luni, 29 noiembrie 2010

Remember

Rasfoiesc niste carti, ascult muzica, scotocesc youtube-ul si tocmai am dat de o piesa care-mi placea extraordinar de mult in liceu - intre altele, pentru ca-mi amintea de dragostea mea de-atunci. De vreo jumatate de ora o ascult si nu ma mai satur. Si ma simt al naibii de bine, de unde mai devreme ma balaceam in butoiul cu melancolie. Ca sa vedeti ce poate face o melodie, in definitiv... 

Cu gandul asta, m-am hotarat sa "inaugurez" o noua categorie: link-ul saptamanii. Poate fi orice, in functie de dispozitie si de ceea ce mi-a atras, eventual, atentia: o melodie, un text, o secventa dintr-un film, dintr-un desen animat, dintr-un concert...

Astazi, piesa despre care tocmai v-am zis. Enjoy! 



vineri, 26 noiembrie 2010

Prima zapada. Melancolie. Speranta.


Azi dimineata, cu ochii carpiti de somn si aprinzand ca de obicei  numai o veioza (ca sa nu ma „ia de ochi” lumina), am pus in functiune filtrul de cafea. Ascultandu-i bolboroseala binecunoscuta si  anticipand incantata cum voi savura bautura de care (recunosc), sunt dependenta, m-am uitat pe fereastra. Ningea linistit, alene. Totul era alb. Si, fara sa-mi dau seama, am oftat.

Cred ca prima zapada le trezeste multora amintiri. Si nostalgii, mai ales. Pe mine cel mai adesea ma intristeaza.

Pentru ca-mi aduc aminte de multe Craciunuri cand am plans.

Pentru ca au fost multe Craciunuri cand mi-am dorit caldura unei familii unite.

Pentru ca, atunci cand faceam cate-o nazbatie, eram amenintata ca nu voi avea pom de Craciun. Intuisera cumva ca asta ma doare mai rau chiar si decat „nu vine mosul”. Eu  credeam si plangeam. Iar cand, in cele din urma, aflam ca am fost „gratiata” si voi avea, totusi, pom de iarna, mi-era aproape imposibil sa ma mai bucur de el.

Pentru ca au fost ani in care simpla vedere a decoratiunilor de Craciun imi facea rau.

Pentru ca mi s-a intamplat de multe ori sa-mi doresc doar sa treaca mai repede zilele de Craciun si sa revina totul la binecuvantata banalitate.

Retrospectiv, as putea spune ca primul Craciun de care m-am bucurat cu adevarat si din tot sufletul a fost cel din 2005. Astazi, cu ocazia primei zapezi din iarna asta, imi doresc cat mai multe Craciunuri ca acela.

Am incredere ca voi avea parte de ele.

Am incredere ca vor veni. O sa fie bine, cald si aromat.

miercuri, 24 noiembrie 2010

Raport de plastic


Provizoriu. Peste doua saptamani va fi innobilat si ridicat la gradul de "raport de portelan".

Trei ore incheiate pe scaunul stomatologic. Cea mai puternica anestezie de care-am avut parte vreodata. Nu-mi mai simt nimic din ceea ce inseamna maxilar inferior si partial nici gatul. Puls accelerat, maini reci, fierbinteala la nivelul fetei, frisoane. "Asteptam cateva minute, sa vedem cum va simtiti".

Dupa cele cateva minute se ia pulsul, se ajunge la imbucuratoarea concluzie ca am toate sansele sa nu le fac vreun pocinog acolo si se trece la lucru. Freza-aspirator-freza-diverse scule metalice cu aspect intimidant-freza-aspirator-freza. Se fac diverse manevre probabil foarte neplacute, dar pe care eu nu le simt. Ma rog, cel putin nu in prima ora si jumatate. Trage-impinge-apasa-scobeste-astupa-scoate-umple la loc. Mi se pune o perna sub cap. "Stati comod?". Ca la mama acasa, ce sa mai discutam. Incerc sa glasuiesc. Imposibil. Buza inferioara e atat de umflata, incat nu reusesc sa ingan niciun cuvant. Dau din cap in schimb, cu convingere. 

