duminică, 17 iunie 2018

Salată de weekend (XXII)


Știu că salata de azi vine abia pe final de weekend, însă niciodată nu e prea târziu să mâncăm sănătos sau *insert orice altă platitudine din categoria asta*. 

1) Un moment emoționant, pe care-l așteptam de câteva săptămâni și la care până nu demult nici nu sperasem - vineri seara l-am revăzut pe Musiu Șarl 🙂 la o bere și un burger.
A fost, într-adevăr, ceva emoționant și, pentru mine, cu siguranță o seară de neuitat. Cu exact șase luni în urmă, pe 15 decembrie, fusesem convinsă că n-o să-l mai văd niciodată. Iată că uneori se întâmplă și altfel 🙂 
Pasămite îi scrisese acum câtva timp șefei mele (care ține legătura cu el pe WhatsApp) că i-ar plăcea să ne revadă pe unii dintre noi ”în cerc restrâns și de încredere, ca să putem vorbi orice”. 
”Păi bine”, i-a scris ea, ”spune cine vrei să vină, ca să vorbesc cu oamenii, să plănuim etc”.
La care Musiu Șarl a înșirat câteva nume (în total șapte), inclusiv pe al meu. 
Nu pot să descriu bucuria pe care am avut-o aflând că vrea să mă revadă. Eu crezusem că am fost pentru el doar o figură oarecare, din categoria ”printre alții” și mă adaptasem cu acest gând. Acum însă, am realizat că a fost un pic mai mult de atât, că am însemnat și eu ceva pentru el. 
Revederea a fost deosebit de frumoasă. Ne-a îmbrățișat pe fiecare în parte și ne-a spus că, deși e foarte mulțumit la noul serviciu, i-e dor de ”vechea bandă”, respectiv de noi. S-au povestit câte-n lună și-n stele și s-au bârfit suculent diverse personaje proeminente de la serviciu.  Am mâncat burgeri și am băut bere fără alcool și am râs până când aproape n-am mai putut respira. Și-am făcut poze tembele și ne-am distrat aruncând unii în alții cu pliculețe (sigilate) de sos barbecue. Bine, nu în Musiu Șarl, totuși 😃
A fost minunat să-l revăd, să bem o bere împreună și să petrecem câteva ore în mediu neprotocolar, fără ”în ce stadiu e cutare, ai făcut lista aia, dă-mi datele alea, când termini raportul X, dar de ce n-ai terminat Y chestie încă” șamd. Și, cu toate că am avut ocazia să mă conving de asta în cei șase ani și jumătate cât am lucrat cu el, am constatat acum încă o dată ce umor fantastic are omul și cât de relaxat se pune la mintea celor mai tineri la o adică 😃

2) După extraordinarul triumf al Simonei Halep la Roland Garros, mi-a venit cheful să citesc ”Open”, autobiografia lui Andre Agassi. Am auzit din mai multe surse că este o carte extraordinară. Vreau să înțeleg mai bine lumea lor, dincolo de ceea ce vedem pe teren. ”Singurătatea jucătorului de tenis”, cum spune Agassi, este un sentiment extrem de complex. Și Simona m-a făcut să-mi doresc să cunosc mai multe. E ceva minor, desigur - adică eu cu siguranță n-o să mă apuc de tenis, bunăoară... - dar a mișcat ceva în sufletul meu. Și ceea ce-am trăit sâmbăta trecută a fost realmente unic, o stare de grație pe care n-am mai cunoscut-o până acum.
Cartea nu mă dezamăgește. Este uluitor de bine scrisă, atât de bine încât mă pomenesc minunându-mă cu glas tare de ceea ce citesc. Aș spune că abia aștept să o termin, dar sunt sigură că-mi va părea rău când voi ajunge la final. 

Săptămâna viitoare plec pentru câteva zile acasă. Mă așteaptă o altă experiență aparte, despre care nu știu cât de tare mă va emoționa, dar pe care o aștept cu multă curiozitate: revederea de 20 de ani de la absolvirea liceului. Mi se pare incredibil. Timpule, unde-ai zburat...?

miercuri, 13 iunie 2018

La pas prin Cetatea Eternă (IV)


După ce ne-am ”familiarizat” cât de cât cu Roma și stația de autobuz din Piazza Venezia începuse oarecum să facă parte din cotidian, ne-am gândit să dăm dovadă de spirit practic și să vizităm Bazilica Sf. Petru înainte de ziua pentru care cumpăraserăm bilete online pentru Muzeul Vatican. 

