joi, 21 martie 2019

Manelele sunt the new black


N-ați fi crezut că veți vedea pe blogul ăsta un asemenea titlu, nu-i așa? Dar uite că trebuie, dom'le, să recunosc realitatea (care este, vorba unui clasic în viață). Totul a pornit, dacă nu știți deja, de la recenta festivitate de decernare a Premiilor Gopo (echivalentul Oscarului pentru cinematografia românească, spun organizatorii, plini de mândrie în pieptul de aramă. Personal găsesc această comparație cel puțin forțată, dar părerea mea e irelevantă). În cadrul antemenționatei festivități, desfășurate la Teatrul Național din București, pe scenă a urcat o trupă de interpreți de manele (Kana Jambe - ați auzit de ei? Nici eu. Inculților ce suntem!), care a susținut un scurt recital.
De asemenea, solistul a interpretat (foarte slab) un cover după celebra piesă "Bohemian Rhapsody", urmat de o manea din repertoriul personal. Înainte de asta a fost proiectat un sketch in care a fost parodiat filmul "Bohemian Rhapsody", personajul principal purtând același maiou alb precum Freddie Mercury și intrând într-o trupă de manele rămasă fără solist. A fost un moment absolut... grotesc. Mai multe detalii pe subiect, aici.

În Social Media, opiniile s-au scindat fără întârziere. Unii au fost scandalizați la ideea de manele în cadrul unui astfel de eveniment, precum și de faptul că Freddie Mercury a fost parodiat. Alții, cel puțin la fel de vocali și de numeroși, s-au considerat discriminați și au leșinat de oroare, iar când s-au trezit din leșin au început să urle și să bată-n darabane. Scandal!

Ia să-ncerc și eu să scriu un sketch. Ce, eu n-oi putea? 

Fundal sonor, pe scena Teatrului Național din București: ”iubirea meeeeaaaa ești numai tuuuuu, viața meaaaa, sufletul meheheeuu” 🎵🎵🎵

Personaje:
Grupul 1 - cei cărora nu le plac manelele, dar ascultă cu plăcere Queen.
Grupul 2 - consumatorii de manele.

