duminică, 30 iunie 2013

Post de pițipoancă


Având în vedere că mâine e luni (buhuhu) și că mă așteaptă o săptămână care nu promite deloc a fi una ușoară (buhuhu la pătrat), în seara asta îmi dau în petic. Și cum ar izbuti o femeie mai bine treaba asta, dacă nu inventariindu-și conștiincioasă patrimoniul de produse de îngrijire neapărat-absolut-vital-esențial necesare?

Disclaimer: domnii au deplină libertate de a se amuza, până și eu îmi dau seama că ar avea motive din belșug :D

 

Acestea fiind spuse, păzea că încep.

- gel de duș cu vanilie;
- gel de duș pe bază de caviar;
- exfoliant de corp cu sâmburi de migdale;
- exfoliant de față, purificator (nu prea mi-e clar ce și cum purifică, dar e bun :D);
- loțiune de corp cu vanilie (rudă cu gelul din capul listei);
- loțiune de corp fresh;
- demachiant și loțiune tonică;
- cremă de corp pe bază de caviar;
- ser de șarpe antirid (serul e antirid, nu șarpele, că-mi mai ies vorbe :P);
- pulverizator cu apă de trandafiri - am vreo 4 bucăți, dar mă pulverizez când mi-aduc aminte;
- cremă de ochi;
- cremă de față matifiantă (de zi);
- cremă de față cu efect de regenerare celulară (tot de zi, primită cadou; în principiu, n-am niciodată două creme de zi sau de noapte simultan, ci folosesc integral câte o cutie până o termin);
- cremă de noapte cu șase uleiuri esențiale;
- șampon și balsam pentru părul vopsit blond;
- cinci sortimente de săruri de baie (primite cadou): cu flori de hibiscus, cu mandarine, cu vanilie, cu alge marine, cu trandafir;
- șampon pentru păr uscat (în sensul de șampon pentru păr ne-umed, ca să zic așa - adică dacă nu ai timp să te speli pe cap, îl împrăștii uniform pe cosițe și arată foarte bine părul. Încă n-am încercat, deci nu știu ce-i poate pielea, dar ideea în sine mi se pare interesantă);
- cremă de mâini cu vanilie;
- două sortimente de spumă de baie - cu trandafir, respectiv caviar.

Nu am inclus produsele de machiaj - din care, culmea, n-am prea multe, eu folosind zilnic doar fond de ten, creion de sprâncene și luciu de buze, doar la ocazii speciale pictându-mă simandicos - și nici pe cele de îngrijire orală sau de uz intim.

Tiii, acum că mă uit, lungă mai e lista :))) Concluzionând, am o baie foarte încăpătoare :)) În apărarea mea, menționez că multe dintre produsele de mai sus au fost primite cadou. 
Nu se poate spune că e plictisitor la mine în baie, n'est-ce pas? :D

vineri, 28 iunie 2013

"Ai noștri tineri la Paris învață..."


"... La gât cravatei cum se leagă, nodul,
Ş'apoi ni vin de fericesc norodul
Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă.
"

Știți poezia, nu? E scrisă de Eminescu și e cumva atipică lui, dar pe barba profetului, câtă dreptate are :))

În ultimii ani, fiecare sesiune de bacalaureat prezintă două constante. Ba nu, trei, nu-mi dădeam seama de ce nu-mi iese numărătoarea. Acestea sunt, în ordinea numerelor de pe tricou: procentul dezastruos de promovabilitate, văicărelile penibile ale picaților ("ne-au dat atât de greu special ca să nu luăm, astea erau subiecte de olimpiadă, suntem generația de sacrificiu" șamd) și, glazura de pe tort, perlele. Nelipsite și, din păcate, tot mai savuroase. Și tot mai grotești, dovedind că nu e vorba de nicio generație de sacrificiu și de niciun complot la adresa tinerelor vlăstare, ci doar de indolență. Un om care-a citit materia măcar o dată n-ar putea emite asemenea bazaconii. 

Am selectat câteva, pe care-mi voi lua libertatea să le comentez. Iertat fie ceea ce poate părea cinism, dar am trecut și eu prin examenul de bacalaureat (în secolul trecut se întâmpla asta, să nu mai spuneți la nimeni :D) și știu cum e să-ți dai sufletul învățând. N-am, prin urmare, niciun strop de înțelegere pentru loazele care-au putut scrie chestiuni precum cele de mai jos. 

