luni, 29 decembrie 2014

Viena calling! :)


... sau mai precis,  Zubin calling :)

Nici nu-mi vine să cred că scriu asta, dar... da. Voi fi în sală la Concertul de Anul Nou de la Viena (reprezentaţia de pe 31 decembrie). 


Cum a fost posibil, de unde am reuşit să procur bilet deşi nu câştigasem tragerea la sorţi, cât de multe s-au potrivit exact cum era nevoie să se potrivească şi-au ieşit exact cum era nevoie să iasă... despre toate acestea vă voi povesti detaliat după. De îndată ce voi reuşi să-mi recapăt răsuflarea :)

Încă merg "cu frâna de mână", cum am făcut-o şi până acum. Nu îndrăznesc să dau frâu liber sentimentelor şi valului de emoţii. De bucurat, mă voi bucura pe deplin când voi sta pe locul meu din Golden Hall :)

Mă duc să mă pregătesc. Nici nu ştiu de ce să m-apuc, sunt surescitată şi tremură totul în mine, dar de undeva tot trebuie să purced. Plecăm mâine dimineaţă la Viena şi ne întoarcem pe 1 ianuarie spre seară. Sper din tot sufletul să fie aşa cum visez de ani de zile că va fi. 

Pe voi vă îmbrăţişez, vă doresc un An Nou în care să fiţi sănătoşi atât voi cât şi cei dragi vouă şi să vă împliniţi visele.
Petrecere frumoasă, dragii mei, să ne regăsim şi recitim cu bine anul viitor! :)

joi, 25 decembrie 2014

Să fiţi sănătoşi şi să credeţi


Dacă-i aveţi pe cei dragi alături, sau cât mai aproape de voi, dacă sunteţi sănătoşi şi dacă mai credeţi în Moş Crăciun, atunci aveţi parte de Sărbători minunate. Şi vă doresc asta din tot sufletul meu de copil care, pe undeva, încă mai crede :)


Să crezi în Moş Crăciun nu înseamnă să fii naiv. Pentru că, ştiţi... el într-adevăr există :) Chiar aşa, pe la voi a trecut? Aţi fost cuminţi? 
(În ceea ce mă priveşte, e de la sine înţeles că am fost tot anul de-o cuminţenie exemplară, drept pentru care de dimineaţă am găsit câteva pacheţele sub brad. Moş Crăciun devine tot mai priceput când e vorba de ambalat cadourile, apropo :D).

Crăciun fericit, dragii mei! Să vă bucuraţi unii de alţii, să vă înfruptaţi din ce vă place, să vă odihniţi şi să savuraţi plăcerea lenevitului şi-a nefăcutului de nimic - zic eu, care de azi-dimineaţă n-am ieşit din pijamale (nici n-am de gând, de fapt) şi m-am dedat unui maraton de "Murder, she wrote" :))

marți, 23 decembrie 2014

Acasă :)


Exact acum nouă ani eram la Köln, oraşul de care m-am îndrăgostit la prima vedere, în cea dintâi vacanţă a noastră.

Era primul Crăciun de care mă bucuram cu adevărat. Îl aşteptasem 25 de ani.



Nu eram cu familiile, n-am avut nici brad şi nici sarmale. Nici colinde n-am ascultat. Dar eram împreună, deci eram acasă.  Ne-am plimbat prin Berna, Amsterdam şi prin câteva staţiuni din Alpi. Descopeream ce înseamnă să râzi din tot sufletul.

Nouă ani mai târziu, tocmai am pus la fiert legumele pentru salata Boeuf.  Suntem împreună, la noi acasă.

Zâmbesc.  Sunt recunoscătoare.  Mulţumesc :)

duminică, 21 decembrie 2014

Curiozităţi despre Crăciun


Câte bordeie, atâtea obiceie, spune un vechi proverb. Asta este valabil, desigur, inclusiv în ceea ce priveşte Crăciunul. Nu, nu mi-am propus să scriu un post pe tema "Tradiţii de Crăciun pe mapamond"; tema este fumată, răs-fumată şi para-exploatată într-o mie şi una de publicaţii. Dar am găsit nişte chestiuni interesante şi m-am gândit să vi le arăt şi vouă. 

  • Nemţii au conceput primul brad artificial din pene de gâscă. (Ok, citatul exact este "din pene de gâşte moarte". Bună precizare, de altfel. Nu de alta, da-mi şi imaginam un cârd de gâşte chele).
  • Culorile tradiţionale de Crăciun sunt considerate a fi verde (simbolul vieţii şi renaşterii), roşu (sângele Lui Hristos) şi auriu (simbol al luminii, dar totodată şi însemn al regalităţii).
  • Potrivit analizei postărilor pe Facebook, cu două săptămâni înainte de Crăciun foarte multe cupluri aleg să se despartă. Spiritul sărbătorilor nu reuşeşte să se facă înţeles, pesemne. Ori atunci ies foarte multe nemulţumiri la iveală. 
  • De regulă, e nevoie de aproximativ 15 ani pentru ca brazii de Crăciun să ajungă la dimensiunile pe care le au când sunt comercializaţi. Uite de-aia n-o să-mi mai iau brad adevărat niciodată. Mai mare păcatul să distrugi, în câteva momente şi din câteva lovituri de secure, ceva ce-a crescut într-un deceniu şi jumătate. Sper că bradul din imaginea de mai sus e artificial, apropo.
  • Prima referire în scris la bradul de Crăciun datează din 1531 şi este atribuită Germaniei (nu cumva o fi fost vorba de bradul comis din penele gâştelor?).
  • La începuturi, pomul de Crăciun era împodobit cu mere.
  • Cunoscutul "Jingle Bells" a fost scris iniţial pentru Ziua Recunoştinţei, nu pentru Crăciun., scopul fiind celebrarea unor curse de sanie faimoase la acea vreme (în jurul anilor 1850). Acum că mă gândesc la asta, pare logic: nu are nicio referire la Crăciun, la Moş Crăciun sau la naşterea Domnului.
  • Unul dintre primii brazi artificiali vânduţi în Statele Unite a fost confecţionat din perii de toaletă. Hm, parcă tot mai inspiraţi au fost nemţii cu gâştele lor.
  • În Islanda există 13 Moş Crăciuni (sau mă rog, un fel de creaturi de Crăciun), inclusiv unul care răpeşte copiii obraznici. Nu tocmai în spiritul sărbătorilor, dacă mă întrebaţi pe mine. 
Şi pentru că tot a fost vorba de brad, iată şi câteva aspecte interesante referitoare la pomul de Crăciun. Ce spune despre noi felul în care alegem să ne decorăm pomul?
  • Dacă ai ales luminiţe multicolore: eşti un extrovertit.
  • Dacă ai ales luminiţe albe: este o solicitare adresată oaspeţilor de a se descălţa (hm). 
  • Dacă ai optat pentru luminiţe care clipesc intermitent: suferi de deficit de atenţie (fireşte, presupun că asta e una dintre consecinţele bling bling-ului).
  • Dacă ornamentele sunt confecţionate manual: ai mulţi copii (asta cred că e adevărată. În ruptul capului nu m-aş vedea manufacturând globuleţe). 
  • Pentru vârf ai ales o stea galbenă: eşti tradiţionalistă. Şi asta se verifică, vârful meu e auriu şi despre mine se pot spune multe, dar în niciun caz că aş fi nonconformistă.
  • Dacă bradul tău e împodobit cu ghirlande din popcorn: ai mult timp la dispoziţie. Şi copiii, dacă există, sunt ocupaţi cu ornamentele manuale.  So there :D 
(Surse: asta, asta şi asta).
 

joi, 18 decembrie 2014

Cu un zâmbet reţinut, despre 2014 :)


Anul care se va încheia în mai puţin de două săptămâni a stat în mare parte sub semnul aşteptării, însoţite de speranţă, decepţie şi iar speranţă. 


