luni, 31 decembrie 2012

Ești tagged, deci exiști


Am impresia că, dintr-un anumit punct de vedere eu nu prea exist, ca să zic așa. La această concluzie am ajuns în seara asta, când am deschis Facebook-ul și m-a luat cu bling-bling încă înainte de a se fi încărcat integral pagina. Explozie de culori, imagini imitând mai mult sau mai degrabă mai puțin reușit 3D-ul, toate țipând extaziate la mine că să am un 2013 așa și pe dincolo.... bla-bla-bla, numai că-n clipa următoare constat că eu n-am fost ''tagged'' pe nicăieri.  Adică poza nu e și pentru mine, adică eu nu, adică....

Hait. Chiar nu mă regăsesc printre norocoșii care ocupă un loc onorant pe o listă gen ''... and 76 others''?  Potrivesc ochelarii mai bine.  Nu, domn'le.  Nu-s nici în poza cu 2013 scris cu albastru pe fond de cer înstelat (how romantic is that?), nici în aia cu 2013 multicolor și cu puchiței tărcați, nici în aia cu steluțe aurii, nici în cea cu două pahare de șampanie. Un calcul simplu arată că, în total, în pozele astea au fost ''rezolvate'' 223 de persoane.  Ceea ce înseamnă că lor nu mai trebuie să le urezi nimic, i-ai umplut de atenție și de politically corectele urări de bine.

Tiii, ce noroc pe capul lor. Păi ce? E de colo să fii desemnat alături de sute de inși într-o poză culeasă de pe net, din probabil câteva sute cu aceeași tematică și să fii băgat acolo la grămadă, ca zarzavatul în ciorbă? Și stai să vezi apoi ce bucurie pe capul tău, când ceilalți fericiți, copleșiți sau nu de emoție feisbuciană, purced să răspundă. Ca deh, ai / n-ai chef, noblesse oblige. Gândurile celor mai mulți dintre ei în prag de nou an sunt la fel de profunde precum mesajul transmis prin intermediul puchițeilor tărcați: ''Thx, la fel și ție!'', ''Ms, la mulți ani!'', ''La mulți ani, poop''. Mesajul e obligatoriu însoțit de un like. Că doar toată lumea știe, un ''thx'' sau un ''poop'' fără like e ca o cioară fără pene. Sau ca niște pene fără cioară, depinde din ce perspectivă privești. 

De la deal la vale, mai cu un like de la unul, mai cu un ''thx'' de la altul, ajungi ca-n interval de cel mult o oră să ai vreo câteva zeci de notificări.  Asta da viață socială! Desigur.  Care este. 

Am share-uit și eu o imagine, dar aduc următoarele argumente în apărarea mea: nu am tagg-uit pe nimeni, nu are puchiței și e, în sine, atât de frumoasă, de sugestivă și de sinceră, încât mi-a mers la inimă.


Este ceea ce vă doresc și vouă. Indiferent unde și împreună cu cine vă prinde domnul Midnight 2013 și indiferent dacă sunteți sau nu ''tăguiți'', eu vă urez să aveți parte de un an cu vise împlinite. Adică vă doresc ceea ce-mi doresc și mie. Să fim sănătoși, noi și cei dragi nouă, să dăruim și să primim iubire și să avem cât mai multe motive nu numai de-a zâmbi, ci de-a râde din tot sufletul.

La mulți ani și să ne fie bine :) Petrecere frumoasă tuturor, ne citim la anu' :)

vineri, 28 decembrie 2012

Comori de suflet


În copilărie colecționam timbre și surprize de la guma de mestecat. Le păstram pe toate într-un clasor ciclamen, pe care-l răsfoiam adesea (asta în timp ce mă studiam în oglindă și mi se părea că fac lucruri extrem de importante :P). Mai târziu, prin liceu, am dat în patima casetelor. Îmi cumpăram una-două pe lună și fiecare astfel de prilej era o mică sărbătoare. Veneam acasă în viteză, ascultam caseta - de obicei de 2-3 ori consecutiv - iar apoi venea plăcutul moment în care-i hotăram locul, laolaltă cu celelalte. Le orânduiam în funcție de artiști și de genul muzical: rock, dance, pop, muzică clasică, sau celebrele, pe-atunci, ''Selecții'' (chiar, vă mai aduceți aminte? :) )

Fără a fi fost neapărat o împătimită a muzicii, mi-a plăcut întotdeauna să ascult muzică bună. În jurul vârstei de 16 ani l-am descoperit pe Clayderman - și mi-am cumpărat urgent vreo patru albume - ceea ce a marcat începuturile mele ca ascultător de muzică clasică. Casetele erau mica mea comoară, la care mă întorceam mereu. Nu se poate spune că am avut o adolescență ușoară, iar casetele reprezentau pentru mine un fel de asigurare în alb.

Prima mea dragoste au fost însă cărțile. Cititul rămâne și-n ziua de azi principalul mod în care prefer să-mi petrec timpul liber. Unul dintre cele mai dragi vise este acela de-a avea o cameră cu pereții îmbrăcați în cărți. Până când se va întâmpla asta, o pregătesc. Nu-mi place să cumpăr altceva decât cărți. În orice altă privință, nu agreez defel shopping-ul și mă vântur prin magazine numai când e chiar musai. Sunt genul de femeie care-n interval de-o jumătate de oră își cumpără 3 bluze, o pereche de blugi și una de cizme, 2 rujuri și 3 oje și după aceea e-n stare să stea cel puțin două ceasuri în librărie. În aceeași notă, fac parte dintre persoanele cărora nu e greu să le iei cadouri. 

De fapt, un foarte recent cadou de Crăciun mi-a și dat ideea acestui post. Am primit, printre altele, o carte. Una despre care nici n-avusesem idee că există și pe care nu știusem că mi-o doresc. Biografia lui Hugh Laurie, de Anthony Bunko.

Pentru cine nu știe, sunt - sau, mă rog, am fost - un fan consecvent al lui Hugh Laurie în general și a lui Dr. House în special. Am urmărit serialul cu religiozitate, am și scris despre el, mi-am cumpărat romanul lui Laurie (''The Gun Seller'') și CD-ul lui, am două tricouri cu moaca lui și cu câte-un citat (''Everybody lies'', respectiv ''I was deluded into thinking I might be craizy''), de-un an de zile nu mai beau cafea decât dintr-o cană accesorizată cu mutra aceluiași personaj și cu un citat reprezentativ (''Rational arguments don’t usually work on religious people. Otherwise there would be no religious people''). Așadar, se poate spune că-s destul de ''într-o ureche'' în ceea ce-l privește și cartea despre el mi-a făcut o mare bucurie.

Urmând pattern-ul din anii de glorie ai casetelor, next move a fost să-i fac loc în deocamdată mica mea bibliotecă. Am scos, am reordonat, am pus la loc. Și-apoi mi-am privit cărțile cu sufletul atât de plin de autentică și copilărească bucurie, încât am simțit nevoia să scriu despre ceea ce-mi place să numesc ''comoara'' mea. 

Hugh Laurie se află într-o companie, aș zice, distinsă. Pe-același raft stau de taină două cărți despre dragul meu Zubin Mehta, patru despre Mozart, volumul de interviuri al lui Al Pacino, alt volum, tot de interviuri, acordate de George Enescu, două romane de Garcia Marquez, unul de Thomas Mann și o biografie a lui Elvis Presley. E raftul meu de snoabă, cum îmi place să glumesc :)). Spun asta pentru că am și cărți de Agatha Christie, John Grisham, Stephen King, Sophie Kinsella sau Dan Brown.  Dar pe alte rafturi :D

Bucuria pe care-o am când îmi privesc cărțile îmi hrănește sufletul. Le citesc și recitesc, le privesc, le rearanjez cu o voluptate pe care n-o mai regăsesc în nimic altceva. Nici în zecile de perechi de cercei, nici în numeroasele creme și loțiuni pentru care dulăpiorul din baie tinde să devină neîncăpător. Desigur, au și astea importanța lor și evident că mă bucur și de ele, dar în alt chip. Cărțile sunt, cum spuneam mai sus, comoara mea.

