duminică, 30 martie 2014

Iluzia


Ştia că este acolo, chiar dacă nu o vedea întotdeauna pe raft. În fiecare zi, ducându-se şi întorcându-se de la şcoală, fetiţa în vârstă de doisprezece ani  trecea de două ori pe lângă alimentara unde se găsea lucrul pe care şi-l dorea cel mai mult pe lume: ciocolata Gersy, cu fulgi de nucă de cocos. 

Dacă ar fi fost întrebată, n-ar fi ştiut să explice de ce o ispiteşte atât de mult. Ambalajul nu arăta din cale-afară de promiţător. Nici reclamă la televizor nu i se făcea, fiind un produs obscur şi lipsit de pretenţii, aşadar nu putea fi bănuit niciun mesaj subliminal. Pur şi simplu o atrăgea aşa cum nu-şi amintea s-o fi atras niciun alt "dulce" până atunci. Nuanţa uşor sidefată a hârtiei era ademenitoare şi părea să fie purtătoarea unei taine. O taină din fulgi de cocos aromaţi şi fragezi, înveliţi în ciocolată fină cu lapte. I se punea un nod în gât numai cât se gândea la asta. 


Problema era că nu avea bani s-o cumpere. 
Nu era scumpă - 350 de lei. Dar pentru ea, această sumă era o avere. Una pe care nu şi-o permitea.
Ar fi putut să le spună părinţilor. Poate că ei i-ar fi cumpărat-o pe loc. 
Sau poate i-ar fi spus că este un moft şi că oricum are mai mult decât foarte mulţi alţi copii. 
Pur şi simplu nu îndrăznea să le ceară.
Aşa că a început să economisească din banii de buzunar pe care-i primea în fiecare zi pentru gustarea din pauza mare. 

Îşi imagina cu lux de amănunte cum se va duce la alimentara, va întinde banii vânzătoarei şi va spune "o ciocolată Gersy, vă rog". Imaginea era atât de vie, încât aproape simţea în gură gustul ciocolatei.
N-a reuşit niciodată să încropească suma. I se făcea prea foame la şcoală şi invariabil ajungea să ciupească din rezerva ei secretă. "Mâine nu mai mănânc şi pun banii la loc", îşi promitea de fiecare dată.
Dar nu izbutea să se ţină de promisiune. Într-o bună zi, a abandonat planul. Nutrea speranţa că poate părinţii îi vor cumpăra nepreţuita ei Gersy fără ca ea s-o fi cerut. 
Nu s-a întâmplat niciodată. 

Aproape un an mai târziu, încheind un trimestru şcolar cu medii foarte bune, a fost întrebată ce-şi doreşte ca răsplată. N-a trebuit să se gândească de două ori.
- Ciocolata Gersy, a spus, dintr-o suflare. 

A primit-o în aceeaşi zi. Ţinând-o strâns în mână, îi venea greu să creadă că, în sfârşit, se întâmplă: a primit-o, este a ei, o poate desface din ambalaj, o poate mânca. 
Doar că nu mai simţea nimic. Vraja se rupsese. Lungile săptămâni în care se străduise să economisească luaseră cu ele magia. A desfăcut-o şi a mâncat-o. Simplu, fără a savura momentul, fără voluptate. Nu era gustul din visele şi imaginaţia ei. 

Era doar gustul searbăd al unei dorinţe împlinite mult prea târziu.

miercuri, 26 martie 2014

Nu-i rău, nici nu va fi mai rău, dar e prea târziu pentru a fi mai bine


După două luni de aşteptare şi foarte multe gânduri negre induse de medicul de familie (experienţă care m-a stresat mai mult decât am fost dispusă să admit chiar şi faţă de mine însămi), azi am avut, în fine, programare la medicul specialist. Ortoped specializat exclusiv pe afecţiuni de coloană.

Nici nu mai ţin minte de când nu mi-a mai fost frică de un consult medical. Când am văzut pacienţii din sala de aşteptare - unii cu gulere cervicale, alţii în scaun cu rotile, alţii, deşi fără astfel de "accesorii", chinuiţi în mod evident de dureri de tot felul - m-au trecut fiorii. Mi-am făcut de lucru cu o revistă şi-am încercat să mă calmez; dar îmi auzeam inima bătând şi n-am înţeles niciun rând din ceea ce am citit. 

Medicul a ieşit din cabinet şi l-am recunoscut după fotografia de pe site-ul clinicii. "Autoritate" e cuvântul care mi-a venit în minte de cum l-am văzut.
- Cine urmează? s-a interesat la recepţie.
- Domnul *n-am înţeles cum îl chema* care tocmai a venit de la Röntgen, şi-apoi doamna N. (n.r., doamna fiind yours truly).
- Foarte bine, zice şi dispare înapoi în cabinet.
Am înghiţit un nod. Nu prea eram sigură că vreau să-mi vină rândul.

N-a mai durat mult. "Ce vă aduce la mine", se interesează omul zâmbind. 
Îi relatez povestea. Când sunt stresată, vorbesc mai repede ca de obicei (şi oricum, de multe ori nu vorbesc tocmai rar), aşa că mi se cam rostogoleau cuvintele ca nişte pietricele pe un tobogan.
- Sunteţi cam agitată, remarcă doctorul.
D'ohhh, Captain Obvious. Aveam motive să fiu, şi i-am povestit pe scurt cum a fost la medicul de familie. Nu s-a pronunţat, dar expresia feţei lui era foarte elocventă. 