A început cu un vis, unul dintre cele mai mari pe care le-am avut vreodată. A continuat cu o deziluzie a cărei amărăciune mi-a chircit sufletul. Am constatat, cu această ocazie, cât de adevărat e proverbul care spune să nu pui toate ouăle într-un singur coş.
Mi-am făgăduit mie însămi să nu-mi mai fac niciodată aşa ceva. Sper să mă ţin de cuvânt. Iar câteva luni mai târziu... dar să nu anticipăm :) 

În mare parte a fost un an liniştit, cu parcurs liniar. Cu mai puţine evenimente decât precedentul, dar a avut şi el câteva surprize frumoase. 
L-am revăzut pe Zubin în două concerte, mi-am împlinit vechea dorinţă de a vizita casa unde s-a născut Mozart şi am călătorit în câteva locuri unde nu mai fusesem (Baden Baden, Innsbruck, Heidelberg).
Din punct de vedere profesional, a fost un an neutru. N-am dat înainte, dar nici înapoi. Cel mult se poate să fi acumulat câteva bile albe în plus faţă de cele pe care deja le aveam :D, însă asta rămâne de văzut. 

Trebuie să spun că, totuşi, sunt nemulţumită de mine în unele privinţe. De exemplu, am citit puţin. Alarmant de puţin, aş putea spune. N-am nicio explicaţie pentru asta, poate doar faptul că am avut multe pe suflet şi nu m-am putut dărui cărţilor aşa cum obişnuiam cândva. 
Nici pe blog n-am fost exagerat de vrednică, dar îmi place să cred că postările au fost ceva mai consistente decât în anii anteriori. Pentru că tot vorbim de blog, datorită lui am cunoscut nişte oameni extraordinari :)
În schimb, sunt mulţumită că anul ăsta am ascultat muzică. Multă şi bună. Este una dintre asigurările mele în alb.

La începutul acestei retrospective, spuneam că 2014 a stat sub semnul aşteptării. Şi-acum stă, de fapt. Aşa se explică titlul acestei postări, pe care o voi lăsa "deschisă" şi voi reveni cu o completare care, sper, va fi cea pe care mi-o doresc, dar la care nu îndrăznesc să mă gândesc prea mult. Încă.

Îţi mulţumesc pentru tot ceea ce mi-ai dăruit până acum, 2014. Trag nădejde că horoscoapele care-mi anunţă un 2015 excelent nu se înşală. Prea spun toate cam acelaşi lucru, deci să sperăm :)) 

Şi te rog... ştii tu :)

Later Edit, pe 2 ianuarie 2015: Mulţumesc, 2014! Mulţumesc pentru felul în care te-ai încheiat şi pentru marele vis al Concertului de Anul Nou de la Viena, pe care mi l-am împlinit! :)

marți, 16 decembrie 2014

Diverse & disparate (III)


  • E perioada AIA a anului când: avem imens de lucru, sistemul sughite şi-n răstimpuri tuşeşte, Help Desk-ul e suprasolicitat (şi de data asta îi înţeleg pe oamenii de-acolo, se trage de ei în toate părţile ca de un gumilastic marţian, cum ar zice Bridget Jones), team leader-ii sunt căpiaţi şi patrulează prin tot depozitul cu priviri abulice, telefonul sună ca la linia fierbinte, fiecare vrea ceva şi-anume vrea ieri. Abia avem timp să schimbăm o vorbă, ne regăsim în pauze epuizaţi, schimbăm impresii ("Cum e la tine?" "Ca la nebuni. La tine?" "Mai rău.") şi ne aruncăm din nou în cazane. Magnific, vă spun.
  • Într-un acces de conştiinciozitate, am fost la dentist pentru detartraj şi un control de rutină. Pentru prima dată de când mă ştiu, n-a găsit nicio carie de reparat. Deci ritualul de igienă a danturii, care include periuţa electrică, aţă dentară şi apă de gură nu-i chiar degeaba. Că veni vorba, am un dentist nou. Adică aşa cred... Merg la acelaşi cabinet de vreo 7 ani, dar medicul meu de la începuturi (care seamănă cu Alain Delon şi are o voce aşa de plăcută şi hipnotizantă, de mi-ar plăcea să-l aud inclusiv citindu-mi din cartea de telefon) s-a axat pe implantologie. Ramură a stomatologiei care nu mă priveşte (încă...). O vreme s-au ocupat de mine alternativ vreo două doctoriţe, dintre care una-mi intrase la suflet, că era fix pe stilul meu: simpatică, mucalită, răbdătoare, cu mână uşoară. Drept pentru care am cerut programare tot la ea, dar am aflat că e plecată la o specializare în afara ţării. "Îmi pare rău, vă putem oferi numai bărbaţi", ciripi vrăbiuţa de la recepţie =)) Oh, dar nicio supărare, lăsaţi bărbaţii să vină la mine :D A venit un bărbat la vreo 37 de ani, care mi-a făcut un compliment "profilat", ca să zic aşa: "dacă toţi pacienţii noştri ar avea dantura ca a dumneavoastră, n-am mai avea ocupaţie" :)) Word! (Las' că ştiu eu c-a vrut doar să fie amabil. Nu de alta, dar procentul meu de dinţi artificiali sau, în tot cazul, lucraţi, a tot crescut în ultimii ani. Ba punţi, ba coroane, ba plombe. Deci cred că ar avea ocupaţie în continuare, inclusiv numai cu pacienţi ca mine) :))
  • Sâmbătă ar trebui să ajung, în fine, la coafor. Nu mi-am mai făcut nimic la păr din octombrie şi coama mea a scăpat binişor de sub control. Încă puţin şi-ajung s-arăt ca Desdemona (despletită şi cu pletele fluturând, gen). 
  • Nu ştiu dacă aţi băgat de seamă că anul ăsta nu v-am povestit despre petrecerea de Crăciun. Well, motivul e simplu - nu vom avea una. Aparent, pe-ai noştri conducători i-a apucat non-discriminarea: cică mulţi dintre angajaţi nu sărbătoresc Crăciunul, din motive de ordin religios, deci ar fi neetic faţă de aceştia să avem petrecere de Crăciun. Vorba lui Harvey din "Suits", this is bullshit. Anul trecut cum au nimerit să facă party de Crăciun, şi-acum doi ani, şi-acum trei? Vom avea, în schimb, o petrecere de final de an. Aha, ştiţi când? Pe 23 ianuarie. Cât de stupidă e treaba asta? Nu, n-am de gând să mă duc. Mi se pare o lipsă totală de respect a conducerii la adresa noastră. Unde mai pui că pică şi-ntr-o vineri, când eu sunt de regulă praf de oboseală. Numai de party nu mi-ar mai arde. Thanks, but no thanks.
  • Cred că mă las de ceea ce eu numesc "posturile de piţipoancă". Păi cum să mai scriu aşa ceva, când în seara asta, la un raion de cosmetice fiind, am testat un "creion-cremă" pe buze, el fiind creion de ochi? Şi nici atunci nu mi-am dat seama, ci abia după ce am citit pe etichetă că e "testat oftalmologic". D'ohhhh. 
  • Cam atât pentru azi, mă duc la somn că mă aşteaptă mâine cazanul :)) Ca să vă faceţi o idee cât sunt de vraişte, vă spun că am un DVD cu un documentar foarte promiţător despre Zubin, la care nu mai ajung să mă uit fiindcă-mi doresc o anumită dispoziţie pentru asta. Şi nu în ultimul rând, îmi doresc să nu-mi pice ochii în nas :))

La voi pe front cum stau lucrurile?

duminică, 14 decembrie 2014

Căutând răspunsuri la întrebări nepuse


El e brăduţul nostru de anul acesta.


De fapt, el e brăduţul nostru de cinci ani încoace; diferenţa este că până acum a fost predominant cu portocaliu şi argintiu. De data asta am decis că-l vreau cu auriu şi roşu. Mi se pare că aşa-i stă cel mai bine unui brad de Crăciun. 

E mititel, ştiu, dar nici nu ţinem să avem unul mai mare. L-am cumpărat într-o perioadă grea din viaţa noastră, când puţine erau aşa cum ar fi trebuit să fie şi speranţa ne părăsea des. Acum, chiar dacă, slavă Domnului, vremurile acelea dificile s-au dus, nu vom renunţa la el. Ne-a făcut Crăciunul mai frumos când ne era greu; nu-l vom înlocui cu unul mai mare şi mai falnic doar pentru că acum ne e mai bine ca atunci. 

