sâmbătă, 31 decembrie 2011

Trei nopti dintre ani


Ma gandisem sa scriu un post ceva mai elaborat pe tema asta, insa - fapt deloc neobisnuit - m-am toooot lungit cu pregatirile pentru maine (plecam la München si revenim duminica seara), asa incat va trebui sa ma restrang oarecum in ceea ce mi-am propus sa fie un fel de top 3 al Revelioanelor mele de pana acum. 

Primul dintre ele - in ordine cronologica, nu al semnificatiei - e Revelionul 1995. Tin minte ca m-am bucurat de el ca de niciun altul de pana atunci. Asta fara sa fi avut vreun motiv special, altul decat faptul ca fostul prieten (de care ma despartisem prin primavara) tocmai revenise spasit pe 29 decembrie, cu o felicitare de Craciun si o floare, vrand sa ne impacam si sa reluam relatia. Ceea ce am si facut, dupa ce l-am fiert in sos de "nu stiu, sa ma mai gandesc, sa mai reflectez" vreo doua saptamani. 
Revenind la acea seara de Revelion, mi-am petrecut-o in pijama, instalata comod in pat, citind "Winnetou" si infruptandu-ma din prajturi. Il descoperisem de curand pe Karl May si eram de-a dreptul fascinata de cartile lui. Am citit pana m-a luat somnul, avand permanent o incredibila stare de bine si reflectand ca e un "Revelion pe cinste". 

Urma un an care s-a dovedit foarte greu, dar si incitant. Cu probleme majore (de sanatate si nu numai), dar si cu revelatii. Cu spitale, spaima, durere, dar si cu incredere, emotie si veselie. Si cu unele dintre cele mai fericite si emotionante clipe din viata mea de pana atunci.

Revelionul 2005 m-a gasit destul de vlaguita. Ultimii 2 ani fusesera tare urati si avusesem parte de esecuri pe toate planurile - personal, sentimental si profesional. Eram atat de "ciuruita" sufleteste vorbind, incat nici nu stiu de unde-am mai avut curajul de a spera ca va veni un an extraordinar si entuziasmul de a pleca intr-o excursie de o saptamana la Viena, organizata de o agentie de turism. Excursie de care m-am bucurat din plin, incercand din rasputeri sa nu ma gandesc la ce ma astepta acasa (singuratate si no job, taman imi pierdusem serviciul la jumatatea lui noiembrie). Si care nu a fost lipsita de inedit, iar asta e musai sa va povestesc. Iata despre ce-a fost vorba:

Intre alte costuri adiacente ale excursiei, s-a regasit si cina festiva de Revelion, la o vinarie de la periferia Vienei, meniul fiind  55 euro de persoana. Am platit chestiunea, ca toti turistii din grup si pe 31 decembrie la ora 22, eram cu totii la vinaria cu pricina. Masa speciala rezervata pentru noi. Mai erau si alte grupuri acolo, intre care niste italieni (precizare importanta in context).
Intram, ne ocupam locurile, ni se aduce aperitivul si ne holbam toti cu negraita inteligenta. Motivul? Portia consta in: 4 (patru) cubulete de cascaval, in care fusese infipta cu scobitoarea cate o boaba de strugure si 2 (doua) felii de bostan in care fusese infipta, tot cu o scobitoare, cate o foarteee subtire feliutza de sunca presata. De baut: cate o cana de vin alb, slab de tot. Daca mai voiai, fiecare cana suplimentara costa 4 euro. O sticla de apa minerala la 4 insi, daca mai voiai apoi - 3 euro.
"O sa murim de inanitie", ne-am zis. Tragem cu ochiul la masa italienilor: sunca, chiftelute, masline, diferite sortimente de mezeluri, rulouri umplute cu salate. Hmmm.... :D

Felul principal: una bucata felie mica de carne, foarte subtire. Fara garnitura. Din nou, ne uitam ce infulecau italienii: sarmale - atat in foi de vita, cat si de varza, cu mamaliga si smantana.  Asta chiar era deosebit de interesant. De cand mananca italienii sarmale?!