Mă mai liniştisem între timp. Doctorul îmi inspira siguranţă. Oricum o fi, o să fie bine, mi-am zis. Au urmat întrebări referitoare la eventuale dureri ("numai după câteva ore de efort fizic şi n-am avut niciodată nevoie de pastile"), sensibilitatea picioarelor ("nicio problemă de felul ăsta, niciodată"), respiraţie ("niciodată n-am avut probleme de acest fel").
- Astea sunt deja nişte veşti foarte bune. Hai să vedem cum arată. O să vă rog să vă scoateţi bluza. 
Done. 
- Acum o să mă apropii de dumneavoastră şi o să vă ating puţin. 
Sunt familiarizată cu "subtitrarea" asta practicată de medicii de aici (adică felul în care explică absolut orice lucru pe care-l fac), dar tot mă amuză de fiecare dată. 
Palpează în câteva zone distincte, mă pune să mă aplec, să mă îndrept. Senzaţii de presiune? N-am. Dureri? Nici de-alea n-am. 
- Ok, să nu vă speriaţi de ce-o să fac acum...
Loveşte uşor, dar ferm, în trei puncte ale coloanei. Nici nu tresar. A durut ceva? Nu.
 - Deci eu cu siguranţă am văzut multe cazuri mai rele, mustăceşte el, apropo de ce-i povestisem mai devreme.

Acu'-i acu': bagă CD-ul cu imaginile de la radiografie. 
- Mda, zice. Dacă aţi fi avut 15 ani, v-aş fi operat. Dar la vârsta osoasă pe care o aveţi, operaţia ar fi extrem de periculoasă.
Solicit detalii. Îmi explică faptul că, având în vedere faptul că am depăşit demult faza de dezvoltare a sistemului osos, o intervenţie de genul ăsta ar putea provoca hemoragii masive, paralizie sau deces.
- Un asemenea risc ar trebui asumat numai dacă deviaţia afectează alte organe, provoacă dureri sau influenţează sensibilitatea membrelor, continuă el. La dumneavoastră nu e cazul, deci nu se pune problema. Intervenţia e foarte agresivă şi invazivă. Uitaţi, dacă vreţi să vedeţi cum arată o coloană operată de scolioză, am avut recent un caz...
Câteva click-uri mai târziu, văd două radiografii de "before" and "after" ale unui pacient. Before, coloana era în mod evident deviată. "After"... da, era dreaptă (mă rog, mai exista o deviaţie, dar minoră, în comparaţie cu ceea ce fusese înainte). Însă.... plină de şuruburi de sus până jos, pe ambele părţi, ai fi zis că-i un fermoar. Brrrr, nici nu vreau să-mi imaginez ce presupune recuperarea după asemenea operaţie.

Întreb de kinetoterapie sau corset. Nu, nici asta nu recomandă. Acum chiar am făcut ochii cât cepele. Nuuu?
- N-ar mai aduce nicio îmbunătăţire, zice, motivul fiind tot faptul că s-a depăşit faza de creştere a oaselor. Acum 10-15 ani ar fi fost altceva. Aţi putea face sport pentru întărirea musculaturii spatelui, v-ar ajuta să vă îmbunătăţiţi postura, dar asta o puteţi face într-un studio de fitness, cu un trainer bun.

Pe mine mă ardea altceva.
- Nu, nu mai evoluează. 
L-am pus să repete de trei ori chestia asta. 
- Dacă vreţi, ne vedem într-un an. Aduceţi CD-ul actual şi repetăm atunci radiografia. O să vă arăt că deviaţia este exact în stadiul de acum.
(Acum că stau să mă gândesc, e logic: din moment ce nu se mai poate obţine nicio îmbunătăţire pentru că osul e maturizat, de la sine înţeles că nici mai rău nu are cum să devină. După război sunt foarte vitează, observ :D).

- Nu vă imaginaţi ce mult înseamnă pentru mine tot ceea ce mi-aţi spus, oftez eu. Am venit la dumneavoastră cu multă încredere, dar şi cu multă frică. 
- De ce frică?
- Pentru că aveam încredere în evaluarea pe care-o veţi face.
- Chiar dacă vi se pare că e rău, nu e chiar aşa, zice omul. Şi dacă se putea face ceva, cu siguranţă am fi făcut.
La punctul ăsta, l-am mai întrebat o dată: sigur nu va fi mai rău cu timpul? 
- Pentru că, ştiţi, dacă m-aş uita în oglindă zece zile la rând, în fiecare zi mi s-ar părea că arată mai rău. Poate ar trebui să mă duc la psihiatru, mormăi eu. 
- Nu, dar ar trebui să vă relaxaţi, râde medicul. 

Ceea ce, după două luni, încep, în fine, să fac. Ieşind din cabinet, nu prea ştiam ce să simt. Oare să mă bucur că nu e mai rău sau să mă întristez că nu se mai poate face nimic să fie mai bine? Oare să-l cred pe doctor sau să caut o a doua opinie? Dar chiar dacă m-aş decide să fac asta, nu prea am unde. Clinica este una din cele mai renumite din Germania pentru tot ceea ce înseamnă afecţiuni de coloană vertebrală. Iar doctorul la care am fost e unul din cei mai buni doi specialişti în domeniu. Celălalt fiind şeful lui. Deci nu prea aş avea unde obţine o opinie la fel de avizată - dar, pe de altă parte, cu atât mai mult ar trebui să mă încred în ceea ce mi-a spus astăzi.

Dincolo de toate, adevărul este că-n momentul ăsta mă simt ca şi cum aş avea şapte vieţi :)

Leapşă alfabetică


Asta zace în folderul cu "idei" de ceva vreme (o găsisem aici, în peregrinările mele după lepşe, cum ştiţi că mai fac uneori), dar am tot amânat-o că mi-era prea lene. Azi m-am simţit însă deosebit de harnică, deci am purces la treabă. Am renunţat doar la vreo trei puncte (nu litere), care mi s-au părut banale. 