- bărbații cu ochii mari și pe alocuri curioși - care sunt locurile alea, candidat? Te rog să dezvolți cu acuratețe, altfel nu discutăm.

- cu trup și suflet înseamnă a avea încredere într-o persoană care te-a pătruns - leșin =)) Și asta pentru că instantaneu mi-am adus aminte de poezioara aia a lui Păstorel Teodoreanu: "Stimată doamnă şi distinsă/ Când v-aţi simţit profund atinsă /Eraţi călare sau întinsă?". 

-  omul este fericit atunci când dragostea-i ajunge până-n fund - no comment, candidatul probabil știe mai bine cum devine cazul cu dragostea în fund :D

- Slavici de asemenea întruchipează moralul în sânul mamei lui Ghiță - mama lui Ghiță, ieși afară! Ce dezmăț, domn'le, să lași pe oricine să întruchipeze diverse în sânul tău. 

- Dragostea oferă cele mai puternice sentimente și simțăminte, care se reflectă și asupra corpului - hait. Ăsta ori e cel de mai sus cu dragostea în fund, ori a copiat de la el. 

- ... iar tinerii tresar de neștiință - corect! Nu doar că tresar, ci se cutremură din adâncuri, după cum rezultă din figura alăturată și din exemplele de mai sus.

- Nam nici o ideie cum trebuiam să mai dezvolt ideia aceasta, că poiezia este compusă aşa că nam nici o emoţie pozitivă asupra ei - da' emoții negative ai? Cum ar fi cea dată de faptul că ai să vii din nou la toamnă să dai bac-ul? 

- Pronumele le arată o direcţie, aici poetul demonstrează că adoarme...
- să determinăm cu precizie: cine adoarme? Pronumele sau poetul? Sau, poate, direcția? Toată lumea adoarme, nimeni nu mai acordă atenție la ceea ce face onorabilul pronume. 

- Ca în poezia „Pe lângă plopii fără solzi“...
deci plopii n-au solzi, care vasăzică. Dar dezosați or fi? Branhii or fi având? 

Ar mai fi niște exemple, dar nu atât de amuzante, ci numai foarte triste, așa că nu vreau să tresărim de deprimare, parafrazându-l pe istețul citat mai sus :D

luni, 24 iunie 2013

Mostră de planificare & organizare. Care este.


La mine la serviciu e noaptea minții. Scurt pe doi, vorba poetului. De sâmbătă încoace mă scarpin de zor în cap - și nu doar eu, ci și colegii mei. Ca să nu fim singurii care ne scărpinăm, mi-am zis să vă povestesc și vouă. Promit să nu vă bag prea mult în bucătăria internă - nu de alta, dar avem vase nespălate. Multe :D

Așadar, datele problemei sunt următoarele: pentru ca departamentul X să-și poată face treaba, are nevoie ca departamentul Y să se ocupe de-o serie de aspecte preliminare. Departamentul Y făgăduiește solemn că așa va face, ba chiar supralicitează în ședința de planificare săptămânală, vehiculând niște cifre care-l fac pe șeful departamentului X să i se învârtă ochii în cap ca bilele în urnă. Ore suplimentare, decretează același șef al departamentului X, inclusiv sâmbăta. Lumea protestează lugubru. N-avem de ales, grăiește pe bună dreptate musiu Șarl, departamentul Y va face atât și atât, dacă nu reușim să fim la zi se întâmplă bucluc.

Booon.... lumea mai cârâie, mai zice niște vorbe de duh, până la urmă ne resemnăm cu toții, că doar ce-am putea face altceva. Sâmbătă însă, observăm că dinspre departamentul Y adie vântul. Mă rog, ne facem treaba, dar tăvălugul de treburi care ni se promisese se lasă așteptat. Nu ne batem capul, vedem luni ce și cum. 

Luni, băgăm de seamă că adierea s-a preschimbat în vânt în toată regula. Departamentul Y doarme în front. Departamentul X e nerăbdător și contrariat, activitatea trenează, ritmul normal de lucru e dat peste cap. Nu avem suficient personal, sughite departamentul Y, spășit. Bun așa, nici nu v-ați dat seama târziu. Și ce facem acum? Delegăm personal din departamentul X, care să susțină activitatea din departamentul Y.

Așa planificare și manager-uială, mai rar, bobocule.

vineri, 21 iunie 2013

Happy Birthday!