A si durut, suportabil, dar asa... cat sa tin minte ca mi-am facut ditamai lucrarea. Sunt fericita  posesoare a doua punti din material plastic, urmeaza sa fie inlocuite cu cele definitive din portelan peste 2 saptamani. 

Sunt acasa. Ma misc de parca as calca pe oua si am senzatia ca mi-a crescut inca un cap. Anestezia a inceput sa se elimine, zona "calamitata" bazaie pianissimo. Am ceva calmante la indemana, just in case. Ma viziteaza niste ganduri total neortodoxe la adresa medicului la care am fost in adolescenta si care mi-a facut extractii pe banda rulanta. Ar merita sa-i trimit factura. 

Zana Maseluta mi-e total antipatica in momentul asta.

duminică, 21 noiembrie 2010

Autobiografie partiala


In timpul liber citesc in mod constant vreo cateva bloguri (asa m-a prins si microbul, de fapt). Recent am vazut pe mai multe din ele o leapsa interesanta, referitoare la lucrurile de referinta din fiecare an al vietii si care – am avut senzatia – imi “arunca” si mie manusa. Nu am primit-o de la nimeni (sunt inca newbbie in blogosfera si destul de low profile deocamdata, asa incat faptul este explicabil), dar am luat-o de la Tomata cu scufita.

Amintiri din fiecare an nu am (sau in orice caz, nu ceva care sa fie reprezentativ sau demn de povestit), dar nici o viata lipsita de oarece peripetii nu pot spune ca am avut pana acum.

La 3 ani am mers pentru prima data la mare. M-am speriat de tren, de fluieratul locomotivei, de multimea de oameni care au coborat la Constanta, de apa marii. Cam de toate, adica. Dar mi-a placut in parcul de distractii (Luna Parc ii zicea, cred), iar in ultima seara inainte de a pleca acasa mi-am luat la revedere de la toate masinutele in care ma dadusem (“pa, ursuletule”, “pa, tractorasule”) si de la mare. Un obicei pe care-l pastrez si acum (acela de a-mi lua la revedere de la mare, nu de la masinute… :D)

La 4 ani am cunoscut prima iubire, in persoana unui coleg de grupa care se numea Stefanel. Am facut o poza impreuna, am mers de manuta in fiecare zi de la gradinita spre casa (locuiam pe aceeasi strada) si dupa ce-am intrat la scoala n-am facut decat sa ne salutam ocazional. Epic fail, s-ar putea zice.

La 6 ani am intrat in clasa intai, desi educatoarea sugerase sa mai fac un an de gradinita, fiindca eram prea mica si nepregatita pentru asemenea pas. Dar ai mei au persistat in decizia lor. Urmarea a fost ca un an de zile am mers la scoala cu o papusa in ghiozdan.

La 8 ani am scris prima poveste. Intr-un caiet de biologie, din acela care alterna paginile liniate cu paginile velina. Cred ca si acum il mai am. Spre rusinea mea, nu-mi mai amintesc decat ca era vorba despre o para. Probabil mancasem de curand una si eram sub impresia momentului…

La 13 ani am avut primul prieten. Si primul jurnal. In care, printre altele, am scris si despre primul sarut. Si despre primul buchet de flori primit de la un baiat. Si despre cele dintai dezamagiri, insotite de “n-o sa mai am niciodata incredere in nimeni”. Ziceti si voi, nu-i asa ca eram profunda?

La 15 ani m-am indragostit pentru prima oara cu adevarat. Am scris mai multe despre el aici, asa ca n-o sa mai repet. Tot in perioada aia am aflat ca eram bolnava. Despre asta n-am scris si nu-s deloc sigura ca am s-o fac vreodata.
Si tot atunci am fumat prima tigara din viata mea.

La 22 de ani am terminat facultatea si am plecat pentru prima data in strainatate, in Grecia. Pana la noi ordine, ramane tara mea de suflet, unde sper din toata inima sa ajung din nou cat mai curand. A fost o calatorie cu un impact extraordinar asupra mea, pentru ca am reusit sa ma vindec, in sfarsit, de o suferinta care isi facuse cuib in mine cu 7 ani in urma.