Îmi place să împodobesc bradul, culmea e că nu ştiu nici eu de ce. În niciun caz pentru că mi-ar aminti de copilărie. Chiar dacă se întâmplă asta, alung amintirile şi dacă ar fi posibil, mi le-aş şterge din cap fără niciun regret. Nu, e vorba de altceva. Poate încerc să repar unele lucruri pentru copilul din mine; aşa s-ar putea explica şi faptul că, oricât m-aş strădui.... nu prea simt nimic. 

Da, mi-e drag brăduţul nostru şi cu siguranţă mă bucur că-l avem; dar nu simt nimic din ce-ar fi de simţit de Crăciun. Nimic din ce-am citit că ar simţi lumea. Ok, nu mai cred demult în Moş Crăciun, nu de asta e vorba :), ci de sentimentul acela aparte....

În fine, asta e. Până la urmă, cum spuneam şi-n titlu, e un demers inutil de-a căuta răspunsuri la întrebări pe care nu le-am pus. Pe Moşul care veghează atârnat de clanţă l-aţi identificat, da? :))

joi, 11 decembrie 2014

To Rieu or to not Rieu?


Am zis că mă ţin departe de tumultul care a cuprins cu repeziciune tot mediul online în ultimele zile, mai exact după ce s-a anunţat sosirea, în premieră în România, a violonistului André Rieu. Numai că m-am "ambalat" de la zecile de reacţii şi sutele de comentarii de pe Facebook, aşa că am decis că o părere în plus nu mai contează - precum proverbiala măciucă devenită irelevantă la un car de oale sparte. 
Aşa, deci cum spuneam, Rieu vine la Bucureşti. Iniţial pentru un singur concert, care, având în vedere fulgerătoarea vânzare de bilete, s-a triplat; vor avea loc aşadar trei concerte, anul viitor în luna iunie. 

Nici n-a trebuit mai mult. Morile au început de îndată să macine, iar controversele au început să apară. Nu lipsesc nici intrigile de tip "lasă că ştim noi mai bine, au fost plănuite din start trei concerte, dar au anunţat în primă fază doar unul ca să explodeze vânzările" şamd. De unde până acum se pomenea ici-colo, răzleţ, în vreo ştire sau pe vreun blog, zilele acestea numele lui Rieu este pretutindeni. Pe de-o parte, fanii extaziaţi că au reuşit să cumpere bilete. Pe de altă parte, admiratorii resemnaţi, care nu au mai găsit. Şi tot pe de altă parte, alta decât cea dinainte, revoltaţii care-i pun la zid pe cei de mai sus, pe motiv că nu le place, domnule, muziCA CUltă. Cacofonia e intenţionată.  Şi asumată. 

Eu nu mă situez în niciuna dintre categoriile menţionate. Ca să fie clar de la început cum stau lucrurile, nu sunt interesată de Rieu şi nu m-aş duce la un concert de-al lui decât dacă mi-ar da cineva un bilet gratis. Nu consider că merită să plătesc pentru a-l vedea şi asculta - şi aici simt nevoia să accentuez că e doar opinia mea, pe care n-o impun nimănui.

Cât ar fi el de showman, eu nu pentru show aş merge la concert (am înţeles că pe partea asta e un adevărat magician), ci pentru muzică. Iar în materie de muzică, Rieu nu mai are ce să-mi dezvăluie. 
Nu după ultimii aproape zece ani din viaţa mea, câţi au trecut de când am început să mă familiarizez cu domeniul practic infinit al muzicii clasice. 
Nu după ce mi i-am apropiat pe Mozart, Beethoven, Bach, Vivaldi, Mahler, Béla Bartók sau Schumann. 
Nu după ce am fost la concerte susţinute de unele dintre cele mai bune orchestre ale lumii (aş menţiona aici, printre altele, Orchestra Filarmonicii Israeliene şi Orchestra Filarmonicii din Berlin). 
Nu după ce i-am ascultat, chiar dacă numai pe Blu-Ray, pe Itzhak Perlman şi Sarah Chang.
Nu după ce m-am îndrăgostit de interpretarea orchestrelor dirijate de Herbert von Karajan.
Şi, trebuie s-o spun şi pe asta, în niciun caz după ce mi-am umplut de-atâtea ori sufletul de vraja muzicii tălmăcite de Zubin Mehta. 

Dar toate acestea nu-mi dau niciun drept de-a pune la zid preferinţa şi gustul altor oameni. Cine sunt eu să judec? La urma-urmei, e posibil ca André Rieu să trezească în sufletul unora curiozitatea şi, cine ştie, mai târziu chiar pasiunea pentru muzica clasică; şi eu am început prin a asculta Johann Strauss şi Clayderman, de exemplu. Nimeni nu sare direct la Wagner şi Bruckner, iar muzica lui Rieu poate fi o călăuză pe acest drum. De unde şi până unde vehemenţa asta?

În altă ordine de idei, multe dintre reacţiile fanilor strălucesc prin absurd şi lipsă de sens. "Cine merge la Rieu vrea show, dacă vreau doar muzică mă duc la Ateneu". Poftim reacţia tipică a snobului care chipurile are opinii, dar care-n viaţa lui n-a fost la vreun concert - şi dac-a fost, n-a priceput nimic. Un concert ESTE un show în sine; muzica nu doar se ascultă, ci se trăieşte şi se simte.  Auzi colo, dacă vrea "doar" muzică se duce la Ateneu....
Nu sunt de acord nici cu aceia care susţin că Rieu este un "manelist" al muzicii clasice. Să fim serioşi.... da, muzica lui se adresează maselor, dar de aici şi până la "manelist" e cale lungă. "Pângăreşte muzica clasică!", se răţoia unul, teribil de ofensat. Ei, hai. Nu pângăreşte nimic, în fapt tot ceea ce face este că exploatează la maximum reţeta de succes pe care are meritul de-a o fi descoperit. 

Rezumând, părerea mea este că fiecare artist îşi are publicul său şi este loc pentru toate gusturile muzicale. Din acest punct de vedere, ambele tabere ar trebui să dea dovadă de mai mult echilibru şi toleranţă.

marți, 9 decembrie 2014

Primele 10 melodii de pe iTunes (Blog Challenge 10)


Tema cu numărul 10 din leapşa-foileton este iarăşi una destul de uşor de rezolvat şi, într-un fel, a fost şi pentru mine un experiment interesant. Trebuia să pornesc iTunes şi să notez primele 10 melodii care vin la rând.  Nimic mai simplu.

Menţionez că eu mi-am făcut două foldere principale - "Clasic" şi "Diverse", iar pentru a rezolva această cerinţă, am ales primele cinci piese care au venit la rând în fiecare dintre aceste foldere.

Diverse:

1. Ricchi e Poveri - "Dan Dan".



2.  Mike Batt - "Bright Eyes"



3.  Yaki-Da - "I saw you dancing"



4.  Angela Similea - "Dacă n-ai fi existat"



5. Roxette - "Never is a long time"



Clasic:

1. W.A. Mozart - Simfonia concertantă



2.  P. I. Tchaikovsky - Uvertura solemnă "Anul 1812" 



3. L.v. Beethoven - Uvertura "Egmont"



4. W. A. Mozart - Simfonia nr. 40



5. L. v. Beethoven - Simfonia a VIII-a
(Notă: e mai puţin cunoscută decât celebrele simfonii a treia "Eroica", a cincea ("Simfonia Destinului") şi a noua, dar credeţi-mă că este absolut splendidă :) ).



Sper că nu veţi fi dezamăgiţi, dar am scris nu o dată că sunt departe de-a asculta muzică modernă... ba de multe ori dimpotrivă, aş zice.

duminică, 7 decembrie 2014

Iată-mă-s isprăvniceasă


Ce, numai Coana Chiriţa să fie isprăvniceasă? Vorba vine. De fapt, sunt milionară. Nu prea mi-e clar în ce monedă, însă cui îi pasă de asemenea fleacuri? Deţin milioane, fapt confirmat negru pe alb. Din mai multe surse, nu aşa oricum. 

Parcă vă şi văd ridicând circumspecţi o sprânceană. Eeee, nu mă credeţi, nu-i aşa? Păi să vă prezint dovezile, dară:

1) "Atenţie!