... îmi urează, cel dintâi, dragul meu Zubin Mehta :)



Este vorba despre niște variațiuni pe tema "Happy Birthday to you", aparținând lui Peter Heidrich, foarte reușite, convingătoare și simpatice.

Cunoscuta piesă e abordată în diferite maniere de interpretare - Mozart, Bach, Beethoven, Wagner, stil vienez sau unguresc și-mi pare un mod excelent de-a începe cel de-al 33-lea an al vieții mele :)

Așadar, să trăiesc, zic! :)

marți, 18 iunie 2013

"Skyfall" (2012) - Bond. Not Bond


În ceea ce mă privește, James Bond se va identifica întotdeauna cu Pierce Brosnan, din subiectivul meu punct de vedere cel mai expresiv și carismatic interpret al miticului agent secret britanic. Dar, chiar dacă Brosnan a fost scos la pensie din serviciul activ în MI6, filmul continuă să-mi placă, în ciuda inevitabilelor - dar asumatelor - gafe (gen, ținuta lui Bond rămâne ireproșabilă, nodul de la cravată impecabil și handsfree-ul nu-i sare din ureche, în ciuda faptului că omul tocmai a încheiat o urmărire halucinantă cu mașina printr-o piață hiperaglomerată, a gonit cu motocicleta pe acoperișuri și s-a luptat corp la corp pe un tren în mișcare, evitând cu dibăcie tunelurile). 

Aspectele de acest gen ar fi de neiertat în oricare alt film; dar lui James Bond tindem să i le trecem cu vederea, pentru că fac și ele parte din șarmul lui. 


Începutul lui "Skyfall" mi s-a părut foarte asemănător cu acela al lui "Die Another Day": 007 dă de necaz, iar revederea ulterioară cu "M" nu e din cale-afară de emoționantă. "Unde ai fost până acum?" îl chestionează ea severă și total neimpresionată, deși tocmai îl găsise în casa ei pe omul pe care timp de trei luni îl crezuse mort.

Acțiunea e construită după scenariul clasic și, aș spune, devenit clișeu pentru seria Bond. Apare eroul negativ, interpretat convingător de sinistru de Javier Bardem; nu lipsește Bond-ina, deși mai puțin senzuală decât ne obișnuiserăm și rolul ei e semnificativ mai puțin important decât în Bond-urile de altădată, după cum nu lipsește nici consacratul ordin al lui "Q" de-a returna accesoriile (pistolul care nu poate fi folosit decât de Bond, deoarece îi recunoaște amprentele și emițătorul radio) în aceeași stare în care le-a primit. "Nu mai folosim stilouri care explodează", ricanează "Q" și cei care-au urmărit anterioarele pelicule Bond nu pot să nu surâdă: stiloul cu schepsis era nelipsit din muniția lui 007. Personal, absența gadget-urilor tipic bond-iene mi se pare foarte neinspirată.

Finalul este exploziv (la propriu), fapt ușor de anticipat când e vorba de seria Bond, însă aduce cu sine un element-surpriză în care nota dramatică e oarecum atenuată de inconfundabilul umor britanic.

Și totuși... James Bond nu mai e ce-a fost. Părerea mea e că Daniel Craig n-a reprezentat cea mai bună alegere pentru rol. 007 e acum un banal agent britanic, fără acel "je ne sais quoi" din seriile anterioare. De fapt, aș spune că e cel mai puțin Bond dintre toți cei de până acum și e plictisitor ca apa plată.

Nu vreau să vă dezvălui mai multe, pentru că e posibil să nu fi văzut încă filmul - pe care vi-l recomand, dacă vă place seria și aveți îngăduință pentru clișee și pentru gafele de genul celor menționate mai sus. Dincolo de toate astea, este un film agreabil, cu intrigă interesantă și peisaje frumoase și nu simți când au trecut mai bine de două ore. 

duminică, 16 iunie 2013

De câți reprezentanți ai aceleiași zodii e nevoie pentru a schimba un bec?


Berbeci: Nu te mai întreba, l-au schimbat deja!

Tauri: Taurii folosesc becuri care nu trebuie schimbate.

Gemeni: Cel puțin doi care să scoată din funcțiune vechiul bec, doi care să cumpere unul nou, doi care să scrie o carte despre asta și încă doi care să discute într-un show despre bec.

Raci: Mama lor îl va schimba pentru ei. Iar dacă ea nu este prin preajmă, atunci vor aprinde o lumânare.

Lei: De niciunul. Echipa de profesioniști pe care o au mereu în preajmă îl va schimba pentru ei.