Desert: cate 3 (trei) bomboane fondante, mult prea dulci ca sa poata fi ingurgitate.
Asta era maretul meniu de 55 de euro de persoana?! Italienii pompau tiramisu de zor, intre timp.
Nimeni din grup nu vorbea germana, iar ghidul a refuzat sa discute cu ospatarii, zicand ca "nu vrea scandal". Ce ne mai ramasese de facut? Ce stiu romanii: haz de necaz. Niste turisti aveau o sticla de visinata, pe care au impartit-o si, cum nu ne-a trebuit mult ca sa ne ametim, ne-am pus pe cantat: "S-altadata, s-altadata, o s-o facem, si mai, si mai lata...'', in aplauzele italienilor care se indopau cu nesat.
Explicatia (aflata ulterior, dupa niscaiva reclamatii la agentie) a fost ca se incurcasera meniurile si italienilor li se servise mancarea noastra. Sa fie primit, ca neam de neamul lor n-a pupat asa ceva :D

Dupa aceasta deosebit de imbelsugata (si festiva) cina, ne-am dus in centru, in fata primariei, unde - imediat dupa gongul de la miezul noptii - am dansat, care cu cine s-a nimerit, "Dunarea Albastra". Asa e traditia Revelionului vienez.
Astfel am inceput eu un an pe care-l voi considera intotdeauna a fi fost unul dintre cei mai buni ani din viata mea. Chiar in prima saptamana din ianuarie mi-am gasit serviciu (un loc de munca agreabil, care mi-a oferit niste satisfactii profesionale extraordinare) si, cateva luni mai tarziu, am inceput relatia cu omul care m-a vindecat sufleteste si m-a reinvatat sa iubesc. Si a carui sotie am devenit, ulterior.

Revelionul 2006 a incheiat la fel de frumos un an care fusese atat de bun cu mine: imprejurari de ordin profesional ale viitorului sot ne-au dus tocmai in Davos - o statiune eleganta din Alpii Elvetieni, unde ne-am plimbat intr-o seara prietenoasa de 31 (nu era frig, era in schimb zapada si un peisaj de-o frumusete aproape ireala), am ascultat clopotele celor 3 biserici, care-au inceput sa bata simultan la miezul noptii, am privit artificiile, ne-am facut carare pe strazile pline de oameni in tinute de seara care iesisera din restaurante pentru a intampina Anul Nou, am baut un vin rosu in camera de hotel si am adormit cu sufletele mai pline ca oricand.
Anul 2006 a fost linistit, lipsit de evenimente majore, dar cald, prietenos si cu realizari semnificative. 

Pana in 2012 au ramas cam 24 de ore. N-am planuri in mod deosebit, dar am vise si speranta ca va fi un an excelent. Il vom incepe la München, cum va spuneam, alaturi de niste amici. Iar eu constat ca:  a) am scris incredibil de mult :D si b) mai am o suma de treburi de rezolvat.
Hm, as fi putut paria ca asa o sa se intample, sunt omul ultimului moment. Dar pana la München nu sunt decat vreo 3 ore pe autostrada, nu suntem conditionati de-o ora anume, asa incat sa mergem la culcare, ca tot m-am spetit azi. Ce, voi credeti ca-i usor sa nu faci nimic? :D

Va multumesc ca sunteti aici. Va rog sa fiti si la anul. Va imbratisez. Si va doresc un 2012 care sa va ramana in suflet a fi fost unul dintre cei mai frumosi ani din viata voastra :)

vineri, 30 decembrie 2011

De ce pastrez scrisorile in sertar?


In urma cu doua luni, am scris un post scurt, a carui idee - cum am spus si atunci - nu era deloc originala si se referea la cuvintele-cheie care conduc pe unii dintre cititori la acest blog. Ma rog, asta nu e din cale-afara de interesant. Interesant este, insa, altceva: cu acea ocazie, una dintre cititoarele mele m-a invitat intr-o calatorie in trecut, intrebandu-ma: de ce pastrez scrisorile in sertar? Iar asta e o poveste veche.... din ciclul "ca daca n-ar fi, nu s-ar povesti".

