Oscar 2022: foarfecele au cedat nervos pe covorul roșu

Cu o oarecare întârziere, iată-mă-s cu foarfecele. Da, la plural, că mi-am adus două. După ce m-am uitat la poze, am hotărât că una singură n-ar fi fost de-ajuns.

Să scurtăm așadar introducerea și să le punem la treabă, simpaticele de ele ✂ ✂.

Începând într-o notă ceva mai neutră, am citit multe opinii favorabile despre ținuta marii câștigătoare a serii, Jessica Chastain. Eu, fiind cel mai probabil lipsită de simț artistic pe persoană fizică, am avut senzația că și-a ales rochia din Dragonul Roșu.

Prea lucios, prea pastelat, prea înzorzonat la poale. Partea de sus m-a făcut să mă gândesc la o sirenă care s-a hotărât să renunțe la coada de pește.

Dacă m-aude Will, es belida la situasion 🙄, dar cred că o să-mi tocesc o foarfecă numai pentru rochia mormanul de material pentru care a optat Jada Pinkett Smith.

 

Mă tot uit la poză și nu pricep. De ce-ai alege o creație atât de amplă și de... degeaba? Îmi place culoarea, dar atât. În fine, m-aș fi întrebat și de ce-ar concepe un designer așa ceva, însă e prea devreme să fluier în biserică, abia mi-am făcut încălzirea 😀.

Trecând de la o extremă la alta, dacă mai sus avem risipă de material, Kristen Stewart a ales taman opusul. Și prost a ales.

De ce s-ar duce în pantalonași scurți la o festivitate care avea șanse să reprezinte cel mai grandios moment din cariera ei (fusese nominalizată pentru Cea Mai Bună Actriță într-un rol principal)? Iată o întrebare care va rămâne fără de răspuns, of of, măi măi 🙄.

Draga mea dragă, Olivia Colman, este o actriță pe care niciun epitet nu e suficient de expresiv pentru a o descrie și e o plăcere să-i asculți discursurile pline de spirit și de umor, dar în ceea ce privește moda... hai să spunem că nu constituie punctul ei forte.

Rochie de nașă la nunta de la căminul cultural din Cocârlate, mâneci fluturânde pe care nu pot să nu mi le imaginez muiate în vreun fel de sos 🙈, coafură de parcă s-a pieptănat cu tridentul lui Poseidon. Nu e cea mai groaznică ținută din lume - au fost destule mult mai rele, după cum veți vedea - însă mai are mult până departe. Foarte mult.

Nicole Kidman e o femeie superbă și alegerile ei vestimentare pentru covorul roșu au fost mai totdeauna reușite. Au fost.

Nu pricep ce se vrea moștofleocul ăla din talie (cred că tocmai am inventat un nou cuvânt 👀), dar în ce mă privește e proverbiala nucă-n perete. Iar trena e un fel de nici cal nici măgar, o bucată de mătase fără personalitate și fără formă, pe care-o târâie după ea ca un fel de apendice de care n-ai cum să scapi.

Eh, și cu asta am cam isprăvit cu ținutele ”călduțe”, puneți-vă centurile de siguranță că trecem la chestiunile hard core.

Nu e Morticia Adams după o lună în Vaslui, în caz că vă-ntrebați. Este Maggie Gyllenhaal, care fusese și ea nominalizată (pentru Cel Mai Bun Scenariu Adaptat). Dacă ar fi câștigat, cred că nu mai ieșea nimeni pe scenă fără o funie de usturoi la gât.
De ce te-ai sluți în halul ăsta, cu o culoare de păr total neadecvată nuanței pielii, o coafură de zici că abia te-ai rostogolit din pat și-un machiaj din categoria ”mi-a zâmbit din criptă”? 😳 De rochie nu mai zic nimic (nu c-ar fi fost ceva bun de zis), sunt traumatizată, plec în lumea largă.

Pesemne că Tracee Ellis a avut prea puțin material la dispoziție și s-a hotărât să economisească. Fix de unde nu trebuia.

Nu vreau să-mi imaginez cum ar fi fost dacă ar fi făcut o mișcare prea bruscă. Sau dacă ar fi inspirat prea adânc.

Michelangelo se răsucește-n mormânt, Leonardo da Vinci își smulge firele din barbă și Botticelli se dă cu capu' de pereți.

