se desfăşoară în plină epocă a prohibiţiei, cunoscută şi sub numele de "Experimentul Nobil" şi a cărei supremă ironie a fost că, în perioada celor 13 ani cât a durat, s-a comercializat şi consumat mai mult alcool decât atunci când acest lucru nu era interzis. Steve Buscemi îl interpretează pe Enoch ("Nucky") Thompson, trezorierul oraşului Atlantic City, un politician corupt până-n măduva oaselor şi, în acelaşi timp, gangster. Atlantic City reprezenta, prin faptul că era oraş-port, un punct strategic pentru comercializarea de alcool, iar Nucky a speculat din plin acest lucru - având de partea sa pe şerif (fratele său, Eli) şi pe primar, instalat în funcţie prin manipularea şi fraudarea alegerilor, demers în care Nucky s-a implicat activ. 

Personajele-cheie din film au existat în realitate, iar asta adaugă un plus de condiment întregii atmosfere. Al Capone, Lucky Luciano, Arnold Rothstein sau însuşi Nucky Thompson sunt creionaţi iscusit şi veridici. Lupta pentru monopol în comercializarea alcoolului se împleteşte cu răzbunări personale, trădări şi intrigi sentimentale complicate, iar crima reprezintă metoda cea mai simplă şi mai la îndemână de a rezolva o problemă, toate acestea pe fundalul unei vieţi trăite fie la marginea fie, mult mai frecvent, în afara legii. 

Vincent Piazza (Lucky Luciano) şi Michael Stuhlbarg (Arnold Rothstein)

Scenografia este magnifică. Decorurile sunt construite cu foarte multă atenţie pentru detalii, iar în ceea ce priveşte costumele, acestea au fost concepute după ce în prealabil s-au studiat cataloage de modă din epoca respectivă. Rezultatul este un tuşeu de autentic absolut fermecător.

Sezonul următor (al cincilea) va fi şi ultimul, pentru că esenţele tari se ţin în sticle mici. Voi reveni cu un post după finalul serialului, final care sper că va fi pe măsura celor patru sezoane difuzate până acum.

joi, 13 februarie 2014

Fără sirop, despre Valentine's Day


Dacă despre faptul că sunt un fel de Grinch al obiceiului "trash the dress" v-am povestit, că sunt şi un Grinch al Valentine's Day aflaţi abia acum.

Motivele mele nu-s cu nimic deosebite faţă de ale altora care-mi împărtăşesc părerea. Cel mai mult îmi displac următoarele aspecte: faptul că foarte multă lume a "împrumutat" această sărbătoare pe principiul "monkey see, monkey do" şi ideea "azi trebuie să ne iubim mai mult ca de obicei" (no shit). Tot respectul meu pentru oamenii care cred în mod real în această zi şi însemnătatea ei, dar puţini sunt aceia.

Daaar, faptul că văd aşa lucrurile nu înseamnă că n-am sărbătorit şi eu Valentine-ul. De două ori, chiar. Mă rog, într-un fel mai degrabă metaforic şi cam fără voia mea :))


1. Iguana cu ursuleţi

Acum nişte (mulţi) ani, tânără şi fără obligaţii fiind, se ţinea un tip de capul meu. Eu nu combăteam la amoarea lui, dar aspectul nu părea sa-l preocupe în mod deosebit.
Se apropia Valentine's. Yours truly, ca şi-n ziua de azi, anti dulcegării, ursuleţi împopoţonaţi, inimioare, declaraţii si alte şerbeturi.
El nu ştia asta şi, cu vreo 2-3 zile înainte, îmi propune sa iesim în seara cu pricina. Eu accept, fără să fac legătura că e 14 februarie. Legătură pe care n-o făcuse nici el, că numai ce l-a trăznit revelaţia: 
- Aaa, atunci o să fim în 14!
Aşa, şi ce-i cu asta?
- Păi trebuie să-ţi iau un cadou, oftează el, de parcă l-aş fi pus să care bolovani.

După cum tocmai v-am spus, în ceea ce mă privea, nu ''trebuia să'' nimic. Da' putea să vină cu o floare fără să mă anunţe, dacă tot credea că e important pentru mine.
Ca urmare, m-au apucat spumele.
- Da, dragă, sigur că trebuie. Şi nu aşa, oricum: vreau flori, ursuleţ, felicitare şi inimioară. Dacă tot e bal şi trebuie, apoi bal să fie.
Tipul zice da, normal, tot la asta se gândise şi el.