Grupul 1: Dafuq, ce e asta, ce caută manelele în cadrul unui asemenea eveniment? 
Grupul 2: Liniște acolo-n spate, uăi, ne-ați rănit drept în sentimente. Bine că 'steți voi deștepți, ne luați dreptul la hemoția din pept, ce noi nu suntem uameni, intoleranță, huo.
Grupul 1: Stați oameni buni, cine-a zis ceva de (in)toleranță? E vorba doar de faptul că noi alegem să ne delimităm de genul ăsta muzical, care pur și simplu nu ne place.  Chestie de gust.
Grupul 2 (sfâșiindu-și cămășile în semn de protest): Discriminare, intoleranță, rasism!
Grupul 1: Rasism??? Doar pentru că nu ne place un anumit gen muzical? Ați înnebunit.
Grupul 2: Elite de carton, aroganți, prefăcuți, vă credeți miezu' la cultură, dar sigur ascultați manele pe ascuns!
Grupul 1: Errrmm... nope. Nu ascultăm, pentru că nu ne plac. Și nici măcar nu e vorba de cultură sau incultură, ci despre anumite lucruri care nu se amestecă. Apropo de asta, ce naiba a fost în capul lor să facă mișto de Freddie Mercury?
Grupul 2: Ceeeee, n-aveau voie? A fost parodie, oamenii pot parodia pe oricine vor, nu le trebuie aprobarea sau validarea voastră! 
Grupul 1: Nu e vorba de asta, ci despre faptul că Freddie e un artist gigantic, e un fenomen, iar prin ce au făcut, ei și-au bătut joc de el. 
Grupul 2: Libertate de expresie, artă, cultură! Nu le puteți interzice, au drepturi.
Grupul 1: Aia nu se poate numi artă. Vreți poate să ascultați ”Bohemian Rhapsody” cea originală, ca să vă împrospătați memoria și să vedeți ce înseamnă, cu adevărat, artă?
Grupul 2: Dacă Freddie ar fi văzut asta, i-ar fi plăcut și-ar fi coborât să cânte împreună cu cei de pe scenă!
(Freddie Mercury, de sus: you don't say 😏)
Grupul 1: Măi oamenilor, înțelegeți că nu avem nimic cu interpreții de manele, doar că sunt genuri complet diferite, care n-ar fi trebuit amestecate. Mișto-ul ăsta a fost așa de dus la extrem, încât s-a transformat în kitsch.
Grupul 2: Discriminare, intoleranță, rasism!
Grupul 1: Nu ne plac manelele și avem dreptul să ne selectăm preferințele. Probabil vă va șoca să auziți asta, dar și noi avem drepturi.
Grupul 2 pune definiția din DEX a culturii: ”Totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire și instituțiile necesare pentru comunicarea acestor valori; Sumă de cunoștințe variate din diverse domenii”. 
Grupul 1: Na bravo, știți să dați copy paste, felicitări, sănătate, bucurii. 
Grupul 2:  Maneaua e cultură, iată. Maneaua e reprezentativă pentru România, dar voi vreți să ne cenzurați, să ne puneți pumnu-n gură, să ne oprimați, aveți nostalgia pogromurilor!
Grupul 1: (scuipându-și în sân) Să ferească. 
Grupul 2 Atâta timp cât nu acceptați cultura altora, se numește segregare, intoleranță, discriminare. 
Grupul 1: E vorba doar de promovarea kitsch-ului  la rang de cultură. O impostură, din punctul nostru de vedere.
Grupul 2: Discriminare, intoleranță, rasism! 
Grupul 1: Nu e vorba de discriminare, ci de faptul că nu ne puteți impune manelele și n-avem de gând să le ascultăm sau să le aplaudăm ca focile, doar ca să vă simțiți voi satisfăcuți.
Grupul 2: Xenofobilor! Ipocriților! Snobilor! 

(N.B.: orice asemănare cu dialogurile din Social Media pe acest subiect nu este absolut deloc întâmplătoare). 

În final, voi menționa doar cât m-a amuzat un tip (reprezentant al Grupului 2) care protestează în numele toleranței: ”Dacă văd un film despre un manelist, nu vreau să îmi cânte Claiderman!”. 

Frățiuer.... pe nenea îl cheamă Clayderman, cu ”y”, nu cu ”i”. Măcar dă-ți osteneala să scrii corect când îmi explici că-s snoabă. Doi la mână, dacă voiai să dai exemplul unui pianist, Clayderman era cam pe la coada listei, din motive pe care snoaba de mine ar ști să (ți) le explice, dar pe care tolerantul de tine sigur n-ar fi dispus să le asculte. Data viitoare lovește-mă și tu cu un Pollini, cu un Perahia, cu un Ashkenazy... știi tu, pă cultură, pă d-astea 😉

marți, 19 martie 2019

Odiseea imposibilei Greta și a produselor cosmetice din gama The Ordinary (II)


... buuun, unde rămăseserăm? Ah, da. Tocmai primisem cea dintâi comandă Ordinary și o amenințam cu spor pe prietena chimistă că o asasinez dacă am vreo reacție adversă la produse (nu înainte de-a o jupui și-a o umple cu paie, precum și alte plăcute variațiuni pe aceeași temă).

”Mie îmi trebuie rutină simplă”, bombănisem de vreun catralion de ori, ”mi-s fenomenal de ocupată și importantă (n.r., sarcasm) și nu am timp de complexități la oglinda din baie”. La modul serios vorbind, eu nu am nicio dispoziție să investesc mai mult de cinci minute dimineața și alte cinci seara în fața oglinzii. Rutina chiar s-a dovedit inițial cât se poate de simplă (am mai complicat-o eu pe parcurs, când am devenit mai îndrăzneață și / sau mai entuziasmată).