Fecioare: De obicei una este de ajuns. Oricum, va curăța priza în prealabil, va citi informațiile destinate utilizatorului și garanțiile becului.

Balanțe: Păi cel puțin două pentru a cumpăra becul și alte câteva pentru a cumpăra accesoriile necesare pentru schimbarea becului și poate alte câteva pentru a duce becul înapoi dacă este defect.

Scorpioni: Pentru Scorpioni becul nu se schimbă. Se transformă. Doar apasă pe un buton și activezi alt bec. Dar de ce întrebi? Ești de la o agenție de asigurări?

Săgetători: Săgetătorii nu schimbă becuri, dar te pot învăța pe tine cum să faci acest lucru.

Capricorni: Secretara vă va răspunde mai târziu.

Vărsători: Vărsătorii nu trebuie să schimbe becuri. Pot inventa unele mai bune.

Pești: O Doamne, nu știu. Dar becul se va schimba singur, daca asta este dorința Domnului. 

Acestea fiind spuse, voi cum schimbați becul? Eu lucrez deja la cartea despre bec :P

(Istorioara nu-mi aparține, am găsit-o pe un forum; aș plăti drept de autor, dar becul nu e acasă :D).

joi, 13 iunie 2013

Muncă sau socializare?


Cum ați răspunde dacă ați fi întrebați care sunt cele mai importante aspecte de care e bine să țineți cont la serviciu?

Personal, aș sublinia în primul rând seriozitatea, hărnicia, rezistența la stres, propria inițiativă și dorința de continuă perfecționare. În plan social, îndrăznesc să cred că lucrurile nu sunt atât de complicate. La urma-urmei, dacă nu suntem izolați ca un urs în hibernare, nu e deloc dificil să stabilim o relație măcar amicală cu oamenii alături de care ne petrecem cea mai mare parte a timpului. Pauza de cafea, masa de prânz, uneori o ieșire după serviciu sau eventual în weekend și, vorba francezului, voilà: ai câștigat popularitate care, sunt de părere tot mai mulți, este foarte importantă pentru ascensiunea profesională.

Dar, într-o discuție de-acum câteva zile, m-a surprins să aud păreri conform cărora socializarea la locul de muncă și apartenența la "bisericuțe" sunt mai importante decât munca în sine. 

Că sunt importante, de acord. Uneori e salutar să te ai bine cu un coleg de la un departament-cheie, care poate să-ți facă o favoare și să te ajute pe calea mai neoficială într-o caz de urgență - mi s-a întâmplat și mie nu o dată. Într-una dintre situațiile de genul ăsta calea oficială ar fi fost întortocheată și-ar fi presupus fie 'j de telefoane și de E-mail-uri, fie să-mi asum o decizie foarte importantă, care-ar fi putut să-mi atragă un număr impresionant de oale sparte în cap. Eram singură pe tură - șefa noastră nu era, șeful depozitului nu era, unul dintre furnizori zbiera (la mine, fiind vorba de-o problemă a departamentului nostru, problemă care întârzia niște livrări importante), no, descurcă-te cu asta, cucoană. Fără ajutorul antemenționatului coleg ar fi trebuit să-l sun pe șeful ăl mare acasă, să-i explic, să cer aprobări, ceea ce mi-ar fi pus eticheta perfectă de "aia-care-nu-se-poate-descurca-singură-în-situație-urgentă". 
Colegul de la departamentul-cheie și-a lăsat propriile treburi, mi-a rezolvat într-un sfert de oră dandanaua și mi-a dat aprobarea necesară, într-un E-mail pe care l-am forwardat cu fundiță roșie la furnizorul care făcea deja 13-14.  So there :D

În cazul tocmai descris, numai hărnicia și zelul nu m-ar fi ajutat. Pe de altă parte, vă mai amintiți de Miorlăita Puturoasă? Femeia excela în domeniul socializării, era foarte populară și cei mai mulți o plăceau. Așa stând lucrurile, mult timp i s-au trecut cu vederea și gafele, și lenea, și indolența. 
Până într-o zi, când a fost dată afară. Nu avertizată - dată afară. Șefului de depozit îi ajunseseră la os cele multe și mărunte ale Miorlăitei și faptul că era populară și agreată de majoritatea nu i-a mai fost de niciun folos. Asta ar fi de natură să contrazică pe unii care mi-au spus că, în opinia lor, "reușești mai mult cu muncă mai puțină și cu mai multă socializare, decât cu muncă mai multă și socializare mai puțină". Personal, cred că procentul e de 60-40, pachetul majoritar fiind deținut de muncă.