La 23 de ani am avut un coup-de-foudre foarte puternic cu un tip despre care am aflat la vreo doua luni dupa asta ca e insurat. Am disparut imediat din schema. Suferinta a fost aproape nimicitoare, pentru ca eram extrem de vulnerabila. Mi-a trebuit ceva timp sa-mi revin.
M-am apucat de fumat.

La 24 de ani am gasit job-ul care mi se potrivea perfect si unde am ramas aproape 3 ani, pana am emigrat.

La 25 de ani am inceput relatia cu cel care avea sa-mi devina sot. La insistentele lui, m-am lasat de fumat ceva mai tarziu.

La 27 de ani am facut multe: am fost ceruta in casatorie (ok, nu implinisem 27 inca, dar mai erau doar vreo 3 luni pana atunci), mi-am luat permisul de conducere, m-am maritat, am emigrat si m-am apucat de invatat germana.

La 30 de ani notez ceva experienta de viata in plus (pe toate planurile: personal, profesional, sentimental), am fost mireasa, m-am apucat de blogging, vreau sa scriu (macar) o carte si nutresc speranta ca schimbarea de prefix se va dovedi de foarte bun augur. 

Daca printre cititorii mei se regasesc si bloggeri, ii rog sa considere ca le-am pasat leapsa - evident, in cazul in care n-au preluat-o deja de la altcineva :)



duminică, 14 noiembrie 2010

Cum NU m-am uitat la "Inception"


Mda. Tocmai am abandonat "Inception", dupa ce am urmarit atenta (si deosebit de rabdatoare, as putea spune) vreo jumatate de ora. Concluzie: not for me, folks. 

Filmul incepe cu Leonardo DiCaprio aruncat de valuri pe tarm, fapt care m-a facut sa ajung la concluzia ca aia de-au facut "Titanic" au fost niste impostori, domn'le: uite, Leo traieste, s-a salvat de la naufragiu. Dupa secventa asta n-am mai inteles nimic vreun sfert de ora. Leo s-a intretinut cu niste japonezi nu prea amabili, sotia lui l-a impuscat pe un amic de-al lui Leo in picior - ca sa aflu mai la vale ca sotia era moarta demult, amicul nu fusese impuscat in realitate si de fapt Leo visase toata treaba asta. Bun.

Vreo zece minute mai tarziu, un japonez sobru (cum altfel?) il angajeaza pe Leo sa implanteze o idee in capul unui rival de-al sau, el fiind expert in furtul unor secrete stocate în subconstient in timpul stării de vis, atunci cand mintea este cea mai vulnerabila. El, Leo adica.
Ptiu, deci tot am inteles ceva din film, ar trebui sa fiu mandra de mine pe chestia asta. 

Leo accepta misiunea, dupa ce explica japonezului ca e foarte dificila treaba, ceea ce pe ala nu-l intereseaza. Pleaca la Paris, unde angajeaza o arhitecta care ar urma sa realizeze proiectiile din vis. O ia si pe ea intr-un vis proiectat de el, vis in care ea este injunghiata de sotia lui Leo (nu stiu cum se face ca aia, desi e moarta, trage cu pistolul si infige cutitul cu dibacie cand nici nu te gandesti). 
Ma rog, arhitecta se trezeste din vis, se sperie (lucru perfect de inteles) si abandoneaza proiectul. Leo e optimist ca fata se va intoarce si pleaca sa caute un chimist in Paris (n-am inteles de ce). In scena urmatoare fata se intoarce si zice ca vrea sa ia parte la proiect, iar amicul lui Leo (ala care-a fost impuscat, desi de fapt n-a fost) ii propune sa inceapa cu "niste proiectie paradoxala". 
Moment in care am cedat si am abandonat. 