Aș recomanda oricui să aibă măcar o comoară, indiferent de felul în care se concretizează ea: timbre, magneți de frigider, colecția ''Arborele Lumii'', discografia Beatles, romane rusești, albume de pictură, șervețele de prin toată lumea sau pietre semiprețioase etc.

Trăim într-o lume haotică, avem tot mai puțin timp pentru noi. De aceea mi se pare cu atât mai important să avem o astfel de ''oază'' numai a noastră, în care să ne regăsim pe noi înșine. 

În altă ordine de idei, afară de cărți, mai am o comoară - deocamdată mult mai mică decât ele și de dată mult mai recentă, dar deja atât de dragă, încât mă face să nu-mi mai încap în piele de bucurie. Dar despre ea vă povestesc altădată, acum aș fi curioasă să aud despre comorile voastre, dacă aveți unele și sunteți dispuși să mi le împărtășiți :)
 

duminică, 23 decembrie 2012

I wish you.... :)


Având în vedere că săptămâna viitoare nu voi fi prezentă pe-aici, vă îmbrățișez și vă doresc după cum urmează:


- un Crăciun liniștit, colorat și însorit la figurat și cu zăpadă la propriu, ca să puteți fredona ''Dashing through the snow...'' :))
- cât mai mulți dintre cei dragi în jurul vostru;
- un Moș Crăciun ca-n închipuirile copilăriei celei demult trecute;
- optimism și liniște în suflet;
- dorințe împlinite. De Moșu', sau de zâna din povești, sau de astre, sau de oricine-o fi responsabil cu asta ;))
- un brad sclipitor, mirosuri amestecate de cetină, aluat proaspăt copt, vanilie și scorțișoară de la prăjituri și cimbru de la sarmale;
- cât mai puține kilograme în plus (zic eu, prefăcându-mă că ignor cantitatea absolut nerușinată de dulciuri de sub brad). 

Acestea fiind spuse (nu, nu ''își luă calul și se duse'', calul e și el în vacanța de Crăciun), mă duc să mă scufund în treburi.  Ne citim de vineri încolo. 

Merry Christmas everybody :)

vineri, 21 decembrie 2012

Curat apocalipsă, coane mayașule!


M-am culcat aseară destul de convinsă că tot la cinci fără un sfert o să mă trezesc, ca de obicei, tot alarma telefonului o să-mi alunge somnul - și nu gongul de sfârșit de lume, sau din ce-or suna în acea unică împrejurare :)) - si tot cafea o să beau (nu ambrozie și nectar sau smoală topită, în funcție de locul unde-aș fi ajuns :D). 


Și ce să vezi, domn'le, chiar așa s-a întâmplat. Am orbecăit după ochelari, am pus filtrul la muncă și, clipind mărunt în baie din cauza luminii, le-am cugetat adânc: ''s-a mai dus o apocalipsă''. 

Chiar așa. Am bifat-o și pe asta. Personal, am mai prins două, cea mai răsunătoare fiind aia din 2000, anunțată la fel ca acum, cu surle și trâmbițe. Ipotezele erau demne de scenarii hollywood-iene. Final de mileniu, mișcări planetare, asteroizi, buhuhu. Nu s-a întâmplat nimic. În ianuarie tot am avut sesiune :))
Opt ani mai târziu, ni s-a zis că gata, de data asta chiar am îmbulinat-o. Exista, chipurile, și-o explicație științifică pentru faptul că ne terminăm în masă, și- anume acceleratorul de particule de la CERN, care nu mai rețin exact ce se presupunea că va face, dar rezultatul era tot ăla prorocit de mayași :D Nici atunci n-a fost nimic. Sau cine știe, poate chiar o fi venit apocalipsa, dar omenirea a fost prea ocupată ca să observe :D

Cert e că în multe locuri din lume s-a răsturnat căruța de la Caracal, iar șarlatanii au făcut bani pe seama celor din căruță. Cum altfel se poate explica vânzarea masivă de seturi de prim-ajutor cu dezinfectante, soluție antibacteriană și alte minuni? (Btw, dacă s-ar fi terminat lumea, nu s-ar fi terminat și pentru bacterii? La ce-ar mai fi fost necesară soluția? Bacteriile or avea statut privilegiat, te pomenești).

Urmând modelul precedentelor apocalipse, prevăd un șir de declarații ale unor ''experți'', care vor detalia toate motivele pentru care apocalipsa n-ar fi putut avea loc astăzi. Asta deși tot ei s-au strofocat luni de zile să explice că de data asta ''e sigur'' :)) Și tot bazându-mă pe experiențele anterioare de acest gen, suspectez că nu mai auzim de apocalipse vreo câțiva ani de-acum încolo. E necesară o dezintoxicare după tot tărăboiul cu mayașii. 

În concluzie, acum pot să-mi procur un calendar pe 2013 :D
 

marți, 18 decembrie 2012

La ceas de bilanț, 2012.... :)


... mi-a fost cam teamă de tine la început.  Auspiciile sub care ne salutaserăm de bun-găsit nu păreau din cale-afară de favorabile, asta daca e să ținem cont de superstiții.

Ai fost un an destul de complex, pe parcursul căruia am avut parte de experiențe dintre cele mai felurite. 

Din punct de vedere profesional, să zicem că te-aș încadra la "călduț". Adică ai fost așa, nici prea-prea, nici foarte-foarte. 
M-ai învățat că munca pe brânci și seriozitatea nu sunt întotdeauna suficiente pentru a ajunge acolo unde vrem - și unde merităm, aș adăuga. Se presupune că la treij'doi de ani ar fi trebuit să știu demult chestia asta, dar nu eram pregătită pentru a afla că fusesem pe lista scurtă pentru o avansare, pe care însă am ratat-o în favoarea unei colege care la vremea respectivă abia nimerea să-și lege șireturile. Metaforic vorbind. A fost o pilulă atât de amară, încât aproape am bolit de supărare. Cumva a trecut, dar mi-am însușit lecția aia.
Drept dovadă, de ceva timp mă străduiesc din greu, după cum știi și tu. Și dacă-mi iese ce-am plănuit, o să fie și meritul lecției pe care mi-ai dat-o în vară. 

În alte privințe ai fost mult mai binevoitor. Am călătorit nesperat de mult și-n locuri extraordinare. Am avut parte de numeroase delicatese - pentru suflet, pentru papile gustative, pentru minte. M-am reîntâlnit cu oameni care înseamnă foarte mult pentru mine și pe care nu-i mai văzusem de-o groază de vreme, am descoperit muzici, filme și cărți noi, mi-am reapropiat un om care mi-e foarte drag. M-am lăsat îmbrățișată de Marea Mediterană și-am pierdut la cazinoul din Monte Carlo (asta da amintire, n'est-ce pas? :D).

Una dintre cele mai importante realizări a fost în plan personal. Este mult prea ''a mea'' pentru a fi detaliată aici, dar tu știi despre ce-i vorba. Pe de-o parte mă gândesc că ar fi trebuit să fac asta demult; pe de altă parte însă, dacă am făcut-o acum, se numește că acum i-a venit  vremea.

