joi, 27 ianuarie 2011

Cinci clipe din viata mea (I): un autograf de la Francis Ford Coppola


S-a intamplat acum sase ani. Cred ca trecuse de ora 4 dupa-amiaza, parca intr-o joi. Eram la birou, lucram si incercam sa nu ma gandesc la niste probleme pe care le aveam si despre care aflasem cu doar vreo saptamana in urma. Nu prea ma puteam detasa, dar imi placea foarte mult serviciul pe care-l aveam si atmosfera de la birou, asa ca reuseam sa mai uit de-ale mele. Iar ziua parea sa fie una absolut banala. Pana cand a sunat telefonul.

Era o amica de-a mea. „Auzi, poti sa fii intr-o ora la UNATC?” As fi putut, dar, vorba bancului, ce se da? „Vine Coppola”.

Prima mea reactie a fost din categoria „ca-n filmele cu prosti”. „Da? De ce?”. Aveam sa aflu nu peste mult timp. Venise in Romania in scop profesional (pentru a se documenta in legatura cu posibilitatea realizarii unui film) si, satul de clasicele conferinte de presa, luase decizia de a participa la o intalnire cu studentii de la UNATC, pentru a raspunde intrebarilor acestora. Asa, simplu. Fara limita de timp, fara mofturi de superstar (nu ca n-ar fi fost pe deplin indreptatit), efectiv deschis si dispus la dialog.

N-am studiat actoria, dar il admir de multa vreme. Asa ca intr-o ora dadeam din coate (la propriu) ca sa-mi fac loc intr-un amfiteatru hiperaglomerat. Evident, n-aveam legitimatie de student, dar nu m-a intrebat nimeni. Venea cine voia - si voiau multi. Se statea pe jos, in picioare, pe pervaz (!!!). Capacitatea salii era de 250 de persoane. Dar am estimat ca suntem macar 400. Si pana in jurul orei de 18:30 au continuat sa vina. De fiecare data cand imi spuneam ca sala este plina pana la refuz si ca vom ajunge sa ne asfixiem, mai aparea cate un grup de cinci-sase insi.

A intrat cu un aer cat se poate de firesc, insotit doar de-o nepoata de-a lui. “Good evening everybody”, a zis de la usa, facand ca zumzetul sa inceteze. Cateva secunde nu s-a miscat nimeni, parca impietriseram cu totii. Era el, era acolo, la cativa metri de noi. Intr-un sacou bleumarin si jeans. S-a asezat la catedra si a suras. “How are you tonight?”. Abia atunci ne-am dezmeticit si intreaga sala s-a ridicat in picioare, aplaudand.

In urmatoarele 2 ore n-a facut decat sa raspunda la intrebari. Detaliat, amabil, cu umor. Fara sa dea nicio clipa impresia ca e obosit (desi trebuie sa fi fost: nemaipunand la socoteala diferenta de fus orar si faptul ca nu mai era chiar tanar, omul isi petrecuse intreaga zi in discutii si negocieri).

Printre multe altele ne-a povestit cum a decurs prima intalnire oficiala a actorilor principali din seria “The Godfather”. “I-am invitat pe toti la cina. E un truc. Cand stii ca intalnirea va fi tensionata, e intotdeauna o idee buna sa mananci. Va recomand acelasi lucru in situatii de genul acesta. Mancati, va fi o atmosfera foarte relaxanta, pentru ca prin hrana se trezesc simturile, iar conexiunile interpersonale se creeaza imediat. A fost chiar nostim: toti actorii incercau sa-l impresioneze pe Marlon Brando, fiecare in stilul lui - de exemplu, Al Pacino in stilul sau flegmatic, altii, prin exuberanta si asa mai departe", ne-a spus, aratandu-ne cum statea Pacino la masa, cu capul sprijinit pe cot.

(La punctul asta, cred ca va intrebati cum de tin minte atat de precis ce s-a intamplat cu atat de multa vreme in urma si ce-a zis Francis Ford Coppola. Raspunsul e banal. Nu, n-am o memorie chiar atat de buna. Dar in seara aceea, cand am ajuns acasa, mi-am petrecut vreo 3 ore scriind. Pentru ca n-am vrut sa pierd nicio secunda, n-am vrut sa uit niciun minut si nicio respiratie).