A

Age: 33 (încă).
Allergic: la combinaţia dintre prostie, răutate şi îngâmfare.
Animal: timp de 11 ani, am avut o căţeluşă pe care-am iubit-o din tot sufletul. Când a murit,  mi-am dorit să fi murit şi eu împreună cu ea. Maică-mea are o altă căţeluşă, care mi-e foarte dragă. Dacă ar fi să mai am vreodară un animăluţ, mi-aş dori un Jack Russell Terrier. Îi ador.
Actors: Al Pacino, Robert De Niro, Marlon Brando, Leonardo DiCaprio, Gabriel Macht (linişte acolo-n spate :D), Pierce Brosnan. Ultimii doi în mare parte pentru impresia artistică :))

B

Birthday/Birthplace: 21 iunie 1980, Piatra Neamţ.
Best Friends: am trei prietene adevărate. Acel gen de prietene pe care le pot suna la 3 noaptea dacă-mi frige sufletul şi ar fi acolo pentru mine, să mă asculte şi să mă ajute.
Body Part on opposite sex: mâinile.
Best Feeling in the world: cu soţul pe sofa, dezbătând un Prosecco rece :)
Best weather: vara pe înserat.
Been in Love: de trei ori, dacă nu punem la socoteală pasiunea făcută la grădiniţă pentru colegul Ştefănel ;)) Cu asta ar fi patru.
Been on stage? da, la o serbare prin clasele primare, când am recitat cu patos nu-mai-ţin-minte-ce. Ah, şi am fost şi "on air" la Radio Vacanţa, la mare, unde am cântat "Daţi-mi cretă colorată". Aveam 8 ani.
Believe in yourself: nu. Şi atât, nu ţin să dezvolt.
Believe in life on other planets: da, consider că nu suntem singuri în Univers.
Believe in miracles: not anymore. Dar cine ştie, poate într-o bună zi voi fi surprinsă... :)
Believe in magic: a se revedea "miracles".
Believe in God: da.
Believe in Satan: God e mai puternic, şi cu asta am zis tot.
Believe in Santa: s-au dus vremurile alea.
Believe in Ghosts/spirits: da.
Believe in Evolution: da.

C

Candy: adică desenul animat? Nu mi-a plăcut, în sensul că nu m-a prins povestea. Dar Sandy Belle, ei.... cu ea e altceva! :))
Color: albastru.
Cried in school: prin clasele primare, când luam nota opt. Soooo chicken, ştiu :D
Chocolate/Vanilla: dacă trebuie să aleg, Vanilla.
Chinese/Mexican: chinese, dar să fim înţeleşi - fără carne de raţă. Refuz să mănânc aşa ceva. pentru bunul motiv că mi-s dragi răţuştele.
Cake or pie: ambele.
Countries to visit: India, Marea Britanie, Singapore, Italia (ce n-am văzut până acum, adică totul în afară de Veneţia şi Florenţa), USA, Maroc, Indonezia, Japonia, Thailanda, Turcia şi somebody stop me, că mai am o groază de scris :))

D

Day or Night: depinde de activitate. Muncesc foarte bine ziua. Citesc foarte bine noaptea, eventual cu o muzică de cameră în surdină şi un ceai de lavandă alături.
Danced: îmi place mult să dansez - se întâmplă destul de rar, dar când se întâmplă, rup opincile :))
Danced in the rain? nu, şi nici nu m-aş vedea făcând-o. Sunt prea plictisitoare telurică pentru aşa ceva.
Danced in the middle of the street: de fapt, da :)) Hora nunească, la propria-mi nuntă :D

E

Eggs: nu neapărat. Ţin să am câteva ouă colorate de Paşti, dar în rest, sunt mulţumesc bine şi fără ele.
Eyes: căprui.
Everyone has: regrete.
Ever failed a class? nu, dar a fost cât pe ce :)) La chimie, în clasa a X-a. Alcani, alchene, benzen, draci pictaţi, purici încolonaţi... (rima e întâmplătoare).

F

First crush: la trei ani, cu Ştefănel, vă zisei mai sus. Avem şi o poză împreună, ţinându-ne de mânuţă ;))
Full name: Greta N. (deşi mi-am deschis foarte mult sufletul pe blog, m-aş rezuma totuşi la iniţiala numelui de familie).
First thought waking up: "hai că-mi permit să dormitez încă 10 minute, până la 5 şi 10.... ":D
Food: Souvlaki.
Fruits: cireşe, ananas, struguri, piersici, zmeură, pepene (verde şi galben deopotrivă).

G

Greatest Fear: boala, singurătatea.
Giver or taker: giver.
Gum: mentolată.
Good luck charms: o pereche de cercei de la cumnata mea şi un pandantiv cu perlă.

H

Hair color: şaten închis - natural, şuviţe blonde - deloc natural :))
Height: 1,68.
Happy: nu prea.
How do you want to die: subit.
Hate: proştii importanţi.

I

Ice cream: Mövenpick cu Crème Brûlée.
Instrument: peniţa, ca să zic aşa. Tastatura, mai prozaic spus.

J

Jewerly: cerceii. Cred că am peste 100 de perechi în total. Îmi plac foarte mult şi inelele, n-am prea multe, dar intenţionez să remediez acest neajuns :))

K

Kids: în viaţa viitoare, poate. Desigur, asta presupunând că va fi o viaţă viitoare :D
Keep a journal? Da' voi ce citiţi acuma? :)) Aparte de asta, am ţinut jurnal de la 16 ani, în care am scris destul de conştiincios.

L

Love: soţul, părinţii, neamurile, prietenele amintite mai sus.
Letter: am scris sute de scrisori primei mele iubiri. Nu le-am expediat niciodată.
Love at first sight: da, been there :) Ce pot spune... electrizant :)

M

Milk flavour: câh. Nu-mi place deloc mirosul de lapte, nici crud, nici fiert.
Movie: după stare. Uneori mă uit la un film complex şi solicitant din punct de vedere emoţional, alteori la comedii uşurele. Îmi plac mult serialele (poate datorită rutinei pe care o induc, şi care-mi dă o anume siguranţă).
Marriage: am făcut-o la momentul potrivit, cu omul potrivit.
McD's or KFC: KFC. Ahhhhh, Crispy strips cu mujdei....... :D

N

Number of Piercings: cine, eu? N-am zis mai sus că-s plictisitoare? N-am niciunul. Şi nici intenţia de a-mi pune.
Number: 38 (e numărul de la pantofi, presupun că asta era ideea).
Nickname: nu ştiu dacă se poate numi nickname, dar la serviciu mi se spune de multe ori Gretel - şi-mi place.