De ce ar concepe un designer o rochie cu imprimeu renascentist (pictura reprodusă e "Madonna del Prato" de Rafael) ? Ca s-o poarte Eva von Bahr, d'ohhh. Nu, nu-mi pot imagina de ce-ar alege cineva - oricine - să poarte chestia asta, cu atât mai mult la cel mai mediatizat eveniment cinematografic al anului. Dar în fine, nu înțeleg nici de ce s-ar accesoriza cu o poșetă în formă de cap 🙄. Adică-mi dau seama că era în asentimentul rochiei, dar totuși... e un cap. Pfff, nimic nu înțeleg, sunt ceva de groază.

Nu auzisem până acum de Julia Vernon. Bag seama că nu pierdusem mare lucru. Ah, ba nu, stai că de fapt o cunosc de undeva. De la aprozar. Sau de pe ”ștrase”.

N-aș ști să spun de ce, dar mă uit la femeia asta și nu mă pot hotărî de ce (sau de cine) îmi amintește: de Viorica Dăncilă sau de-o patroană de bordel? Cum ar spune nenea Iancu: domnilor, din această dilemă nu putem ieși!

Hait, am găsit-o pe Morticia. Dă probe la ”Amintiri din Casa Morților”, sau ceva.

Foarfecele mele și-au dat demisia când au văzut învălătuceala aia. Au zis că au și ele demnitatea lor și dacă nu mă-nșel le-am auzit clămpănind ceva despre sindicat și drepturile foarfecelor. Poftim, Billie Eilish, acum ce fac eu în situația asta, aud? 🧐

În final, vă las cu Penélope Cruz. Mi-a plăcut foarte mult, o oază de normalitate și eleganță printre atâtea ciudățenii de natură să atragă atenția și să șocheze.

Uitându-mă la ea, îmi spun: iată, nu e deloc greu să arăți senzațional pe covorul roșu: o rochie frumoasă, cu o croială clasică și fără elemente dubioase, accesorii prețioase și de bun-gust, o coafură simplă, dar nu atât de simplă încât să dea impresia de neglijență și gata, mai mult nu trebuie. Altora de ce nu le-o ieși? Nu-i ca și cum n-ar avea toate opțiunile la dispoziție...

O țară arde și Oscarurile se piaptănă (cu pumnii)

Aici ar fi trebuit să fie o postare despre ținutele de pe covorul roșu, dar o amânăm pentru mâine, fiindcă mă arde să mă exprim (și eu, alături de foarte-foarte mulți alții) pe tema ”palma de pe scenă”. 

Povestea o știți, probabil. Prezentatorul ceremoniei de decernare a premiilor Oscar, Chris Rock, a făcut o glumă deplasată la adresa soției lui Will Smith, care suferă de o afecțiune numită alopecia, în urma căreia și-a pierdut aproape tot părul. Will Smith a râs mai întâi de glumă, apoi s-a gândit mai bine, s-a urcat pe scenă și mi ți l-a trăznit pe prezentator de să-i mute falca și mai multe nu. După care s-a rățoit ”keep my wife's name out of your f***cking mouth!”, într-un elan de bărbăție și de ”nu te lua de nevastă-mea, bă”. Pesemne uitase că râsese la glumă, cu numai câteva clipe mai devreme. În fine, detalii 🙄.

 

Incontestabil, a fost ”momentul serii”, nimeni n-a mai discutat despre altceva, în paranteză fie zis Will Smith a luat un pic mai târziu și Oscarul pentru Cel Mai Bun Actor, numai că ce să vezi, nimeni n-a vorbit despre asta și nici că va vorbi. Oamenii vor reține, pe bună dreptate, că Will Smith l-a pocnit pe prezentator, nu că a primit cel mai râvnit trofeu al cinematografiei mondiale.

Bun, acestea sunt faptele. Ca de obicei când e vorba de situații controversate, lumea s-a împărțit degrabă în două:
- ”bine i-a făcut, pfuai de mine, dacă era nevastă-mea își culegea dinții de pe jos”;
- ”oameni buni, nu se faci să sari la bătaie-n public, că nu ești Ghiță Smardoiul, problema se putea gestiona altfel”.

Personal, mă regăsesc în cea de a doua categorie. Oricât de mitocănească a fost ”gluma” - căci a fost de-o mitocănie impardonabilă, în privința asta nu există nimic de dezbătut - nu te-apuci să-ți faci de unul singur dreptate cu pumnii. Și în niciun caz un asemenea comportament nu ar trebui glorificat drept ”și-a apărat soția bolnavă”. Da, Jada Pinkett Smith suferă de o boală traumatizantă, însă poate că soțul ar fi trebuit să se gândească la asta înainte de-a se hlizi la glumă. Cred că o apostrofare de pe scaun - ceva mai diplomat formulată decât ce-a zis el, dar categorică - ar fi fost absolut suficientă. Eventual ar fi putut spune ceva gen ”îmi voi aminti să fac o glumă la fel de amuzantă dacă soția lui Cris Rock va suferi de vreo boală”. Ar fi fost soțul care a luat atitudine protejându-și soția, păstrându-și în același timp și bunul simț. Și ar fi ieșit din povestea asta ca un erou. Așa, a ieșit doar ca un golan bătăuș.