La concret, că parcă văd că iese iar articol la metru, vă prezint așadar...

Produsele pentru rutina de dimineață

Primul lucru pe care-l fac este să-mi șterg fața și gâtul cu o dischetă îmbibată în loțiune micelară. Apoi încep să combin, cu negrăit aplomb.


Nu vă speriați, că nu mă dau cu toate.  Nu simultan, adică. 

Mai întâi, să facem prezentările. Prima din stânga este domnișoara Niacinamida, alături de ea e domnul Buffet, urmat de domnul Matrixyl și ultima din dreaptă, semeață, e doamna NMF. 

Niacinamida reglează secreția de sebum, vindecă eventuale iritații sau semne de tot felul, ajută la îndepartarea petelor solare sau chiar a micilor cicatrici post-acneice (asta chiar a fost o revelație pentru mine - rămăsesem cu o urmă inestetică de la un coș destul de mare, și a dispărut complet în câteva săptămâni). De asemenea, micșorează porii și îi curăță. 

Matrixyl  e un antirid din clasa peptidelor (remarcați exprimarea de înalt nivel științific, mulțumesc foarte mult 👀).

Buffet e un fel de Matrixyl mai bun (și mai scump, motiv pentru care nu-l cumpăr de obicei, dar l-am găsit la preț redus de Black Friday și am luat două sticluțe).

NMF (Natural Moisturizing Factors) e o cremă hidratantă, foarte potrivită pentru tenul mixt / gras (mai ales ziua). 

Cum fac eu - amestec în palmă câteva picături de Niacinamidă cu alte câteva picături de Matrixyl sau Buffet (niciodată amândouă, ar fi redundant, din moment ce ambele fac parte din aceeași clasă de substanțe). Mă dau cu maglavaisul rezultat masând ușor, apoi aplic separat NMF. Și gata pe dimineață, după vreo jumătate de oră sunt numai bună de machiat.

E greu? Acum eu spun că nu, dar cu un an în urmă boscorodeam într-una și mi se părea că mă epuizează acest ritual ”stufos”. 

Dimineața se mai poate folosi următoarea variantă: 

- Niacinamidă + Acid hialuronic (prezentat mai jos) = în amestec, urmate de NMF. Mie nu prea mi-a priit combinația asta, dar știu persoane care sunt entuziasmate de rezultatul obținut.

Produsele pentru rutina de seară

Evident, mai întâi mă demachiez.

 
Spre deosebire de rutina de dimineață, seara nu folosesc mereu aceleași produse. Mai întâi să vi le prezint pe cele din imagine, de la stânga la dreapta.

Granactive Retinoid 2% - este, cum îi spune și numele, un retinoid (derivat al Vitaminei A), care uniformizează pielea și are efect anti-îmbătrânire. Îl folosesc alternativ cu Vitamina C.

Vitamina C 23 % este un antioxidant care stimulează secreția de colagen. E posibil să ”piște” puțin când e aplicată, dar senzația e de scurtă durată și perfect suportabilă. Nu se folosește în combinație cu Niacinamida, pentru că formează un complex inactiv (pe-asta tot de la prietenă o știu). 
Precizare importantă: Vitamina C există și în varianta de 30% (suspensie în silicon) și deocamdată este unicul produs Ordinary care nu mi-a priit deloc. Dar deloc. În câteva zile aveam coșuri, porii erau mari, tenul iritat. Cum am renunțat la ea, fața a început să-și revină. Poate unora le priește, dar eu nu o recomand.

Acid hialuronic este un agent de hidratare, pe care experiența m-a învățat să-l folosesc numai în combinații (nu strat separat, pentru că se ”scămoșează” pe piele, oricât de ciudat ar putea părea). Cum spuneam mai sus, mie nu mi-a priit grozav în combinația cu Niacinamida, însă cu Vitamina C merge la fix pentru mine și îl voi cumpăra din nou.