Prin urmare, întorcându-ne la întrebarea de la începutul acestui post - voi ce considerați că este mai important: munca serioasă sau socializarea? Sau, altfel spus, ce pondere credeți că are fiecare dintre ele?

marți, 11 iunie 2013

Biiiip :D


Tocmai am aflat și tocmai m-am enervat. Concertul lui Andrea Bocelli, care trebuia să aibă loc pe 16 iunie la Bayreuth, a fost anulat pe motiv de vânzare slabă a biletelor. În urma investigațiilor unui ziar regional rezultă că, din întregul turneu, aici a fost vânzarea cea mai proastă.

Evident, explicația organizatorilor a fost cu totul alta - au bălmăjit ceva referitor la niște obligații contractuale ale tenorului, din care cauză trebuie să rămână în Statele Unite cu două zile mai mult decât era planificat, astfel nemaiputând susține concertul programat duminică. Aha, cum să nu. Gogoșile la desert. Un management atât de profesionist ca al lui ar fi bulibășit de maniera asta un turneu european? Om fi având pene pe spate?

Am niște nervi de nici nu mă pot concentra să scriu ca lumea. Ăsta e nivelul culturii în partea asta a Germaniei, după cum se vede. Consumă reality show-uri pentru retardați, râd la glume tembele și nu-i interesează concertul unuia dintre marii tenori ai lumii. 

De fapt, nu știu de ce naiba mă surprinde; spre exemplu, reacția Insipidei Somnoroase, când le-am povestit într-o zi că mă duc la concertul ăsta, a fost aceea de a-și miji batjocoritor ochii, scălâmbând faptul că Bocelli e nevăzător. I-am replicat sec, spunând că altele sunt aspectele care-l fac să fie deosebit, dar nu mi-am făcut nicio clipă iluzii că ar pricepe.

Prin urmare, am nervi (îmi dau seama că mă repet, dar nu vreți să știți ce expresii din filmele lui Tarantino îmi trec prin cap :D Cine e fan Tarantino, știe la ce mă refer). Majori și periculos de mulți - ei, nervii. Nu e ca și cum ar fi fost visul vieții mele concertul ăsta, dar mi l-am dorit, m-am bucurat în perspectiva lui și l-am așteptat din ianuarie, de când am cumpărat biletele. 

La naiba. Cred că ar trebui să ne mutăm :D Altfel stau lucrurile într-un oraș mai mare, cu mai multă deschidere culturală, și am trăit eu însămi destule situații de natură să confirme asta.

duminică, 9 iunie 2013

Misterul zilei de luni


De ce lunea e atât de departe de vineri, iar vinerea atât de aproape de luni?


Răspunsul meu: pentru că Murphy veghează, drăguțul de el :D

Voi ce explicație ați găsi pentru această nedreptate? :))

(nu, întrebarea nu e originală și nu-mi arog drepturi de autor asupra ei. De unde rezultă că problema îi frământă și pe alții :P).

vineri, 7 iunie 2013

Adevărul despre Mozart


De mulți ani Mozart este compozitorul meu preferat, muzica lui dezvăluindu-mi-se mai mult decât a oricărui altuia. În mod firesc, mi-am dorit să-l cunosc cât mai bine, chiar la distanță de sute de ani și prin intermediul unor surse nu întotdeauna corespunzător documentate. 

Intitulată simplu - "Mozart. Eine Biographie", cartea Dorotheei Leonhart, muzicolog și critic de artă, se concentrează asupra omului Mozart și mai puțin a compozitorului, ceea ce o deosebește din start de alte zeci, poate sute, de lucrări pe aceeași temă care s-au scris până acum. La capătul a 365 de pagini, am ajuns la concluzia că singurele aspecte asupra cărora toți biografii sunt de acord se referă la genialitatea lui Mozart și la faptul că a fost înmormântat fără cruce, într-o groapă comună dintr-un cimitir al Vienei.