Lume, şi se înfiinţează omul în seara respectivă ... avea un buchet de frezii. Mă invită să mâncăm ceva. Pe drum eu muream de curiozitate, că nu se vedea unde avea restul de cadouri. N-am zis nimic.

Ajungem la restaurant, comandăm. ''Să-ţi dau cadoul", spune el, ceremonios. Şi scoate un plic, în care se afla o felicitare pe care scria ''Happy Valentine" pe care erau desenaţi ursuleţi care ţineau în braţe inimioare. În interior scrisese ''Valentin fericit, iguano! Sper că n-am uitat nimic...''.

(Chestia cu "iguana" nu mai ştiu de unde venea. Beat me, dar nu-mi aduc aminte cum ajunseserăm la asta).

Bineînţeles, m-a pufnit râsul. Chapeau bas, tipul fusese la înălţime. I-am povestit ce avusesem în cap când i-am cerut toate alea. Mi-a spus că-şi dăduse seama că nu-s vreo piţi care chiar să pretindă la modul serios cadouri şi că am umor, aşa că şi-a permis figura cu felicitarea. 

N-am făcut purici împreună, dar întâmplarea, după cum se vede, n-am uitat-o :))


2. Stele verzi şi compot

Cu şase ani în urmă, chiar pe 14 februarie am avut prima programare la stomatolog de când ajunsesem în Germania. Motiv pentru soţ (care mă însoţise la cabinet, fiindcă pe-atunci nu vorbeam deloc germana) să-mi spună că, iată, nu mă pot plânge că nu m-a scos nicăieri de Valentine. Care este :))

Doctorul trebuie să fi fost şi el vreun Grinch, ceva :D În mod total lipsit de romantism, mi-a făcut o extracţie de urgenţă în timpul căreia aproape mi-au dat lacrimile, în ciuda dozei duble de anestezic. Dar omul semăna leit cu Alain Delon, aşa că l-am iertat :)) Şi pentru stelele verzi care-mi defilaseră prin faţa ochilor, şi pentru faptul că unicul aliment pe care l-am putut consuma în seara aceea a fost un compot de cireşe. 

Ţin minte doar cum, după ce se terminase totul, m-a lăudat: "You were good". Din punctul ăsta de vedere, faină amintirea :))

Şi la final, vă dau să citiţi ceva oarecum de sezon :D
http://www.bloguluotrava.ro/noile-reguli-ale-flirtului-pe-facebook-sms-e-mail/

luni, 10 februarie 2014

Cinci feluri de a-mi câştiga inima (Blog Challenge 1)


Dacă nu mă apuc mai repede de leapşa preluată de la Mara, o să uit şi eu de ea, şi voi. Aşadar, să încep cu începutul (notaţi prima platitudine din postarea asta... hm, şi nu sunt decât la al doilea rând) şi să reflectez la cinci moduri în care am fost, ca să spunem aşa, cucerită ;)) Zic asta, abordând cerinţa din perspectiva "femeia cucerită de bărbat", cum văd că au abordat-o şi alte bloggeriţe care-au preluat leapşa. 

A devenit omul meu acel bărbat care:

1. Este deştept. Nimic nu mi se pare mai seducător decât inteligenţa. Şi spunând asta nu am în vedere numai cultura generală; este şi ăsta un factor, dar nu singurul. Mă refer mai degrabă la curiozitatea intelectuală care te face să vrei să ştii mereu mai mult şi din domenii cât mai diverse, să pui întrebări, să te intereseze atât muzica modernă, cât şi instalarea unei plăci de sunet, de exemplu.

2. Îi place să călătorească. Din punctul ăsta de vedere, sunt o persoană pe cât de curioasă şi dornică de experienţe, pe atât de convenţională. N-o să mă găsiţi niciodată frăsunindu-mă prin Nepal sau explorând natura în Papua Noua Guinee, dar cu siguranţă sunt toate şansele să daţi de mine la obiective turistice consacrate, despre care se scrie în toate ghidurile de călătorie. În egală măsură stau şi la plajă cu plăcere, contemplez un balcon cu jardiniere pline de flori, intru în prima gelaterie pe care-mi cad ochii şi beau o cafea în piaţa centrală a vreunui oraş în care mă aflu.
(Notă: am scris despre mine, dar am vorbit despre el).