Cum fac eu - vă spuneam mai sus că rutina de seară nu e mereu aceeași, ci alternez produsele. Iată niște combinații posibile, cu produsele pe care le-am prezentat mai sus:

- Buffet sau Matrixyl + Granactive Retinoid + NMF 
(fiecare din ele aplicat individual, deci în straturi, nu în amestec).

Sau: 
  
- În amestec (Vitamina C 23% + Acid hialuronic) + NMF

Mai folosesc și alte combinații, dar cu alte produse (uleiuri), despre care voi scrie în articolul următor. Tot atunci o să vă zic și de singurul exfoliant de la ei pe care îl am (și-l utilizez cu succes). 

Sper că am fost explicită. Ideea este că există foarte multe produse, motiv pentru care pledez pentru introducerea treptată, ca să vă puteți da seama cum se comportă un produs sau altul, la ce reacționați bine și la ce nu etc.  Se poate compara cu diversificarea bebelușilor, cred :)))  

Mai vreau să vă spun că aceste produse nu implică să renunțați complet la ce foloseați până acum, adică nu e deloc obligatoriu să adoptați o rutină de îngrijire exclusiv Ordinary. Eu de exemplu folosesc uneori seara crema de noapte Nivea (în loc de NMF), pentru a evita ca pielea să se obișnuiască prea mult cu aceleași produse. De asemenea, țin să precizez că asta e una din situațiile când regula less is more e de aur - chiar dacă nu s-ar zice asta, la cât de mult am scris... 

Mențiune: nu-i prea plăcut, dar nu este exclus ca rutina de dimineață să interfereze cu produsele de machiaj pe care le folosiți. Eu am avut bunăoară un fond de ten Lancôme care nu prea a cooperat - pur și simplu nu mai intra în piele. Acum folosesc Max Factor și sunt mulțumită.  

În loc de concluzie - după ce prietena mai că nu se suise în avion să vină la mine ca să mă cremuiască personal 🙈, m-am pomenit gândindu-mă într-o seară, în timp ce mă spoiam cu râvnă: ”văleu, ce m-oi face eu dacă dispar ăștia de pe piață....”. 
 

duminică, 17 martie 2019

Odiseea imposibilei Greta și a produselor cosmetice din gama The Ordinary (I)


Inițial mă gândisem ca această postare să fie tot din categoria ”post de pițipoancă”, dar ulterior am reflectat că, având în vedere subiectul despre care voi scrie, nu se încadrează aici. Tura asta nu sunt pițipoancă, sunt doar o femeie. Una foarte încăpățânată, după cum se va vedea (însă îmi asum chestia asta și-mi torn cuvenita găleată de cenușă în cosițe).

Despre felul în care-mi îngrijesc eu tenul am mai scris. Până anul trecut, aveam o rutină cât se poate de simplă: demachiant, loțiune tonică și cremă hidratantă (seara), loțiune tonică și cremă de zi + cremă de ochi (dimineața). Ocazional un ser de hidratare, în weekend câte un gomaj. Foloseam fie produse de la Nivea, fie de la Dr. Pierre Ricaud (o firmă franțuzească, nimic extravagant, dar au produse bunicele și la prețuri accesibile). Pielea arăta ok, adică-n tot cazul nu rău, dar nici extraordinar. Îmi asumasem asta și nu vedeam nicio altă posibilitate; adică-n niciun caz nu eram dispusă la a da 70-80 de euro pe o singură cremă de la Shiseido, spre exemplu.

Enter în scenă prietena mea, R. (de profesie chimist, ceea ce reprezintă un aspect salutar în problemă), care folosea de câteva luni produsele din gama Ordinary, realizate de compania Deciem. Era mai mult decât entuziasmată de rezultate, de felul în care i se schimbase aspectul tenului, precum și de faptul că aveau prețuri foarte accesibile. Și-a tăbărât pe mine să le adopt și eu.