N-am avut curaj sa-i pun nicio intrebare. Dar la sfarsit m-am dus langa el. L-am asteptat sa termine de vorbit cu persoana dinaintea mea.
„Yes, please?“
„Aahh... would you please... give me an autograph?“ Si i-am intins o agenda si-un pix. Ma mir ca nu le-am scapat din mana. Abia puteam articula cuvintele. De fapt, abia puteam respira.
“Sure”, a zis, cu un zambet linistitor. “Thanks for coming”, a adaugat, ceea ce mi s-a parut – si mi se pare si azi – extraordinar. El imi multumea mie? In cazul asta, eu ce-ar mai fi trebuit sa fac?

Constat ca am avut dreptate: scriind textul asta, am retrait, chiar daca partial, emotiile acelei seri. Ceea ce ma bucura foarte mult. Inseamna ca Francis Ford Coppola mi-a lasat, cu adevarat, ceva.

In ordine cronologica, in urmatorul episod va voi povesti ce amintiri pastrez de la Michael Bolton.

duminică, 23 ianuarie 2011

Frumos, despre ceva indeobste urat


O melodie care "vorbeste" foarte frumos despre una dintre cele mai mari temeri ale omenirii.





Bonus, videoclipul este extraordinar :)

Despre mine si despre nimic


Nu stiu ce sa fac cu mine. Si asta dureaza de ceva vreme.

Am suficient timp liber la dispozitie, incat sa ma pot dedica activitatilor care-mi plac cel mai mult pe lumea asta: cititul si scrisul. Ma asteapta vreo 10 carti "pe hartie" si peste 100 in format electronic. Pe toate mi le-am dorit, pe toate as vrea sa le citesc, despre toate as vrea sa scriu. 

N-am scris despre niciuna din cartile pe care le-am citit de cand am inceput blogul asta. Si-au fost cateva care chiar ar fi meritat o recenzie. 

Nu stiu ce sa fac cu timpul asta. Il las sa treaca, imi doresc sa treaca mai repede, apoi mi-e ciuda pe el ca a trecut. 

Am o multime de idei referitoare la cartea pe care as vrea s-o scriu. Si nu numai; sunt inca o multime de lucruri despre care as putea scrie aici, ca doar am coltisorul meu de internet in care pot insira ce-mi trece prin minte si va am pe voi, cei care ma cititi si care sunteti foarte importanti pentru mine.

Si totusi, nu se leaga nimic. Iar asta e al naibii de frustrant. Cu atat mai mult cu cat nu reusesc sa ma mobilizez, sa trag de mine (iar "trasul" asta nu functioneaza cand e vorba de scris, mai presus de orice trebuie sa ai chef si dispozitie pentru asta).

Voi cum procedati cand nu stiti ce sa faceti cu voi?


vineri, 21 ianuarie 2011

Cinci clipe din viata mea


Zilele trecute imi rasfoiam, daca se poate spune asa, niste amintiri ale unor vremuri nu demult trecute. Sunt niste ani buni de-atunci, totusi... Dar este suficient sa evoc fie si-n treacat acele momente ca sa simt din nou emotia, sa mi se faca pielea de gaina si sa ma intreb cum de-am avut asemenea sansa. 

I-am intalnit in realitate, pe ei si pe multi altii. Cu unii am stat de vorba, altora le-am cerut autograf cu vocea inecata de emotie, pe altii i-am audiat si am savurat fiecare clipa in care am respirat acelasi aer cu ei. Pe toti i-am ascultat, le-am sorbit, dupa caz, cuvintele sau muzica si m-am bucurat ca, fie si pentru cateva zeci de minute, fac parte din viata mea.

Cu siguranta, pentru fiecare dintre ei n-am fost decat una din cei foarte multi. Sunt obisnuiti cu privirile extaziate, gurile (mai mult sau mai putin) cascate, valurile de aplauze, ovatiile, lacrimile de emotie, tacerile care sunt, de fapt, atat de graitoare, palmele transpirate - pentru cine are privilegiul de a da mana cu ei, vocile tremurate si balbele - pentru cei care sunt suficient de norocosi si ajung si in postura de-a le adresa cateva cuvinte.
Dar pentru mine momentele petrecute alaturi de ei au insemnat o lume intreaga. In miniatura.