Niciodată, în absolut nicio circumstanță, violența nu trebuie prezentată ca mod de soluționare a unui conflict. Nu lovim, când avem alte posibilități de-a reacționa la ceea ce ne deranjează (excludem aici cazurile de legitimă apărare, sau cele în care vezi un om sau animal agresat și trebuie să intervii pentru a opri agresiunea. Nu s-a pus problema de așa ceva în contextul despre care vorbim). Chris Rock a zis o porcărie, Will Smith a râs, nevastă-sa s-a schimbat la față, el s-a prins că trebuia să se simtă ofensat și a decis să dreagă busuiocul așa cum o lume întreagă a văzut.

Ce-a rezolvat? A făcut uitat momentul penibil al glumei? Nu. S-a simțit nevastă-sa mai bine după aia? Mira-m-aș. Cum spuneam mai sus, va rămâne în amintire drept ”ăla care l-a pocnit pe prezentator”, nu ca urmare a statuetei câștigate. Și exact așa merită. Ironia supremă fiind că, prin asta, l-a transformat pe Chris Rock în victimă, deși unica victimă a fost Jada Pinkett Smith.

Cât despre toată lumea care-i găsește scuze... nici n-am cuvinte, sincer vă spun. E război în Europa, vedem zilnic imaginile masacrului, condamnăm violența cât ne ține gura, facem campanii peste campanii de prevenire și combatere a violenței, iar apoi ne grăbim să-l luăm în brațe pe unul care, la un eveniment de maximă audiență, face un astfel de gest. Deh, e actor celebru, nu se pune.
Na bravo, ce-ar mai fi de zis. Felicitări pentru consecvență, sau chelcășoz 🙄.

PS: am citit și opinii potrivit cărora momentul a fost regizat de la cap la coadă. Nu sunt de acord. Adică nu-mi închipui că ăia doi ar putea fi, totuși, chiar atât de proști.

Trei cărți de Stephen King (și tot atâtea recomandări)

Pentru astăzi mi-am propus să trec în revistă trei cărți de Stephen King pe care le-am citit în ultimele luni și care m-au determinat, fiecare în parte, să-mi doresc să citesc tot mai mult de acest autor, pe care îl găsesc pur și simplu fabulos. Mi se pare de necuprins cu mintea cum poate fi un scriitor atât de prolific, fără să facă vreun moment rabat de la calitatea scrierii sau ingeniozitatea intrigii.

Alegerea pozei cu el - un screen shot de pe contul său de Twitter - nu este, desigur, deloc întâmplătoare 🙂 (dați click pe imagine pentru a o vizualiza mai bine).

În primul rând țin să spun că, din punctul meu de vedere, scrierile sale nu sunt de natură să te înspăimânte, sau în orice caz nu într-atât încât să nu poți termina o carte (dar dacă totuși s-ar întâmpla, eu personal cu atât mai mult m-aș încăpățâna să termin povestea, de vreme ce a reușit să-mi inducă asemenea senzații. Închid paranteza). Și zic asta după ce am citit unele dintre cărțile considerate cele mai cumplite, cum ar fi ”The Shining” sau ”Orașul Bântuit” (partea întâi, căci există și partea a doua, în care tocmai sunt cufundată zilele astea).

Romanele sunt absolut senzaționale și, cel puțin în ceea ce privește ”Orașul Bântuit”, cu niște descrieri atât de pătrunzătoare și pe care le percepi ca fiind atât de reale, încât pe alocuri ți se face greață la propriu, dar cred că teama este indusă în principal de elementele de ordin vizual. Bunăoară, filmul ”The Shining” mi se pare mult mai terifiant decât romanul, care este excelent scris, dar în ceea ce mă privește deloc înspăimântător.

”Orașul Bântuit”
Nu mă pot hotărî în ce categorie să încadrez acest roman. Sunt tentată să spun că este un roman despre copilărie; despre inocența idilelor de adolescență; despre caramaderie, despre relațiile și complicitatea dintre copiii care locuiesc într-un oraș mic de genul ”toată lumea cunoaște pe toată lumea”, fapt care vine deopotrivă cu avantaje și dezavantaje; despre părinți abuzatori (deloc întâmplător, cred, în cartea asta toți părinții își schingiuiesc copiii, psihologic și nu numai); și mai ales, este un roman care vorbește despre demonul ascuns în fiecare dintre noi. Nu în sensul că ne-ar face oameni răi, ci ”trezește la viață” cele mai ascunse temeri ale fiecăruia, apăsând exact acolo unde doare mai tare.