Secretul, dacă există unul, constă în felul în care sunt combinate - ce pui dimineața, ce pui seara și-n asociere cu ce, le pui în straturi separate sau le amesteci? Simpla idee îmi pricinuia dureri de cap. 

Perseverența și răbdarea prietenei au fost puse la grea încercare.

Eu: ”De ce sunt ATÂT de ieftine? Mi se pare dubios.”
Ea: ”Foarte simplu, așa se întâmplă și-n industria medicamentelor. Substanțele în sine sunt de fapt foarte ieftine, formularea lor de asemenea. Restul e marketing pur”.
Eu: ”Aha, și ăștia-s mai proști sau cum? Ei nu știu cu marketingul, cu de-astea?”
Ea: ”Industria cosmetică e, în mare parte, un scam. Brandon (n.r., întemeietorul companiei) știa asta foarte bine și și-a propus să demonteze acest lucru, formulând produsele cât mai simplist - pentru a le face accesibile ca preț și potrivite oricărui tip de ten. Intenția lui a fost să ajungă la un public educat”. 
Eu: ”Ete ce să spun, unde era bunul samaritean”.
Ea: ”Ca să-nțelegi - la produsele astea nu se poate face reclamă. Efectiv nu există strategie de marketing pentru ele. Despre o cremă antirid poți spune că-ți șterge zece ani de pe chip sau alte aiureli de genul ăsta. Dar ce reclamă poți face la Niacinamidă cu zinc?”.

Este și motivul, mi-a mai explicat ea, pentru care omul și-a intitulat compania ”Abnormal Beauty Company”. Abnormal, s-a reținut, da? Nu prea e normal, dacă e să recunoaștem, să obții rezultate fabuloase la prețuri de dumping.

Dar credeți că m-am lăsat?

Eu: ”Nu stau eu, dom'le, să combin patruj' de picături din sticluța asta cu douăj' de picături din cealaltă și cu crema nuș'care”.
Ea: ”Combinațiile sunt simple - de fapt, și foarte logice - și te asist eu, te-nvăț cum să le amesteci, când să dai și cu ce etc”.
Eu: ”Ce să povestim. Care-i treaba cu combinațiile astea, hai?”.
Ea: ”Sunt multe aspecte. De pildă, se obțin efecte mai bune daca se folosesc separat peptide, vitamina C și acizi direcți”.
(E chimistă, cum vă ziceam. Și tocmai de asta abordarea ei a fost în primul rând una științifică, pornind din curiozitate și a studiat pe îndelete ingredientele, a estimat efectele și a cântărit critic toată povestea). 
Eu: ”Ce face????????? Te omor. Ce crezi tu că înțeleg eu din polologhia asta? Care-s peptidele?”.
*
Ea: ”Sunt mai mult decât încântată de rezultate, aspectul feței s-a îmbunătățit enorm, porii sunt curați, ridurile s-au mai estompat, hidratarea nu mai e o problemă”.
Eu: ”Hidratarea nu e o problemă nici la mine, thank you very much. Cred că de fapt te entuziasmezi tu prea ușor. Nu există așa ceva, ieftin și eficient”.
I-am argumentat cu niște produse cosmetice porcesc de scumpe (un kit pentru o lună costa circa 2.000 de dolari) pe care le folosisem eu - gratuit, din fericire - când făcusem parte dintr-un trial, prin anul 2003. Ce-i drept, tenul meu arăta incredibil, dar iată, măcăneam eu acum, eficiența vine la pachet cu niște costuri pe măsură.
Ea: ”Nu neapărat” și a reluat neobosită expunerea anti-marketing de mai sus.

Episodul patrusutedouăzecișipatru. 