O

One wish: n-am niciuna anume în prezent.

P

Place you'd like to live: într-un oraş mare. Forfotă, agitaţie, cosmopolitism - asta e de mine!
Pepsi/Coke: Dr. Pepper.

Q

Questionnaires: chestionare auto, vrei să zici? Cred că m-aş descurca şi acum cu ele, mai puţin partea cu penalizări şi contravenţii. Pe care la vremea lor le-am tocit şi le-am uitat imediat după examen :D

R

Reason to cry: plâng destul de uşor. Nu ştiu dacă asta e un lucru bun sau nu. Ultima dată când am scăpat câteva lacrimi a fost azi-dimineaţă, în maşină.
Roll your tongue in a circle? adică de ce-aş comite gestul? :))

S

Song: Mike Batt - Bright eyes.
Shoe size: am zis mai sus. Deci nu la number-ul ăsta se refereau acolo? Dar atunci la care?!
Slept outside: nu.
Shower daily? da.
Sing well? scapă cine poate :)) M-am confesat aici :D
Scientists need to invent: tablete efervescente care să se transforme în mâncare când sunt puse în apă. Maşina care merge fără benzină. Serviciul unde eşti plătit fără să fie nevoie să munceşti. Mai vreţi? (Cu savanţii vorbeam :D). 

T

Time for bed: dorm cam puţin - cinci-şase ore pe noapte, în timpul săptămânii. Recuperez în weekend, când nu pun ceasul să sune.
Thunderstorms: Îmi place să le ascult.
Touch your tongue to your nose? Din ciclul "idei puţine, da' fixe".

U

Understanding: da, cred că sunt.

V

Vegetable you hate: spanac.
Vegetable you love: hrean.

W

Weakness: multe. Unele mărunte, altele nu chiar...
When you grow up: o să inventez chestiile alea de mai sus, dacă n-o fac savanţii până atunci :))
Who makes you laugh the most: soţul şi prietena care m-a convins să mă apuc de blogging.
Worst feeling: chiar nu vreau să răspund la asta.
Where do we go when we die? ăăăă.... e evident că n-am de unde să ştiu, nu?
Walk with a book on your head? N-am nicio dorinţă de a deveni manechin. Lagerfeld moare de ciudă, pe chestia asta :))

X

X-Rays: nu ştiu ce să scriu aici.

Y

Year it is now: 2014, captain Obvious.
Z

Zoo animal: cel mai simpatic personaj l-am găsit la grădina zoologică din Nürnberg.
Zodiac sign: Gemeni.

Şi-am încălecat pe-o şa, şi-am terminat leapşa mea. Uf, că lungă mai e. Dar bine că n-a fost după alfabetul chinezesc.... :))
Ştiţi deja: cine-o vrea, e invitat s-o ia! (Ce-oi avea azi, de tot fac rime involuntar?).
 

duminică, 23 martie 2014

Shopping cu muşamale şi foiţe de ţigară


Nu ştiu de ce am sentimentul că, de fiecare dată când dau iama prin magazine după un obiect esenţial de îmbrăcăminte, va urma o postare pe blog :)) Mai ţineţi minte articolul despre blugi? Eh, cam acelaşi gen de experienţă am trăit ieri, de data asta căutându-mi o geacă de primăvară.

(Disclaimer: acuma să nu vă imaginaţi că din septembrie 2012 până acum nu mi-am mai cumpărat nimic :D Adică oi fi eu o femeie superioară, vorba lui Caragiu, dar nici chiar de maniera asta :)) Numai că în ultima vreme am tot comandat pe net când a fost cazul. Dar geacă nu găsisem, nu una care să-mi placă). 


Fapt, de altminteri, deloc surprinzător. Am bântuit ieri timp de aproape două ore în cele 3 mari magazine de haine din oraş, interval în care:

- am probat numeroase foiţe de ţigară subţiiiiiri de aveai impresia că se rup la cel mai mic oftat.
- am constatat că, dacă nu erau foiţe de ţigară, erau muşamale şi prelate. Ce vă uitaţi aşa surprinşi? Da, exact muşamale şi prelate, aşa se puteau descrie gecile respective. Greoaie şi grosolane, cu nasturi mari şi epoleţi. Parpalacul perfect, ce mai încoace-încolo. 
- dacă nu erau muşamale până la genunchi, erau scurte şi din hârtie creponată. Până la jumătatea coapsei nu se găsesc? Ba da, mărimi de la 44 în sus, care sper să nu-mi fie bune măcar vreo 30 de ani de-acum încolo :D
- starea mea de spirit a trecut prin câteva vârtejuri de up and down: acum mă înfoiam de mândrie că ia uite ce bine intru într-o haină mărimea 36, pentru ca după un sfert de oră să mă pleoştesc la o alta, unde mărimea 38 îmi aplatiza nemiloasă bustul. 
- inevitabil, m-am enervat. Mărimile astea pot fi foarte perverse. În exemplul de mai sus, 38 mi-era prea mică la bust. 40 se potrivea în privinţa asta, dar în rest arătam de parcă m-aş fi scufundat într-o cuvă din material de prelată.
- m-au agasat vânzătoarele. Era evident că arăt ca o sperietoare de ciori (şi nu numai de ciori), dar ele mă periau neobosite: "arătaţi superb!", "vă vine foarte bine!", "vi se potriveşte minunat" şamd. Ok, ştiu că e vorba de comision şi că eu port ochelari, dar încă mă pot aprecia obiectiv.

Dar am învins! Mă rog, nu sunt 100% mulţumită, dar mi-e clar că am găsit o geacă din categoria as good as it get. Bleumarin, un material delicat, subţirel fără a fi din categoria foiţă de ţigară, cu un uşor luciu, până la jumătatea coapsei, merge şi la blugi, şi la o ţinută mai clasică.