Trecuserăm deja de câteva ori pe acolo pentru a „lua pulsul” și a ne face un plan. Puhoiul de lume care stătea la coadă nu ne-a intimidat, pentru că rândul mergea repede. Ne-am gândit să venim totuși cât mai devreme, așa că la puțin după ora 9 ne așezam la rând. 

Prima dată în Vatican :)

Nu știam că intrarea la Bazilică este gratuită, abia la fața locului am aflat (de la un tip de la pază, foarte amabil de altfel, care ne-a pus în temă. Încaltea când i-am zis la final ”Thank you, sir”, ai fi jurat că face reclamă la Colgate). Rândul a mers într-adevăr repede și am trecut ușor de filtre și controale.

Soldat din Garda Elvețiană

(Acum realizez că, având în vedere imaginea de mai sus, se poate crea o confuzie. Nu pe soldatul din Garda Elvețiană l-am rugat să ne elucideze cum e pe acolo. Acestora nu este permis să li te adresezi). 

De cum am intrat, am căutat-o cu privirea pe ea. Îmi doream de ani de zile s-o văd. Capodopera absolută a lui Michelangelo, unica lucrare pe care și-a pus semnătura (într-un moment de vanitate regretat ulterior) și care mi-e foarte aproape de suflet.  

Pietà


E amplasată aproape de intrare, la oarecare distanță de culoarul pe care se permite accesul publicului și protejată de un geam de sticlă incasabilă. Aceste măsuri de precauție au fost luate după ce statuia a fost atacată în 1972 de un nebun cu un ciocan, care urla ”eu sunt Iisus Hristos”. O parte din bucățile de marmură sărite din ea au fost recuperate și reatașate, într-un proces de restaurare extrem de complex. Nu și nasul însă, pentru refacerea căruia s-a folosit o bucată de marmură dintr-un bloc tăiat din spate. 

Chiar și așa, de la distanță, e minunată. Deloc surprinzător, are ceva.... divin :) Poate și din cauza luminii, nu știu, dar era un sentiment înălțător. Nu-mi venea să-mi mai iau ochii de la ea. 
(Vă puteți închipui ceva mai grotesc decât să-ți faci selfie cu Pietà? Și câte pițipoance am văzut care făceau asta. Bleah!). 

Interiorul Bazilicii este de-o grandoare care copleșește și, în același timp, impune. Pășeam încet, aproape cu timiditate.



Altarul Bazilicii, sub care (se spune că) se află mormântul Sf. Petru


Senzațiile pe care le trăiești acolo sunt greu de pus în cuvinte, chiar dacă Papa nu slujește în Bazilică decât în puține cazuri - de aici se transmite binecuvântarea de Paște, spre exemplu - mare parte dintre slujbele sale desfășurându-se în catedrala St. Giovanni in Laterano (pe care de asemenea am vizitat-o). Cu toate acestea, însă... am avut niște sentimente extraordinare.

Încă o imagine cu altarul, fotografiat cât de aproape s-a putut

Dacă vizitarea Bazilicii este gratuită, accesul în Cupolă (proiectată de Michelangelo) nu e. Indiferent dacă urci pe scări sau iei liftul, tot se percepe o taxă. Care taxă nu se poate plăti decât cash, după cum era specificat în mai multe locuri și după cum rezultă și din imaginea de mai jos:


Ziceți voi că n-au formulat drăguț :))) Cum ar veni... ”următoarele carduri nu sunt acceptate: toate” 😃 La Papă nu merge decât cu ”show me the money”, am conchis noi și am ales, desigur, să urcăm cu liftul.

Chiar și așa, tot am avut de urcat o porțiune pe jos, pe niște trepte atât de înguste încât îmi venea să țin ochii închiși pentru că aveam senzația că pereții mă apasă și mă sufocă. 330 de trepte. Inspiră, expiră. Claustrofobie, deh. Însă totul a fost uitat când am ajuns sus.


Toate statuile de pe frontispiciu reprezintă diferiți sfinți.