Respectând prevederile Comisiei Fondurilor Internaţionale, Comitetul Naţional de Compensaţii a autorizat sucursala din New York a Băncii Federale de Rezerve să vă achite suma de 10.500.000 dolari americani. Pentru a intra în posesia banilor, vă rugăm să luaţi urgent legătura cu domnul Patrick McCab de la Banca Federală de Rezerve, căruia trebuie să-i furnizaţi numele, adresa şi toate datele bancare, pentru a putea intra în posesia banilor. Tot ceea ce va trebui să faceţi va fi să semnaţi o declaraţie pe proprie răspundere, prin care să vă luaţi angajamentul că nu veţi folosi aceşti bani pentru finanţarea unor organizaţii teroriste, precum şi că suma nu provine din operaţiuni de spălare de bani.

Felicitări. Nu uitaţi să-l contactaţi pe domnul Patrick McCab. 

Cu respect,
Cursos Nwakw".

Conformându-mă cerinţei de la începutul mesajului, am citit cu atenţie. După ce mi-am încordat circumvoluţiunile cu spor, am filozofat că americanii ăştia dovedesc o neţărmurită încredere în omenire, asta apropo de declaraţia pe proprie răspundere. Apoi am consemnat cu respect suma: 10.500.000 USD. Aş fi preferat franci elveţieni sau lire sterline, dar tot e mai bine în dolari decât în yeni japonezi.

2) "Fondurile dumneavoastră au fost transferate în Statele Unite ale Americii.

Secretarul General al Naţiunilor Unite a dispus chiar acum mutarea fondurilor dumneavoastră, din Nigeria în Statele Unite, pentru a vă fi transferate urgent. Singura obligaţie pe care o aveţi este să plătiţi taxa de mutare a fondurilor. 
Sincer vă spun, sunteţi o persoană deosebit de norocoasă, pentru că tocmai am aflat că nişte oficiali din guvernul nigerian sunt foarte interesaţi de aceste fonduri şi, în complicitate cu domnul Richard Graves din Statele Unite, plănuiesc o diversiune pentru a-şi însuşi banii dumneavoastră.

Vă rog să luaţi legătura cu mine urgent.
Carmen Lapointe
Biroul Secretarului General al Naţiunilor Unite".

Hmm. Nu vreau să par naivă, ştiţi. Vreau să spun că nici nu apucasem să-mi iau banii de la domnul Patrick McCab, cu atât mai puţin să-i transfer în Nigeria. Cred că voi lua legătura cu doamna Carmen Lapointe. Nu de alta, dar nu mi-a spus în ce valută sunt fondurile mele. Sper că nu le-am schimbat în naira (asta fiind moneda naţională nigeriană. Până acum habar nu avusesem ce monedă are Nigeria. Să mai spună careva că banii nu-ţi lărgesc orizontul).
Oricum, sunt foarte îngrijorată din cauza domnului Richard Graves.

3) "Contactaţi-mă urgent pentru detalii în vederea transferului sumei de 21,5 milioane. Acest fond aparţine unui client care doreşte să investească inteligent".

Mesajul acesta m-a nemulţumit profund. Nu mă felicită, nu-mi explică, nu pare să se strofoace pentru bunăstarea mea precum onorabilii Cursos Nwakw şi Carmen Lapointe. Unde mai pui că n-a menţionat în ce valută e fondul. Sunt totuşi flatată că mă are în vedere pentru o investiţie inteligentă.

4) "Bună ziua, numele meu este Barbara Jennings. Având în vedere actuala mea stare de sănătate, am hotărât să vă donez suma de 98 de milioane de dolari. Am 69 de ani, iar răposatul meu soţ a lucrat neobosit alături de mine la fermele noastre din Zimbabwe. Contactaţi-l urgent pe avocatul meu, domnul Greg Lawson de la biroul Lawson şi Asociaţii din Londra".

Impresionant, nu-i aşa? Mă refer la faptul că... 98 de milioane e o sumă. Mă-ntreb numai dacă este o coincidenţă faptul că doamna Jennings e în Zimbabwe. Adică tot în Africa, precum domnul Richard Graves.
Cred că mă aflu în mijlocul unei uriaşe conspiraţii internaţionale.

Notă explicativă: acest post este un pamflet despre Spam-uri. Primesc şi eu o mulţime şi m-am amuzat să selectez câteva. Nu sunt milionară, drept pentru care mâine mă duc la serviciu, ca de obicei. Săptămână frumoasă vă urez! (Nu sunteţi nici voi milionari, nu-i aşa?).

joi, 4 decembrie 2014

Dr. John, acest miraculos rulator de oameni


... şi cum mă uitam eu aşa prin panoul de administrare al blogului, bag seama că recent s-a postat un comentariu la un text de anul trecut. Nu e ceva neobişnuit, de multe ori lumea ajunge pe blog căutând diverse pe Google, deci e foarte posibil ca postarea să fie ceva mai veche (chiar aşa, n-am mai scris de-o groază de vreme prin ce năstruşnicii ajung unii pe-aici; ar fi timpul, că s-au adunat nişte nestemate scânteietoare). Ce mi-a atras atenţia a fost, hm, conţinutul. Nu părea chiar on topic, asta ca să mă exprim finuţ. Masochistă fiind, l-am citit integral şi apoi am zăbovit câteva secunde scărpinându-mă în cap şi reflectând că în mod evident pe undeva s-a spart o conductă şi mulţi sunt duşi cu pluta.

Iată bijuteria de comentariu (pe care între timp l-am şters, făptură insensibilă ce mă aflu):

"Aceasta este mărturia mea despre buna munca unui om care a ajutat la numele me..My este Tracy Adams, iar eu bazează în Canada. Viața mea este din nou !!! După 2 ani de căsătorie, soțul meu ma lăsat cu cele trei copii. M-am simțit ca și cum viața mea a fost pe cale să se încheie, și a fost care se încadrează în afară. Datorită unei caster vraja numita Dr. Ioan care am întâlnit on-line. Pe de-o zi credincios, așa cum am fost de navigare pe internet, am fost în căutarea unui bun caster vrajă care poate rezolva problemele mele. Am dat peste serie de marturii despre acest fugă vraja special. Unii oameni a mărturisit că el a adus iubitul lor Ex înapoi, unii mărturisit că el restabilește uter, unele mărturisit că el poate arunca o vraja pentru a opri divorț și așa mai departe. Nu a fost o anumită mărturie am văzut, era vorba despre o femeie numita har, ea a depus mărturie despre modul în care Dr. John adus înapoi iubitul ei Ex în mai puțin de 72 de ore și la sfârșitul mărturia ei a dat adresa Dr. John e-mail. Dupa ce a citit toate acestea, am decis să dea Dr. Ioan un try. L-am contactat cu balonul prin adresa de e-mail și a explicat problema mea cu el. În doar două zile, soțul meu a venit înapoi la mine. Am rezolvat problemele noastre, iar noi suntem chiar mai fericiți decât înainte. Dr. John este într-adevăr un om talentat și înzestrat și i se va opri să nu mai publica el, deoarece el este un Dr minunat ... Dacă aveți o problemă și sunteți în căutarea pentru o adevărată și reală de fugă vraja pentru a rezolva această problemă pentru tine. Încercați Dr. Ioan astăzi, el ar putea fi raspunsul la problema ta. Iată de contact lui: templesolutions@yahoo.com Vă mulțumesc încă o dată Dr. John. Contactați-l pentru următoarele:
(1) În cazul în care doriți ex-vă înapoi.
(2), dacă aveți mereu coșmaruri.
(3) Vrei sa fie promovat în birou.
(4) Vrei femei / bărbați pentru a rula după tine.
(5) Dacă doriți un copil.
(6) [Vrei să fii bogat.
(7) Vrei să lega soțul / soția să fie a ta pentru totdeauna.
(8) În cazul în care aveți nevoie de asistență financiară.
(9) În cazul în care doriți să opriți Divorțul dvs.
10) Ajutor aducerea de oameni din închisoare
(11) vrăji Căsătoria
(12) vrăji Miracle
(13) vrăji de frumusețe
(14) PROFEȚIEI CHARM
(15) vrăji atractie
(16) vrăji Evil Eye
(17) Kissing Spell
(18) Șterge vrăji de boală
(19) vrăji ALEGERILOR câștigătoare
(20) SUCCES la examene vrăji
(21) Charm pentru a ajunge pe cine să te iubesc.
Contactați-l azi pe: templesolutions@yahoo.com".