Eu: ”Am tenul gras, orice produs nou îl poate dezechilibra, chiar n-am niciun chef să lucească de la sebum. Sau să se usuce și să-mi simt fața ca pergamentul”.
Ea: ”Nu se va întâmpla asta, nu în combinațiile pe care o să ți le indic eu”.
Eu: ”Băi, n-am de ce să risc, am găsit o rutină care mi se potrivește, cu produse care nici ele nu costă o avere, chiar nu văd de ce să schimb ceva care funcționează”.
Ea: ”Nu înțeleg de ce nu ești dispusă măcar să-ncerci. Este ieftin și nu riști, practic, nimic - tot ce ți se va întâmpla va fi să ai o revelație și să te-ntrebi de ce te cerți cu mine de săptămâni în șir, în loc să le fi comandat deja”. 

Long story short (de fapt, e long deja), am făcut prima comandă numai ca să scap de gura ei. Nu înainte de-a o amenința cu toate caznele iadului în cazul în care ceva nu merge bine. 

”Dacă-mi pică fața, te omor”, i-am comunicat - și i-am repetat-o de circa douăsutedouăzecișitreidemii de ori. Îi face plăcere să-mi reamintească asta, cu sadism.  Adică nu că n-aș merita-o, mă rog... 🙄

După două luni de când începusem, bombănind aprig, să folosesc produsele Ordinary....


În imaginea de mai sus eram abia trezită din somn și nu aveam niciun fel de machiaj (mă dădusem la repezeală doar cu un gloss, că am buzele foarte deschise la culoare). În rest, nimic altceva decât produsele din rutina dimineții. 

Azi - la un an de când am început să le folosesc - fața mea arată mult mai bine decât în fotografie. ”Ai întinerit cu zece ani”, mi-au zis niște cunoștințe din Piatra Neamț, când m-au revăzut. Mda. Unde era găleata aia de cenușă de care vorbeam la început? 

Articolul acesta ar fi trebuit să fie despre rutina zilnică, însă m-am lungiiiit cu introducerea până când am realizat că a devenit un articol în sine. Urmează, așadar, o postare mai specifică. Dar nu puteam să vă povestesc despre toate produsele fără să menționez și scepticismul de care am dat dovadă. Ok, ăsta a fost un eufemism.

Produsele sunt disponibile și în România și promit să revin zilele următoare cu articolul detaliat despre ce folosesc eu și în ce combinații. Ah, dar că mi-am adus aminte: prietena susține că am fost ”imposibilă”. Eu cred că exagerează, totuși... sau nu? 🤔

joi, 14 martie 2019

Un citat reprezentativ (Blog Challenge 27)


Tema cu numărul 27 din leapșa-foileton este una care mi-a dat de gândit și, în același timp, mi-a adus un zâmbet. Ar trebui să vorbesc despre citatul după care încerc să-mi ”conduc” viața, deși cred că termenul de ”live by” are conotații mai puțin severe în original. 

Bine, adevărul e că, indiferent în ce limbă ar fi exprimată, ideea în sine e una destul de... excentrică. Să trăiești în funcție de un citat... e cam mult spus, probabil că majoritatea alegem să trăim ghidându-ne după anumite concepții și / sau principii de viață. 

Dar eu, ei bine, chiar am un citat - nu pot spune că-mi guvernează viața, dar e un fel de motto personal. 

Multă vreme, acest motto a fost ”Show must go on”, cuvinte pe care mi le-am repetat de sute, mii de ori ca o mantră de-a lungul anilor, atunci când viața îmi mai dădea câte-un ghiont în ficat. Și-au fost multe prilejuri. Am ascultat de sute ori inconfundabila melodie, în special atunci când mă năpădea tristețea dintr-un motiv sau altul, cel mai adesea din motive de non-maternitate. Între timp am trecut de faza aceea, dar îmi amintesc și azi cum ascultam melodia și, în funcție de context, strigam sau șopteam la unison cu Freddie ”show must go on”... Și m-a ajutat, pentru că simțeam asta cu adevărat: spectacolul trebuia să continue și așa avea să fie. 