Mi-am propus sa va povestesc despre cinci dintre intalnirile memorabile din viata mea. Au fost mai multe, dar sa zicem ca acestea mi-au daruit trairile cele mai intense si emotiile cele mai puternice. Retrospectiv, fiecare din ele imi pare-a fi durat numai o clipa. Atat de repede au trecut, sau cel putin asa am eu impresia. Insumand, se poate spune ca o sa va povestesc despre cinci clipe. Cinci clipe in care am trait cat n-am trait in ani de zile.

Ma gandisem initial sa scriu un singur post despre toate. Dar apoi, reflectand pe indelete la fiecare din aceste intalniri, am realizat ca am prea mult de scris despre fiecare, asa ca ar iesi un post monstruos de lung. Si asta in ciuda faptului ca m-as cenzura, in incercarea de a mai scurta textul. Ceea ce-ar fi nedrept, pentru ca ar insemna sa-mi reprim niste ganduri. Or, tocmai asta nu intentionez sa fac, ci am de gand sa retraiesc prin scris, in masura in care va fi posibil, fiecare emotie.

Acestea fiind zise, putem considera postarea de fata ca fiind episodul pilot :D dintr-o miniserie de cinci episoade. In cel dintai va voi povesti despre clipa mea cu Francis Ford Coppola (de la care, coincidenta, se implinesc zilele acestea 6 ani).

duminică, 16 ianuarie 2011

When Bonnie goes shopping, she buys shit.


Daca ar fi sa aleg un link reprezentativ pentru saptamana asta, ar trebui sa fie unul cu "Dr. House" (tocmai am ajuns la cel de-al patrulea sezon si entuziasmul meu n-a scazut deloc, ba dimpotriva). Cum insa, pe de-o parte nu ma simt azi in stare sa scriu ceva atat de elaborat cum ar merita serialul asta si cum, pe de alta parte, prefer sa scriu despre el detaliat la "filme", am ales altceva. Culmea, ca stil al dialogului nu e prea departe de House si compania... 





E momentul sa spun ca sunt un mare fan Tarantino, iar "Pulp Fiction" mi se pare unul din cele mai bune filme pe care le-a facut omul, daca nu chiar cel mai bun. Scena de mai sus e una pe care-as revedea-o de sute de ori si de fiecare data m-ar amuza la fel. E o combinatie de.... naivitate (a lui Jimmy) si cinism (a situatiei) pe care numai mintea creponata a lui Tarantino ar fi putut s-o creeze.

Cum sa nu te amuze un dialog de genul asta:
"- I don't need you to tell me how fucking good my coffee is, okay? I'm the one who buys it. I know how good it is. When Bonnie goes shopping, she buys SHIT. I buy the gourmet expensive stuff because when I drink it I want to taste it. But you know what's on my mind right now? It AIN'T the coffee in my kitchen, it's the dead nigger in my garage.
-  Oh, Jimmy, don't even worry about that... 
- No, no, no, no, let me ask you a question. When you came pulling in here, did you notice a sign out in front of my house that said "Dead Nigger Storage"?
- Jimmy, you know I ain't seen no... 
- Did you notice a sign out in front of my house that said "Dead Nigger Storage"?!!
- No. I didn't. 
- You know WHY you didn't see that sign? 
- Why?
- 'Cause it ain't there, 'cause storing dead niggers ain't my fucking business, that's why!"
 
Cu siguranta, omul e un geniu. Tarantino, vreau sa zic, nu Jimmy. Jimmy era doar terorizat de ideea ca Bonnie ("his better half") vine acasa si gaseste cadavrul unui negru in garajul lor. In care caz, se smiorcaie el, "I'm gonna get fuckin' divorced. No marriage counselling, no trial separation, I'm gonna get fuckin' divorced."
Stiti deja ca Jimmy e interpretat de Tarantino insusi, nu? :D

sâmbătă, 15 ianuarie 2011

Cum era sa fiu arestata


Nu, nu e cazul sa-mi aduceti portocale in arest (ca oricum, in custodia politiei fiind, nu mi s-ar permite sa detin un cutit, deci n-as avea cu ce sa le curat). Intamplarea care urmeaza s-a petrecut in urma cu aproape trei ani, dar, tocmai pentru ca a fost inedita, am tinut s-o documentez. Si poate slujeste de exemplu si altora.

Asadar, personajul principal: eu. Prin aprilie 2008, intr-o sambata, eram singura acasa. Sotul – plecat cu treburi la vecinii producatori de ciocolata Milka. Si mi-era urat, urat. Venisem de vreo jumatate de an in Germania, incepusem nu cu multa vreme in urma cursul de germana si ma simteam complet alienata. Not funny, va spun.