Caracterul lui Mozart a lăsat, însă, de dorit. Și spun asta cu tot regretul, dar realitatea - confirmată de autoare prin intermediul documentelor și scrisorilor păstrate din acea vreme - o confirmă. Și, din foarte multe puncte de vedere, a fost pur și simplu neghiob. A iubit cu adevărat o singură femeie, iar ea a fost Aloisia Weber, una dintre cele patru fiice ale unui obscur tenor din Mannheim. Familia Weber a fost, indubitabil, blestemul vieții lui Mozart. Dintr-un motiv doar parțial clarificat, a îndrăgit această familie mai mult decât pe oricine altcineva. Iar ei au speculat asta din plin, fiind în esență niște paraziți ignoranți și cu pretenții. Au profitat de el în permanență, l-au tapat de bani - sume imense, de altfel - și el și-a deschis punga la fiecare suspin al Weber-ilor. Bucuros să le poată fi de ajutor, nu s-a gândit nicio secundă la tatăl și sora rămași în Salzburg unde munceau, se luptau cu datoriile și așteptau cu sufletul la gură un cât de mic sprijin financiar din partea lui, nici la mama care-l însoțise în călătorie și pe care o lăsa singură zile în șir, în frig (cărbunii erau costisitori), doar pentru ca el să poate îndestula cu bani familia Weber. 

Părinții lui au murit dezamăgiți de parcursul lui Mozart, dar iubindu-l și neîndoindu-se de el. Mozart nu a fost iubit de ai săi, ci efectiv adorat. Sora lui, Nannerl, și-a pierdut dragostea vieții ei după ce Mozart i-a tocat zestrea și ea nu s-a mai putut mărita cu singurul bărbat pe care l-a iubit. Dar nu l-a condamnat niciodată pe iresponsabilul ei frate pentru asta; fusese crescută în ideea că Wolfgang este un geniu și că toată lumea trebuie să se sacrifice pentru el.

În plan profesional și-a ars toate punțile bătându-și joc de toți cei care l-ar fi putut ajuta, dar care erau mai puțin talentați decât el (adevărul e că nu avea egal, și era foarte conștient de asta). I-a ironizat, i-a jignit, i-a luat în răspăr, dar a venit și ziua când a avut nevoie de ei. Urmarea se intuiește. 

A fost un compozitor genial și unul dintre cei mai prolifici; dar nu se putea pune bază pe el în nicio privință. Se împrumuta în permanență, nu-și onora niciodată obligațiile financiare, nu-și preda la timp lucrările muzicale (uvertura operei "Don Giovanni" a compus-o cu numai câteva ore înainte de premieră, pentru că din neglijență n-o făcuse până atunci; instrumentiștii s-au văzut în situația de-a o interpreta în spectacol la prima vedere, fără absolut nicio repetiție, pentru că nu mai fusese timp!) și, de altfel, nu avea deloc stare să stea la masă și să compună. Își desăvârșea lucrările în minte, asta ținând de latura lui genială; dar nu avea răbdare să le pună pe hârtie. Trebuia ca-n permanență să stea cineva cu el și să-l țină de vorbă, povestindu-i anecdote în timp ce pana lui așternea sute de note muzicale pe portative, fără a avea niciodată nevoie de ciorne.

S-a căsătorit cu sora Aloisiei fără să știe nici el prea bine de ce; Aloisia l-a respins, iar el s-a lăsat dus de val. Konstanze a fost cel de-al doilea blestem al vieții lui, dacă se poate spune așa. Avară, meschină și neiubindu-l absolut deloc, l-a tocat de bani, a mințit și a manipulat pentru a face rost de tot mai mulți bani pentru plăcerile personale, iar din unele documente rezultă că l-a și înșelat. Niciodată maturizat pe deplin și foarte influențabil, Mozart s-a lăsat cu totul în baza ei, iar asta l-a dus la o moarte timpurie și la un somn de veci fără mormânt.  

Un alt mit este că Mozart ar fi fost un compozitor sărac. Dorothea Leonhart insistă în mod deosebit asupra acestui aspect, dar nu vreau să vă scufund în cifre. Voi spune doar atât: transpunând în vremurile noastre încasările lui în guldeni și ducați, vom ajunge la concluzia că într-o anumită perioadă, veniturile lui Mozart se ridicau, în medie, la aproximativ 500.000 de Euro anual.  Atât pe tema "sărăciei" lui Mozart.

A murit, se pare, din cauza unei insuficiențe renale. Konstanze nu i-a fost alături, așa cum mulți biografi înduioșător povestesc; era la băi, cu presupusul amant. Revenită la Viena, a luat decizia unei înmormântări cu costuri minime - 9 guldeni (echivalentul a aproximativ 350 de Euro) a costat înhumarea lui Mozart într-o groapă comună. Cel puțin doi înalți funcționari s-au oferit să suporte cheltuielile unei ceremonii așa cum ar fi meritat un om ca el; soția însă a refuzat acest ajutor. Nici nu l-a însoțit pe ultimul drum.