Filmul e considerat a fi o capodopera si s-a instalat confortabil pe locul 3 in topul IMDB, ceea ce ma face sa cred ca-s o inadaptata. Glumesc. Dar cred ca pur si simplu nu-i un film pentru toata lumea. Pentru mine, clar nu e.
Voi l-ati vazut? Daca da, cum vi s-a parut?

duminică, 7 noiembrie 2010

E liniste, e cald. Si bine


Avusesem un an extrem de prost -  de fapt, daca stau si ma gandesc, cred ca a fost cel mai urat an din viata mea. Esecuri pe toate planurile – si profesional, si personal – iar toate astea ma cam daramasera. In asa masura incat intrasem intr-o stare de inertie cvasi-totala, nu mai voiam sa fac nimic, nu mai voiam sa ma intalnesc cu nimeni, imi pusesem toti prietenii pe hold si asteptam… ce? Nimic concret de fapt, pur si simplu luasem o pauza de la tot si toate. Ma simteam epuizata si nu-mi doream decat sa dorm. Vreo 100 de ani, daca s-ar fi putut.

Cam in perioada aia (vorbim de anul 2004, btw) am cunoscut pe cineva. Obisnuiam sa intru frecvent pe mIRC, exclusiv de dragul conversatiei. Imi placea sa vorbesc cu necunoscuti, despre totul si nimic. Ma facea sa uit de-ale mele. Uneori aveam parte de discutii chiar interesante si provocatoare, alteori imi parea rau de timpul pierdut. Dar atunci a fost, cu adevarat, ceva aparte. O discutie care incepuse in chip cat se poate de banal a devenit foarte interesanta pe parcurs, putand fi comparata cu un joc de sah. Zilele urmatoare ne-am regasit, in acelasi loc si pe acelasi canal (deloc intamplator, de altminteri; fiecare sperase sa-l gaseasca din nou pe celalalt) si au urmat vreo 2 luni de discutii frecvente, pe teme din cele mai variate, exclusiv pe YM.

Dat fiind faptul ca se stabilise o comunicare atat de lina si de fluenta, era cumva cam de la sine inteles sa ne intalnim si live. M-am trezit ca am emotii – desi n-as fi crezut ca ma mai poate anima ceva atunci. Voiam, nu sa-l impresionez, cat mai ales sa nu-l las indiferent. Asta desi nu aveam nici cea mai vaga intentie de a ma implica intr-o relatie. Numai simpla idee ma facea sa-mi vina sa ma ascund sub o piatra si sa mai ies de-acolo…. exact, peste vreo 100 de ani.

Prin urmare, mi-am propus ca intalnirea sa nu dureze mai mult de doua ore. Nu vedeam de ce-ar fi mai mult de atat. In realitate, a durat vreo sase…. Si, iertat fie-mi cliseul dar e purul adevar, nici n-am simtit cum a trecut timpul. Ne-a fost la fel de usor sa comunicam fata in fata pe cat ne fusese si pe net, desi nu intotdeauna se intampla asa. Am discutat despre o multime de lucruri – incepand cu job-ul si terminand cu niste artisti in voga ai momentului, el mi-a daruit un CD cu soundtrack-ul din “Twin Peaks”, pe care stia ca mi-l doresc si ne-am luat la revedere cu mentiunea ca “vorbim”. 

Mai tarziu in seara aceea, ascultand CD-ul si notandu-mi in Jurnal impresiile zilei, am realizat ca, mai presus de orice, ma simt linistita. Redau un fragment din ce am scris atunci:

“Ascult CD-ul in acest moment si sunt in transa. E Sublim cu „S” mare, ma simt coplesita. Nici nu as fi crezut ca pot avea avea acest CD, care, din cate stiu, nu se gaseste nicaieri in Romania. (...)
Cum ma simt acum, pe fondul acestei muzici de vis si a discutiilor avute... ma simt extraordinar de linistita si de calma, in profunzime. Cred ca e satisfactia data de muzica buna. Ma gandesc ca exista soarta, Karma...(...) Nimic nu este intamplator pe lume. Nu exista coincidente, ci doar destin. (…)
    Tot ce stiu e ca ma simt ciudat....dar extrem de linistita. Nu pot sa descriu exact ce simt. Impacare.... parca focul din mine s-a mai domolit si arde asa, mocnit....si parca toate mizeriile din ultima vreme si-au pierdut din importanta si forta de impact. Nu stiu cat o sa ma tina starea asta, dar cat dureaza.....e bine.”