N-aveam chef de citit, de net, de nimic. Incercand sa gasesc o solutie care sa ma scoata din amorteala, am decis (total neinspirat, din toate punctele de vedere): voi fuma! N-o mai facusem de foarte multa vreme si, ca orice ex-fumator care mai tanjeste din cand in cand dupa un fum (doua... noua), eram absurd de sigura ca asta o sa ma scoata din starea de melancolie blegoasa in care ma balaceam de cateva zile si care in sambata aceea atinsese un punct culminant.

Asadar, la supermarket. Am intrat mai intai la magazinul de bauturi de alaturi, de unde am luat suc si tigari (de ce m-oi fi grabit? La fel de bine le-as fi putut lua din supermarket), dupa care mi-am vazut de restul cumparaturilor in supermarket. Ma simteam cumva vinovata ca o sa fumez, dar decisesem cu marinimie sa ma gratiez: sunt depresiva, domn’le, deci am dreptul.

Am ajuns la casa, unde era o tanti tanara pe care, luandu-ma dupa mutra ei, o suspectam ca se hraneste cu lamai dimineata, la pranz, seara si intre mese. Cu alte cuvinte, o acritura. A scanat toate produsele si apoi a aratat acuzator spre sticla de Cola Cherry si spre infamul pachet de tigari. ” Si acelea?”. I-am spus ca le luasem de la vecinii. „Bonul, va rog”.
Hait! Nu-l aveam. Din ignoranta nu-l luasem, desi casiera de acolo mi-l oferise, evident. Vorbeam o germana extrem de aproximativa, asa ca am incercat in propozitii scurte sa-i explic acriturii ce si cum. Mi-a aruncat o privire care-ar fi inghetat si-un gheizer. „Il chem pe seful meu”.

Seful (sa-l numim Vigilentul) prezenta toate datele necesare angajarii pe post de paznic la Auschwitz: mutra antipatica pe care se citea ca oricum te considera vinovat, intransigenta, o anumita brutalitate in comportament. Muratura de casiera l-a pus rapid la curent. „Un act de identitate”, se stropsi el. Nu aveam decat portofelul, in care se aflau cardurile si permisul de conducere. Nu i-a placut. „Pasaport?” Nu.

M-a condus la biroul de Informatii. „Aveti asupra dumneavoastra bunuri pe care nu le puteti justifica”. Oaaa, ce exprimare, v-am zis eu ca e bun de Auschwitz. Am incercat sa-i explic, dar vocabularul limitat ma tinea pe loc. L-am intrebat daca vorbeste engleza. „Nu!”, s-a rastit el ofensat, de parca a vorbi engleza era o infractiune.
Urmatorul pas consta in a cauta pe calculator cele 2 produse incriminate, in functie de codul de bare. ”Aici sunt inregistrate toate achizitiile facute astazi”, ma instiinta Vigilentul. „Daca le-ati cumparat de la magazinul de bauturi, ele trebuie sa apara aici”, mai zise el. (Magazinul de bauturi facea parte de fapt tot din supermarket, dar avea gestiune separata). A chemat o alta angajata, i-a povestit despre ce e vorba pe un ton care nu prevestea nimic bun pentru mine si ea a purces sa caute in sistem. „La ce ora ati achizitionat produsele?”. Asta-i buna, doar nu era sa ma fi uitat la ceas. „Cam acum o jumatate de ora”, graiesc. „Nu stiti sigur?” Nu. „Dar sunteti sigura ca le-ati cumparat de aici? Sunteti sigura ca le-ati platit?”.

Asta era deja hartuiala in toata regula. Cucoana continua sa caute si ale naibii produse nu apareau. Am incercat sa-i explic Vigilentului ca n-as fi avut motiv sa fur: aveam bani, si pe card si cash, i-am aratat. „Stiti cate cazuri de cleptomanie sunt in Germania? Chem politia”. Asta mai lipsea.
Si produsele tot nu apareau. „Chem politia”, repeta Vigilentul. Mno, desi n-as fi vrut, am apelat la ultima solutie: am sunat-o pe singura prietena pe care o aveam in oras, care vorbea si engleza si careia i-am povestit ce si cum. I-am dat telefonul Vigilentului, care a acceptat in sila sa discute. I-a explicat ea ca merg la scoala de limba si deci nu ma pot face inteleasa cum ar trebui. „Nu, doamna, femeia asta stie germana, dar se preface ca nu stie ca sa scape”. POFTIM?! „Chem politia”, continua el, tinandu-se de idee ca betivul de gard.