Concluzionând, dragul meu 2012, m-am simțit bine cu tine.  Îți mulțumesc pentru ce mi-ai adus, pentru ce m-ai învățat și-o să-ți păstrez o amintire frumoasă. Sper ca succesorul tău, 2013, să fie un an foarte bun, în care să-mi împlinesc măcar o parte dintre vise, pentru a putea face loc altora :)

Ceea ce vă doresc și vouă, dragilor :) 

duminică, 16 decembrie 2012

Piața de Crăciun sau locul eternei copilării


Târgurile anuale de Crăciun (Weihnachtsmarkt) au apărut încă din Evul Mediu în Germania, Austria și Tirolul de Sud, ulterior fiind preluate în întreaga lume. De la sfârșitul lui noiembrie și până de Crăciun, centrul orașelor se transformă într-o poveste.  Una cu zeci, sute de căsuțe din lemn unde se vând jucării și decorațiuni de Crăciun lucrate manual, cârnați prăjiți, fripturi, pâine cu ghimbir, clătite cu Nutella, ciocolată albă sau spumă de mere, deserturi pe bază de marțipan, turtă dulce în (aproape) toate varietățile imaginabile, alune și migdale caramelizate, castane coapte, un fel de pandișpan cu fructe confiate și multe altele.

Unul dintre cele mai cunoscute târguri de Crăciun din Germania este cel de la Nürnberg, unde am ajuns pentru prima dată abia anul acesta.

Vremea a ținut cu noi; cu doar câțiva kilometri înainte de-a ajunge ploua descurajant, pentru ca la sosirea noastră în oraș cerul să se lumineze și chiar să dea o geană de soare. 

Foarte multă lume, adulți care beau vin fiert, copii care mușcau din fructele trase în ciocolată, căței care, în mod curios, nu păreau deloc speriați sau agitați din cauza aglomerației, muzică, all in all atmosferă festivă și degrabă molipsitoare :)



Decorațiunile și vitrinele sunt de basm. Aș fi luat cu mine toate jucăriile, cu toate că probabil n-aș mai ști să mă joc cu ele.


Moș Crăciun veghea pe toată lumea de la înălțime....


... când nu era ocupat să-l strunească pe Rudolf.


Una dintre principalele atracții era poștalionul, construit după modelul celui de-acum câteva sute de ani și tras de doi ponei blonzi și foarte frumușei.


Am mâncat, ce altceva decât cârnați (cu sos de hrean, ceea ce e oarecum atipic, cei mai mulți alegând să-i consume cu varză acră, pe care personal n-o suport; ador hreanul, în schimb), o uriașă clătită cu ciocolată albă și castane coapte. Turta dulce n-a mai avut loc, dar am luat pentru acasă. Deocamdată o contemplez cu respect, întrucât consider că pentru azi am prestat suficiente calorii :D).

N-aș mai fi vrut să plec de-acolo și nu-mi imaginez un mod mai încântător de-a sărbători în avans Crăciunul :)

sâmbătă, 15 decembrie 2012

Eu și chipurile mării


Nu mai văzusem marea de câțiva ani buni și mi-era dor. Am fost întotdeauna ceea ce se poate numi un "om de mare" și deloc unul de munte. Imensitatea ei m-a redus întotdeauna la tăcere, dar o tăcere numai aparentă, pentru că-n gând îi vorbeam ei.

I-am spus chiar așa: "Bine te-am găsit" și cred că s-a bucurat și ea de revedere, pentru că era prietenoasă, cu valuri blânde, care se spărgeau încet, mângâind nisipul plajei din Cannes.


Ceva mai târziu și-a propus să mă testeze dacă am rău de ea. Adică rău de mare. N-am observat să fie cazul, dar m-am gândit la Hercule Poirot și la cât ar fi suferit bietul de el dacă ar fi fost pe vas când marea se comporta cam așa....


.... și înclina bărcile cam în felul ăsta:


Departe de a-mi fi teamă sau de-a încerca vreun sentiment neplăcut în abisurile stomacului :D, mi-a plăcut fiecare moment.


Nu mult mai târziu însă, marea s-a arătat cam posacă.  Foarte probabil din cauza norilor care s-au încăpățânat să ne țină tovărășie pe parcursul după-amiezei petrecute la Saint Tropez.


După câteva zile a revenit la sentimente mai bune. Văzută de sus, atât de calmă, părea o imensă întindere de ulei translucid și incredibil de albastru. Valurile se spărgeau în șoaptă.



 Și la fel de binevoitoare s-a arătat când mi-am suflecat pantalonii și-am pătruns nițel în apă. 


În ultima zi de vacanță, parcă știind și ea că ne vom lua în curând la revedere, ne-a oferit un spectacol într-adevăr grandios. Ni s-a dezvăluit în toată măreția ei.




O priveam, o ascultam, îi vorbeam și simțeam că sunt pur și simplu fericită. Ceea ce mi se întâmplase destul de rar până atunci.



Văzând ea așa, ce și-a zis? Ia să mă tachineze puțin. Drept pentru care a trimis un val mai puternic si s-a întâmplat asta: 



Doamne, cât m-am bucurat! Am perceput ''baia'' asta ca fiind mesajul ei special pentru mine, rezultat unei anumite complicități între noi două. Și, cu toate că hainele musteau de apă, îmi puteam stoarce lejer părul și n-am avut unde să mă schimb timp de câteva ore, n-am avut absolut nimic. Nici umbră de răceală, nici cel mai vag disconfort. Fusesem sigură că așa se va întâmpla. Ar fi fost imposibil ca îmbrățișarea Mării Mediterane, cum am considerat-o eu, să-mi pricinuiască vreun neajuns.

Îi sunt foarte recunoscătoare că mi s-a arătat în atâtea feluri. Îi mulțumesc pentru fiecare trăire. Și, mai presus de toate, îi mulțumesc pentru ghidușia de la sfârșit. Parcă o și auzeam chicotind, în timp ce eu râdeam în hohote și-mi storceam bluza.... ;))

Pe curând, sper, draga mea prietenă jucăușă.... :)
 

joi, 13 decembrie 2012

Cât de puțin îți trebuie uneori...


.... ca să-ți începi ziua cu o stare de bine.

Azi dimineață (încă nu bătuse ora 6), ce să fac și eu: răzuiam cu râvnă geamurile mașinii. Mult alb în jur, întuneric și liniște. Atât de liniște, încât nu se-auzea decât cum se crapă de ziuă :D Stâlpii de iluminat răspândeau ceva asemănător cu un fel de ceață difuză și gălbuie. Aerul era rece și tăios, aveam senzația că mi-au pătruns 1000 de cioburi mărunte-mărunte în nas (cică un feeling asemănător, evident că la scară mult mai mare, au și cei care prizează cocaină; cu regret vă mărturisesc că eu nu m-am simțit deloc high).

Singurul sunet perceptibil e cel al racletei mele. Hârști-hârști, schimbăm mâna, că asta deja doare și au început să înghețe degetele înmănușate. Tiii, că delicată mai sunt, frățioare.
De undeva din față se aud voci, care se apropie tot mai mult.

Un el îi explică unei ei - ce-i drept, pe un ton calm și plin de înțelegere :D - că e complet pe dinafară.  "N-ai idee unde ești, acolo ai făcut la dreapta prea devreme, mergi într-o direcție total greșită, n-ai niciun reper". Huh, e chiar pisălog cetățeanul. Ea ascultă smerită, îngânând câte-un "ja, ja".

Cei doi se opresc lângă mașina mea între timp aproape complet curățată, dau bună dimineața, iar el mă întreabă în ce direcție se află universitatea.  Așa-i că prima la stânga?
Prima la stânga, apoi prima la dreapta și apoi tot înainte, mitraliez eu scurt. 
- Mulțumim, spune el, și adaugă zâmbind:  succes cu mașina și drum bun!

O urare în definitiv banală, care însă mi-a înfrumusețat începutul de zi.  Cum spuneam la început, e uimitor cât de puțin e necesar câteodată.