Și nu în ultimul rând, este despre un ucigaș de copii - o creatură supranaturală care li se înfățișează acestora de cele mai multe ori sub chipul unui clovn cunoscut sub numele de Pennywise. Fiind, cum spuneam, o reflecție a temerilor fiecăruia, își poate schimba forma sub care le apare, adaptându-se. Chestia asta mi-a amintit de ”bong-ul” din ”Harry Potter”, care tot principiul ăsta, dacă pot spune așa, îl are la bază.

Sigur că percepția mea este una subiectivă, dar mi se pare că Pennywise reprezintă un fel de alegorie, menită să atragă atenția asupra faptului că răul suprem este înșelător și de multe ori, recunoscut ca atare numai atunci când e prea târziu. Practic, Pennywise se hrănește cu teama copiilor abuzați de părinți și cu amintirea traumelor induse de aceștia. Șapte copii - șase băieți și o fată - în vârstă de 11 ani reușesc să-l neutralizeze temporar, însă după 27 de ani el se întoarce, hotărât să-și ia revanșa. Cumva și asta mi-a amintit de ”Harry Potter”, respectiv de Lordul Voldemort.

Este un roman descriptiv, cu asocieri de cuvinte inedite și inducătoare de senzații puternice. ”O broască râioasă, de un alb toxic şi viermuitor, îi căzu din gură şi se rostogoli pe pământ. (...) Boţul gelatinos al nasului căzu înăuntru, dezvăluind două canale roşii de carne crudă pe care Eddie le cunoştea din coşmarurile lui. Părul i se înăspri şi i se trase înapoi de pe tâmple, devenind o urzeală albă. Pielea putrezită a frunţii se despică, dând la iveală osul albicios acoperit de o substanţă mucilaginoasă, ca lentila înceţoşată a unei lanterne”.

Personal, am simțit cum ceva se chircește în mine citind chestia de mai sus (care se regăsește în volumul al doilea; dar primul e scris în exact același stil). Din punct de vedere scriitoricesc, mi se pare o operă de geniu. Am ”galopat” primul roman și acum m-am desprins cu greu de al doilea, pentru a mă așeza să scriu postarea asta. Filmul e pe Netflix, cred că mă aventurez cât de curând. 

”Străinul”
Pentru mine, cartea asta a fost surprinzătoare din mai multe puncte de vedere. Fără a putea spune că mi-a înșelat așteptările (nici vorbă de-așa ceva), într-un fel m-a păcălit. Judecând după felul în care începuse - o crimă oribilă, comisă într-un orășel idilic - mă așteptasem la un ”whodunnit”, o intrigă polițistă fără îndoială complexă, dar nu mai mult de atât. 

Faptul că m-am înșelat cât se poate de tare poate fi scuzat de faptul că nu-l cunosc suficient de bine, încă, pe Stephen King 🙂.
Ceea ce părea la început un caz foarte simplu se complică atunci când suspectul arestat nu numai că are un alibi imbatabil, ci pare să se fi aflat, pur și simplu, în două locuri diferite în același timp. Practic, exact dovezile care-l incriminează fără dubiu sunt aceleași care-i dovedesc nevinovăția. Tot fără dubiu.
Mi se pare fascinant felul în care autorul își ”îndrumă” cititorii spre deznodământ, căci pe măsură ce citești începi să fii tot mai încredințat că e ceva suprarealist la mijloc. Împletirea dintre realitate și supranatural decurge firesc, cu aerul că e(ra) ceva de la sine înțeles... deși cartea începuse într-un chip cât se poate de teluric.
Aceasta a fost una dintre surprize; o alta a fost cât de tare m-a prins povestea, și-acum vă poftesc să nu râdeți de mine. Pasămite am citit cartea asta în februarie, pe parcusul celor câteva zile petrecute la socri și nu de puține ori trecuse de miezul nopții și eu încă citeam.
Eh, ce voiam să spun. A fost pentru prima dată după multă vreme când am descoperit că am ceva rețineri în a străbate casa (noi dormeam în ultima cameră) pentru a mă duce la toaletă, în liniștea absolută și întunericul total în care erau cufundate toate camerele.
Da, știu cum sună chestia asta 🙂. Nu pot spune decât atât: doamnelor și domnilor, Stephen King.

