sâmbătă, 11 septembrie 2010

Plec sa fiu mireasa, ma-ntorc sa va povestesc. Si sa va arat


Mai sunt doar doua saptamani, incepand de astazi. E aproape, o simt, se intampla... :)

Ne revedem (si recitim) dupa. Dupa nunta, care sper sa fie cel putin asa cum am visat-o, daca nu chiar mai mult decat atat. 

Intre timp, pe cerul meu au aparut cateva mici raze de soare. Care au mai imprastiat intr-o oarecare masura norii adunati in ultimele saptamani si multumita carora ma voi putea bucura de nunta noastra.

Pe curand, asadar. Aveti grija de voi si de cei dragi voua.

luni, 6 septembrie 2010

Ma intreb...

... in ce masura visele ne ajuta, ne inalta sau, dimpotriva, in ce masura ne doboara,  inrobindu-ne. Se spune ca adevaratele infrangeri sunt renuntarile la vis. Dar cat de bine este sa ne agatam de ele, in definitiv? Cand stii ca a venit momentul sa le dai drumul sa plece?

Personal, simt ca am obosit. Dar inca nu pot renunta, desi am inceput sa ma gandesc daca n-ar fi mai bine s-o fac…
Visul m-a insotit (urmarit?) ani de zile, incepand cam de prin adolescenta. L-am construit din cuburi care la inceput nu aveau nicio forma, l-am modelat, l-am colorat, l-am personalizat, l-am facut  sa fie numai si numai al meu. Si pana azi n-am incetat sa cred in el, cu toate ca am tot mai adesea senzatia ca se indeparteaza de mine.

Dar nu sunt pregatita sa renunt la el, la cel mai drag vis al meu…. Nu inca. Sper doar sa nu renunte el la mine. 
Iar daca va fi sa-l las sa se duca, ma rog sa nu fie prea tarziu.

miercuri, 1 septembrie 2010

Azi, ceata. Maine, soare.

O perioada grea. Descurajare, depresie, imbarbatare, furie, iar descurajare, iar depresie, cand realitatea imi da un ghiont in ficati. Si de vreo doua zile zici ca joaca box cu mine.

O perioada din aia cand incerc sa respir si nu gasesc aer. Desi stiu ca oricand se poate si mai rau, dar nu mai vreau sa aud de “si mai rau”. Vreau sa aud de „mai bine“. Nu „foarte bine“, pentru inceput, s-o luam cu pasi mici, da? Ca nici Roma nu s-a construit intr-o singura zi.
“Mai bine”, deci. O gura de aer, un suflu de forta, o doza de optimism. Pana si ploaia mocaneasca si nesuferita trece, nu-i asa? Nu mai zicem de furtuni, ca alea se duc de parca n-ar fi fost. Si-n urma lor ramane aerul proaspat.

Da, o sa fie bine. Pana cand o sa fie macar „mai bine“, o sa fiu mai rar pe-aici. Don’t give up on me, guys :) Fiecare din voi a devenit foarte important pentru mine, desi bloguletul are abia o luna. Sa nu va-ndoiti de asta.
Nu plec nicaieri, doar astept sa se risipeasca ceata. Si sper ca atunci cand o sa se intample, sa va regasesc pe toti aici.