Ar mai fi multe de povestit, dar cred că m-am lungit deja prea mult. Închei acest post cu un fragment din Recviem - Lacrimosa, o muzică sfâșietor de frumoasă, ale cărei note sunt ultimele scrise de cel care-a fost Wolfgang Amadeus Mozart.



Știind că la ea lucra în clipa morții, "Lacrimosa" mi-l aduce pe Mozart cel mai aproape.

Dragul meu Mozart... :)

Rămășițele lui pământești sunt într-o groapă comună, neștiute de nimeni; dar el, Mozart, este pretutindeni până la sfârșitul veacurilor... prin muzica lui, frumoasă până-n pragul lacrimilor, precum cea din link-ul de mai sus. 

miercuri, 5 iunie 2013

De ce îmi plac unele bloguri medicale


Dacă vă uitați în partea stângă la lista blogurilor mele preferate, veți remarca faptul că două dintre ele aparțin unor medici. Ambii emigrați în Germania, dar asta se trece la capitolul coincidențe. Nu pe filiera asta i-am găsit și nu de asta sunt acolo (în lista mea, that is). Dar din nouă în total, două sunt bloguri de medici și aspectul mi s-a părut oarecum inedit.

Nu mi-am dorit niciodată la modul serios să devin medic, deci nu asta este explicația pentru atracția mea față de genul ăsta de relatări. Cred însă că-mi place felul în care povestesc, amândoi. Nu (se) iau prea mult în serios și prezintă diversele experiențe întâmpinate în gărzi cu un umor pe care cred că doar un medic îl poate avea: negru, fără a fi nici pe departe cinic sau sinistru. Și mai cred că felul lor simplist și curat de-a relata urgențele medicale e de natură liniștitoare, într-un fel.

Îmi place lumea medicală, oricât de superflúu ar suna asta. Iar felul în care o prezintă ei o face cu atât mai atrăgătoare, din punctul meu de vedere. Am urmărit foarte interesată seriale cu subiect medical, am citit cărți pe temă - una din preferatele mele fiind "Doctors", de Erich Segal. Nu vă lăsați induși în eroare de faptul că e autorul romanului de la baza filmului "Love Story", romanul despre doctori n-are nimic siropos în el. E scris însă extraordinar de bine și l-am recitit până aproape l-am învățat pe de rost :D 

Prin urmare, mă declar fanul blogurilor medicale. Condiția fiind să fie scrise pentru muritorii de rând :D adică să nu abunde în informații și termeni de specialitate, pentru descifrarea cărora mi-ar trebui atlasul de anatomie.

PS: un exemplu de vorbă de duh peste care tocmai am dat și care nu putea veni decât de la un medic:
"Calea cea mai rapidă către inima unei femei este prin cateterul venos central".

Dixit! :))
 

marți, 4 iunie 2013

O concluzie pe ziua de azi


Câteodată sunt așa de fraieră, că stau binișor și mă minunez și eu de mine :D 

În (tot mai) necuprinsa mea garderobă se află o pereche de pantaloni primiți cadou și care-mi sunt prea lungi. Cu excepția acestui mic inconvenient, sunt pantalonii ideali - clasici, perfecți în talie, stau foarte bine, mă avantajează, sunt confortabili și ușor de asortat. Tot ce le-ar trebui ar fi un tiv. 

Din motivul ăsta au zăcut în șifonier din octombrie până azi. Nu întrebați, că vă spun din proprie inițiativă: cusutul nasturilor e singura chestiune pe care sunt în stare să o fac în materie de croitorie. Prin urmare, unica posibilitate este așa-numita "croitorie pentru modificări". Văzusem ocazional prin oraș câteva tăblițe în acest sens, dar niciodată n-am fost suficient de deșteaptă să intru și să întreb. Mi se părea cumva peste mână, fără să-mi pot explica nici mie de ce. Iar pantalonii au continuat să zacă în dulap. 

Azi m-am enervat. Vreau neapărat să-i port și dacă pentru asta trebuie să comit actul de vitejie supremă de-a intra într-o astfel de croitorie, so be it!