”Lucruri prețioase”
Din punct de vedere atât al scriiturii, cât și al întorsăturii pe care o iau lucrurile, romanul acesta mi s-a părut cel mai bun dintre cele trei despre care v-am povestit astăzi. Și având în vedere ceea ce am scris despre celelalte două, cred că asta spune foarte multe 🙂. 

 

Într-un orășel - tot mic, tot genul ”toată lumea cunoaște pe toată lumea” - se instalează un negustor al cărui magazin, din punct de vedere al obiectelor expuse la vânzare, s-ar putea încadra în categoria ”talmeș-balmeș”.
Jetoane de baseball, păpuși, obiecte decorative din sticlă colorată, undițe, amulete, poze cu diferite celebrități în vogă, ochelari de soare, vaze de porțelan... Tot soiul de nimicuri, pe care proprietarul magazinului este bucuros să le vândă amatorilor la preț de chilipir (”fiecare plătește numai atât cât poate”), însă de fiecare dată le solicită să-i facă unui alt locuitor din oraș ”o mică glumă”.

Un băiețel care era în culmea fericirii că putuse cumpăra cu doar câțiva dolari un jeton de colecție pe care și-l dorea de ani de zile primește sarcina de-a zvârli cu noroi în rufele puse la uscat ale unei doamne și de a-i sparge și geamurile casei.
O doamnă cumpără o amuletă care se dovedește a avea un efect miraculos în alinarea durerilor atroce de mâini, pe care le avea din cauza artritei. Pe lângă suma de bani nesemnificativă pe care o plătește, trebuie să lase o scrisoare undeva unde să fie găsită de o anumită persoană.
Un domn cumpără o undiță performantă, care-i amintește de tatăl său și de anii fericiți ai copilăriei. Desigur, în preț este inclusă și o ”mică farsă” pe care trebuie să i-o facă unui alt localnic.

Fiecare achiziție este de neprețuit pentru cumpărător, care e pregătit să facă orice pentru a rămâne în posesia sa. Fiecare dintre obiecte aduce cu sine suferință, dezastru și moarte.

Romanul este de fapt o parabolă, sau cel puțin așa l-am perceput eu. Mintea noastră e cea care ne ține captivi și putem fi lesne manipulați de propriile gânduri, trăiri și sentimente.
Jetonul băiețelului era de fapt un carton murdar și rupt.
Amuleta era o bucățică de fier ruginit.
Undița japoneză era un băț de care atârna o ață.
Oamenii au văzut ceea ce voiau să vadă. Pe fiecare dintre ei, propria minte și propriile obsesii i-au trădat.

E o poveste care m-a pus foarte mult pe gânduri. Oare am și eu un ”lucru prețios”? Ce aș fi dispusă să fac pentru el? Cât de departe aș merge?

Ca scriitură, este cel puțin la fel de intens și pictografic precum ”Orașul Bântuit”; de fapt, cred că acesta e stilul lui King, doar că pe mine continuă să mă fascineze de parcă l-aș descoperi pentru prima dată.
”Noroiul i se desprinse din palme în flegme lungi şi maronii care se împrăştiară în evantaie înainte să lovească cearşafurile fluturânde. Se împroşcă pe ele în parabole şiroitoare, vâscoase.”

Încheind acest (lung) articol, vă recomand cu entuziasm aceste cărți, dacă nu le-ați citit încă. Nu vă vor speria. Vă vor fascina. Cât despre mine, mă duc să văd ce mai pune la cale Pennywise... 🤡.

Mostre de comunicare internă sau cum mi-au decorat colegii biroul

Printre (multe) altele, vă rămăsesem datoare cu o poveste despre decorațiuni interioare - mai precis, despre felul în care colegii mi-au decorat biroul în timp ce eu eram la interviul de evaluare pentru anul trecut.

După cum veți vedea, colegii mei sunt deopotrivă răbdători și creativi. Nu că ar fi vreun pericol să-i las eu fără materie primă, ceea ce de asemenea se va vedea. 

Așadar, când am revenit după aproape două ore de absență, am găsit după cum urmează.

Monitoarele:

Biroul propriu-zis:

(am ”blurat” niște înscrisuri, din motive de confidențialitate. Dar imaginea e concludentă, oricum 😀). 

Și-acum, detalii. Cu legendă cu tot, că suntem oameni serioși, nu ne-ncurcăm cu howdoyoudo.
(Precizare: cele mai multe dintre ele sunt scrise în engleză pentru că aveam în vizită câțiva colegi de la Paris și să-nțeleagă și ei).