Inca nu implinisem 15 ani cand am introdus conceptul de "scrisori de sertar" in vocabularul meu, fara sa ma gandesc indeosebi la expresie in sine. A venit, pur si simplu, de nicaieri - desi se prea poate s-o fi auzit undeva si sa-mi fi ramas in minte, fara sa fiu constienta de asta. Scrisorile mele se insirau, de fapt, in celebrele (pe atunci) carnetele "vocabular". Si, avand in vedere ca autoarea era la varsta adolescentei, nu le lipsea un oarecare farmec al ilicitului. 
Aceasta din doua motive:
1) Destinatarul scrisorilor (caci exista unul) nu avea sa le citeasca niciodata;
2) Avand in vedere antementionatul motiv, parintii imi interzisesera sa scriu. Asa ca o faceam in taina si ascundeam scrisorile.

Mai exact, ai mei nu erau de acord cu ceea ce ei numeau "mazgaleli", deoarece respectivele texte erau o combinatie intre jurnal si scrisoare de dragoste (cu predilectie spre cea din urma), iar lor li se parea ca, scriind unui om de care ma lega o dragoste fara inceput, povestind si ras-povestind lui si despre el, o sa-mi pierd mintile. Ma rog, n-am reusit sa le inteleg gandirea, cu toate ca stiu ca erau bine intentionati.

El, destinatarul acelor scrisori, e omul care, fara s-o stie, mi-a fost alaturi in cea mai grea perioada a vietii. Nu puteam vorbi cu nimeni despre ceea ce mi se intamplase si nici despre ceea ce simteam fata de evenimentele respective. Asa ca-l alesesem pe el drept confident si-i povesteam, cateodata cu (excesiv) lux de amanunte, tot ceea ce-mi trecea prin cap. Am scris mult. Au fost zece carnetele "vocabular" si cam tot atatea agende groase, din acelea cu coperti imbracate in imitatie de piele. Si-n ziua de azi sunt convinsa ca scrisul a fost pentru mine o forma de terapie, singura care - in contradictie absoluta cu parerile alor mei - m-a ajutat sa tin drumul drept. 

Interesant e ca, printr-o coincidenta, tot intr-un sertar ajunsesem sa le pastrez, unul in care parintii nu se gandisera sa caute. Le rasfoiam periodic si incercam sa-mi imaginez ce-ar gandi "el" daca le-ar putea citi, macar in parte. M-a urmarit multi ani intrebarea asta si, revazand in minte ceea ce-i scrisesem, aveam senzatia ca tot de-atatea ori redeschid sertarul in care le tineam.

Asa incat.... dintr-o oarecare nostalgie si, pe de alta parte, avand in vedere ceea ce le datorez, am hotarat sa-mi pastrez, in continuare, scrisorile in sertar :) Aceasta desi, slava Domnului, le scriu din cu totul alte motive...  si la orice ora imi face placere sa le recitesc :)

marți, 27 decembrie 2011

Craciun colorat, cu portocale si "Amadeus"


Cu toate ca pe 23 imi facusem 37271713352 de nervi din pricini care n-ar fi meritat nici macar un neuron consumat si eram aproape sigura ca am ratat Craciunul asta din motive de dispozitie sumbra, Mos Craciun (care, o stim cu totii, e.... undeva :) ) a facut o mica minune si mi-a urcat starea de spirit pe Mont Blanc.

In Ajun am fost acasa, intre 4 ochi (sau 8, daca numaram si ochelarii amandurora). Mosul a fost darnic, desi in locul lui eu as fi ridicat din sprancene si as fi pus in sac si o camasa cu maneci luuungi pentru cucoana care, la 30+ de ani, a "comandat" o cana cu Dr. House, un tricou (al doilea) si un PC Game cu antementionatul personaj. Si care le-a si primit pe toate. Cum bine zicea o reclama veche la Petit Danone, e grav, doctore :D Multumesc Mosului nu numai pentru starea de bine de zilele astea, ci si pentru barbatul neverosimil de intelegator cu damblalele muierii, pe care-l am alaturi. 