Cuvintele-cheie ies la suprafaţă ca uleiul din apă: caster vrajă, fuga vrajă, Evil Eye. E clar, da? Viaţa lui Tracy Adams care bazează, este din nou şi nu se încadrează în afară. Că dacă s-ar încadra, n-ar fi existat try-ul dat lui Dr. John, care i-a adus înapoi bărbatul care-o lăsase cu trei copii (mă întreb dacă nu cumva coautorul copiilor era Dr. John, ceea ce-ar explica întrucâtva dezertarea nefericitului adus înapoi cu fuga vrajă). Nefericit care s-a întors în două zile, ceea ce dovedeşte fie că nu plecase prea departe, fie că a venit o staţie cu balonul, fie că nu s-a îmbătat suficient. Nu s-a stabilit de ce nu i se mai publică lui Dr. John (mă rog, alternativ e şi Dr. Ioan, dar cred că sunteţi de acord că "Dr. John" sună mai demn). De asemenea, punctul 4 prezintă oarecare ambiguităţi, mă refer la rulatul fiinţelor umane.

Un lucru e cert:  Ponta sigur n-a apelat la serviciile lui Dr. John. Punctul 19 stă mărturie.

marți, 2 decembrie 2014

Gânduri de schimbare


Ce ziceam? Că am avut concediu săptămâna trecută? Îmi pare a fi fost în mezozoic deja :)) Am nimerit, şi nu pentru prima dată după ce revin din concediu, în plină tornadă. Avem enorm de lucru şi foarte multe nu funcţionează. Ce nu funcţionează ajunge la noi în departament. Momentan, ceea ce nu funcţionează e de dimensiunea unor munţi. Ok, nu foarte-foarte înalţi, adică nu Alpii Bavarezi, ci Masivul Renan sau Munţii Pădurea Neagră :D Dar sunt munţi, şi sunt mulţi. Dacă mă pot exprima aşa, actualmente la noi domneşte un lanţ muntos de muncă :)))

Chef de treabă n-am, Musiu Şarl se crede spiritual ("Văd că nu vă plictisiţi", zice azi, trecând pe la noi şi contemplând lanţul muntos. Aplaud în sinea mea perspicacitatea :D "Mai avem un computer liber, dacă vreţi să ne ajutaţi", am rânjit. "Vremurile când munceam au trecut, acum sunt şef". Mda. Hahaha, ce-am mai râs. Not) şi pe la noi se întrevăd schimbări. Iar. Habar n-am dacă vor fi de bun augur pentru mine, momentan mi-e teamă să nu fie un caz clasic de "scapi de dracu' şi dai de tac-su".

S-au adunat multe şi mi s-a cam umplut paharul. Asta deşi e foarte mare (el, paharul). Indiferent dacă mi se confirmă sau nu temerile, am aşa o senzaţie că-mi voi actualiza CV-ul şi voi începe să caut altceva. Mi s-a cam luat de nedreptăţi, de muncă pe brânci pentru un salariu derizoriu în comparaţie cu ceea ce plătesc alte companii pentru o poziţie similară, de lipsa de perspective, de jemanfichism şi de multe altele. Sunt de aproape patru ani aici şi, cu toate că-n general schimbările mă sperie, cred că încet-încet vine vremea să mă uit spre alte zări.

duminică, 30 noiembrie 2014

Şi, ce-aţi visat azi-noapte?


Toate cele bune, Andreilor şi Andreelor, să fiţi sănătoşi, voioşi, să vă împliniţi visele şi să încercaţi mereu să atingeţi Luna. Cel mai probabil nu veţi reuşi, dar aproape sigur veţi ajunge la stele :)

Schimbând macazul, ce-aţi visat azi-noapte? Sau aţi visat ceva? Pe cineva? Cumva? Nu-i vorbă, cele mai interesate de eventualele vise de noaptea trecută sunt fetele necăsătorite. Experienţa mea cu visele "programate" de Sf. Andrei v-am povestit-o acum un an. Nu se poate spune că n-am fost conştiincioasă în tinereţile mele, dar nici că mi-aş fi ostoit mai devreme curiozitatea :)) 


Cu toate că nu-mi mai pun demult busuioc sub pernă, tot sunt curioasă de visele din ajunul acestei zile. De cele mai multe ori însă, fie nu visez nimic, fie lucruri fără noimă. Anul trecut, de pildă, a fost interesant: am visat-o pe Regina Marii Britanii. Nu mai ştiu ce făceam cu Majestatea Sa, fapt e că nu s-a petrecut nimic în cursul acestui an care să poată fi legat de acest vis. Iar azi-noapte am visat o mulţime de oameni, inclusiv nişte colegi de serviciu şi pe Musiu Şarl himself. Meh. Şi nici măcar nu mai ştiu ce treabă avea omul în visele mele.

Mno, whatever. E vineri mâine, nu-i aşa?

joi, 27 noiembrie 2014

These are a few of my favourite things :)


Săptămâna asta am liber (ceva rest de concediu) şi-mi petrec cea mai mare parte a timpului fie cu laptopul în braţe, fie cu o carte. Cartea este "Agatha Christie’s Secret Notebooks", care de mult aşteaptă să fie citită şi căreia abia acum i-a venit rândul; este o lectură absolut captivantă, mai c-aş spune că stimulează amorţita-mi muză. 
Pe laptop tocmai am terminat de citit piesa de teatru "Cursa de şoareci", de Agatha Christie, care inexplicabil îmi scăpase până acum. O scriere foarte agreabilă, de numai 52 de pagini şi cu un deznodământ surprinzător, dar pe care îl intuisem înainte de-a fi ajuns la jumătate. După câte intrigi poliţiste am citit, era şi cazul :D Să mă pup pe frunte de detectivă ce sunt :))

Şi uite-aşa, stând eu comod în vârf de pat şi citind, am reflectat că ăsta e unul dintre cele mai frumoase moduri de a mă relaxa. Şi mi-a venit să ascult melodia "These are a few of my favourite things" de pe coloana sonoră a filmului "Sunetul muzicii". Iar de la asta până la o listă proprie de "favourites" n-a mai fost decât un pas :)

- Lectura (quelle surpriz). Din păcate, am citit tot mai puţin în ultima vreme, dar în acelaşi timp simt câteodată cum mă cuprinde o febră a lecturii, o dorinţă nestăpânită de a citi cât mai mult (dacă se poate, dintr-odată) şi din domenii cât mai diverse. Sper să-mi regăsesc pe deplin plăcerea de odinioară a cititului; adevărată e vorba care spune că omul care citeşte trăieşte o mie de vieţi :)

- Muzica. Din nou, quelle surpriz, după ce v-am împuiat de-atâtea ori capul ;)) Iubesc muzica clasică şi mi-e drag Zubin mai mult decât oricare alt artist. Dincolo de asta însă, ascult cu plăcere multe altele, pe care le-am trecut în revistă într-un articol despre muzica mainstream (sau mă rog, în ceea ce-ar fi trebuit să fie un articol despre muzica mainstream, doar că la mine n-a prea fost :D).
Vorbind despre asta şi pentru că tot am menţionat "Sunetul muzicii", uitaţi o melodie pe care o mai behăi când m-apucă zelul. Nu încercaţi să vă imaginaţi cum sună la mine, probabil capra o imit cel mai convingător :D



- Periplurile prin librării şi anticariate, dar şi prin magazinele de bijuterii, unde cea mai mare atenţie o acord cerceilor şi inelelor. Brăţări port foarte rar, iar medalioane sau coliere, şi mai rar.  Chiar îmi adaptez de multe ori ţinuta astfel încât să nu fie nevoie de acestea din urmă.

- Plimbările pe străduţe în oraşe necunoscute şi, de asemenea, pe malul mării.

- Ciocolata albă (de fapt orice-cu-ciocolată albă) şi bezelele.

- Serialele, dar şi marile filme clasice. Un Top 3 al serialelor ar fi alcătuit din "Breaking Bad", "Suits" şi "Dr. House", în timp ce un top al filmelor ar arăta în acest moment aşa: "Amadeus", trilogia "Godfather" şi... take a guess... exact, "Sunetul muzicii" :))

- Să conduc dimineaţa la 5, pe străzile în mare parte pustii, ascultând Beethoven la cele opt boxe ale maşinii.