3. Mă cunoaşte mai bine decât oricine. Fiindcă de la bun început a vrut să ştie cât mai multe despre mine, şi-a dorit să mă cunoască şi să mă înţeleagă. Acest aspect a avut şi are o continuă influenţă pozitivă în relaţia noastră. Ştiu că-i pot povesti fără să se plictisească despre absolut orice şi oricine - şi asta înseamnă un "capital" imens. Şi tot aici se încadrează faptul că putem sta de vorbă pe orice temă - de la mitologie greacă la ultimele noutăţi din actualitatea internaţională.

4. Îmi acordă libertate, îmi respectă hobby-urile şi nu este posesiv. Am nevoie de spaţiul meu personal şi de timp cu şi pentru mine, iar din punctul ăsta de vedere sunt pretenţioasă, aş spune chiar sclifosită. După cum n-aş fi putut trăi nici măcar o zi cu un bărbat care m-ar fi sufocat cu gelozii. Viaţa cu o astfel de persoană mi se pare înspăimântătoare.

5. Are umor şi suflet bun. Ca să zic aşa, dacă nu ne-am distra foarte bine unul cu altul, viaţa n-ar avea niciun haz. Mi-e drag să râdem împreună. Iar bunătatea lui mă ajută să trec peste momentele când nu găsesc nimic de râs.

miercuri, 5 februarie 2014

Cum n-o să devin soprană


Mă rog. Nu se poate spune că mi-am propus o atât de radicală schimbare de carieră. Dar dacă mă decid vreodată să fac un viraj, cu siguranţă n-o să fie unul însoţit de game şi arpegii :))

Acum să nu vă închipuiţi despre mine că sufăr de talent închipuit sau că m-am dus la Megastar şi le-am spart urechile celor de acolo. Cânt şi eu, ca omul de rând - sub duş, în timp ce şterg praful, uneori atunci când calc. Sau la serviciu, în timp ce rezolv o problemă monotonă, mă pomenesc fredonând (apropo de asta, nu ştiu cum se întâmplă, dar la job mă apucă doar muzica serioasă - gen arii de operă sau, nu demult, "Introduction and Rondo Capriccioso" de Camille Saint-Saëns). Nu încercaţi să vă imaginaţi cum sună la mine aşa ceva, deoarece mă pregătesc să vă fac o mărturisire: sunt afonă. Nu pot reproduce un "La" dat de diapazon decât dacă mă mai nasc o dată :))

Dar nu există niciun pericol de autoamăgire. Sunt înconjurată de oameni realişti. Şi muzicali, că veni vorba, care mă trezesc din reverii şi mă opresc din behăit cântat :P


Câteva exemple de cum, vorba lui Caragiale, mi se asasinează viitorul :))

1. La serviciu. Introduc nişte date în sistem şi mă pomenesc fredonând. Ridicând ochii, observ că o colegă (alta decât Insipida) mă priveşte contrariată, apoi dă din cap ca omul care ştie despre ce-i vorba.
"Totul va fi bine, Greta. Nu trebuie să plângi". 
Nu tocmai surprinzător, am primit interdicţie de-a cânta. Cică "fă orice, numai nu cânta" :D Pfuaii, cenzură! :D

2. Soţul e muzician. Vă daţi seama ce înseamnă pentru el convieţuirea cu o afonă ca nevastă-sa. Într-o zi, lălăiam cu destul de mult aplomb "Odă bucuriei" din Simfonia a IX-a de Beethoven.
Omul se uită la mine căpiat. "Ce mormăi acolo, femeie?".
- Asta-i bună, zic ofensată, ce fel de muzician eşti tu dacă nu recunoşti "Odă bucuriei"?
Pauză de efect.
- La cum "cânţi" tu... nici măcar Beethoven însuşi n-ar recunoaşte-o. 
C'est la guerre! :))

3. Un secret al unei căsnicii fericite este ca fiecare să-şi aibă propriul calculator, în caz că nu ştiaţi. Într-o zi, se-aşază omul la calculatorul meu, ca să instaleze un antivirus. Tocmai atunci, eu voiam să vorbesc pe Skype cu o amică.
- Acuma te-a găsit antivirusul, bombănii eu. Dă-te de-acolo că-l pui mai târziu.
Mă ignoră filozof, continuând să butoneze şi să instaleze.
- Dacă nu te ridici imediat, ţip, îl anunţ solemnă.
Ridică o sprânceană.
-  Atâta timp cât nu cânţi, poti să faci ce vrei.
Antivirusul a avut ultimul cuvânt. 