Pe 25 a trebuit sa plecam (din motive diplomatico-profesionale - ale sotului, nu ale mele, eu fiind in concediu pana luni, concediu care trece mult prea repede, buhuhu). Asa ca ne-am calatorit vreo 500 de kilometri, pana in apropiere de Rostock, in fosta RDG.  Ma gandeam ca poate tot ne alegem cu ceva: aia or avea zapada. Ca la noi doar ploua marunt, de cateva zile. 

N-aveau nici ei. Cu negrait entuziasm, am constatat ca si acolo ploua. Am fost cazati la un castel de vanatoare (stiu cum suna, dar nu va ambalati) si am zis sa mancam si noi, ca oamenii, la cina. Cand ne-am uitat in meniu, ne-a picat fata: specialitati de caprioara, gasca sau rata.  D'ohhh, e castel de vanatoare, ne-am zis, intelepti. Bun, si noi ce mancam, totusi? Mentionez ca, din motive de simpatie pronuntata pentru caprioara, gasca si ratusca, nu mancam niciun preparat din carnea acestor vietuitoare. Asa ca ne-am multumit cu unica posibilitate ramasa - file de somon in susan, cu piure de zarzavat (adica dubios de verde, va traduc eu) si pe pat de morcovi (adica platoul era plin de rondele de morcov fiert, va traduc tot eu). 

Intens coloratul fel de mancare a fost precedat de un aperitiv din partea casei: o feliuta de paine, o lingurita de gem si un jeleu de legume (nicio greseala de scriere). Jeleul era atat de scarbos, incat am suspectat ca e o strategie a bucatarilor: vor sa se asigure ca nu mancam prea mult dupa. A urmat o supa extrem de clara (adica transparenta, a se intelege ca semana cu un ceai), in care pluteau in deriva 3 bucatele de piept de pui. Dupa felul principal - somonul de mai sus si alaiul de morcovi - am zis ca poate desertul o fi mai, cum spunea Virgil Ierunca, manjabil: prajitura calda cu mere si migdale, servita cu inghetata de vanilie. Da' de unde. Dupa prima inghititura, am avut senzatia ca mestec faina. 

Respectivul castel fiind in padure, singura noastra sansa de a nu muri de foame pana dimineata au fost cele cateva portocale pe care le luaseram cu noi, mai mult asa, "ca sa fie".  Si care, in camera de hotel insuficient incalzita si sub cele 2 pilote in care ne infasuraseram, au fost cel mai bun lucru pe care-l mancaseram de multa vreme :D

Seara de Craciun a fost, in ciuda tuturor celor de mai sus, foarte frumoasa. Pentru ca am fost impreuna, pentru ca am facut haz de necaz, pentru ca, pana s-a facut mai cald in camera, ne-am tinut in brate sub pilote, pentru ca am avut portocale si pentru ca, plimbandu-ne cu telecomanda, am dat peste "Amadeus", pe canalul ARTE. Film pe care-l mai vazuseram de vreo 5-6 ori si la care ne-am uitat cu aceeasi fascinatie ca si-n celelalte dati (musai sa va povestesc despre el).

Si mai presus de toate, seara de Craciun a fost frumoasa pentru ca Mos Craciun chiar exista :)

sâmbătă, 24 decembrie 2011

Ganditi-va (mai ales) la voi


Va doresc sa petreceti Craciunul alaturi de persoanele pe care vi le doriti aproape. 
Asa cum vi-l doriti. Sa nu faceti nimic pentru ca "trebuie" sau pentru ca "asa se face" sau pentru ca "dar ce-o sa spuna cutare daca nu facem si nu dregem?". 
Fiti egoisti, fir-ar sa fie. Sau fortati-va sa fiti. V-o doresc si mi-o doresc si mie.