- Dansatul de una singură în faţa oglinzii (e la fel de periculos să vă imaginaţi asta ca şi pe mine cântând :D).

- Cafeaua băută dimineaţa în pat.

- Discuţiile cu jupânul, eventual acompaniate de un demisec.

- Colecţia mea Zubin Mehta, pe care o îmbogăţesc constant.

- Baia în spumă (chiar aşa, uite-o chestie pe care n-am mai făcut-o demult...).

- Al Pacino şi Meryl Streep.

- Furtunile, condiţia fiind să le ascult stând în pat, pe întuneric.

- Călătoriile.

Şi mai sunt cu siguranţă multe altele, dar acestea îmi vin în minte la o primă strigare şi-ar fi timpul să apăs pe "publicaţi", că pritocesc postarea asta de mai bine de-un ceas :)) La urma-urmei, o spune însuşi titlul: "a few of..." :)

marți, 25 noiembrie 2014

Cărţile mele nescrise


Despre încercările mele literare din timpuri imemoriale, când era lupul căţel că dacă nu era nici nu se povestea, am mai scris. Au fost demult, dar la vremea respectivă au fost foarte importante şi, din ce-mi dau seama, încă sunt. Pentru că ele conţineau, sau aşa mi se părea mie, o promisiune pentru mai târziu. Încă sunt de părerea asta.

Problema este că promisiunea pare să nu se poată concretiza. Motivele îmi sunt destul de clare, dar asta nu e neapărat o veste bună, întrucât, cu toate că ştiu care este problema, nu văd ce-aş putea face pentru remedierea ei. 


În primul rând, nu (mai) ştiu ce vreau să scriu; mai exact, nu mai am idee ce gen mi se potriveşte, ce tip de literatură aş putea aborda. Cândva eram convinsă că pot scrie proză poliţistă, dar e foarte posibil să fi fost influenţată de zecile de scrieri ale Agathei Christie pe care le citeam. Am scris, ce-i drept, câteva nuvele care şi-n ziua de azi mi se par destul de izbutite şi care, cu unele modificări, probabil că ar fi publicabile; dar aici s-a oprit. Sau m-am oprit. Viaţa a luat o altă turnură, m-a prins în vârtejul ei şi n-am mai avut timp de scris. Şi nici chef. 

La nivel general, felul în care decurg lucrurile acum nu e deloc de natură să-mi încurajeze dispoziţia pentru tentative literare, oricât de patetice sau sterile ar fi ele. Serviciul pe care-l am este oricum, numai stimulativ nu. Colegii pe care-i am sunt oricum, numai citiţi şi deschişi la minte nu. Îmi lipseşte atmosfera creativă, îmi lipsesc oamenii care m-ar putea pune pe circuitul ăsta şi-mi lipseşte viaţa diversă, colorată şi variată, cu multe experienţe interesante care pot fi transpuse în poveşti. Există atâtea scriitoare tinere de succes în România, care se întâlnesc periodic şi discută, ţin permanent legătura pe reţele sociale şi, de multe ori poate fără să-şi dea seama, se inspiră una de la alta. Aşa ceva mi-aş dori, dar pe de altă parte aşa cum sunt acum, în cercul lor aş fi neavenită....

Aş face ceva, dar nu ştiu ce. Aş citi, dar nu ştiu ce-ar fi potrivit. Nu ştiu ce m-ar scoate din amorţeala asta. Nu pot spune că la o adică n-aş avea timp, mai ales că nu mai lucrez în schimburi (nu ştiu dacă v-am zis asta, apropo; din iunie am trecut, doar departamentul nostru, la lucrul pe un singur schimb şi sper să rămână aşa). Doar că nu mă mai animă nimic în privinţa asta. Citesc tot mai puţin, cât despre vreo aventură literară, nici vorbă (n-aş încadra aici blogul, pentru că nu scriu ficţiune; poate doar în privinţa stilului de scriere să-mi fie de ajutor). Nu mai am decât de foarte puţine ori răbdarea să duc la bun-sfârşit o carte, şi-atunci de multe ori din inerţie.

În mod greşit poate, îmi pun multe speranţe într-o eventuală mutare într-un oraş nou şi, implicit, într-o schimbare a serviciului. Poate că o schimbare de mediu ar fi salutară. Sau poate mă amăgesc şi de fapt totul e de la mine. (Prin asta voiam să spun că e posibil să ne mutăm în alt oraş în următorii doi ani, evident din cu totul alte considerente decât presupusa mea carieră neîncepută de scriitoare).

Sau poate - cel mai greu de digerat "poate" - nuvelele acelea au fost, cum scriam şi-n articolul menţionat la începutul acestei postări, doar o sclipire de tinereţe.

Sau poate pur şi simplu nu-mi doresc asta suficient de mult. Încă.

duminică, 23 noiembrie 2014

"Bridget Jones: Mad about the boy".


Am ales să pun ca titlu varianta originală a cărţii, pentru că probabil este mult mai cunoscută aşa, dar eu am citit-o în germană. Nu că aspectul ar face vreo diferenţă în acest caz. Impresia mea nu s-ar fi schimbat, indiferent în ce limbă aş fi citit-o. 


Primele două cărţi din serie - "Jurnalul lui Bridget Jones", respectiv "Bridget Jones - la limita raţiunii" mi-au plăcut extraordinar de mult. Într-atât, încât aproape că le-am învăţat pe de rost. Spumoase, nostime, agreabile, simpatice. Prinsesem drag de Bridget cea stângace şi am fost foarte încântată când am citit că s-a lansat cel de-al treilea volum. L-am comandat îndată ce am aflat de existenţa lui.  Abia aşteptam să vină şi să m-apuc de citit. 

Romanul, deşi redactat tot sub forma de jurnal care le-a făcut celebre pe primele două, este destul de diferit de acestea. Bridget are 51 de ani, doi copii făcuţi destul de târziu (Billy are 7 ani, iar Mabel 5) şi.... este văduvă. Mark Darcy a murit cu patru ani în urmă, în timp ce se afla într-o misiune umanitară în Africa. O regăsim deci pe Bridget ca mamă singură, cu toate provocările care derivă din această postură, numai că reţeta primelor două volume nu mai are nici pe departe aceeaşi savoare. 

Dimpotrivă, aş spune. Bridget este la fel de zăpăcită şi, pe alocuri, iresponsabilă cum o cunoaştem deja. Numai că asta nu mai reuşeşte să ne-o facă simpatică, ba chiar pe alocuri enervează. Ceea ce era nostim la o celibatară de 30 de ani fără copii, poate deveni ridicol pentru o mamă în vârstă de 51. Mi se pare incredibil faptul că Helen Fielding a pierdut din vedere acest aspect. Analog în ceea ce priveşte lacunele de cultură generală ale lui Bridget. Era scuzabil şi amuzant că Bridget cea în vârstă de 30 de ani nu ştia cu cine se învecinează Germania; este penibil pentru Bridget de 51 de ani să nu ştie cine este autorul cărţii al cărei scenariu adaptat tocmai îl scrie.

Relaţia lui Bridget cu Roxster cel cu 20 de ani mai tânăr are un parcurs previzibil, iar schimbul de sms-uri şi mesage pe Twitter e-n cel mai fericit caz banal. Finalul e lesne de anticipat - evident că Roxster avea s-o părăsească fiindcă-şi dorea o femeie de vârstă apropiată şi tot evident că Bridget avea să dea dovadă de, chipurile, înaltă ţinută morală şi să-i redea libertatea atunci când el se întoarce la ea şi-i declară că o iubeşte.

Poate singura fază cu adevărat amuzantă a fost întâmplarea cu păduchii. Ok, şi anumite momente din periplul lui Bridget pe Twitter. Dar e prea puţin pentru a salva un întreg roman. Finalul e dulceag până la diabetic şi destul de abrupt; adică în primele două cărţi era destul de clar cu cine va rămâne Bridget, pentru că o relaţie se construieşte şi se consolidează în timp, în timp ce în "Mad about the Boy" cavalerul pe cal alb prea apare de nicăieri în această ipostază. Ficţiune, pricep, dar un strop de plauzibil nu i-ar fi dăunat. De asemenea, acţiunea este mult prea lentă.