Deci e clar, da? În mine se pierd o Anna Netrebko, o Nellie Melba şi-o Leontyne Price la un loc :)))

PS: dar dacă stau să mă gândesc, Bach a fost recunoscut ca fiind un geniu abia la o sută de ani după ce murise. Aşadar, mai am o şansă :D
 

sâmbătă, 1 februarie 2014

Cu ochii pe pereţi


Eu pe ai voştri, voi pe ai mei :D

Da, asta e curiozitatea mea în acest moment: voi cum v-aţi decorat pereţii locuinţei? Cu tablouri? Dacă da, de care? Moderne, clasice, abstracte? În culori sau alb-negru? Sau cu Wallpapers? Fotografii? Caricaturi?

Inventarul pereţilor mei arată cam în felul următor:

În baie nu am nimic :D (dar am văzut pe mulţi care şi-au pus calendare din acelea cu tot felul de povestioare / bancuri / citate şamd.).

În bucătărie am un tablou ilustrând Brooklyn Bridge la răsăritul soarelui. Nuanţe de portocaliu, mult galben solar. Mi-a plăcut din prima clipă, are un nu-ştiu-ce revigorant (poate pentru că, printre multe altele, visez la New York). 


În dormitor am următoarele:

Portretul în cărbune al lui yours truly, făcut în iulie anul trecut de către un pictor, pe podul Karluv Most din Praga.


E plasat strategic (mă rog, vorba vine :))), astfel încât e cam primul lucru pe care-i cad ochii soţului când se trezeşte. Păi doar n-o să-i cadă pe calendarul din imediata proximitate. Calendar care de fapt e un fel de Planner de perete foarte practic, din material plastic, pe care se pot face notiţe cu ajutorul unui pix special (livrat împreună cu Planner-ul). Pixul are şi radieră, pentru eventuale modificări. Per total un accesoriu deosebit de util, pe care l-am cumpărat pentru prima oară anul trecut şi, întrucât ne-a plăcut foarte mult, am luat din nou pentru anul în curs. Arată aşa: 



Şi tot în dormitor am trei icoane, fiecare dintre ele având o încărcătură emoţională deosebită (două le-am primit la cununia civilă, iar una este pictată de un prieten de-al nostru).

În sufragerie - ei, aici e aici. Am păstrat the best for last, cum zice Vanessa Williams într-un cântec. Să vă prezint mai întâi vedeta incontestabilă, care-a vrăjit pe absolut toată lumea:



El e John Doe. Adică n-are nume. Este motanul unor prieteni şi a fost fotografiat în timp ce rodea tacticos la nişte rămurele uscate ale arborelui de kiwi în care se cocoţase. Da, poza e autentică (am fost întrebaţi inclusiv dacă e ceva Photoshop la mijloc). Absolut deloc. Numai o zi senină, o cameră foto bunicică şi un pisoi incredibil de frumos, pe care l-am pus la loc de cinste - prelucrând poza la dimensiuni de poster şi înrămând-o, prin intermediul unui serviciu pus la dispoziţie de o revistă.

Pe de altă parte, motanul are concurenţă puternică. 


Acesta este un poster de un metru pe un metru, realizat pe o hârtie fotografică mai groasă decât cea obişnuită şi în care am reunit o sută dintre personalităţile culturale, artistice şi sportive cele mai îndrăgite de noi. Sau mai bine zis, aceştia erau în top acum aproape doi ani, când am făcut posterul. Între timp s-ar mai adăuga unul-altul - Harvey Specter din "Suits", de exemplu :)) - dar cum spuneam, asta e versiunea de la vremea respectivă.

Personal, mi-ar fi plăcut şi o reproducere a tabloului "Naşterea lui Venus" de Sandro Botticelli, pictură pe care o găsesc absolut splendidă. Dar ar fi fost clasica nucă în perete. Între poster cu artişti, calendar şi pisoi... fix Venus mai lipsea :))