Victorie! :))

miercuri, 19 martie 2014

Tot una scurtă şi tot cu o vecină


N-aş fi vrut să pun încă o postare despre o tanti năzdrăvană atât de curând după povestea cu vecina, mă gândeam să o mai ţin la cuptor o vreme. Dar am două probleme: 1) subiectele despre care aş scrie presupun texte destul de elaborate, de care nu am nici timp şi nici energie pentru că 2), săptămâna asta lucrez după-amiază. Şi prestăm ore suplimentare, ceea ce înseamnă că plec de acasă la 11:30 şi revin la 23:30. Oh joy :))

Aşa, deci doamna din povestea asta are puţin peste 80 de ani şi e vecină cu bunică-mea, fata ei fiind stabilită în Marea Britanie de când era lupul căţel. Trimiţându-i la un moment dat un colet maică-sii, pune în el şi o cutie cu vitamine - 100 de bucăţi, din care se ia câte una pe zi, fiecare tabletă conţinând câte puţin din toate vitaminele şi mineralele necesare organismului. Booon, doamna purcede încântată la cura de pastile. Trece vreo lună, încă nu remarcase niciun efect - nici pozitiv, nici negativ, dar continua să le ia, că doar "şi tabletele astea au nevoie de timp să-şi facă treaba, nu aşa, ţac-pac".


Într-una din zile, o vizitează o nepoată. Se dau la vorbă, din una în alta îi cad ochii fetei pe cutia de vitamine, pe care doamna o ţinea la îndemână, "s-o am mereu sub ochi, că altfel uit să le iau".
Citeşte pe etichetă şi cască ochii.
- Tanti, ăăă.... tu ştii ce iei aici?
- Cum să nu, vitamine pentru sănătate, mi le-a trimis fiică-mea. Fooaaarte bune sunt, au de toate!
- Hm, or fi având, nu zic nu. Dar astea se iau pentru funcţionarea prostatei, uite, scrie aici. 
Doamna îşi pune ochelarii şi se uită mai de-aproape. Pe cutie scria mare şi roşu, "Prostate Health". Îşi scoate ochelarii şi constată:
- Hai c-am făcut treabă. Am luat deja vreo 30 de pastile, acuma ce mai pot face? Aştept să-mi crească o sulă...
(Pardon de exprimarea din topor, redau aşa cum a fost. Povestea şi-ar fi pierdut din haz dacă aş fi înlocuit termenul bolovănos cu unul cuviincios :D).

Am vizitat-o anul trecut când am fost acasă. Trecuse deja vreo jumătate de an de la tărăşenia cu vitaminele, pe care protagonista mi-a povestit-o şi-n final a conchis:
- Nu mi-a crescut nimic, dragă. Uite-aşa n-am eu noroc!

luni, 17 martie 2014

O carte pe care o iubesc (Blog Challenge 3)


Câtă hărnicie pe mine cu leapşa asta, să nu-mi fie de deochi :)) Numai că de data asta am o problemă. Pentru a rezolva cea de-a treia temă trebuie să scriu despre o carte pe care o îndrăgesc. Cred că ştiţi deja despre ce carte aş scrie...;))
Mda, însă problema ştiţi care e? Că am două cărţi care se regăsesc la "a book you love" şi despre amândouă am scris deja. Dar leapşa îmi cere să vorbesc despre una singură, aşa că m-am oprit la cea pe care mi-a dat autograf :)
 
"Die Partitur meines Lebens" este povestea vieţii lui, scrisă de el însuşi, în colaborare cu un editor. Aş fi putut cumpăra ediţia în limba engleză, dar n-am vrut. E destul de uşor de citit în germană dacă este vorba de o traducere. Frazele sunt altfel structurate, topica e oarecum mai simplu de urmărit, practic după cât am citit până acum cred că aş putea spune fără să mă înşel dacă o lucrare a fost tradusă sau e-n original. 


Asemeni majorităţii biografiilor, cartea este redactată cronologic şi prezintă principalele "pietre de hotar" ale vieţii şi carierei sale. E scrisă pe un ton cald, exact aşa cum ar povesti în realitate. Are o vorbă de bine despre fiecare, îşi exprimă de multe ori recunoştinţa pentru ajutorul primit şi, ceea ce mi-a mers la suflet, este foarte modest. Are modestia autentică a oamenilor mari, o trăsătură de caracter pe care nu am cuvinte să vă spun cât de mult o admir. Nu se minimalizează, e conştient de valoarea pe care o are ca muzician, dar, în acelaşi timp, ştie că parcursul fulminant al carierei lui n-ar fi fost posibil fără anumite concursuri de împrejurări şi fără şansa de-a da peste oameni care să-l ajute să fructifice împrejurările respective.

Unul dintre momentele cele mai încărcate din punct de vedere emoţional este cel în care vorbeşte despre aventura pe care-a avut-o în anii '90, aventură din care a rezultat un copil. Iarăşi trebuie să spun - mi-a plăcut foarte mult felul în care a scris despre asta. Regretând întâmplarea, dar nu umil. Asumându-şi faptul că a greşit, dar declarându-şi iubirea pentru băiatul născut în urma escapadei. Şi mulţumindu-i soţiei sale pentru că l-a iertat şi i-a rămas alături. Da, un om mare rămâne un om mare, chiar şi-n greşeală.

N-are rost să scriu mai mult despre carte, pentru că n-aş face decât să repet ceea ce am scris deja. O voi reciti cândva, deşi nu obişnuiesc să recitesc - dar această carte va fi o excepţie. Aşa cum voi reciti şi cealaltă carte pe care o iubesc, despre care de asemenea am scris :)

vineri, 14 martie 2014

Una scurtă cu vecina


Sper că nu v-aţi gândit la prostii, da? :)) Nu e vorba de chestia AIA. Şi nici nu e vorba despre vreo vecină de unde locuiesc acum, ci de una din România. 