Răsfoind net-ul, am băgat de seamă că mulţi cititori erau oripilaţi de moartea lui Mark. Personal, mi se pare că a fost inutilă; o Bridget măritată ar fi putut să fie la fel de simpatică şi delicios de neîndemânatică. Sophie Kinsella ne-a demonstrat deja acest lucru cu Becky Brandon (născută Blomwood :D). Dar dacă tot l-a scos pe Mark din schemă, Fielding îi putea crea un parcurs mai frumos lui Bridget, altul decât acela de-a butona la infinit telefonul, în disperarea că nu primeşte mesaj de la iubitul căruia i-ar fi putut fi mamă.

Ce s-a întâmplat cu Daniel este în aceeaşi notă, adică dezamăgitor. De la playboy-ul şarmant la alcoolic e un pas mare şi trist. Iar faptul că a băut detergent de vase Fairy Ultra crezând că e lichior de mentă nu mi se pare deloc amuzant. Din contra.

Unele lucruri trebuie lăsate acolo şi aşa cum sunt; povestea lui Bridget e un exemplu ilustrativ în acest sens. Ar fi fost bine ca autoarea să se fi rezumat la primele două volume din acest ciclu.

Voi aţi citit cartea? Sunt eu un Grinch, sunt subiectivă, caut noduri în papură?

PS: tocmai am citit că Helen Fielding intenţionează să scoată cea de-a patra carte din seria Bridget, în care să-l aducă pe Mark înapoi. Oh, dear. Ar fi ca o reeditare a celebrei scene de la duş din "Dallas", în care Bobby se reîntoarce în serial. 
Poate se răzgândeşte, totuşi.

joi, 20 noiembrie 2014

S-a rupt coaja


Astăzi, o fostă colegă de clasă din liceu a postat pe Facebook una dintre cele mai frumoase fotografii pe care le-am văzut vreodată. Având în vedere că n-a setat-o astfel încât să aibă acces restricţionat, ci este publică, îmi permit să v-o arăt şi vouă.


M-am uitat la ea minute în şir. La zâmbetul mamei, la postura ei, la surâsul bebeluşului (este fetiţă şi are o lună). Iubirea transpare pur şi simplu din imagine, iar faptul că poza este alb-negru îi accentuează expresivitatea.

Şi privind-o am ascultat piesa de mai jos:



Şi dintr-odată m-a pocnit un plâns de nu ştiam nici eu de unde-a apărut.  Fotografia asta a rupt coaja unei răni vechi de aproape 20 de ani.

marți, 18 noiembrie 2014

Să fie într-un ceas bun, domnule Preşedinte! :)


Asemeni multora dintre noi, de duminică seara încoace sunt euforică :) Asta cu atât mai mult cu cât, până-n ultima clipă, n-am crezut într-o răsturnare a situaţiei. În diaspora votarea se desfăşura cu sughiţuri, în ţară primele exit poll-uri nu erau prea încurajatoare, apoi veştile au devenit contradictorii (în funcţie de postul pe care te uitai), hmm... nu ştiam ce să credem. 

De fapt, în ultimele zile aproape că ne resemnaserăm. Chiar şi aşa, ne-am fi dorit să mergem la vot, dar am realizat că n-am avea nicio şansă de-a pune ştampila. Locuim la 270 de kilometri distanţă de cea mai apropiată secţie de vot (München), iar din pricini obiective, n-am fi putut pleca mai devreme de ora 11 (şi asta nu pentru că ne-am fi întrecut cu somnul; ştiţi că-n privinţa asta eu am un stil de viaţă de tip Guantanamo, iar omul n-are nicio problemă cu trezitul dimineaţa, dacă e necesar). Or, din moment ce la opt dimineaţă erau deja vreo mie de oameni care aşteptau să voteze, era evident că n-am mai fi reuşit s-o facem.

Am urmărit toată ziua desfăşurarea evenimentelor şi, văzând câte sute de oameni din Europa nu pot vota, mi-am zis că zarurile fost-au aruncate, se boicotează şi se fură prea mult, deci iese Ponta. Pe la ora 19 se vorbea de egalitate. Nu voiam să-mi fac speranţe, deşi simpla idee că-i va dispărea plagiatorului rânjetul arogant mă făcea să freamăt.

Declaraţia prin care Ponta îşi recunoştea înfrângerea mi-a făcut "piele de găină" şi aproape mi-a adus lacrimi în ochi. Îmi venea să-i sun pe toţi cunoscuţii să le spun. Amintindu-mi de alegerile din 2009, când Geoană s-a culcat preşedinte şi când s-a trezit era dimineaţă :D, am încercat totuşi să mă temperez. Să nu se întâmple ceva după închiderea urnelor şi la adăpostul întunericului, să nu, să nu...  Mai târziu, la duş, am cântat "Deşteaptă-te, române". Nu-s vreo expansivă, dar aşa am simţit. Şi-mi tot repetam "preşedintele României, Klaus Werner Iohannis". Tiii, ce-mi place expresia asta :))) 


Nu-mi fac iluzii că lucrurile se vor schimba peste noapte şi nici nu mi se pare drept să ne punem toate aşteptările în sarcina preşedintelui ales de peste şase milioane de români. E nevoie de ani de zile pentru a repara măcar parţial răul făcut de toţi şacalii care s-au perindat - dintre care unii încă se mai ţin de, vorba lui Caragiu, sfântul scaun, trag nădejde că nu pentru mult timp :)) Dar ce-a reuşit omul acesta e extraordinar. A unit oamenii, a mobilizat, a motivat şi a reaprins speranţa (oricât de tare ar suna asta a lozincă). Am convingerea că nu toate voturile au fost anti-Ponta. Multe au fost pro Iohannis. Mulţi l-au votat pentru că au ajuns să creadă în el, nu pentru că nu cred în celălalt (asta e by default, dacă ne gândim că e vorba de Ponta). Şi tocmai de aceea am încredere în el. Tare, tare simpatic mi-a fost când l-am văzut duminică seara, fâstâcit şi fericit.

Evident că e prematur să vorbim despre asta, dar dacă mă uit la reacţiile din presa internaţională, mai c-aş zice că pe imaginea României a apărut o rază de soare. "Ce bine v-aţi ales preşedintele, şi nouă ne-ar trebui un om ca el în Bulgaria", mi-a spus astăzi un coleg bulgar, impresionat de poziţia clară împotriva corupţiei exprimată de preşedintele Klaus Iohannis (v-am zis că-mi place cum sună? :D). Am zâmbit. Pentru prima dată după multă vreme, simt că România s-a angajat pe un făgaş bun. 

Spor la treabă, domnule Preşedinte! Şi mult noroc! :)

duminică, 16 noiembrie 2014

Veşnicia s-a născut la brutărie


Dimineaţă, ora 5:45. Parchez la brutăria localizată la câteva sute de metri de serviciu (bun vad şi-au găsit, ţinând cont că suntem aproape 800 de angajaţi. Ăsta zic şi eu simţ de afaceri) şi intru. Ştiu deja ce vreau, pentru că am reflectat pe drum, cunoscându-le oferta. Nu acelaşi lucru se poate spune despre doamna din faţa mea, care, judecând după felul în care e îmbrăcată (pantaloni de trening, papuci de casă şi-un hanorac) locuieşte undeva în apropiere. Aspect îngrijorător: din moment ce nu se grăbeşte să "dea cu cartela", adică să scaneze cardul la intrarea în firmă înainte de ora 6:00, înseamnă că are timp berechet.


- Bună dimineaţa. Cu ce vă putem servi?
- Aveţi chifle?
(Hal de întrebare. Orice brutărie are chifle la prima oră. Poate să nu aibă orice altceva, dar chifle în mod sigur are. Şi nu doar dimineaţa, pentru că se coc de mai multe ori pe zi. E un lucru general cunoscut). 
- Da, sigur că avem.
- Proaspete? 
Arrrghhh. 
- Da, au fost scoase de puţin timp din cuptor. 
- Ah, bine. Daţi-mi 10 bucăţi, vă rog. 
Vânzătoarea ia o pungă de hârtie şi pune 10 chifle.
 - Face 2,50 Euro.
Doamna se caută de monede.
- Staţi aşa, că mai aveam 30 de cenţi pe undeva....
Nervii mei au început să tropăie.
- A, ce bine, am ceva mai mulţi bani la mine, daţi-mi 16 chifle.
Vânzătoarea scoate cele zece chifle din pungă, le pune într-o pungă mai mare şi mai adaugă şase bucăţi.
- Patru euro.
Dă banii, primeşte punga şi mă bucur că a isprăvit.