Prietena i-a sugerat un demers foarte logic, la care-ar fi trebuit sa se gandeasca si el daca n-ar fi fost atat de, ma scuzati, batut in cap si de convins ca sunt o hoata. „Mergeti cu ea la magazinul de bauturi si se va dovedi ca de acolo le-a cumparat”. „Bine, dar apoi chem politia”. Avea o idee si aia fixa. Ne-am dus deci, si puteam sa simt ca tipul e incordat pana la ultima fibra, atent ca nu cumva sa incerc eu vreo evadare.
Nevinovatia mi-a fost confirmata imediat, casiera gasind bonul intr-un minut. M-am intors in supermarket plina de draci, mi-am recuperat cumparaturile si am dat sa plec.

La iesire ma astepta Vigilentul. Cu o mutra zambitoare si o atitudine total schimbata. Era amabil si mieros. Mi-a oferit o sticla de vin, pe a carei eticheta scria „De obicei, cumparaturile in magazinul nostru reprezinta un prilej de bucurie si relaxare. Astazi nu s-a intamplat asa, motiv pentru care ne cerem scuze si va oferim acest mic dar, ca semn al regretului nostru”. Bla-bla-bla. Nu m-am simtit deloc mai bine. Babuinul vigilent chiar ma umilise.

Intre timp am ajuns sa vorbesc bine germana, dar am invatat si sa iau intotdeauna bonul...

Culmea e ca n-am mai ajuns sa fumez. Cand am ajuns acasa, am constatat ca nu aveam bricheta. Le-as fi putut aprinde la aragaz (care e plita electrica), dar in furia de-atunci nu m-am gandit la asta. Asa ca le-am aruncat.

Iar vinul ala s-a dovedit a fi o porcarie. Slab si acru. La fel de acru ca Muratura si Vigilentul.


duminică, 9 ianuarie 2011

De dor

Mi-a fost dor ani de zile, dar n-as putea niciodata sa exprim asta atat de frumos ca ea :)




De fiecare data cand o ascult, realizez ca sunt norocoasa: am de ce sa-mi fie dor. Ceea ce va doresc si voua. 
Colectionati momente, fiinte deosebite si care va marcheaza viata, clipe, zambete, atingeri, strangeri de mana, priviri. Trageti aer in piept si incercati sa opriti timpul. N-o sa reusiti, dar o sa zambiti cand o sa va aduceti aminte.

Chiar daca a fost demult, chiar daca n-o sa mai fie niciodata. E bine ca a fost.

 

joi, 6 ianuarie 2011

Sa facem cunostinta cu Frau Zgaiba


Dupa cum va povesteam data trecuta, de la 1 noiembrie ne-am imbogatit cu o noua vecina. S-o numim, generic, Frau Zgaiba (i se potriveste de minune si am niste retineri in a folosi numele real al femeii – cu toate ca sansele ca ea sa citeasca pe-aici si sa se recunoasca sunt nule).

Relatia noastra cu Frau Zgaiba a debutat sub auspicii nu tocmai favorabile – dintr-o neglijenta cu totul improprie noua, pe de o parte, si ca urmare a unei defectiuni, pe de alta parte, ne-am trezit cu o inundatie in baie (a noastra), iar apa s-a infiltrat in perete pana la pivnita (a ei). Din fericire, nu am lipsit mai mult de o ora de acasa, timp suficient totusi pentru a se produce buclucul. Am scos apa,  am sters, am deschis geamul larg pentru a se usca peretele si am sperat ca am scapat.

Catre orele 23 a trebuit sa abandonam sperantele: cineva suna isteric la usa (prin „sunat isteric” inteleg sa nu mai iei degetul de pe sonerie). Am facut cunostinta cu vecina, care a expus, cu lux de amanunte, cum apa se prelinge, picura, face si drege, iar ea a fost nevoita sa-si mute cutiile de carton, care-ar fi fost pe vecie compromise daca n-ar fi dat dovada de atata prevedere si sange rece in situatia de criza majora pe care, iata, o intampina.
(Ok, poate sunt putin malitioasa, dar sa nu uitam ce porecla a primit viteaza noastra vecina...  beneficiez, deci, de circumstante atenuante. Numeroase).