Se putea să nu beau o cafea în Cupolă? Nu se putea, rezon. Din două sorbituri o și terminasem :))) Practic, în Cupola Bazilicii Sf. Petru am băut cea mai micuță cafea din viața mea 😃


De aici se putea cumpăra și bere. Inițial am fost cam contrariați - cum adică, bere în Bazilică - dar apoi ne-am zis că, na, în definitiv și Hristos a transformat apa în vin 🙃

Am dat o raită și pe la magazinul de suverniruri, dar nu ne-a tentat nimic de acolo. Zeci de rozarii de toate culorile, suveniruri cu Papa, Pietà reprodusă în diferite mărimi, sute de iconițe... Dacă am fi fost catolici am fi ales cu siguranță ceva. Am luat totuși o ilustrată cu Pietà și am trimis vederi 🙂 care au ajuns la destinație având ștampila poștei din La Città del Vaticano 🙂

Nu cred că aș recomanda nimănui să viziteze în aceeași zi și Bazilica și Muzeul Vatican. Sunt prea multe de văzut, absorbit, simțit și cred că se vor ”așeza” mult mai bine dacă sunt văzute în zile diferite. 

A fost o mare bucurie pentru mine să vizitez Bazilica, un vis pe care-l aveam demult. Cum atât de frumos spun Whitney Houston și Mariah Carey într-un celebru cântec, there can be miracles when you believe... 🙂

sâmbătă, 9 iunie 2018

Lacrimi de fericire. Simona Halep, noua regină de la Roland Garros!


Am cumpănit câteva momente ce titlu să dau acestei postări, apoi mi-am dat seama că niciun altul nu ar fi mai potrivit decât cel pe care l-am ales și care spune pe scurt povestea zilei de azi. O zi pe care mulți dintre noi o vor păstra pentru totdeauna în suflet.
Ziua când Simona Halep a câștigat cel dintâi turneu de Mare Șlem din carieră 🙂

Nu pot spune că sunt un fan al tenisului, abia dacă știu regulile de joc - nici vorbă de subtilități și ”finețuri” de connaisseur. Am început să mă uit de dragul Simonei și numai la unele partide. O respect și o îndrăgesc pentru ceea ce este, pentru munca enormă și pentru că nu a încetat niciun moment să creadă în visul ei. Prima dată am scris despre ea după finala pierdută în 2014 la Roland Garros în fața Mariei Sharapova. Țin minte și-acum cât de mult mi-am dorit să câștige și cât de impresionată am fost de forța și determinarea cu care a luptat. De-atunci mi-a devenit tot mai dragă.
(Off topic: recitind ce-am scris după acel meci, observ că intuisem că Sharapova a făcut ceva necurat în pauza dinaintea setului decisiv. Doi ani mai târziu s-a aflat că lua meldonium. A....ha). 

Revenind la Simona. M-am bucurat mult la fiecare victorie a ei și am fost efectiv dărâmată când a pierdut anul trecut finala, tot la Roland Garros, în fața obrăznicăturii ăleia încrezute de Ostapenko, deși avusese meciul în mână. Și când spun ”dărâmată”, înseamnă că m-am consumat emoțional, am bocit și amărăciunea m-a urmărit o vreme. 
Și după cea de-a treia finală de Mare Șlem pierdută (în ianuarie, la Australian Open) mărturisesc că am început să mă îndoiesc de faptul că va câștiga vreodată un asemenea turneu. Nu sunt mândră de asta, dar așa gândeam. Îmi ziceam că are un blocaj psihic peste care nu poate trece - și finale de Mare Șlem nu apar oricum prea des... 

Alaltăieri, după extraordinara semifinală cu Muguruza, am simțit că mi se face frică. Am fost atât de impresionată de performanța ei, de faptul că a câștigat ”hands down” un meci în care pornea cu a doua șansă, încât am început să sper din nou, de unde și frica. Oare să fie posibil? Oare a sosit, în cele din urmă, și clipa ei? 

Sub impresia momentului, am notat pe Facebook:


Mă agasa cumva acel talaz de optimism pe care-l vedeam pretutindeni. ”De data asa câștigă sigur, e anul ei, pe Sloane Stephens a mai bătut-o de cinci ori până acum, de ce-ar fi azi altfel” (cum de ce? Pentru că e finală de Mare Șlem, d'ohhh), haiSimona în sus și haiSimona în jos. Nu e bine, se pune prea multă presiune pe ea, mă gândeam și toată ziua de azi am încercat să uit de meci (as if) și să-mi văd de-ale mele. Nu mă mai fac praf ca anul trecut, îmi tot ziceam. 