PS: recitind postul, întrebarea s-a ivit de la sine: ce păcatele mele căutau respectivii la universitate, la ora 6 dimineața?

miercuri, 12 decembrie 2012

Pe 12.12.12 despre 07.07.07


Este cu siguranță o zi cu dată remarcabilă, o cifră atrăgătoare și rotundă, care nu se va mai repeta decât peste 1000 de ani. Cum e puțin probabil să mai fiu în preajmă la vremea respectivă (în definitiv, până și scorul lui Matusalem n-a fost decât 969 :D), m-am gândit să consemnez ziua cumva. 

Pe urmă mi-am dat seama că am o problemă: nu s-a întâmplat nimic semnificativ azi, în tot cazul nimic demn de a fi legat de această zi, una ca oricare alta. Dar, pentru că de scris vreau musai să scriu ceva, m-am gândit să povestesc pe scurt despre o zi cu o dată la fel de atrăgătoare, pe care de asemenea n-o vom mai întâlni în mileniul acesta și pe care am avut șansa să o petrec în compania unui om pe care-l admiram încă din adolescență și a cărui muzică o ascultasem de nenumărate ori pe casete, la micul, modestul și atât de îndrăgitul meu casetofon roșu din acei ani.

Mi-am petrecut ziua de 7 iulie 2007 la Brașov, împreună cu Michael Bolton.

Îl vedeam, de fapt, pentru a doua oară. Cea dintâi întâlnire cu el se consumase cu aproape doi ani înainte, pe 9 noiembrie 2005, la București. Nu mai existau, deci, fiorii primei întâlniri live. Existau însă o anume duioșie și o nerăbdare de a-l revedea și asculta, amplificate de faptul că evenimentul respectiv părea să fie ultimul "de calibru" din cariera mea de jurnalist, cel puțin pentru următorii ani. 
A fost generos cu timpul său la conferința de presă; a răspuns amabil și detaliat fiecărei întrebări, punctându-și ideile cu exemple concrete, gesticulând febril pentru a da mai multă greutate spuselor, făcând glume. Pusesem reportofonul pe masă în fața lui, în paralel îmi luam notițe (nu m-am bazat niciodată exclusiv pe marafetul de înregistrat) și din când în când îl priveam. Deși nu se mai întâmpla în premieră (atunci chiar că abia mai puteam respira de emoție), tot nu-mi venea să cred că e acolo. Îmi aminteam de anii adolescenței, de multele seri în care-mi ținuse de urât, de trăirile date de melodiile lui (eram profund - și hopeless - îndrăgostită de cineva la vremea aceea și, natural, mi se părea că toate melodiile lui au fost scrise pentru mine). 

Am îndrăznit să-i adresez și eu o întrebare (una destul de interesantă, aș zice, pentru că răspunsul a durat câteva minute bune), eu îl ascultam și scriam cu furie, iar o colegă de-a mea îi făcea poze. "De câte ori ai să te uiți la pozele astea, ai să-ți amintești că ți se adresa ție". :)



Avea dreptate. E suficient să privesc fotografiile, ca să mi se facă "pielea de găină".  A fost una dintre cele mai frumoase zile ale mele, în plan atât profesional, cât și personal.

Am plecat de la Brașov cu inima oarecum grea. Pentru mine se deschidea un drum nou din toate punctele de vedere și nu știam dacă voi mai ajunge vreodată să fac jurnalism la nivelul necesar pentru a avea parte de asemenea experiențe.  Nici astăzi nu știu.

Însă în seara aceea mi-am luat la revedere de la Michael Bolton ducând cu mine versurile melodiei "Go the Distance", interpretate în concert: "I will find my way, if I can be strong". Ceea ce-n parte am reușit deja, iar the best is yet to come :)

duminică, 9 decembrie 2012

Cel dintâi Moș Crăciun


Am început să intru tot mai mult în atmosferă (și puteți să mă credeți pe cuvânt că m-am străduit să amân chestia asta până acum, dat fiind faptul că ăștia încep cu decorațiunile, turta dulce și Moș Crăciunii de ciocolată încă din octombrie). Acum însă, îmi îngădui să simt și eu tot mai mult atmosfera specifică - pe care nemții o creează foarte meșteșugit, nimic de zis - și cu ocazia asta mi-am adus aminte de vremurile când încă mai credeam în Moș Crăciun. 

Asemeni majorității copiilor, îl percepeam ca pe o entitate îndepărtată, care însă "vede tot ce faci". Chestia asta funcționa preponderent în luna decembrie și era de efect în orice situație: dacă nu voiam să "mănânc tot", sau n-aveam chef să-mi strâng jucăriile, sau protestam sonor când trebuia să-mi pun căciula (am detestat de când mă știu acest accesoriu). "Treaba ta, dar să știi că Moșul te vede.... ". Nici nu era necesar să mi se spună mai mult. Fraza asta era ultrasuficientă ca să fac ceea ce se aștepta de la mine. 

Aveam patru ani și jumătate când l-am întâlnit prima dată pe Moșu'.  Eram cu tata în sufragerie și ne uitam împreună la un diafilm (mai corect spus, el mânuia diascolul și îmi citea cu intonație, pe măsură ce se derulau imaginile). Mama trebăluia ceva în bucătărie. Știam că trebuie să vină Moș Crăciun, învățasem - cum altfel?! - și poezia, dar nu mă grăbeam deloc să dau ochii cu 'mnealui. Aș fi fost foarte bucuroasă să-mi lase cadourile și să se ducă în treaba lui. 

Dar el, Moșul, era de altă părere. S-a auzit soneria, mama a mers să deschidă și-am înlemnit auzind-o salutând: "Bună seara, Moș Crăciun!". 
Hait!
- Bună seara, a grăit o voce gâjâită. Aici locuiește o fetiță pe nume Gretuța?
Mie-mi venea să mă ascund sub pat. 
- Da, intră, te așteaptă...
Din hol a apărut o... chestie. Mare, cu barbă orbitor de albă, ochelari, baston și inevitabilul sac. N-am avut curaj să-l privesc și-am început prin a mă refugia în brațe la tata. 

"Moșul" m-a interogat dacă sunt cuminte la grădiniță, dacă ascult de părinți și bunici (am răspuns cu un "da" gâtuit la ambele întrebări, da' onorabilul nu părea prea convins) și pe urmă m-a pus să spun poezia. Ceea ce-a fost imposibil, deoarece, din motive inexplicabile, m-am pus pe plâns :D Cred că l-am avut cu asta, deși nu-mi propusesem: a renunțat la ideea poeziei și a început să scoată din sac diverse. Jucării, niște papucei de casă împletiți, parcă și niște dulciuri și portocale. Pe urmă mi-a pus în vedere să fiu cuminte, că el "vede tot".  Aham. 

Mulți ani mai târziu, aveam să aflu că "Moșul"  fusese, de fapt, maică-mea.... Tata avusese misiunea de-a mă ține ocupată, astfel încât să nu-mi fac drum pe la bucătărie, unde mama se dichisea cu un palton cu câteva numere mai mari, barbă de vată, ochelari supradimensionați șamd. Nici proiectarea diafilmului nu fusese întâmplătoare: ideea era să fie semiîntuneric în cameră, ca să nu văd eu prea mult din "Moș". 

Gândindu-mă astăzi la asta, constat că nu simt cine știe ce la evocarea acelui moment. Poate am crescut prea mult. Sau poate așa e normal să fie.

Pe voi unde v-a găsit primul vostru Moș Crăciun?

sâmbătă, 8 decembrie 2012

De ce nu-mi place teatrul (dar iubesc opera si muzica clasică)


Poate că nu mă pune într-o lumină prea bună faptul că zic asta atât de franc, însă e o realitate și o concluzie la care-am ajuns demult, încă studentă fiind. Timpul care-a trecut și experiențele avute de-atunci nu mi-au schimbat punctul de vedere.