Așadar. Aceasta e rigla mea.

- pe ”Dear” ăsta o să-l mai vedeți o dată, se regăsește și pe birou. Pasămite asta e formula de adresare a clientului meu principal - indiferent cui se adresează, el scrie tacticos ”Dear”, fără prenumele destinatarului. Când îți deschizi Outlook-ul și vezi 15-16 mesaje trimise într-o oră (da, într-o oră), care-ncep toate cu ”Dear”, simți așa cum adie un vânticel de ”mă lovește damblaua” 🤯. Acest sentiment este împărtășit și de colegii care-mi fac backup pentru clientul ăsta atunci când eu sunt în concediu.
- ”you son of a b****!!!” este modul meu uzual de comunicare cu diverși clienți. Desigur, ei sunt într-o desăvârșită necunoștință de cauză în legătură cu acest aspect 😇.
(Unul dintre superiorii mei mi-a spus nu demult ”ești foarte echilibrată și calmă în mail-uri, fără să se simtă că ești enervată chiar dacă ai avea toate motivele, și transmiți siguranță”. Păi da, am mustăcit eu, pentru că mă exorcizez înainte de-a scrie :)))))).
- În cea de-a treia imagine sunt eu (cică). Amenințând cu rigla. Da, mai fac și de-astea. Deocamdată m-am rezumat la amenințări.
- ”Böse Greta” se traduce ”Greta cea rea”. Nu-mi pot închipui de ce 🙄.

În continuare, să disecăm câteva dintre bilețelele găsite pe birou.

- 50 de Euro e taxa mea pentru orice informație pe care o furnizez. Așa am decis, cu de la mine putere. Evident că n-am primit-o niciodată, ceea ce nu mă împiedică s-o revendic ori de câte ori un coleg întreabă ceva și eu sunt în măsură să-i răspund.
(Glumesque, silvuple).
- ”That B” - asta e simplă. A se vedea mai sus.
- Chestia cu agresivitatea a rămas de pomină de când cu bluza psihedelică.

- V-am zis că-l regăsiți pe ”Dear”.
- Al doilea cred că n-are nevoie de prea multe explicații :)).
- ”With sugar on top” e inspirat din ”Pulp Fiction”. Sper că nu mai există nimeni care să nu fi văzut filmul ăsta, capodopera absolută a lui Tarantino (dar dacă totuși da, vă conjur, vedeți-l. O să mă pomeniți). Mr. Wolf constituie o prezență constantă în biroul nostru 😀.

Asta e crème de la crème, au decis colegii. Deviza Gretei, au conchis tot ei. 

După ce-am reflectat câteva secunde, le-am dat dreptate. Faptul că-mi las clienții în viață este cea mai grăitoare dovadă a iubirii ce le-o port 🙄.

- Prima dintre ele e cu trimitere clară la tiza mea, mamzel Thunberg. După cum probabil știți, există gif-uri și meme-uri cu expresia asta.
- Ceva de corazón ❤️.
- ”B**** behave!” - nici ăsta nu are nevoie de prea multe explicații. Probabil nu degeaba s-a ajuns la concluzia că sunt agresivă 😂.

În apărarea mea, îngăduiți-mi să vă reamintesc de însemnele de pe monitoare. Lumea mă iubește, cu agresivitatea (neconfirmată 😛) și cu rigla mea galbenă cu tot.

Edit: reflectez dacă să-mi comand un tricou cu "I love my customers. I don't kill them". L-aș putea purta la viitoarele întâlniri cu simpaticii mei clienți 🤔. 

Salată de weekend (49)

Cred că anticipez ce-o să spuneți: ia te uită la ea, după ce ne lasă pe sec o săptămână, tot pe salată ne ține. Mno, adevăru-i că aveți dreptate. Dar tot la fel de adevărat e că, la cum m-am simțit în ultimele zile (care-au culminat astăzi cu o infernală durere de cap juma' de zi, cum de foarte puține ori îmi amintesc să fi experimentat), mă bucur că sunt îndeajuns de funcțională încât să pot scrie și atât.

Nu c-aș avea cine știe ce ingrediente, dar știți cum e, decât deloc...