Cum spuneam, am depășit momentul (poate pentru că show chiar DID go on) și sunt oarecum mai încrezătoare. Sau mai corect spus, încerc să fiu, nu întotdeauna cu succes.


Ar fi o aroganță din parte-mi să cred că viața mi-e datoare, deși m-a ”privat” de multe. Nu cred că-mi datorează nimic, dar am speranța că mai are multe bunătăți pregătite pentru mine.

The best is yet to come este, dacă-i pot spune astfel, deviza mea.

Optimist vorbind, sunt cam la jumătatea vieții. Sper ca jumătatea care mi-a rămas să fie mai bună decât cea care s-a dus. Sper să fie the best. 

luni, 11 martie 2019

Un zeu care nu s-a întors pentru că n-a plecat, de fapt, niciodată


Am așteptat concertul susținut pe 2 martie de orchestra Filarmonicii din Berlin cu emoții deopotrivă intense și amestecate... Pe de-o parte, răsuflam ușurată cu fiecare zi care trecea și nu se anunța că Zubin ar fi anulat participarea. Pe de altă parte, aveam o oarecare teamă pentru momentul în care îl voi vedea. Un om care la peste 80 de ani a trecut printr-o operație majoră, urmată de chimio- și radioterapie, nu poate fi într-o formă prea bună, îmi spuneam - și încercam să-mi ”setez” corespunzător așteptările.


Da, am avut emoții, dar cumva diferite față de alte dăți. Nu m-am gândit atât la experiența în sine, la muzica pe care o voi asculta, cât la el, ca om aflat în șah cu sinistrul ”C”. Și după cum am spus-o și cu alte ocazii, pe Zubin l-aș audia oricând cu drag, indiferent ce ar dirija (heavy metal included 🙃), deci aspectul ăsta a trecut acum pe plan secund. 

Nu că m-ar fi încântat în mod deosebit repertoriul, asta ca s-o zic pe-aia dreaptă. 

”Intégrales” de Edgar Varèse (lucrare modernă, pentru 11 suflători și 4 instrumente de percuție);

”Speaking drums” de Peter Eötvös (tot lucrare modernă - percuție solo și orchestră);

”Scheherazade” - suită simfonică de Nikolai Rimsky-Korsakov. 

Despre Zubin citisem nu o dată că promovează muzica modernă (el considerând că asta e una dintre datoriile unui dirijor - aceea de-a aduce la cunoștința publicului și compozițiile de dată mai recentă, nu doar pe cele clasice, cunoscute de majoritatea) și am mai fost la concerte la care parțial am ”numărat oi” așteptând să se termine plicticoșenia modernă, abstractă și, pentru mine, de neînțeles, ca să ajung să ascult adevărata muzică. (Un concert din 2014 e un exemplu în acest sens). Mi-am asumat, așadar, ceea ce urma să fie și mi-am impus să ascult primele două lucrări cu oarecare curiozitate.  

Am fost aproape în pragul lacrimilor când Zubin a intrat pe scenă, pășind ezitant, sprijinindu-se în baston. E slăbit și vizibil marcat de ceea ce i se întâmplă, dar în momentul în care a ridicat bagheta a redevenit olimpian, atent la fiecare detaliu, conducând și creând în același timp. Faptul că a stat pe scaun pe toată durata concertului nu i-a știrbit cu nimic din măreție. 

Captură video din concertul de pe 2 martie, de pe Digital Concert Hall

Lumea l-a primit cu drag și deosebită căldură; cred că n-am mai auzit nicicând aplauze mai puternice. Inițial m-am gândit că ne bucurăm cu toții că s-a întors. Pe parcursul concertului mi-am dat seama că, deși a lipsit de pe scenă un an de zile, n-a plecat, de fapt, niciodată.