La 2-0 pentru Sloane în setul secund (în condițiile în care câștigase primul set), am îngenunchiat și m-am rugat pentru Simona. Aproape-mi dăduseră lacrimile. N-am mai reușit să mă concentrez la nimic. Umblam prin casă cu pumnii strânși, rostind numai ”cred. Cred. Cred”, ca Marcus Vinicius în ”Quo Vadis”. 

La televizor nu aveam nervi să mă uit, începuse să mă doară după cap. Pe Facebook, cineva a scris că Simona ”începe să-și revină”. Scorul de pe tabela de marcaj începea, timid, să se schimbe. Era prematur pentru speranțe însă.
Continuam să mărșăluiesc prin casă. ”Cred. Cred. Cred”. ”Hai, copilă, hai”. Faptul că s-a ajuns în set decisiv mi-a dat un bob de nădejde, dar frica era tot acolo. Să nu-și piardă concentrarea. Să nu devină Sloane ultra agresivă. Să poată menține Simona ritmul din a doua jumătate a setului secund. Să... 

”Cred”.

1-0 pentru Simona. 2-0. Refresh, refresh, refresh. 3-0, 4-0. Incredibil, oare chiar... 5-0. Am deschis televizorul, mi-aduc aminte că-mi tremura degetul pe butonul de pe telecomandă. Îmi auzeam nervii măcinându-se. 5-1. Doamne, nu. Să nu se pornească un tăvălug... Am închis televizorul, nu suportam, mi se părea că-i port ghinion. Am îngenunchiat și m-am rugat din nou. Am deschis din nou televizorul, tot 5-1 era. L-am închis iar. 

”GATA!”, m-a anunțat jupânul pe Facebook și cu gesturi febrile am deschis televizorul din nou, la timp pentru a o vedea pe Simona acoperindu-și fața, nevenindu-i parcă să creadă ceea ce trăia.


Săvârșitu-s-a.  Ziua ei a venit.  A reușit, cu adevărat. 

Am urlat atât de tare de bucurie, încât mă și mir că n-a chemat careva Poliția. Și-apoi am plâns, am îngenunchiat într-o rugă de mulțumire, m-am ridicat, am urlat iar, am sărit prin casă, am aplaudat până am simțit că-mi iese foc din palme, iar am plâns de fericirea ei.  Am simțit că Dumnezeu mi-a împlinit rugăciunea mea, deși cu siguranță milioane de oameni s-au rugat pentru Simona azi, pe arena Phillippe Chatrier și-n întreaga lume. 

Imaginile fericirii 🙂🙂🙂


”Draga de tine...”, am zis printre lacrimi, văzând-o pe Simona cum plângea în brațele lui Darren Cahill.  Ai reușit, ai reușit, ai reușit...


Mult ai așteptat, Simona, dar ”good things come to those who wait”... 🙂




Mulțumesc pentru fericirea asta, Simona. Azi ne-ai unit, azi milioane de inimi au bătut numai pentru tine, într-o revărsare de speranță, dragoste și energie care a erupt la scorul de 6-1 pentru tine în setul decisiv, în lacrimi și strigăte de fericire.

Nu voi uita niciodată ziua de azi. Mă-nclin în fața ta, așa cum se cuvine s-o faci în fața reginei care tocmai ai devenit 🙂

miercuri, 6 iunie 2018

Mici bucurii (V)


N-am mai scris demult o postare din categoria asta - de mai bine de-un an, de fapt - deși bucurii, slavă Domnului, am avut. Nu s-a mai ”legat”, însă. 