Da' de unde.
- Pâine neagră aveţi?
- Da, sigur.
Oh, please.
- Proaspătă?
- Da, chiar e caldă încă.
- Cu drojdie sau fără drojdie?
- Cu drojdie.
- Vai ce păcat, soţul meu nu suportă drojdia. Ce fel de pâine aveţi fără drojdie?
Între timp, nervii mei joacă sârba. Mă uit la ceas: 5:52. Presupunând că aş cumpăra în clipa asta, îmi rămân opt minute la dispoziţie, interval în care trebuie să ajung în parcare şi de-acolo să mărşăluiesc rapid până la intrare, ca să apuc să pontez la timp.
- Avem pâine cu seminţe, cu măsline şi cu cartofi. De care doriţi?
- Ah, să vedem.... da, aş dori o jumătate de kilogram de pâine cu măsline.
- Feliată sau nu?
"Nefeliată, nefeliată, nefeliată, hai Murphy, fii şi tu băiat gentil....".
- Feliată, vă rog.
Shit, Murphy.
- Mai doriţi ceva?

Mai dorea, că-n timp ce vânzătoarea felia pâinea, cucoana inspectase galantarul şi-i mai veniseră idei. Am renunţat la sandvişul cu şniţel plănuit şi am plecat. Tot la sandviş de plastic şi celofan de la automat am eşuat, dar măcar am ajuns la timp la serviciu.

Da, nemţii nu cunosc decât două viteze: încet şi încetişor. Ce să zic, bine că doar pe astea două. Mai nasol era dacă le ştiau şi pe "foarte încet" şi "deloc".

miercuri, 12 noiembrie 2014

Post de piţipoancă (IV)


Doamnele mele, trag nădejde că vă era dor de-un post piţipongic, pentru că mie sigur mi-era :)) Sinceră să fiu, n-am avut ce scrie pe tema asta în ultima vreme, că bucuroasă l-aş fi scris mai demult :D Astă seară însă, am dat o raită la magazin pentru a-mi lua o nouă loţiune micelară (cică ultimul hit în materie de demachiere; am avut-o pe cea de la Nivea de care am fost mulţumită, adică n-a fost ceva wow, dar nici rea, şi căutam una nouă). Şi cu-această mirifică ocazie am căscat ochii prin magazin şi m-am întors cugetând intens :D


- În precedentul post despre maglavaisuri mă smiorcăiam că mi-am cumpărat cea dintâi cremă antirid. Am folosit-o, n-am băgat de seamă să fi făcut o mare ispravă, aşa că m-am întors la crema mea obişnuită. Simplă, hidratantă, fără alte mofturi :D Azi însă am testat un Blemish Balm de la Garnier, despre care citisem că e un fel de 2 în 1: fond de ten şi cremă hidratantă. Porţiunea pe care l-am aplicat arată bine de tot, dacă ar fi numai criteriul ăsta l-aş cumpăra ieri :)) Ce nu ştiu însă e cum se comportă pe partea de hidratare, aspect cu atât mai important cu cât mie mi se usucă tenul în anotimpul rece de zici că-i hârtie creponată :))
Dacă a folosit cineva Blemish Balm, indiferent de la ce firmă, aş aprecia un feedback. Pe blogurile de beauty părerile sunt împărţite (şi oricum, între noi fie vorba, nu prea am răbdare să le aprofundez).

- Am o nouă dragoste, iubesc ojele. Mai precis, pe cele din linia Colour Riche de la L'Oreal. Nuanţe frumoase şi, din ce văd, destul de rezistente. Cu toate astea, încă nu s-a întâmplat ca manichiura să reziste o săptămână întreagă, orice-aş fi făcut (cu bază / fără bază, cu top coat/ fără top coat). Mai cercetez, mai experimentez. 

Off topic, adică asta nu e o chestie piţi, dar mă preocupă şi-am zis s-o înglobez: cum poţi scăpa de o persoană de care basically n-ai niciun chef, dar pe care nici nu poţi s-o refuzi (prea mult). E vorba de o fostă colegă de la un curs făcut acum câţiva ani, o femeie ok, căreia-n principiu n-am ce să-i reproşez, dar care mă plictiseşte. Şi care periodic mă invită la cafea. De vreo câteva ori am fentat diplomatic, dar nu mai merge mult. Nu ştiu ce sau cum să fac, n-aş vrea s-o jignesc, dar şi nervii mei sunt preţioşi...

luni, 10 noiembrie 2014

Ce mă determină să nu mai citesc un blog?


Nu prea e un lucru de care să fiu mândră, dar realitatea este că viaţa mea socială este mult mai activă în mediul online decât offline. Un "simptom" al emigrării, presupun. Sunt şi oarecum introvertită (aşa-i că pe-asta n-o ştiaţi? :D), deci mai subţire cu socializarea în "lumea reală". În cea virtuală însă, ţin-te pânză! Sunt activă, nu jucărie. Citesc bloguri, comentez, scriu pe blogul propriu, mă dau pe Facebook, iar între toate astea mai aberez scriu şi pe-un forum. Multe, ştiu. Dar dacă am limbariţă, ce să fac?

De-a lungul timpului, am răsfoit multe bloguri. Nenumărate. La unele dintre ele mă întorc mereu, de ani de zile. De altele mi-aduc aminte când şi când, de obicei după ce-am terminat de citit tot ce era nou pe blogurile mele de fiecare zi. Iar pe altele le frunzăresc o singură dată şi nu mă mai întorc niciodată la ele. De ce se întâmplă aşa?

- Scrierile sunt lungi, blocul de text e masiv şi prea puţin aerisit cu câte-un Enter; mă descurajează numai cât văd aşa ceva, nu de alta, da-mi amintesc de cursul de Sociologia Comunicării din facultate, piei drace :))

- Abundenţa de filmuleţe youtube. No-no-no. N-am răbdare pentru asta decât foarte rar. Dacă văd multe de-astea pe un blog, nu ştiu cum să nimeresc X-ul mai repede. 

- Autorul le filozofează şi le cugetă adânc. Nici pentru asta n-am răbdare. Eu intru pe un blog să mă hlizesc, să aflu ceva nou, să citesc impresii despre felurite experienţe, despre o călătorie, o carte, un film sau o cronică de concert, altfel spus să mă delectez cu o scriitură iscusită. Dacă mă iei cu meandrele concretului şi incongruenţa fenomenologică, spăl rapid putina.

- Lipsa umorului. Ok, nu trebuie s-o ţin tot timpul într-un chicotit, dar prea multă seriozitate mă blegeşte. Pentru a fi pe gustul meu stilul trebuie să fie lejer, conversaţional, fluent şi, acolo unde subiectul se pretează, mucalit ;))

- Prea multe poze. Nu-mi place să dau scroll, asta e. Chestie de gust. De aceea încerc să evit să pun prea multe poze una după alta.

- Nu fac parte din publicul-ţintă al blogului respectiv. N-o să mă găsiţi niciodată pe un blog despre alimentaţia raw vegană, de pildă.  Şi nici pe un blog IT.  Nici pe unul de politică.  Şamd.

- Greşeli gramaticale şi /sau de ortografie. Mda, recunosc: sunt un Grammar Nazi, şi încă unul foarte afurisit. În tinereţea mea, am dat papucii unor tipi care la momentul respectiv nu "păcătuiseră" decât prin faptul că nu păreau a avea o relaţie prea bună cu virgulele şi cratimele. Moartea pasiunii pentru mine.

- Un layout prea încărcat, prea colorat, prea strident. Mă oboseşte şi renunţ, oricât de interesant ar fi textul.

După cum se vede, printre "Aşa nu"-urile mele nu se regăseşte faptul că un blogger scrie rar. Numai asta nu mă face să renunţ la a-l citi, dacă-mi place în rest. Sigur că mi-aş dori să scrie mai des, dar dacă n-o face asta e, mă bucur oricum să-l citesc atunci când publică un articol nou. 

Şi totuşi, revizuind ce-am scris, mă scarpin niţel în cap:  da' pretenţioasă mai sunt, frate :))