O ştiu dintotdeauna, încă din perioada primelor amintiri. Motiv pentru care am sentimentul că are vreo sută de ani, cel puţin. În realitate are vreo 84-85, pe-acolo. Şi-n general e o femeie de treabă, dar, ca fiecare (mai ales după o anumită vârstă), îşi are şi ea derapajele ei. 
Unele dintre ele mai din topor, altele de-a dreptul simpatice. Un exemplu din a doua categorie vreau să vă povestesc. 


Aşadar, anul trecut în septembrie eu şi soţul mergem în vizită în Piatra Neamţ, oraşul de unde-mi trag rădăcinile.
Într-o zi, ieşim la plimbare. Pe băncuţa din faţa blocului era venerabila vecină. 

Extaziată că mă vede, sare la mine ca un uliu:
- Gretuţaaaa, ce bine-mi pare că te văd, ce-ai crescut! (WTF, cum adică "am crescut").
Dau cu săru'mâna, bine v-am găsit, ce bine arătaţi, doamna se topea de plăcere.
- Cine e băiatul?
- Soţul, cred că-l ştiţi, a mai fost pe aici...
- Da, da, îmi aduc aminte, ce mai faci, tinere?
"Tânărul" a dat şi el cu politeţuri, ne-am luat la revedere, booon...

În aceeaşi seară, iese maică-mea singură la cumpărături şi se întâlneşte cu vecina (care tot pe bancă era, având ideea fixă de "a lua o gură de aer").

- Vai, am văzut-o pe Greta, ce mare şi frumoasă e, tralala.
- Nu-i aşa? zise maică-mea, mândră ca o cloşcă.
- Daaaa.... dar am văzut-o cu un băiat, cine e?
- Cum cine, soţul ei.
- A, da? E măritată?
- ... păi da.
- Cu cine?

Cred c-ar ieşi un număr fain de stand up comedy :)
 

miercuri, 12 martie 2014

Lucruri în care cred (Blog Challenge 2)


Cea de a doua temă din leapşa bloggeristică pe care-am început-o acum câteva săptămâni mă invită să vorbesc despre nişte convingeri ale mele, despre nişte lucruri în care cred. Mă rog, dacă aş fi scris postarea asta cu două-trei săptămâni în urmă, ar fi sunat oarecum diferit şi mai naiv; lăsând la o parte acest aspect (care încă e de natură să-mi dea junghiuri în ficat), iată câteva dintre concluziile la care am ajuns până la această venerabilă vârstă :)


- Una dintre cele mai importante premise ale dezvoltării emoţionale şi evoluţiei cuiva pe plan spiritual este cititul. Nu-mi pot imagina cât de săracă şi cenuşie ar fi fost viaţa mea dacă n-aş fi fost îndrăgostită de cărţi. Într-o lume ideală, mi-aş câştiga traiul din citit :))

- Chiar dacă ideea asta pare desprinsă dintr-o prezentare siropoasă de tipul acelora care circulă pe net şi sunt musai concepute pe fundal sonor de "Für Elise" (cât de nedrept e destinul acestei compoziţii devenite clişeu, deşi e splendidă), sunt convinsă că există oameni "meteorici", care apar în viaţa noastră numai pentru a dispărea fulgerător, după ce şi-au îndeplinit misiunea. Fie ne-au învăţat o lecţie, fie au constituit paiul de care ne-am agăţat salvându-ne de la înec, fie ne-au ajutat să depăşim un moment dificil în viaţă, fie ne-au slujit drept model... Ar fi de dorit să-i reţinem cât mai mult, dar de prea puţine ori este posibil.

- Nu trebuie subestimată puterea bucuriilor simple: aroma de cafea proaspătă, o plimbare prin parcul unde copacii au înmugurit, măcănitul răţuştelor, o veveriţă care străbate în fugă pajiştea, mirosul de plăcintă caldă cu mere, dimineţile cu soare, spuma de baie cu vanilie, muzica lui Beethoven, romanele Agathei Christie şamd. 

- E greşit, păgubos şi nedemn să judeci pe cineva strict după înfăţişare; am făcut-o şi eu la un moment dat, not proud of myself. Mi s-a demonstrat că mă înşelasem în "aprecierile" mele. De atunci, mi-am învăţat lecţia.

- Este important şi de dorit să faci bine; dar mai important este să nu faci rău.

- Una dintre cele mai importante investiţii o reprezintă călătoriile. Nu luăm nimic pe lumea cealaltă; e adevărat, poate nici amintirile călătoriilor nu ne vor însoţi "dincolo", dar împlinirea sufletească pe care o aduc nu este deloc de neglijat.

- Ai dreptul să fii necăjit dintr-un motiv sau altul, fără să te simţi vinovat că există pe lume oameni mai nefericiţi decât tine.

duminică, 9 martie 2014

Cum doare un vis


Presupunând că până acum m-aţi considerat o femeie rezonabil de inteligentă, există riscul ca după ce veţi citi acest post să ajungeţi la concluzia opusă. N-aş putea spune că nu vă înţeleg. Eu însămi cred în acest moment despre mine că sunt o Proastă cu "P" mare. 

Înainte de-a vă povesti cum de-am avut revelaţia asta, ţin să vă previn că acesta va fi un post destul de deprimant şi în totală contradicţie cu unele lucruri de care, în ultimul an, am fost convinsă şi despre care am scris ca atare. N-am fost prea sigură dacă să scriu acum sau nu, dar mi-am dat seama că trebuie să "ard" totul în scris, trebuie să pun în cuvinte şi apoi move on. Cumva.