Obișnuiam să "consum" destul de multă cultură pe vremea aia. Mergeam aproape săptămânal la teatru (cu puține excepții, mai mult pentru că mi-o impuneam), la Ateneu (de cele mai multe ori dintr-un amestec de curiozitate și, mărturisesc, snobism; însă a fost bine și-atât pentru perioada respectivă și o lume nouă mi s-a deschis) sau la Operă (a fost dragoste la prima audiție, ca să zic așa. Mi-e foarte, foarte dor de un spectacol de operă). 

În ceea ce privește teatrul, pur și simplu n-am "click-ăit". Din multitudinea de piese la care-am fost, mi-au rămas numai două în amintire ("Take, Yanke și Cadâr", respectiv  "Numele trandafirului") și asta doar ca urmare-a faptului că-n ambele cazuri unul dintre rolurile principale era interpretat de Gheorghe Dinică, pentru care aveam o simpatie aparte. N-aș ști să explic de ce simt astfel. Poate pentru că teatrul este, dincolo de toate.... o butaforie. O imitație a realității. Imitație care poate fi foarte reușită, de acord, uneori chiar spectaculoasă. Dar nimic din ceea ce se întâmplă pe scenă nu e real. Poate de asta nu-mi place (inexplicabil însă, mă uit cu plăcere la filme). 

Veți spune, poate: păi asta e valabil și la operă.  Nici aia nu e reală.  Deci?

De acord cu voi. Dar: opera are în primul rând muzică și asta o diferențiază net de teatru. Apoi, un spectacol de operă are mereu un quelque chose al lui, care-i dă o notă aparte de exotic. Decorurile sunt mai totdeauna somptuoase, costumele sunt foarte elaborate. Povestea în sine se mulează perfect pe muzică, iar decorurile nu fac decât să o susțină și să desăvârșească atmosfera. M-am simțit ca-n altă lume de fiecare dată.

Marea mea iubire rămâne, concertul de muzică clasică. Nu orice muzică, desigur. Sunt compozitori pe care nu reușesc să-i înțeleg, fiindcă-mi lipsesc educația muzicală și, aș adăuga, maturitatea de ascultător. Un astfel de exemplu ar fi Bruckner și cu siguranță nu e unicul. Dar îmi plac mulți alții și continuu să am revelații în domeniu (Beethoven, mai nou Dvořák). Mă fascinează să merg la concerte și să văd muzicienii și instrumentele în spațiu și timp realConstituie un spectacol în sine, dincolo de audiție.

Voi ce părere aveți? Dintre un spectacol de teatru, operă sau un concert, ce-ați alege?

luni, 3 decembrie 2012

Zona crepusculară reloaded


Am mai avut o perioadă asemănătoare cu aproape doi ani în urmă, când vă povesteam că am pus coriandru în cafea în loc de zahăr și am ajuns la concluzia că mi s-a stricat fierul de călcat, fiindcă nu se mai încălzea, când de fapt poor thing era scos din priză.  Ei bine, constat că m-a apucat iar :)) La această concluzie am ajuns dat fiind că în ultima vreme: 

- m-am străduit să descui ușa de la bloc cu cheia de la mașină - ba chiar începusem să boscorodesc că na poftim, s-a stricat yala; 

- am pus pe periuța de dinți cremă de ochi în loc de pastă, fapt de care mi-am dat seama abia când i-am simțit gustul; bleah și iar bleah, n-am mai scăpat de el toată ziua. Cred că doar cateva guri zdravene de oțet m-ar fi putut ajuta în sensul ăsta :D;
 
- am zvârlit niște haine în coșul de gunoi, în loc de coșul de rufe murdare;

- am pus de cafea și vreo zece minute mai târziu, când am revenit la locul faptei, m-am minunat profund că mirosea a cafea arsă și în cană aproape nu picurase nimic. Evident, Watson... uitasem să pun apă. 

- era cât pe ce să mă spăl pe cap cu loțiunea de gomaj și am observat în ultima clipă că sunt pe cale să dau peste cap un shot de demachiant, în loc de apă de gură. 

Cred că sunt surmenată  :D

vineri, 30 noiembrie 2012

Existențială :D


Atâta rău dacă nu încep să ajung la concluzia că-s pe-alături cu drumul. Nu se poate ca atâția oameni din jurul meu să se înșele și eu să am dreptate. Cred c-am pățit ca-n bancul cu șoferul care aude un anunț la radio, potrivit căruia un nebun circulă pe contrasens și protestează: "cum adică, numai unul?!  Sute!".

Sâmburele, ca să zic așa, al acestui post este îndemnul pe care mi l-a adresat o cunoștință devenită mămică în urmă cu vreo câteva luni. "Fă, dragă, un bebe! Habar n-ai ce realizare înseamnă! Eu sunt așa de fericită când face așa și gesticulează altminteri și râgâie nu știu cum...".
Și tot așa in continuare, avea un debit demn de fluviul Amazon.

Ca să fiu mai clară, este vorba despre felul în care înțeleg să reacționez atunci când am câte-o bucurie sau o realizare personală.  Cel mai adesea eu nu spun aproape nimănui (afară de doi-trei prieteni foarte apropiați și de familie). Nu pun poze pe Facebook de prin excursiile pe unde-am fost. Nu povestesc decât dacă sunt întrebată în mod expres. E drept, poze și povești au fost și vor fi pe blog, însă aici e altceva: cei care vin, se numește că vor să citească despre subiectele respective, nu sunt nevoiți să asculte pentru că noblesse oblige, nici să vizioneze și nici să încuviințeze diplomatic :D

Nu-i înțeleg pe cei care le povestesc de locurile exotice prin care s-au preumblat, amicilor despre care știu că n-au fost decât poate cel mult în Bulgaria. Nu-i înțeleg nici pe cei care le povestesc despre relația lor fericită prietenilor despre care știu că au nemulțumiri în viața de cuplu sau că sunt singuri la momentul respectiv. Și aș mai putea da exemple, dar s-a înțeles ideea. 

Dezbătând însă problema cu niște cunoscuți, aceștia au fost consternați de atitudinea mea. Cum adică, de ce să nu spui? De ce să nu te lauzi? Ce, ai dat cuiva în cap? E vina ta că X n-are cutare și cutare?

Eu nu consider că se pune problema așa. Pur și simplu, nu văd de ce-ar trebui să-mi pun entuziasmul pe toate gardurile și mă pun întotdeauna în pielea celorlalți. Oare lor le-o cădea bine ce îndrug eu acolo? Oare nu tânjesc și ei? Oare nu le sădesc niște amărăciune în suflet? Cum adică, nu mă pot bucura la fel de mult dacă sunt ceva mai reținută?

Nu știu care dintre părți are dreptate, ceea ce știu este că, foarte probabil, nu mă voi schimba niciodată în privința asta. Prin urmare, mă preocupă să aflu dacă sunt sau nu într-o ureche :D

sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Trei bărbați și-o pereche de pantaloni


Mi-am petrecut începutul acestui weekend lenevind în pat până după ora 12, în compania a trei bărbați. Foarte diferiți unul de altul, având in comun doar preocuparea pentru artă și punându-se toți trei cu generozitate la dispoziția mea, cu mijloacele de care dispune fiecare. 

Unul dintre ei mi-a servit cafeaua, preparată exact după gustul meu.

Al doilea mi-a povestit, detaliat și cu umor, despre el și incredibil de interesanta sa viață.

Al treilea, gândindu-se pesemne că n-ar strica un oarecare fundal sonor, mi-a interpretat una dintre cele mai frumoase muzici care s-au compus vreodată.

Am petrecut mai bine de două ore agreabile împreună, experiență pe care mi-am propus să o reedităm cât de curând. 