1) Specia de metrou. Îi văd cam în fiecare zi și tot nu se poate spune că m-am obișnuit. Ba cumva chiar invers: de ce trece timpul, de ce mă enervez mai rău.
Metroul intră în stație, aștepți să coboare lumea și dai, civilizat, prioritate celor care sunt înaintea ta. Eh, numai că foarte mulți dintre ei par să fi ajuns la concluzia că le-a cumpărat tac-so metrou, drept pentru care acesta le aparține. Pășesc înceeeet, agaaaleeee, uitându-se în jur pătrunși de importanța deciziei: oare pe care dintre locurile libere să se așeze? Tu aștepți în spatele lor, că nu e politicos să dai buzna peste ei. Între timp, pe alte uși intră pasageri ceva mai hotărâți, care ocupă toate locurile disponibile. Evident, cei cărora le-a cumpărat tac-so metrou își găsesc și ei loc - numai tu, care-ai așteptat în spatele lor așa cum cere bunul-simț, nu mai găsești nimic liber.
Desigur, nu e ceva de viață și de moarte, însă e un detaliu care devine cu atât mai agasant cu cât se repetă din ce în ce mai des - ținând cont de faptul că eu merg zilnic vreo 50 de kilometri cu metroul dus-întors, deci nu e taman o călătorie scurtă. 

2) Au căpiat (și) nemții, mai precis a ajuns și aici criza de ulei. De vreo două săptămâni nu mai găsim nicăieri ulei de floarea-soarelui, și nici de rapiță. Iar când zic ”nicăieri” mă refer la faptul că am căutat în vreo 5 supermarketuri diferite și am încercat inclusiv online (comanda a fost stornată, pe motiv de stoc indisponibil).
Nu se mai găsește decât ulei de măsline și de cânepă. Apropo, până acum habar n-avusesem că există ulei de cânepă. M-am interesat dacă e din ăla care te face să devii high, dar am aflat că nu e - drept pentru care nu mă interesează 🙄.

3) Social Media a luat foc din cauza gecii de 13.000 de euro purtată de descreieratul de Putin la evenimentul de vineri la care-au luat parte, zice-se, vreo 200.000 de persoane. Mai să tragă pe roată producătorul și alta nu. Am aruncat și eu un ochi pe site-ul Loro Piana și-am ieșit rapid de-acolo, buimacă și dând din cap a ”mare e Grădina și mulți fac geci prin ea”. Adică văzusem inclusiv o haină la 28.000 de Euro, ca să fie clar despre ce vorbim.
”Face haine pentru oameni necinstiți, pentru criminali, niciun om care muncește nu și-ar permite asemenea geacă!” s-au zburătăcit ei. Îu. Să ne-nțelegem, Putin e un criminal scelerat, pentru care nicio pedeapsă nu poate fi pe măsura crimelor. Dar dacă de exemplu Al Pacino ar vrea să-și cumpere o geacă de-asta, și-ar permite la orice oră - și nu înseamnă că nu a muncit cinstit pentru banii ăia. A presupune din start că un om bogat și-a făcut averea prin fărădelegi e o idee preoconcepută, care nu-și are locul într-o lume civilizată.

Cam atât, deocamdată. A fost o săptămână săracă în evenimente, dar cred că noi, cei care putem spune asta, suntem foarte norocoși - tocmai datorită acestui fapt.

Nu am titlu pentru postarea asta

Nu tocmai surprinzător, eu m-am cam afundat în depresii. Zilele se măsoară în refresh-uri pe site-urile de știri și oricât ai încerca să-ți distragi atenția, nu poți face abstracție de ceea ce se petrece în Europa. Oamenii mor, viețile se sfărâmă, destinele se destramă, casele și agoniselile de o viață se transformă în moloz. Mă uit pe Twitter și nu scap de senzația că urmăresc o ecranizare după vreun roman de Sven Hassel. Cât mi-aș dori să fie doar un film. 

M-au rupt imaginile cu copiii morți, deși recunosc că m-am ferit de ele, dar cele pe care am apucat să le văd....
Mi-au făcut sufletul praf pozele cu refugiații care într-o mână duceau o sacoșă cu ce apucaseră să ia înainte de a fugi și în cealaltă mână un cățel sau o pisică.
Dar ceea ce m-a frânt și m-a făcut să bocesc necontrolat a fost o discuție cu tata, care mi-a povestit că inclusiv la Roman au ajuns câțiva refugiați din Ucraina, care au fost cazați la o pensiune. Coborând la masă, au comandat sfioși doar o ciorbă de cartofi. ”Să știți că avem bani!”, au spus ei. Desigur, proprietarii pensiunii le-au adus ce aveau mai bun de mâncare și nu le-au luat niciun ban. Dar pe mine, povestea asta m-a frânt. Voiau doar o ciorbă de cartofi, bieții oameni. Și au spus că au bani, ca să nu se creadă că...
Taică-meu avea lacrimi în voce povestindu-mi asta. Iar el nu e deloc un tip impresionabil.
”Și-ți dai seama că, și-n cazul fericit în care toți din familia lor supraviețuiesc și se vor reuni cu ei, mulți dintre oamenii ăștia vor găsi în locul casei lor, o groapă?”.
....
Știu că ar trebui să încerc să mă detașez, dar mi-e aproape imposibil. Nenorocirea care s-a abătut peste acest popor e atât de năprasnică, încât nu văd cum s-ar putea detașa cineva.
Încerc să citesc, dar nu mă pot concentra. Nici de seriale nu-mi arde, adică nu de început vreunul nou; mai ”răsfoiesc” Suits, neavând dispoziție pentru nimic altceva.