”Intégrales” a fost așa cum anticipasem - o înșiruire de sunete ale cărei logică și sens, personal, m-au eludat. Nici nu pot spune că am ascultat foarte atent; îl cercetam cu aviditate pe Zubin, îmi umpleam sufletul de prezența lui și de faptul că am ajuns, iată, să-l audiez din nou în spațiu și timp real. Ceea ce am remarcat este faptul că, spre deosebire de cei mai mulți dintre compozitori, Varèse  nu face apel la percuție pentru a ”colora” sau ”consolida” compoziția, ci o folosește in extenso, recunoscându-i și punându-i în valoare individualitatea. 

Despre ”Speaking drums” pot spune că m-a surprins. Citisem că a fost compusă în anul 2013 și  mai că nu-mi pusesem mâinile-n cap. Să te ții acuma ce aiureală ultramodernă, a se citi ”ce_naiba_o_mai_fi_și_asta” o să ascultăm.... cu atât mai mult cu cât compozitorul fusese impresionat de creația lui Edgar Varèse.


Nu mai văzusem niciodată atâtea instrumente de percuție la un loc și fiecare dintre ele a fost pus în valoare. Martin Grubinger, percuționistul, este într-adevăr... un fenomen, având în vedere ce am văzut și ascultat cred că pot folosi acest cuvânt fără teamă că exagerez. Interesant este că lucrarea ”Speaking Drums” a fost compusă special pentru el și, după cum rezultă din titlu, artistului i se cere nu numai să performeze instrumental, ci și vocal (inclusiv prin strigăte, care, cât or fi fost ele de expresive, pe mine doar m-au agasat și nu am reușit să le înțeleg rostul. Asta e, nu sunt o cunoscătoare atât de rafinată încât să pătrund și abstractul muzicii moderne). Din ce am citit în program, ideea este că percuționistul ”învață” tobele să vorbească 🙄 Fie-mi iertat faptul că nu am perceput ca atare.

Martin Grubinger, la clopoței tubulari (captură video)

Dincolo de asta însă, am asistat la o demonstrație uluitoare de alternanță a sunetului, varietate a timbrului și a perspectivelor, ca într-un fel de caleidoscop de la care nu știi la ce să te aștepți. În program se menționa și capacitatea improvizatorică a percuționistului, dar, necunoscând lucrarea, n-am fost în măsură să identific pasajele improvizate. 
Foarte impresionant a fost bis-ul; practic, dacă n-aș fi văzut cu ochii mei, aș fi zis că un asemenea sincron și o asemenea viteză sunt imposibile unui om.

După aceste două momente moderne și... solicitante, aș spune, a urmat o pauză în care ne-am dres cu un pahar de vin, respectiv un Aperol Spritz (cel din urmă fiind al lui yours truly). Am vorbit despre ceea ce ascultaserăm în prima parte; omul era puternic impresionat de ”Speaking Drums”, iar eu eram, cum am menționat mai sus, surprinsă. Nu știu dacă e corect să spun că mi-a plăcut; în tot cazul, nu m-a lăsat indiferentă.

”Scheherazade” a venit, apoi, ca o poveste frumoasă, ceea ce și este, de fapt 🙂 Aici am putut să-mi permit, în sfârșit, luxul de a mă lăsa învăluită de muzică, amintindu-mi de povestea prințesei și a sultanului Shahrya, pe care o citisem cu vreo două decenii în urmă. Așa că despre ea e mai puțin de scris, pentru că am ascultat-o cu sufletul. E o compoziție melodioasă și seducătoare, pe care ți-ai dori-o interminabilă, aidoma poveștii care a inspirat-o. 

Aplauzele de final au fost pline de entuziasm și de căldură. Nu mi-am mai putut stăpâni lacrimile, în timp ce-l priveam pe Zubin și nu puteam să nu mă întreb dacă o să-l mai văd vreodată. 

Final de concert (captură video)

În baston sau nu, pe scenă sau departe de ea, din tot sufletul sper să fii bine, Maestro...