După care, trecând la treburi ceva mai... telurice, am găsit de-acum celebrii pantaloni, pe care-i dădusem dispăruți în precendentul post. Erau în separeul cu lenjerie de pat, unde până acum nu mă gândisem să caut.  Faptul că i-am găsit acolo spune destul despre ordonata de mine :D

Și pentru că e weekend, m-am gândit să avem un pic de divertisment și vă propun un fel de ghicitoare. Cine-ar putea fi bărbații de mai sus și, mai precis, cum au decurs cele două ore petrecute împreună cu ei? :)

Se acceptă și aproximările ;))

(Dacă nu ghicește nimeni, luni seara vă dezvălui eu însămi).

Later Edit (26.11, orele 18:00):

Vă mulțumesc tuturor celor care v-ați prins în micul meu joc :) Ați fost foarte aproape, dar, Carmen, te anunț că eu continuu să neg cu fervoare acuzația de a-mi fi băut nădragii :D

Așadar:

Cafeaua mi-a servit-o Dr. House, din cana pe care se află fotografia lui (bonus pentru Thea, care a intuit că e vorba de ceva legat de-un film);
Despre el și despre, într-adevăr, fascinanta sa viață, mi-a povestit Zubin Mehta în autobiografia sa  (aici, bonus pentru Little Book of Myself);
Iar pentru că citeam despre viața unui dirijor, am simțit nevoia să-l las pe Beethoven să se ocupe de muzică.  S-a potrivit la fix în atmosferă :)

miercuri, 21 noiembrie 2012

Misterioasa dispariție a pantalonilor & altele


În ultima vreme m-au enervat, fiecare în felul său, următoarele chestiuni / aspecte:

- camioanele și tractoarele (ce fac mai ales astea din urmă la șase dimineața, de nebune pe șosea? Umblă huhurez cu 20 km/h ca să exaspereze șoferii, aia fac).

- brutăria/patiserie de lângă serviciu, de unde majoritatea ne aprovizionăm dimineața. Oferta lor nu trece în ruptul capului de următorul stadiu: sandvișuri cu-de-toate, pateuri cu brănză și/sau șuncă, "portofele" (a se citi ștrudel) cu mere sau cireșe, un fel de tarte cu brânză sau cu prune, precum și turtă dulce, că e de sezon.  M-am săturat de toate și demult nu le mai mănânc decât ca să mănânc. De ce n-or diversifica nițel oferta? Nici n-ar trebui să se strofoace prea mult; ar putea încerca un portofel cu prune, de exemplu.  Sau un sandviș cu turtă dulce, aia da inovație :D 

- nu mai am energie pentru nimic seara, nici măcar pentru citit.  De scris pe blog, de cele mai multe ori nici pomeneală. În schimb, adorm greu și dimineața aș da nu doar un cal, ci o herghelie, pentru o jumătate de oră de somn în plus. 

- oricât de stupid (sau de femeiesc, sau de-amândouă ar putea părea), de câteva zile nu reușesc să-mi găsesc o anume pereche de pantaloni de casă. Ultima dată au fost văzuți în coșul de rufe, după care le-am pierdut urma. I-am căutat peste tot, atât în locurile plauzibile, cât și-n cele mai puțin probabile. Nu dau de ei nicăieri, și asta mă scoate din sărite. Sunt foarte comozi, stau și frumos pe mine, dar dincolo de asta, ma exasperează: unde pot să fie, frații mei albi?!

- am comandat o carte pe Amazon care n-a ajuns nici după aproape două săptămâni, deși banii au fost luați din cont chiar a doua zi, dacă-mi amintesc bine. 

- o mulțime de videoclipuri youtube îmi sunt inaccesibile pentru că nu sunt respectate drepturile de autor. "Zapp-ez" youtube de mai bine de-un ceas, căutând clipuri cu Zubin Mehta și nobilele mele simțăminte la adresa celor de la GEMA se intensifică pe măsură ce constat că nu pot vedea nici aia, nici aia, nici ailaltă. Dacă aș putea pune un pătrățel roșu la postul ăsta m-aș exprima ceva mai liber de-atât, respectiv le-aș spune eu capetelor ălora pătrate ce-ar putea face cu drepturile lor. Și, evident, aș pretinde și drept de autor pentru gingașele mele urări :))

Una peste alta, cea mai sâcâitoare problemă rămâne cea a pantalonilor. Unde sunt, domn'le?

duminică, 18 noiembrie 2012

Nu mai pot cu "sfârșitul lumii"


Hotărât lucru, a înnebunit lumea.  E noaptea minții, vorba lui Mircea Badea.

Nu mai pot deschide aproape niciun ziar online fără să mă ia de ochi vreo "previziune" sumbră despre ce se va întâmpla într-o lună și trei zile. Mayașii nu cunoșteau ei prea multă geofizică sau astronomie și suspectez că nici despre extratereștri nu auziseră; cu toate acestea însă, simplul fapt că 21 decembrie este ultima zi din calendarul lor a generat o isterie la nivel global. 
Erupții solare. Invazia extratereștrilor. Gaură neagră. Inversarea câmpului magnetic. Erupția unui supervulcan (care-o fi ăla, de n-a auzit nimeni de el până acum? Cred că l-au plantat extratereștrii). Asteroid nerușinat care-o să lovească planeta și ne ducem cu toții pe copcă, săriți.  Și lista ar putea continua, cred că-s deja câteva mii de posibile ipoteze. 

Nu lipsesc, bineînțeles, sondajele de opinie. Care, dată fiind tema, nu pot fi decât stupide. "Credeți că pe 21 decembrie va fi sfârșitul lumii?" sau "Ce credeți că se va întâmpla pe 21 decembrie?", cea mai ridicolă întrebare fiind  "Ce veți face dacă e sfârșitul lumii pe 21 decembrie?".

Lăsând la o parte faptul că, dacă ar fi să ne luăm după  "profeții", lumea s-a sfârșit de câteva ori până acum, nu reușesc să înțeleg de ce-ar fi nevoie de atâtea analize și întrebări.  Dacă se termină, n-o să avem oricum de ales și cu siguranță n-o să ne întrebe nimeni ce părere avem despre asta. Iar dacă nu se termină, se va concluziona că  "interpretarea a fost eronată", argument folosit și-n alte dăți când lumea nu s-a terminat, în ciuda profețiilor. 

Cel mai tare mi s-a părut un articolaș dintr-un ziar obscur, unde ni se sugerează în ce locuri am putea "petrece sfârșitul lumii".  Dincolo de enormitatea chestiunii - adică de ce m-ar mai interesa unde mă aflu de vreme ce tot ne ducem cu toții la cules de margarete, so to speak - recomandările sunt cel puțin caraghioase. Dacă e să mă iau după autoarea textului, ar trebui să mă baricadez într-un buncăr civil. Sau, dat fiind că e o situație specială (o dată se sfârșește lumea, nu?), să fâlfâi din gene la recent realesul președinte american, ca să mă primească în buncărul prezidențial. De parcă sfârșitului i-ar păsa de buncărul meu. 

E noaptea minții, cum ziceam la început. Și cred c-o să fie tot mai noapte, ca să zic așa, pe măsură ce trece timpul și se apropie ziua respectivă. După care se vor dezumfla cu toții și vor conchide că  "s-a strecurat o greșeală în interpretarea datelor". Quelle surprise. 

Și dacă tot se fac sondaje pe tema asta:  voi cu ce vă îmbrăcați de sfârșitul lumii? :D

sâmbătă, 17 noiembrie 2012

Bucuria unei așteptări :)


Nicio personalitate culturală sau artistică nu-mi este mai aproape de suflet decât el.  Nicio muzică nu-mi place mai mult decât aceea dirijată de el. Pe nimeni nu urmăresc "în exercițiul funcțiunii" cu mai multă pasiune decât pe el.  Omul acesta îmi este atât de drag, încât dacă aleg să cred în vieți anterioare, ajung la concluzia că trebuie să fi fost ceva care m-a legat de el mai mult decât faptul că dă viață uneia dintre cele mai frumoase muzici din lume. 