Azi am fost într-o mică excursie la Lüneburg, un orășel simpatic la vreo 60 de kilometri de Hamburg. În centru, un concert pentru cauza ucraineană. Oamenii ascultau muzică, aplaudau și donau bani - fie cash în cutiile puse la dispoziție, fie prin intermediul unei aplicații.

Undeva în Lüneburg. Un desen reprezentând steagul Ucrainei, lumânări și candele consumate.

Noi, oamenii de rând, nu putem face prea multe.

Să-i ajutăm pe cei care-au fugit prin ploaia de bombe și de gloanțe.
Să protestăm contra războiului.
Să donăm.
Să ne rugăm.

Asta a fost în Hamburg săptămâna trecută, iar protestele continuă să fie organizate în toate marile orașe. Mă bucur să văd solidaritatea, dar pe de altă parte am așa un sentiment de zădărnicie... Poate și pe fondul stării depresive pe care o am, nu știu.

După cum nu știu nici ce să mai scriu. Aveți grijă de voi.

Despre un proiectil inedit și raționalizarea energiei sau hai să (mai și) râdem de ruși

Zilele sunt tot mai apăsătoare pe măsură ce timpul se scurge și războiul nu pare a se apropia de sfârșit, dar în ciuda acestui lucru nu poți să nu te amuzi puțin (sau puțin mai mult, despre râs știindu-se că poate fi și o descărcare nervoasă), când dai peste știri precum cele de mai jos.
Cel mai probabil le-ați citit deja, dar nu-i bai, poate mai râdeți o dată. Că și-așa multe motive de râs nu avem în perioada asta...

La categoria ”muniție anti drone”...

După cum vedeți e de pe Twitter, nu știu dacă e confirmată, dar nici absolut de neînchipuit nu mi se pare că este. Cu atât mai mult cu cât doamna care a postat are funcția de ”Head of Ukraine's Center for Strategic Communications and Information Security”. Războiul ăsta e atât de stupid, de lipsit de sens și de ilogic încât nu e imposibil ca o cetățeană aprigă să fi trăznit exemplar cu borcanul de castraveți murați în elicele dronei rusești, de-or fi sărit patruj'demii de bucăți din ele. Ba o fi zis și vreun ”idi nahui”, cu pe deplin justificat năduf.

Pe Facebook s-a râs, desigur, copios. Câțiva au avansat propuneri gen butoiul cu varză. Una cu pământul mi ți-ar face o dronă. Și cred că niciun eventual tanc n-ar scăpa nevătămat după întâlnirea cu asemenea proiectil. Nu mai zic de impactul olfactiv, leșină rusnacii pe zeci de kilometri pătrați în jur.
Alții au dat-o cu interpretarea simbolică și au concluzionat că *virgulă* castravetele e simbol falic, prin urmare foarte adecvat contextului 😂.

La categoria ”Mr. Bean pe front”...

Nici asta nu e confirmată, dar ce bine-ar fi să fie reală. Bună pentru descrețit frunțile și-ar constitui un indiciu grăitor pentru IQ-ul soldaților ruși.

Deci vă dați seama? Ăia au cugetat adânc strategia și-au decis să se-nghesuie-n lift ca s-ajungă pe acoperișul unei clădiri de unde să cerceteze zona, iar ucrainenii au întrerupt curentul și i-au blocat înăuntru 😀.

Are sens, dacă stai să te gândești. Curentul devine tot mai scump, se preconizează șocuri pe piețele energetice în perspectiva proiectatelor sancțiuni ale Statelor Unite, băgați-vă mințile-n cap, măi băieți 🙄.

Dă, Doamne, pace...

Dacă alegem un mărțișor pentru astăzi, cred că pe acesta ar trebui să-l purtăm. Orice alte cuvinte sunt de prisos. 

 

Nu vă pot ura o primăvară frumoasă. Nu (mai) poate fi frumoasă, nu primăvara aceasta. Dar poate fi, sper, cu pace. Și asta ne doresc nouă, tuturor.