Si mai ales, va doresc un Craciun mai fericit decat al meu. Ceea ce n-ar trebui sa fie prea dificil.

marți, 20 decembrie 2011

Incontestabila nedreptatita

Pe Agatha Christie am descoperit-o pe la vreo 13 ani (cu romanul “Zece negri mititei”, care si azi - dupa 18 ani si cateva sute de carti citite – mi se pare un best of in materie de literatura politista) si a fost dragoste la prima lectura. Am inceput sa citesc tot ce puteam gasi scris de ea, l-am simpatizat imediat pe arogantul Hercule Poirot, detectivul cu capul in forma de ou si nu prea am digerat-o pe Miss Marple, care – chiar asa inteligenta si fina observatoare cum e – mi s-a parut intotdeauna o babuta cam exagerat de curioasa si bagacioasa. 

Incercarile mele literare in materie au aparut sub directa influenta a peripetiilor lui Poirot si cu timpul devenisem mai receptiva la unele detalii, de natura sa furnizeze indicii referitoare la identitatea criminalului. As putea spune chiar ca nu mai eram atenta la decorul povestirii, la atmosfera, ci vanam doar indicii.  Fapt care-a fost intr-o vreme destul de distractiv, dar dupa ce am identificat tiparul – caci pana si Agatha Christie are unul – s-a banalizat.

Prima carte de Rodica Ojog-Brasoveanu am citit-o in timp ce locuiam in gazda – cucoana respectiva avea cateva volume. A fost o revelatie. Despre “Buna seara, Melania!” e vorba si tin minte ca am inceput-o intr-o seara si nu m-am culcat pana nu am terminat-o. Am citit imediat si restul cartilor pe care le gasisem in biblioteca onorabilei si apoi am inceput sa caut. Anticariate, librarii, biblioteci. Era o sarbatoare cand faceam rost de-o carte noua: ma instalam comod, imi luam ceva bun de rontait alaturi si citeam cu voluptate, parandu-mi rau pentru fiecare pagina intoarsa, asa cum iti pare rau dupa o pralina Godiva pe care, oricat de mult ti-ar placea gustul, la un moment dat tot trebuie sa o inghiti.

In ceea ce priveste numarul de carti citite, ambele scriitoare sunt "umar la umar" in ceea ce ma priveste: le-am citit integral. N-a scapat niciun roman, nicio nuvela. La capatul a peste o suta (in total) de texte apartinand amandurora, am dat si-un verdict: Rodica Ojog-Brasoveanu este cea careia i s-ar fi cuvenit titlul de "regina incontestabila a romanului politist". Si sunt convinsa ca ar fi fost recunoscuta ca atare, daca ar fi trait in alte timpuri si, mai ales, in alta tara.

Nu e vorba numai de calitatea intrigii, de felul in care se complica actiunea, de drumul parcurs de detectivi pana la identificarea faptasului si de modul cum sunt "dozate" indiciile. Inclusiv in toate aceste privinte, e mai presus de Agatha Christie. Dar dincolo de asta, Rodica Ojog-Brasoveanu avea un umor spumos si irezistibil si o anume arta de a portretiza personajele astfel incat, cu minim efort de imaginatie, ajungeai sa le vezi in fata ochilor. Comicul de situatie, de limbaj, de caracter este magistral (personajul Minerva Tutovan e reprezentativ in acest sens, evident secondat de subordonatul ei, aprioric numit "bietul Dobrescu"). Iar talentul descripriv este…. colosal, pot spune, fara sa-mi fie teama de cuvinte mari. Simti parfumul serbetului de trandafiri, atunci cand scrie despre el.

Avand in vedere toate acestea, parerea mea este ca destinul ei de scriitoare a fost nedrept. Despre cel personal nu comentez, pentru ca nu sunt in masura s-o fac. Dar merita sa fie cunoscuta in intreaga lume. Nazdravaniile profund ilegale ale Melaniei, aventurile motanului Mirciulica cel bautor de rom si amator de "Scufita Rosie" in seri de iarna, stresul locotenentului Dobrescu pisat de Minerva cu probleme de logica si perspicacitate (din categoria "admitand ca ai un elefant alb..."), personaje antologice precum Florence si Serbanica – toti acestia si multi altii s-ar fi cuvenit tradusi in toate limbile pamantului. Si sunt convinsa ca asa s-ar fi intamplat, in alte timpuri si in alt loc.