Alaltăseară l-am urmărit la televizor aniversându-l pe uriașul Daniel Barenboim, prietenul său de-o viață, în cadrul unui concert susținut la Berlin. Celebrul pianist a împlinit 70 de ani în acorduri de Beethoven si Ceaikovski, înconjurat de orchestra Filarmonicii din Berlin și călăuzit de bagheta extraordinarului, minunatului și dragului meu Zubin Mehta :)

Iată-i la finalul concertului. Chimia, magia dintre ei doi, întreținute și alimentate de-o viață dedicată iubirii lor pentru muzică, sunt aproape palpabile. 


Nu știu ce impresie le fac eu altora, dar nu sunt multe lucruri care mă pot face cu adevărat fericită.  Adică de genul celor care mă pot ajuta să mă detașez, să uit de orice altceva și să fiu  "acolo" 100%.  Insă privindu-l și ascultând muzica dirijată de el, sunt cu adevărat fericită. Mi se umple sufletul de bucurie, parcă prind aripi, este emoție în stare pură. 
Ca experiență culturală, nu-mi imaginez că ar mai exista ceva care să-mi dăruiasca trăiri atât de intense.  

Cu ajutorul Lui Dumnezeu, îl voi revedea peste câteva luni :) Sunt, evident, foarte nerăbdătoare, dar în același timp savurez și așteptarea aceasta...  E parte din vraja pe care Zubin Mehta a aruncat-o pentru totdeauna asupra mea într-o seară de septembrie a anului 2005, când l-am văzut la București dirijând Simfonia a VI-a de Mahler. 

marți, 13 noiembrie 2012

Decât atât


Discuție pe Facebook, între doi nemți  (un el și o ea):

Ea:  Mă plictisesc....
El:  Atunci fă ceva.
Ea:  Da, dar ce?

Serios, people. Lumea o să ajungă să scrie pe Facebook inclusiv că se spală pe dinți, își leagă șireturile la adidași, pune lapte în cafea și alte asemenea informații de interes general.

Ah, stați așa, că tocmai i-a răspuns el. Cuvântează tânărul: "Gătește ceva bun și vino să-mi aduci". (Iote la ăsta, frate. Se crede spiritual :D În primul rând, îi sugerează unei femei care se plictisește să se-apuce de gătit. Ca și cum n-ar fi suficient (de grav), găteala trebuie să fie pentru el. Și să-i fie livrata de către gătitoare (ptiu) personal. Poftim cultură).

Petrecerea continuă, vorba lui Gârneață

Ea:  Nu am bucătărie.
(slab contraatac, eu l-as fi făcut ostropel, că tot suntem la mâncare).
El:  Am eu.

... Deci tot scutur din cap și mă abțin din răsputeri să încep cu "pe vremea mea....". Însă adevărul e că la vârsta de 21 de ani, cât au protagoniștii de mai sus, nu mă plictiseam deloc. 
(Dar la fel de adevărat este că nici eu nu aveam bucătărie :D).

Unde-o să mai ajungem cu Facebook-ul ăsta și-n general cu apucăturile astea de a "share-ui" toate bazaconiile?

Voi ce făceați la 21 de ani?
 

duminică, 11 noiembrie 2012

Sub soarele monegasc


Despre Principatul Monaco se poate spune că nu ne-a dezamăgit; din foarte multe puncte de vedere, a fost așa cum ni-l imaginaserăm. 
Am făcut de-acum obișnuitul tur cu trenulețul turistic și-am fotografiat cu îndârjire.


Cazinoul din Monte Carlo

În fața cazinoului era parcată o mașinuță viu colorată. Nu era cine știe ce, afară de faptul că lumea se strânsese să se uite la ea și toți făceau poze.  De parcă nu mai văzuseră mașini, domn'le :D


 Ah, da... omisesem un amănunt: era un Ferrari absolut superb :))

Ceea ce ne-a surprins a fost multitudinea de clădiri. Cu siguranță, monegascii trăiesc cam înghesuiți. Ulterior am aflat că Principatul Monaco este cunoscut drept statul cu cea mai mare densitate a populației între toate țările lumii (18.000 locuitori pe kilometru pătrat).


Am vizitat, bineînțeles, Palatul Grimaldi. Mi-a plăcut foarte mult, audioguide-ul era foarte cuprinzător și-ar fi meritat să ascultăm tot ce avea de povestit.  N-a fost timp însă, așa că peste unele descrieri am trecut mai repede. 
Nu era permisă fotografierea în incintă, prin urmare am făcut doar poza asta:


În imediata apropiere a palatului se află Catedrala Sf. Nicolae (cunoscută și sub denumirea de "Catedrala Monaco"), unde au avut loc numeroase servicii religioase memorabile în istoria familiei Grimaldi și unde, printre mulți alți prinți, sunt înmormântați Grace Kelly și Rainier al III-lea.




După aceea am vizitat Muzeul Oceanografic. Sute de specii de vietăți marine (alge, peștișori in cele mai vii culori imaginabile, rechini, căluți de mare, caracatițe, sepii samd), exponate unice (unul dintre cele mai vechi costume de scafandru din lume, unul dintre cele mai vechi submarine sau o navă din secolul trecut), precum și foarte interesante schelete - printre altele, scheletul unei balene. 

Cu deosebire interesant mi s-a părut faptul că bazinele sunt alimentate cu apă direct din Marea Mediterană, iar ecosistemele sunt reproduse cu fidelitate.




Părăsind muzeul, ne-am mai plimbat vreo două ceasuri și-am mai făcut niște poze. 



Eh, si la lăsarea serii, ne luăm noi și purcedem spre cazinou...  Eram deciși: aruncăm o privire pe-acolo, jucăm de zece euro (adică-i dăm de-a azvârlita de dragul amintirii, nu că am fi fost atât de nebuni să ne imaginăm că am putea câștiga ceva) și gata.

Când am văzut cam în ce fel sunt îmbrăcați cei care intrau, ne-am întrebat dacă ni s-o permite accesul. Rochii de seară, smocking-uri, diamante. Dar ne-au lăsat. Înauntru.... palat, nu altceva. Mă uitam în jur ca broasca la inundație. Am identificat sala de joc (mă rog, una dintre ele), broasca a rămas la locul ei :D Evident că nu aveam ce căuta la mese, unde se așezaseră deja niste posesoare de accesorii Vuitton (autentice, cred :D), ci ne-am dus la "păcănele", unde-am jucat Blackjack.

Adică mă rog, "am jucat" e un fel de-a spune. Suma minimă era zece euro, iar aparatul ne-a înghițit prompt bancnota. Soțul a pierdut cinci euro în timp record, fără sa câștige nicio mână, iar apoi am trecut eu la butoane, să pierd și eu ceva :D Surprinzător, am câștigat două mâini una după alta (mi-au venit cărți bune, n-a fost meritul meu), ceea ce m-a făcut să visez că voi pleca din Monte Carlo cu avionul personal :D M-am scuturat din această frumoasă reverie în momentul în care am pierdut tot ce pariasem :)))

Drept pentru care am părăsit demni cazinoul, i-am mai făcut niște poze - care-au ieșit splendid, dat fiind că se lăsase seara) și-am plecat luând cu noi niște amintiri într-adevăr aparte.