In dimineata urmatoare, situatia arata deja mult mai bine: peretele se uscase aproape complet. Am rasuflat oarecum usurati, dar numai pana l-am vazut pe administrator (a carui prezenta, in context, nu putea fi intamplatoare). Omul ne-a explicat ca vecina il sunase la 8 dimineata, ca sa-i aduca la cunostinta ca „pivnita mea se afla sub ape!”. 
In conditiile astea, normal ca a lasat orice altceva si a venit intr-un suflet. Ca sa constate ca peretele mai era umed intr-un singur colt – dar si-a facut datoria si ne-a anuntat ca va contacta o firma specializata in astfel de servicii, care va evalua pagubele si care, daca va considera ca este necesar, va aduce un dispozitiv de uscare a peretelui. Totul exclusiv pe cheltuiala noastra, evident. O cam sfecliseram, iar Frau Zgaiba nu contenea sa explice docta ca „nu conteaza ca e uscat in exterior, daca in interior e umed se umfla. Uite-asa!” si arata, cu gesturi elocvente, pentru a ne face sa intelegem dimensiunile crimei noastre.

Au urmat doua zile de stres pentru noi, interval in care am incercat sa ne pastram, totusi, calmul (n-am prea reusit, pentru ca ne gandeam numai la cat va ajunge sa coste toata distractia asta). Intr-un final apoteotic, s-a lamurit lumea ca n-ar fi avut niciun rost sa cheme o firma, intrucat peretii se uscasera complet. De bunavoie si nesiliti de nimeni.
Cu aceasta ocazie ne-am insusit doua lectii importante: sa fim cu ochii in 4, 44,... 444 in ceea ce priveste instalatiile (desi credeam ca suntem, dar realitatea ne-a contrazis) si sa anuntam noi insine  administratorul cand/ daca mai facem vreo nefacuta. De la noi s-ar fi perceput cu siguranta altfel.

Dar acesta a fost doar inceputul peripetiilor cu Frau Zgaiba.

A preluat fraiele regulamentului de ordine interioara in bloc (si mi-a comunicat, cand m-a prins pe casa scarii, ca s-a „luptat” 4 saptamani cu administratorul ca sa obtina permisiunea de-a se ocupa de asta. Nu vreti sa stiti ce imagini mi s-au derulat in minte ascultand-o).

A intocmit o lista de 2 pagini in care a detaliat planul de curatenie (saptamanala si lunara, care – v-ati prins – e alta treaba si include, printre altele, spalatul geamurilor de pe casa scarii, din pod si din pivnita, plus spalatul corpurilor de iluminat. Cred ca femeia e fan „Omul Paianjen”).

A afisat si liste cu numele locatarilor, solicitand ca fiecare sa semneze dupa ce a facut curatenie si data la care s-a petrecut fapta.

A amenintat ca persoana care „nu-si face datoria” va plati pentru curatenia facuta de o firma de profil (nu, ca m-a innebunit cu firmele. O firma care s-o potoleasca n-o fi existand?).

A sunat intr-o seara la noi ca sa ne intrebe daca am „remarcat” ca usa de la intrare nu se inchide bine. Nu, nu remarcaseram. „Poate intra barbati straini si se culca pe trepte!”, se zburataci ea. Instantaneu m-am gandit la bancul cu „Viol! Nu sariti ca-mi place.”. Asta era intr-o sambata. I-am sugerat sa vorbeasca luni cu administratorul, daca tot o preocupa problema. „Nu astept eu pana atunci! Il sun maine dimineata la prima ora!”. Bietul om.

(Ulterior, m-a anuntat scandalizata ca administratorul i-a recomandat sa cheme Politia, in cazul in care apar nepoftiti in bloc. Il inteleg, sarmanul. Mai ales ca usa nu era defecta. Trebuia inchisa bine, nu lasata sa se inchida singura, din inertie. Ca are vointa si nu vrea).

A sunat intr-o zi la noi si n-a plecat decat dupa o ora. Ne-a povestit ca locuinta ei „este plina de gauri” (nu intrebati, ca n-are rost; nici noi n-am intrebat), ca usa e subreda, ca a identificat in pivnita excremente de sobolan (daca e vorba de sobolanul din "Ratatouille", m-as oferi sa-l iau in gazda) si ca administratorul a intrebat-o „ce vreti tot timpul de la mine?!”. Dupa care a subliniat ca acelasi administrator „ii vorbeste cu dusmanie”. No comment :D

A terminat de povestit si a luat-o de la capat. Nu de alta, dar in saptamanile ulterioare incidentului cu inundatia ne-am imprietenit. Acum ne place. E cu siguranta preferabil decat alternativa (aceea de a nu ne avea la inima), dar personal, as fi preferat sa locuiasca in oricare alt bloc afara de cel in care locuim noi.