Departe de mine ideea ca Agatha Christie nu ar fi fost o scriitoare foarte buna. A fost si acest lucru nu poate fi negat de nimeni. Dar Rodica Ojog-Brasoveanu a fost extraordinara.

In afara de cartile din ciclul "Melania Lupu" si "Minerva Tutovan" (pe care le gasiti listate aici), va mai recomand in mod deosebit : "Necunoscuta din congelator", "Poveste imorala" si "O bomba pentru Revelion".  Va veti simti mai relaxati ca dupa o baie in spuma cu aroma de lavanda :)

duminică, 18 decembrie 2011

Dear 2011....


Eheeei, dragilor..... uite ca a venit momentul unui nou bilant. 

Dupa 2010, care - din mai multe puncte de vedere - a fost unul din cei mai prosti ani ai mei, 2011 s-a dovedit a fi o adevarata gura de aer proaspat.

To make a long story short:

- Cel mai important aspect, de la care au rezultat niste schimbari semnificative (in bine) a fost faptul ca mi-am gasit serviciu. Chiar daca nu este locul de munca ideal (care tocmai de-aia e ideal, fiindca nu exista :D), sunt o multime de aspecte pozitive. 

- Suna extrem de cliseistic, dar cred ca am inceput sa ma cunosc mai bine pe mine insami si am descoperit ca limitele mele sunt mai extinse decat as fi crezut.

- Ma integrez tot mai bine in lumea de aici, comunic tot mai fluent in germana, mi s-a dovedit ca insemn ceva (nu extrem de mult, but still) pentru oamenii alaturi de care lucrez.

Mai e mult pana departe. Insa pentru prima data de cand am emigrat, anul asta am senzatia ca, cel putin, am gasit drumul pe care trebuie sa merg.

Propuneri si rezolutii pentru noul an nu prestez. Nu de alta, dar nu m-am tinut de niciun sfert din ele cand le-am facut in alti ani....  Si-apoi, cateodata parca e bine sa-ti faci mai putine planuri si sa lasi lucrurile si in voia lor.  Pentru ca sunt toate sansele sa te duca exact acolo unde voiai tu sa ajungi, doar ca uneori pe un drum mai scurt si, poate, mai putin sinuos. 

Concluzionand, ii multumesc lui 2011 pentru ce mi-a adus, pentru lectiile pe care le-am invatat, pentru ca nu mi-am facut cucuie (prea mari) invatand aceste lectii si, incet-incet, il las sa-i faca loc lui 2012. Pe care-l sper a fi un an excelent.

Cum a fost 2011-ul vostru?

duminică, 11 decembrie 2011

In other exciting news...


1. Imi mai ramasesera 6 zile de concediu pe anul acesta si ma gandeam ca poate se  "reporteaza" pentru anul viitor. Nu se poate. Se poate primi compensatia in bani? Nu se poate. Dar ce se poate? Sa decida seful ca vei avea concediu in cea mai faina perioada posibila (22 decembrie - 2 ianuarie, inglobandu-se aici si zilele libere legale), in conditiile in care, conform politicii interne a firmei, concediile sunt "inghetate" in luna decembrie.
Not so bad, hm? Asta-i un fel de "daca-i ordin, cu placere" :D

2.  Mi s-a prelungit contractul de munca pe perioada nedeterminata. 

3. Avem 3 colege noi in departament. Una e mai mult decat ok, ne agream reciproc si lucram bine impreuna, alta probabil ca nu va ramane la noi (circula zvonuri ca seful nu e teribil de incantat de felul in care se descurca) si cea de-a treia e cea mai  antipatica fiinta pe care am intalnit-o dupa foarte multa vreme. Va spun, eu pot lucra fara probleme cu o multime de oameni si de tipologii, ma adaptez din mers, dar fata de femeia asta am avut in prima clipa o reactie de reject. Este enervanta, cumplit de pisaloaga, nu lucreaza nemaipomenit si bonus, miroase, fratilor. Abia poti sta langa ea, daca-ti mai si rasufla in fata, esti terminat. Cred ca se spala joia si primavara.