Mi-a plăcut Monaco, dar m-aș mai întoarce doar pentru o vizită mai amănunțită a Palatului Grimaldi. În rest.... cred că am văzut cam tot ceea ce e cu adevărat semnificativ în minusculul, dar atât de spectaculosul stat de pe malul Mediteranei.

sâmbătă, 10 noiembrie 2012

Sunt bețivul din "Micul Prinț"


Azi-dimineață pe la șase și ceva, conducând spre serviciu și ascultând ABBA (mai ales "The day before you came", pe repeat, mi se pare o piesă absolut senzațională), am realizat că poziția mea față de scrisul pe blog se aseamănă foarte bine cu povestea celebrului bețiv din romanul lui Antoine de Saint-Exupéry:

- De ce bei?
- Ca sa uit.
- Ce să uiți?
- Că mi-e ruşine.
- De ce ți-e rușine?
- Pentru că beau. 

Well, cam așa și eu: n-am mai scris pe blog pentru că nu prea m-am simțit bine, moral vorbind. Și în subsidiar, unul dintre motivele pentru care nu mi-a fost mai bine a fost că n-am scris în ultimele zile. M-ar fi ajutat cu siguranță.

Mă rog, nu e nimic ireparabil, dar all in all săptămâna asta n-a fost din cale-afară de bună. În rezumat:

  • joi am fost la dentist, unde am petrecut mai bine de două ore. Curățare profesională și trei plombe, acestea din urmă precedate de o anestezie care m-a pus în cap de-am găinat apoi toată ziua.
  • nervi puși pe bigudiuri la serviciu, în mare parte din pricina Insipidei Somnoroase, dar nu numai.
  • e frig, mi-e frig, sunt rea de frig, burnițează mocirlos, am decis că nu-mi place toamna.  În tot cazul, nu toamna de noiembrie.
  • m-am consolat tipic femeiește cu niște creme, papuci de casă cu "Hello Kitty" și o biografie a lui Mozart.
În altă ordine de idei, mi-am propus să scriu cu diacritice.  Îmi pare că textul e mai autentic și mai plăcut lecturii. Până mă obișnuiesc însă, am două mâini stângi. Apropo, știe cineva cum se fac ghilimelele pe tastatura RO? Încă nu le-am depistat, până  una-alta fac switch cu tastatura DE atunci când am nevoie de ele.  Da' undeva tot trebuie să fie...

luni, 5 noiembrie 2012

Vis de Nisa si de-azur.... *


Dupa cum va povesteam acum vreo luna, Cannes este un oras care m-a deconcertat intr-o anumita masura, asa incat am incercat sa nu mai anticipez nimic referitor la Nisa. Marturisesc, insa, eram destul de convinsa ca este un loc cel putin la fel de snob precum Cannes - si de ce n-ar fi fost, in definitiv? E pe Coasta de Azur, e unul dintre cele mai mari orase din Franta (al cincilea, daca nu ma insala memoria), e superb, ar avea prin urmare toate motivele sa fie ingamfat si sa ne trateze "de sus" precum confratele sau de la 30 de kilometri distanta.

Nu doar ca m-a surprins in cel mai placut mod, insa, in interval de doar patru zile, m-am "imbolnavit" de Nisa. 

Promenada seamana in mare parte cu aceea din Cannes. Dar, spre deosebire de acesta din urma, Nisa este un oras mult mai.... teluric. Mai "asezat". Mai de-al nostru, al celor multi care nu consuma caviar dimineata, la pranz, seara si intre mese. Si as spune ca este si mai eclectic - nu mai departe de 5-600 de metri de promenada strajuita de palmieri si "bordurata" cu buticurile Vuitton, Prada, Chanel sau Dior, incepe zona pietonala - unde se gasesc si magazine pentru toate buzunarele, si localuri tip fast food, si cafenele cu preturi accesibile.
Si tot in partea aceea se afla piata, care in fiecare luni devine piata de antichitati, micii comercianti punand uneori in vanzare adevarate obiecte de arta (am ezitat serios in fata unui serviciu de cafea de moda veche, din portelan aurit si avand inclusiv zaharnita, dar am renuntat gandindu-ma ca e prea pretentios la transport. Acum regret, mai ales ca nu costa decat 40 de euro). Cu alte cuvinte, e loc pentru toata lumea, iar asta nu face decat sa adauge un plus de farmec locului si, in acelasi timp, o nota de autentic.


Ca si la Cannes, am optat pentru circuitul turistic, numai ca aici ne-am dedulcit de-a binelea: am mers o data cu trenuletul si de doua ori cu autobuzul etajat (cu autobuzul se face un tur mult mai complex si foarte bine pus la punct - dureaza circa 50 de minute si are 11 statii, in care vine la fiecare jumatate de ora. Biletul e valabil o zi intreaga si ne-am "tras" de doua ori prin oras, de care nu ne-am mai fi saturat).





Oarecum spre surpriza noastra (retroactiva, adica ne-am dat seama de asta abia cand am revenit acasa si am purces la sortat pozele), n-am facut foarte multe fotografii in Nisa. Probabil pentru ca parea atat de normal, atat de firesc. Sau poate, cine stie, am fost mai ocupati sa-l privim si sa-l simtim, decat sa-l fotografiem.

Am vizitat trei muzee (Matisse, Chagall si palatul Lascaris - la cel din urma am avut norocul de a prinde o expozitie temporara de instrumente muzicale vechi, printre exponatele careia se regasea si cel mai vechi trombon din lume). Matisse mi-a placut si nu prea - exceptand tabloul "Tempête à Nice" ("Furtuna la Nisa"), care intr-adevar mi s-a parut deosebit, nu pot spune ca mi-a ramas ceva in amintire (chiar daca in memorie, da). Muzeul Chagall a fost mai pe gustul meu, pentru ca majoritatea tablourilor erau insotite de o nota explicativa, de mare ajutor in cazul unui profan in domeniu. 

Nisa este un oras pe care mi-as fi dorit sa-l pot lua cu mine.

Este orasul in care am baut sampanie veritabila (adica singura pe eticheta careia scrie "Champagne"; in lipsa acestei certificari, orice alta bautura "cu bum" este vin spumos, nu sampanie). E... buna :) Putin aspra, seducatoare, insinuanta. Si n-a fost decat 16 euro sticla de 750 de mililitri (name it sampanie proletara, dar tot buna e  :D).

Este orasul in care am mancat inghetata cu aroma de flori. De iasomie, de trandafiri, de lavanda. Am concluzionat ca, probabil, pentru astfel de delicatese s-a inventat sintagma "hrana zeilor". Nu ocoliti gelateria Fenocchio, daca ajungeti prin zona. E ultracunoscuta si pe buna dreptate mentionata in orice ghid turistic al Nisei.  Nu cred sa fie multe locuri pe lume unde gasesti inghetata din floare de portocal.

In ultima zi am baut o cafea la hotelul Negresco, pe care ne-am dorit neaparat sa-l vedem "pe dinauntru", intrucat citisem cate ceva despre istoria lui. Fondat de un roman la sfarsitul secolului al XIX-lea, e unul dintre cele mai luxoase hoteluri din lume, decorat intr-un stil absolut iesit din comun (ne-am amuzat gandindu-ne ca asta face parte din strategia de management: clientii sunt atat de ocupati sa se zgaiasca la jucariile si decoratiunile din salon, incat nu ajung sa consume nici jumatate din ce-au comandat :D).




Nu cred sa ma intorc prea curand - atat de multe locuri stau, vorba aia, la coada...  - insa mi-as dori sa revad candva Nisa. E mare lucru sa fii sofisticat fara a fi pretentios - iar Nisa a reusit cu siguranta acest lucru.

* (titlul postului este o parafraza a singurei poezii de Bacovia care-mi place - "Note de primavara")

PS:  in "episodul" urmator va povestesc cum am jucat la cazinoul din Monte Carlo.  Expresia "baba si mitraliera" e o subestimare a intamplarii cu pricina :D.