Explicatia acestei linisti si a starii de bine aveam sa o gasesc vreo opt luni mai tarziu. Cand am inteles ca in seara aceea se incheiasera, de fapt, cautarile mele si ca-mi gasisem omul meu.

Seara de la care se implinesc, astazi, 6 ani :) Multi inainte, noua.

Am vrut sa iesim in oras la un vin fiert, dar vremea n-a fost de partea noastra azi: a plouat in continuu. Marunt, interminabil si enervant. Asa ca intentionam sa comandam o pizza si sa ne petrecem seara uitandu-ne la primele fotografii ale noastre, aducandu-ne aminte de simpaticele stangacii ale inceputurilor si asortand la asta un vin rosu.

In alta ordine de idei, am vazut azi “Pay it forward”. Destul de “made in America”, dar un excelent rol facut de Kevin Spacey. Revin zilele urmatoare cu impresii pe larg.


marți, 2 noiembrie 2010

Law Abiding Citizen - Motivat sa ucida (2009)


Fara a fi neaparat un film valoros, e un thriller psihologic care te ia de ochi si te tine bine pana la sfarsit. Ideea centrala nu este, cum ai fi tentat sa crezi la inceput, ca un om e indreptatit sa pedepseasca el insusi pe cei care i-au facut rau, din moment ce justitia n-a fost in masura s-o faca. De fapt, mesajul esential al filmului este exact pe dos: un criminal este si ramane un criminal, chiar daca gestul sau are la baza cea mai sfasietoare suferinta pe care-o poate incerca un om -  aceea de a-si vedea sotia si copilul omorati sub ochii sai.

Clyde Shelton (Gerard Butler) este un sot si un tata fericit. Dar asta numai in primele secvente ale filmului… pentru ca sotia si fetita sunt omorate in timpul unui jaf, iar el asista neputincios si zbatandu-se disperat la uciderea acestora. Zece ani mai tarziu, dezamagit ca unul dintre asasini fusese deja eliberat in urma unei intelegeri facute cu procuratura, se hotaraste sa intervina, rapindu-l pe acesta si omorandu-l incet si in chip cat se poate de sadic. Dar acesta e doar inceputul. 

Arestat pentru crima, Clyde isi recunoaste fapta si ii spune procurorului (Nick Rice, interpretat de Jamie Foxx) sa rezolve carentele sistemului judiciar sau vor mai muri multi altii. Izolat la carcera dupa ce si-a asasinat si colegul de celula, Clyde orchestreaza o serie de crime in lant: avocatul care-i aparase pe cei doi in urma cu zece ani, judecatoarea care se ocupase de caz, precum si sase avocati si cativa politisti. Nimeni nu intelege cum e posibil sa faca toate astea din celula de (aparent) maxima siguranta in care este inchis. Clyde rezista imperturbabil la toate presiunile si nu-si pierde calmul niciun moment, nici macar in ultima clipa – cand intelege ca i-a ramas mai putin de un minut de trait...
Filmul schioapata si sughite amarnic in multe locuri: ma pufneste rasul numai daca ma gandesc la ideea stil Monte Cristo de a sapa un tunel de sub celula pana intr-un depozit, tunel prin care circula nestingherit si iesea din inchisoare cand voia. (De fapt, acum realizez ca si Dan Brown a folosit chestia asta in “Ingeri si Demoni”…. Dumas poate sa fie mandru de el :D). Chestiunea tunelului e pur si simplu ilara (sa nu zic chiar usor ridicola) si nu e singura de genul asta. De aceea, e bine ca privitorii sa nu aiba asteptari prea mari in ceea ce priveste verosimilul. E sublim, dar pe alocuri lipseste cu desavasire.

Interesant e ca asta nu ia din farmecul filmului per ansamblu; regia e buna pentru genul filmului, scenariul e bine scris si exploatat la maximum, iar Jamie Foxx si Gerard Butler n-au jucat deloc rau. Personal, m-as fi lipsit de cateva scene (uciderea extrem de violenta a lui Darby, sau imaginea judecatoarei si a creierilor ei insirati pe podea – de efect momentul oricum, mi-au sarit alunele cat colo si eu odata cu ele), insa dincolo de asta filmul e ok pentru fanii genului si nu numai.