De felul meu n-am fost niciodată prea optimistă. Hai să spunem că nici premise grozave n-am avut pentru a-mi dezvolta o gândire pozitivă, la care se adaugă un fond mai sensibil şi mai înclinat spre "a pune răul înainte". Însă în ultimul an am lucrat serios la a schimba acest aspect, unul destul de păgubos de altfel. După ce mi s-a împlinit dorinţa de-a mă întâlni cu Zubin, m-am simţit mai puternică şi mai sigură decât oricând că am găsit calea - şi v-am povestit şi vouă de v-am împuiat capul cu "visele se pot împlini, aveţi încredere în voi şi în ceea ce vă doriţi, chiar şi cele mai fantastice dorinţe pot deveni realitate" şamd. Şi mă simţeam atât de bine cu mine însămi scriind asta şi fiind convinsă de ceea ce scriu. 

Poate prea convinsă. Într-atât de, încât m-am aşezat la masa de poker încredinţată că voi câştiga una dintre cele mai importante partide ale vieţii şi voi primi ceea ce visez de foarte mult timp. Eram atât de sigură că se va întâmpla, încât mi-am pus tot sufletul miză la acest joc. Tot sufletul şi toate speranţele. N-am vrut nicio secundă să cuget că poate ieşi altfel. Practic, am savurat victoria înainte de-a fi câştigat. N-am luat niciun moment în calcul ideea unui eşec. Şi când s-a întâmplat asta (fapt anticipat de toţi, numai de mine nu), m-am prăbuşit. 
N-a fost să fie să mă aflu în sală la concertul de Anul Nou de la Viena, dirijat de Zubin. Am primit răspunsuri negative - atât eu, cât şi cei care s-au înscris la tragerea la sorţi în ideea de a-mi da mie biletele (şi cărora le mulţumesc încă o dată:) ).

M-a lovit în plin. M-am simţit mai dărâmată ca oricând. Încă nu mi-am revenit. 
Da, ştiu:
- a fost o tragere la sorţi la care s-au înscris câteva zeci de mii de oameni pentru cele în total 700 de locuri incluse în tragere;
- a fost prima (şi foarte probabil, ultima) mea încercare, deci în definitiv ce pretenţii aveam?
- "e doar un concert, pe el ai să-l mai vezi oricum, deci ce atâta dramă?"

Le-am auzit pe toate astea, ştiu că aşa este, aşadar am rugămintea să nu mi le mai spuneţi şi voi. Afară de asta, am mai auzit "reacţia ta e disproporţionată, eşti imatură şi exagerată, eşti ca stalker-ii ăia obsedaţi, eşti iraţională". A fost nedrept şi, pe alocuri, foarte dureros să aud astfel de lucruri. Recordul de cea mai stupidă reacţie a fost însă "alţii au necazuri mai mari, alţii sunt bolnavi". Nu m-a stimulat niciodată faptul că alţii sunt mai rău ca mine. Şi nici nu m-a făcut să mă simt mai bine. 
Acum să nu gândiţi la extreme. Da, am plâns mult, cum demult nu mai plânsesem şi cum sperasem să nu mai plâng în viaţa asta. Şi vreo câteva zile am mâncat cât să nu mor de foame. Dar să nu vă închipuiţi că mi-am smuls părul, nu m-am mai dus la serviciu, mi-am înecat amarul într-o sticlă de vodcă sau altele asemănătoare.  Nimic de felul ăsta. M-am adunat de pe jos şi m-am dus la muncă, am comunicat normal, am scris pe blog destul de vioi şi pe alte teme (mail-urile au venit săptămâna trecută), deci I move on. Nu e nevoie să se teamă nimeni de vreun act necugetat din partea mea.

Dar în sufletul meu, s-a rupt ceva. Iremediabil, îndrăznesc să spun. Nimeni, oricât de bine m-ar cunoaşte, nu-şi poate imagina cât de mult mi-am dorit asta. Visez la acest concert de la 16 ani, dar mereu am zis că vom începe să aplicăm atunci când ne vom fi aranjat în mare parte vieţile. Iar când am auzit că anul viitor va fi dirijat de Zubin, am intrat în vrie. Mi-am dorit asta din toată inima, din toată puterea, cu toată vlaga din mine. Am visat la asta ca la nimic altceva. Şi-am sperat, am fost încredinţată că nu va trebui să renunţ şi la acest vis, aşa cum am fost nevoită să renunţ la altele.

N-am avut niciodată o familie în adevăratul sens al cuvântului, deşi teoretic sunt toţi acolo unde-ar trebui să fie. Dar numai teoretic.
N-am avut parte nici de copilărie fericită, nici de adolescenţă; de fapt, dacă ar fi după mine, mi-aş şterge primii 25 de ani de viaţă. Consider că am început să trăiesc abia atunci când l-am cunoscut pe soţul meu.
Nu voi avea niciodată copii. 
Am strâns în mine atâta durere până am simţit că mă sufoc, la propriu. 

Şi, inclusiv din motivele de mai sus, am crezut că măcar asta voi primi. Cu toate că, ştiu şi asta, viaţa nu e datoare să ne dea ce vrem. Dar, timp de aproape două luni, am crezut. În mintea mea, deja se întâmplase. Ştiam ce rochie voi purta, ştiam ce articole voi scrie pe blog, simţeam cât de fericită voi fi şi că lacrimile care mi-ar fi alunecat pe obraji în timpul concertului ar fi fost cele mai autentice lacrimi de fericire din viaţa mea.

La nivel teoretic, ar mai fi o şansă - unele agenţii vând bilete în regim de re-sale, la preţuri de 4-5 ori mai mari decât cele ale Filarmonicii Vieneze (care sunt, oricum, mari). Am găsit ceva, dar nu cred c-o voi face. Posibilităţile ar fi standing place (deci în picioare, în spate de tot, unde oricum nu prea vezi nimic şi dacă mai ai şi ghinionul să stea cineva înalt în faţa ta, aia e...), sau locurile cele mai scumpe, care-n mod normal costă 940 de euro şi pe care ei le revând cu 4000 de dolari. Niciuna din variante nu e pentru mine. 
Show must go on, cum ar spune Freddie. Pentru mine, subiectul acestui concert este încheiat. Nu mă mai interesează să aplic, nu m-aş mai putea bucura de eveniment pe deplin. Am să mai merg la concerte dirijate de Zubin, am să mă obişnuiesc (şi) cu ideea renunţării la acest vis.