4.  Frau Zgaiba ne-a vizitat inopinat intr-o seara, pe la orele 21. Am deschis usa (nu avem vizor) si ea era toata o euforie: "Buna seara! Ce bine-mi pare sa va revad! Ce mai faceti? Sunt doar in trecere!". In secunda urmatoare, era deja cu un picior in casa si n-a mai plecat decat dupa o jumatate de ora. Timp in care ne-a chestionat despre job-uri, noii vecini si apoi trecu la subiect: o preocupa daca ni s-a facut recalcularea la caldura (se face anual, incepand din ziua inchirierii locuintei). Da, s-a facut. Subit capata infatisarea lui Sylvester cand il vede pe Tweety: "si cat trebuie sa platiti in plus?". De fapt nimic, ba din contra, avem de primit de la ei vreo 80 de marafeti. Instantaneu ii ies ochii din orbite: "Cum se poate asa ceva?! Mie mi-au facut socoteala cand m-am mutat si m-au scos datoare cu peste 100! Aveti cumva factura de recalculare la indemana?!".
POFTIM? Da, as fi putut s-o gasesc imediat, dar de unde si pana unde pretentia asta? Nu stiu unde e, zic. A plescait nemultumita si mi-a cerut numarul de telefon, pe care de altfel i-l mai dadusem o data, dar il pierduse. Mai bine ramanea pierdut. Cat timp am notat pe un petic de hartie, Frau Zgaiba s-a insinuat in bucatarie si-a aruncat un ochi. Priceless.

5.  M-am tot uitat la filme: serialele "Dr. House" si "Breaking Bad", "Zbor deasupra unui cuib de cuci", "Un tramvai numit dorinta", "Sefi de cosmar".

6.  Mi-am cumparat autobiografia lui Zubin Mehta, pe care-l admir din tot sufletul si despre care v-am mai povestit. Am inceput sa citesc si iubesc fiecare rand. 
Ca o gluma: dintre toti compozitorii, cel mai mult ii place Mozart. La fel ca si... mie.  Da da, we are very much alike :D Ultima fraza e gluma, ati retinut, da? :))

7.  Mandra nevoie mare, mi-am luat in premiera gel de dus Bourjois. Citisem pe net despre gama asta, ca e asa si pe dincolo, cu totul deosebita, Ylang Ylang (say what?), te trimite in Nirvana si alte chestii. Eh, eu cel putin am ramas dezamagita; nu face cine stie ce spuma, miroase frumos ce-i drept (dar care gel de dus nu miroase frumos?), nu are cine stie ce consistenta cremoasa - e ca un fel de sirop de artar.  In concluzie, raman credincioasa Dove-ului.

duminică, 4 decembrie 2011

Scurt serial despre colegii de serviciu. Eficientul Degeaba (III)


Cand am ajuns in departamentul actual, am constatat ca una dintre cele mai arzatoare intrebari ale tuturor este "ce face el toata ziua?". "El" fiind Eficientul Degeaba. Dupa cateva luni de cercetari si observatie, am ajuns la concluzia ca, in principiu, face un singur lucru: este eficient. Si, de cele mai multe ori, e degeaba.

E miezul din Fanta, Buricul Pamantului si salvatorul nostru, al tuturor, iar cand nu e prea ocupat fiind cele de mai sus, se indeletniceste cu descoperitul gaurii din covrig, a apei calde si al mersului pe jos. Toate acestea cu o mina foarte preocupata, acompaniata de gesturi pe masura: frunte tinuta in maini, privire atintita in gol in timp ce degetele freamata nerabdatoare pe tastatura, iar gandurile cauta “cuvantul”, acel cuvant capabil sa exprime ca niciun altul simtamintele scriitorului…

Da, omul bate in taste aproape toata ziua. Compune cu indarjire mail-uri kilometrice, invariabil incepute cu “dragii mei colegi”, chiar daca printre destinatari se regaseste si managerul. Banala formula de salut “buna tuturor”, uzuala in Germania si care niciodata nu da gres, nu-i este pe plac si are si un argument pentru asta: “suntem cu totii o mare familie aici”. 