1) De dimineață am fost la stomatolog pentru o nouă etapă de tratament - ”descoperirea implanturilor”, care până acum au fost ascunse sub gingie și de azi se află la suprafață, gingia urmând să se modeleze în jurul lor, exact ca la un dinte natural. Totul s-a vindecat cum trebuie, grefa de os e mulțumesc-bine, pfiu.
Procedura de azi, constând în principal într-o incizie & montarea unor bonturi de vindecare, a fost de scurtă durată (un sfert de oră) și absolut nedureroasă, eternă recunoștință cui a inventat anestezia. De fapt, chiar la asta mă gândeam mai devreme: cât de lipsit de stres a devenit mersul la dentist. Practic, pentru mine că stau la coafor sau că stau pe scaunul stomatologic a ajuns să fie cam același lucru - cu amendamentul că-n al doilea caz nu pot citi reviste, csf, n-ai csf. (Data trecută nu se pune la socoteală, era o situație mai specială 😃) Azi am ajuns inclusiv să râd în timp ce chirurgul înșuruba diverse chestii, pentru că taman îi spunea asistentei ceva amuzant.
Povestindu-i ulterior jupânului, cred c-am rostit de minimum cinci ori ”incredibil”.  Atât de ușor, de nedureros, de... confortabil, aș mai adăuga, deși sună cam ciudat. Incredibil, na c-o zic a șasea oară deja.
Mi-am adus aminte de primul meu tratament stomatologic serios (aveam 16 ani). Doctorul și-a făcut treaba foarte bine, plombele puse de el au rezistat ani în șir fără probleme, dar în lumina a ceea ce-a devenit azi stomatologia, ceea ce se întâmpla atunci ar putea fi clasificat drept o formă ceva mai modernă de tortură. Tratament de canal fără anestezie, are you kiddin' me? N-aș mai sta la așa ceva nici să-mi plătești greutatea mea în aur. 
Da, sunt recunoscătoare că trăiesc în vremurile astea 🙂
Acum aștept cuminte încă niște săptămâni și apoi urmează ”încoronarea”. 

2) Am bujori în vază, iuhuu. Cu parfum ei, bujorii. Poate părea un motiv banal de bucurie, dar dacă ați ști de când îmi doresc niște flori parfumate. Exceptând zambilele, eu n-am mai găsit aici flori cu parfum. Nici măcar freziile... Și oricât ar fi de frumoase, dacă nu miros a nimic îmi dau un sentiment ciudat, ca și cum ar fi o butaforie. 


Așa arată după cinci zile, au început să se ”treacă”, dar tot semeți sunt și au un parfum atât de frumos și de pătrunzător... Una-două îmi scufund nasul în ei, e aromaterapie în toată legea 🙂

3) Acel moment când o colegă apelează la tine să citești E-mail-ul pe care se pregătește să-l trimită clientului principal și-n care trebuie să-i explice faptul că a greșit (el, clientul). 
- Uită-te și tu, te rog, că tu ești mai diplomată, mânuiești mai bine cuvintele...
Reformulez puțin, send. Clientul răspunde în scurt timp și își pune reglementar cenușă-n cap, se scuză, anunță că va drege chifla.
Colega e nemțoaică. Iar eu acum câțiva ani abia dacă știam să dau bună ziua în germană 🙂

4) Dacă totul decurge după cum am plănuit, la sfârșitul săptămânii viitoare voi revedea un om care-a ajuns să însemne ceva pentru mine și care-mi lipsește destul de mult de-o bună bucată de vreme. Nu, nu pe Zubin...  dar tot mă bucură perspectiva.

Închei ziua de azi cu un surâs 🙂

duminică, 3 iunie 2018

Propunere de relaxare pentru duminică: facturi, gândit la serviciu și gătit


Despre duminicile mele - sau mai bine-zis, despre modul meu preferat de-a le petrece - am mai povestit nu o dată. Dacă nu sunt cu jupânul, tot ce-mi doresc în general pentru duminică este să nu am niciun program. Dorm până târziu, citesc, mă uit la vreun serial, uneori ies la plimbare (de obicei pentru o înghețată dintr-o anume locație, unde-o fac absolut irezistibilă) etc. Mă aricesc rău dacă intervine ceva în rutina asta de ”eu-cu-mine”.
Tocmai de aceea am fost foarte curioasă de-un articol peste care am dat răsfoind net-ul, intitulat ”7 lucruri duminicale care te scapă de stresul din timpul săptămânii”. Hai că asta sună interesant, poate mai e ceva ce-aș putea face pentru a fi luni dimineața proaspătă ca o lăptucă înrourată.

”Duminica este cea mai productivă zi din timpul săptămânii pentru că îţi poţi aloca suficient timp pentru a-ţi încărca bateriile, pentru a te relaxa şi pentru aţi pune în ordine gândurile”.
Au pierdut o cratimă pe drum (sublinierea îmi aparține), dar mă rog, poate doar s-or fi relaxat prea mult oamenii.
Și totuși, de ce-ar fi duminica productivă? Taman ăsta e șpilul, că eu duminica nu ”produc” nimic. Dar mă rog, zicea de relaxat, încărcat bateriile, așadar să citim cu atenție recomandările.