Soţul, bietul, îmi spune că viaţa se va revanşa faţă de mine cândva, pentru toate. Şi e convins de ce spune. Dar nu cred că voi mai îndrăzni vreodată să-mi doresc ceva, nu atât de intens. Nu mai am curaj să visez la nimic.
Pentru că nu mai pot trece prin aşa ceva.

sâmbătă, 8 martie 2014

Pentru voi :)


Nu mă pricep cine ştie ce la urări, aşa că am delegat un purtător de cuvânt ;))


Să ne fie bine şi colorat, girls! :)

joi, 6 martie 2014

Forfecând rochiile de la Oscar


Ştirile referitoare la premiile Oscar sunt deja perimate, bârfele despre rochiile doamnelor sunt aproape expirate. Cu toate acestea am zis să disec şi eu toaletele, mai ales că, după ce m-am zgâit la ele şi am citit diverse opinii pe temă, am ajuns la concluzia că anul ăsta mă cheamă Gică Contra. 

Asta întrucât nu-mi place aproape niciuna din ţinutele elogiate de public şi de critici. Mă voi rezuma la câteva dintre ele, care-au fost cel mai intens comentate.

Cate Blanchett


Principala favorită la categoria "Cea mai bună actriţă în rol principal" şi probabil singura dintre nominalizaţi care-a venit fără emoţii, Cate putea să facă o alegere mult mai bună, atât în ceea ce priveşte rochia, cât şi machiajul şi coafura. 
Rochia "nude" nu se potriveşte cu nuanţa foarte deschisă a pielii. Femeia e aproape translucidă, iar paietele sunt din aceeaşi familie cu proverbiala tichie de mărgăritar a chelului. Coafura e mult prea simplă pentru pretenţiile unui asemenea eveniment, machiajul e prea şters. 

A câştigat al doilea Oscar, a fost cu siguranţă noaptea ei, dar ea a fost o apariţie banală. Ceea ce i-ar fi trebuit era ceva mai multă culoare. Cum a avut la Oscarurile din 2005, adică aşa:


O rochie cu o croială interesantă,  culoare mai intensă, un contrast foarte şic dat de eşarfa grena, un machiaj ceva mai puternic, o coafură mai elaborată - et voilà! Ce apariţie extraordinară, deosebit de frumoasă, feminină şi rafinată.
Anul ăsta însă a dat-o în bară, după părerea mea.

Charlize Theron

Mi se pare una dintre cele mai frumoase actriţe de la Hollywood şi de cele mai multe ori are ţinute inspirate, care o pun în valoare. Dar nu şi duminica asta. 


Bretelele aşa-zis invizibile sunt oribile. Oribile. Rochia e frumoasă şi deosebit de elegantă de la talie în jos; partea de sus nu-mi place deloc (lăsând la o parte bretelele, care sunt un veritabil coşmar). În ansamblu, consider că n-o avantajează modelul. Charlize are umerii destul de laţi, i-ar trebui o rochie care să mascheze asta şi să-i confere un plus de delicateţe. Iar colierul e din alt film. 

Lupita Nyong'o

A fost cea mai lăudată apariţie de la Oscaruri şi apreciez nota de "less is more" (faptul că nu are nimic la gât, de exemplu, sau cerceii mici şi eleganţi).


Pe de altă parte poate că sunt subiectivă, dar mie modelul ăsta de rochie nu-mi place deloc. Prea mă duce cu gândul la o cămaşă de noapte supradimensionată. 

Julia Roberts

De la o veterană a Hollywood-ului te-ai fi aşteptat la mai mult. 


Croiala e ciudată, rochia e prea simplă, cu toate că e din dantelă, iar coafura e nepermis de lejeră. E cel mai mare eveniment cinematografic al anului, nu o cină pe terasă, când ţi-e cald şi îţi strângi părul la repezeală cu vreo clamă rătăcită prin poşetă.

Amy Adams

Asta e ţinuta care mi-a plăcut cel mai mult. Distincţie, feminitate, clasă, frumuseţe.


Unii critici au fost de părere că aspectul a fost unul auster, părere pe care n-o împărtăşesc. De ce mă uit, de ce-mi place mai mult.

Jennifer Lawrence 

Tare frumuşică e fata asta. Şi talentată. Şi spontană. Şi cu mult bun-gust.


Tot ce mai are de făcut e să înveţe să meargă pe tocuri. E a doua ediţie consecutivă a Oscarurilor când se împiedică.

Anne Hathaway 

Arată mai degrabă ca şi cum s-ar duce la disco, nu la Oscaruri. Mi se pare că rochia are un aspect cam ieftin. Prea mult sclipici. În altă ordine de idei, e tunsă cam prea scurt.


Nici anul trecut nu mi-a plăcut cine ştie ce, dar a fost mai bine ca acum.

Că veni vorba, ia uitaţi-vă şi voi la o chestie...


Poza din dreapta e de anul trecut. Ce remarcăm? Modelul e, practic, identic. N-am pretenţia că mă pricep, dar mi se pare o greşeală de fashion foarte mare. Devine previzibilă, ergo plictisitoare.

Despre ţinutele cu adevărat dezastruoase (Liza Minnelli, Jared Leto) prefer să nu mai zic nimic. Apreciez însă aspectul normal al lui Lady Gaga. Deci nu tuşeşte dacă se îmbracă şi ea ca un om cumsecade şi cu scaun la cap. 



Mă rog, şi ea e cam străvezie, dar să trecem peste. Arată bine, nimic deosebit, ar putea spune unii, dar la ea tocmai normalul e ceva deosebit :D

Cam astea sunt părerile mele de nepricepută într-ale modei. Păreri care se prea poate să fie greşite, dar sunt ale mele şi-nţeleg să le susţin :))