Eh, cum vi se pare? Nu-i asa ca e candidatul ideal pentru distinctia „Vecinul Anului”?


duminică, 2 ianuarie 2011

Back to (everyday) reality


Nu-i asa ca nici voua nu va plac zilele imediat de dupa sarbatorile de iarna?

Un inceput cam abrupt, stiu. Bun gasit in 2011, oameni buni. Banuiesc ca am dreptate si ca, prin urmare, nici voi nu va dati in vant dupa aceste prime zile ale anului. Mie nu mi-au placut niciodata si nu vad ce-ar fi de placut la ele. Vacanta s-a terminat, suntem cumva fortati sa revenim „back in business“, euforia a (si) ramas in urma si faptul ca esti sau nu relaxat si pregatit sa le iei pe toate de la capat, nu intereseaza pe nimeni. La asta se adauga faptul ca toate decoratiunile dispar, chestie indeobste deprimanta (un motiv in plus pentru care prefer bradul artificial; operatiunea “aruncarea bradului” mi se pare pur si simplu sinistra). 
Pe 1 ianuarie mai e cum mai e – dormim dupa Revelion, ne dregem si persista cumva senzatia ca sarbatoarea inca nu s-a incheiat. Incepand de pe 2, devine chiar antipatic – pana ne (re)intram in ritm.

Vestea buna e ca asta se intampla destul de repede – in jur de 10-14 ianuarie toata lumea e back on track, de obicei. Vestea mai putin buna e ca pana atunci ne simtim cam ca niste meduze la menopauza.

N-am concretizat toate planurile pe care le creionasem cu maiestrie inainte de Craciun, dar n-a fost niciun bai. N-am facut tarta cu fructe, intrucat sotul a optat pentru o placinta cu mere – care-a iesit foarte buna, dar nu ma laud cu asta; cred ca e cel mai banal desert, dupa clatite :D. 
Referitor la desenele animate, nu m-am uitat decat la “The AristoCats” si la “Ratatouille”; in schimb, l-am descoperit (si eu) pe “Dr. House” si urmaresc minimum 2 episoade zilnic. Daca mai e cineva care n-a urmarit serialul asta, faceti-o. Pragul dintre viata si moarte poate fi foarte interesant. Si nostim, oricat de paradoxal ar suna asta. Gregory House stie.

Apropo, gasesc ca serialul asta e deosebit de indicat in perioada cenusie care vine dupa Revelion. E interesant, spumos, cu un scenariu excelent scris, care dozeaza foarte bine drama si umorul (scenele din policlinica sunt absolut savuroase) si care-ti pune mintea la treaba. Il face si pe un profan in ale medicinei sa inteleaga ce mecanism fascinant e corpul omenesc si cat de putine se cunosc despre el. Urmarind filmul zilele acestea, mi s-a intamplat sa intuiesc corect doua diagnostice, dupa ce medicii recapitulasera simptomele. Si-am fost foarte mandra pe chestia asta :D

Vorbind de Revelion – am iesit in oras, vremea devenise mult mai amabila fata de ultimele zile (-4 grade Celsius poate insemna foarte mult, dupa vreo saptamana de -23). Se oprise ninsoarea si  strazile aratau cam asa:



Dupa artificii (care-au fost mai spectaculoase ca-n alti ani) ne-am indreptat spre casa pe o ruta ceva mai ocolitoare decat de obicei – ca sa evitam petardele, ceea ce n-am reusit in totalitate, dar parca n-a fost asa rau ca anul trecut, cand tot in oras am fost si am ajuns acasa pe jumatate surda si cu nervii in batista.

All things considered, se poate spune ca am avut un inceput de an mai bun decat altele si sper ca anul asta va fi nu bun, ci extraordinar de bun.

Zilele viitoare va povestesc despre noua noastra vecina. S-a mutat la 1 noiembrie in bloc si-a pus deja nervii tuturor pe bigudiuri, cu un real talent. Fapt care-o face sa fie foarte incantata de sine.