1. Spălat şi curăţat: duminica e zi de piaţă şi dacă tot aţi cumpărat fructe şi legume, e bine să le şi preparaţi pentru a fi servite. De ce să mai pierdeţi timpul într-o altă zi cu spălatul, porţionatul şi ambalatul, dacă puteţi face totul de azi?
Ce face?!! E zi de piață? Serios, voi vă duceți duminica la piață? Că eu sigur nu m-aș duce, nici de-ar fi deschis (nu e). Cumpărăturile se fac sâmbătă, după capul meu cel puțin. Și chiar presupunând că m-aș duce duminica la piață în cine știe ce conjunctură excepțională, sigur nu mi-aș petrece restul zilei porționând fructele și legumele. 

2. Porţii pentru cinci zile: cine are timp de gătit în timpul săptămânii? Pregătiţi de azi ingredientele pentru sendvişuri, mâncarea pentru micul dejun şi gustările pe care vreţi să le luaţi la serviciu sau să i le puneţi copilului în ghiozdan.
Deja-mi ies ochii din cap ca la melci. De parcă n-ar fi destul că stau să ”porționez”, pe lângă asta acum trebuie să pregătesc în avans cinci mic-dejunuri și cinci gustări (dacă aș avea copii, numărul s-ar multiplica).

3. Organizarea congelatorului: aveţi nevoie de proteine pe durata săptămânii. Puneţi în faţă puiul pe care vreţi să îl gătiţi, scoateţi cârnaţii, şunca sau brânzeturile pe care vreţi să le consumaţi în următoarele zile.
De ce adică aș ține șunca și brânzeturile în congelator?! Doar nu mă aflu în stare de asediu.  

4. Reciclarea alimentelor: cina de duminică seara ar trebui să fie de cursă lungă. Fiţi creativi şi reciclaţi folosind sosuri, mirodenii sau garnituri ce vă rămân. Luni seara, toată familia se va linge pe degete...
N-am înțeles ce vrea tanti de la mine la faza asta. (Articolul nu e semnat, dar in all fairness, numai o femeie putea scrie așa ceva). Cum vine asta, cină de cursă lungă (eu am cinat cu niște cireșe azi, apropo). Și de ce lumea se va linge pe degete luni seara? De la ce rămâne de duminică? Foarte apetisant, nimic de zis.

5. Garnituri inteligente: o porţie generoasă de pilaf poate fi împărţită în două şi băgată la congelator. E bine să vă pregătiţi de azi garniturile pe care le veţi folosi pe durata săptămânii.
E clar, destoinica autoare are o fixație pe congelator. Deci să vedem dac-am înțeles: porționez fructe și legume, pregătesc cinci gustări și cinci mic-dejunuri și pe lângă astea mai prepar și garnituri pentru toată săptămâna. Asta zic și eu relaxare și încărcat bateriile, cum îndruga în primul paragraf. Ah, și de ce-ar fi garniturile alea inteligente, că eu n-am înțeles.

6. Mic dejun, până miercuri: dacă fierbeţi zece ouă şi le ţineţi în frigider puteţi fi liniştiţi că micul dejun este rezolvat pentru câteva zile. Iar dacă aţi cumpărat dulceaţă, lapte şi margarină, meniul e complet.
Cred că m-a auzit bombănind mai sus. Cred că sigur. Altfel nu se explică faptul că mi-a propus o variantă de mic-dejun. Cam multe ouă însă, opinez. Tot e bine că nu mi-a zis să le pun și pe ele în congelator. Păi da, că n-au loc de puiul, cârnații și brânzeturile de la punctul 3. 

7. Program pe zile: anticipaţi neprevăzutul. Înainte de culcare, notaţi-vă într-un carnet ce evenimente vă aşteaptă în săptămâna următoare, ce facturi sunt de plătit, ce şedinţe aveţi şi ce întâlniri trebuie programate.
Toate ca toate, dar asta chiar sună a încărcat bateriile. Curat relaxare, coane Fănică. Mai ales partea cu plata facturilor. Nu știu voi, dar pe mine mă relaxează ceva de groază să mă gândesc la ce mai am de plătit. 

Na poftim, acuma mi-am adus aminte că joi am o ședință de care depinde un update destul de important, iar de ceea ce-o să spun eu (în calitatea mea complementară de Key User) depinde felul în care va fi implementat un nou proces în sistem. Pfua, acuma chiar că-s relaxată. Decât atât, vorba ceea.