Înăuntru, o asiatică tinerică. Mă salută foarte prietenoasă, într-o germană ezitantă. Îi explic tărășenia. 
- Sigur că da, mergeți în cabină și puneți-vă pantalonii, ca să le dăm semne.
Zis și făcut. Două bolduri mai târziu, întreb cât costă. Mă pregătisem moral pentru vreo 20 de euro, ținând cont de faptul că în 2010, modificările nu cu mult mai complicate făcute rochiei de mireasă au costat vreo 60 de euro, parcă.
- Șase euro, mă lămurește simpatica mea asiatică.
Am crezut că fie n-am înțeles corect, fie ea a confundat șase cu șaisprezece. 
- Șase, repetă ea parcă amuzată de mutra-mi uluită.
Ok, a doua întrebare-cheie: când sunt gata? Să vezi că-mi zice să vin peste vreo două săptămâni și eu îi vreau cât mai repede, ah de ce n-oi fi venit până acuma...
- Mâine după-amiază, zâmbește ea.

Say what?! Stau cu pantalonii nepurtați de mai bine de juma' de an ca să aflu că se pot modifica în 24 de ore?

Deci da. Uneori mustesc pur și simplu de înțelepciune.

duminică, 2 iunie 2013

Ce (și de ce) mai citesc zilele astea


După ce aseară dădusem în nostalgii de Sandy Belle și Albă-ca-Zăpada, mi-a venit dintr-odată un mare chef de a reciti "Aventurile lui Oliver Twist". N-aș ști exact să vă spun care a fost declicul, dar am stat până spre ora trei dimineața cu Oliver în brațe, fără să simt cum trece timpul. 

A fost una dintre cărțile cele mai îndrăgite în copilărie (aveam vreo 11 ani când am citit-o) și acum, 22 de ani mai târziu, am regăsit-o cu aceeași plăcere. Desigur, de data asta am citit-o în altă cheie, ca să spun așa. Nu m-am mai axat pe întâmplările copilului, ci mai curând pe celelalte personaje, o radiografie dureros de lucidă și, în același timp, absolut savuroasă a funcționărimii britanice din epoca respectivă. Concepția revoltătoare  gen "săracilor trebuie să le dai exact ce nu le trebuie, ca să nu mai vină altădată să ceară" se suprapune peste imagini de-un comic irezistibil, cum ar fi reflecțiile scandalizatului domn Bumble, după ce dă peste doi angajați care se sărută:  

"Săruturi, auzi!, urlă domnul Bumble ridicându-şi mâinile în aer. Păcatul şi răutatea domnesc printre oamenii de jos din acest district parohial, e îngrozitor! Dacă parlamentul nu face nimic în legătură cu acest comportament abominabil, ţara asta va ajunge rău de tot şi caracterul sănătos al omului de la ţară se va pierde pentru totdeauna.
După ce rosti aceste vorbe, intendentul o şterse din prăvălia antreprenorului de pompe funebre, cu un aer trist şi demn."

Imaginându-mi scena și, mai ales, aerul demn al lui Bumble, am chicotit de era să-l trezesc pe soț, care la acea oră - ca un cetățean respectabil ce se află, spre deosebire de yours truly - dormea dus.

Dorindu-mi să rămân cumva în atmosfera British, am început astăzi să citesc "Scrisori de la Londra", de Julian Barnes. Recenzia este foarte promițătoare, nu pot decât să sper că e întemeiată.

Oliver rămâne unul dintre personajele mele preferate, alături de Remi din "Singur pe lume" și Cepelică, puștiul care era de fapt... o ceapă, din "Aventurile lui Cepelică" de Gianni Rodari - o capodoperă, apropo, în care toate personajele sunt fructe și legume. Dăm peste cavalerul Pătlăgică, prințul Lămâie, ducele Mandarină, vicontele Cireșel, mătușa Lubenița, meșterul Strugure, moș Dovleac, avocatul Mazăre, don Pătrunjel și mulți, mulți alții. Un vis perfect al copilăriei, sper că n-ați ratat-o! :)

Chiar așa - care-au fost cărțile copilăriei voastre? Nu că am mai putea da timpul în urmă și să recuperăm eventuale "restanțe", dar.... :)

sâmbătă, 1 iunie 2013

Azi (mai) suntem copii


Pentru copilul din noi, căruia îi doresc să nu dispară decât atunci când noi înșine vom dispărea:



Pentru mine a fost cel mai drag desen animat de după Revoluție.  

Și ca un mic bonus, prințesa pe care am iubit-o cel mai mult:


Voi ce desene animate păstrați în suflet? :)