E-mail-urile sunt presarate cu expresii colocviale si emoticoane, deoarece intr-o mare familie ne tragem de sireturi cu toti sefii si am retinut in mod deosebit finalul unuia dintre ele: “desigur, mai am si alte idei menite sa ne eficientizeze munca… Despre ce este vorba? Veti afla dupa pauza publicitara! :D”. In locul managerului, i-as fi recomandat o camasa cu maneci foarte lungi.

Cand nu scrie mail-uri, piguleste constiincios niste fisiere Excel. Le impicateste, le coloreaza, le bold-uieste. Apoi salveaza mandru creatia in folderul “propuneri si proiecte” de pe desktop. Dupa care da vreo 3 telefoane si mai scrie 4-5 mail-uri. Cu idei care fie nu sunt aplicabile, fie se pun in practica dupa ce sunt indelung prelucrate si modificate (de altii), fie se aplica imediat si se renunta la ele dupa cel mult o saptamana.

Din motive pe care nimeni n-a reusit sa le elucideze, team leader-ul are o simpatie foarte pronuntata pentru el. Il considera “inventiv, deosebit de motivat si orientat spre atingerea obiectivelor”. Chestiunea e cel putin discutabila. Atat de orientat e, ca nu mai reuseste sa gaseasca obiectivele cu pricina. Dar boss-ul e de alta parere, motiv pentru care a vrut sa-l “unga” sef in departamentul nostru. Initiativa, niciodata exprimata in clar text dar aflata rapid prin bursa de zvonuri din depozit, a fost intampinata cu proteste inca din primul moment. Proteste intemeiate si argumentate, care, prin intermediul aceleasi burse, au parvenit si team leader-ului. Prin urmare, initiativa a sucombat in fasa.

Eficientul constituie una din sursele de distractie pentru majoritatea celor din depozit. Cand iesim in pauza, colegii de la alte departamente isi freaca mainile: “aha, uite-i pe cei de la departamentul cutare…. Ia sa aflam, ce-a mai comis Eficientul?”. A devenit antologic momentul cand unul dintre noi, din greseala, i s-a adresat la telefon altui coleg cu numele Eficientului. Respectivul coleg a ras in hohote, dupa care a conchis: “auzi, sa stii ca asta e de fapt o jignire”.

In ceea ce priveste munca efectiva de pe tarlaua noastra, se poate spune ca nu face mai nimic. Cum le lasam, asa le gasim (el fiind pe schimbul opus). Compenseaza, in schimb, cu – ati ghicit! – e-mail-uri, in care ne detaliaza cu ce s-a indeletnicit: “am coordonat activitatile celorlalti”, “m-am concentrat pe o serie de propuneri menite sa ne usureze munca”, “am dezvoltat un nou proiect de natura sa…”, bla bla. Te uiti in jur, vezi ca sunt zeci de lucruri de facut (toate din categoria “cand trebuie sa fie gata? Ieri”) si nu poti decat sa-ti zici “impuscati-l, sa nu se mai chinuie”.

Relatarea urmatoare ar fi trebuit sa fie despre Fiinta Normala. Nu va mai fi insa, intrucat fata a demisionat la jumatatea lunii noiembrie. Ne-a parut rau tuturor: e o tipa foarte muncitoare, simpatica, spontana si intotdeauna stapana pe situatie. Ne-am fi dorit-o sefa si pe buna dreptate. Insa team leader-ul n-a fost de acord  (probabil ca n-o fi fost destul de “orientata”, in inalta opinie a domniei sale), asa ca fata a plecat spre alte zari.

Dar serialul despre colegii de serviciu nu se incheie aici; ramane in standby, deoarece avem lume noua care pare destul de interesanta si despre care o sa va povestesc de indata ce-o sa-mi formez niste pareri.