joi, 21 iunie 2018

Another year, another blessing :)


Așa cum a devenit un obicei de câțiva ani încoace, dimineața de azi a început așa:



Carevasăzică, 38 🤔 Ok, cred că mă simt bine cu ei. Nu-s prea mulți (încă....), au fost plini, uneori senini cum e cerul azi, alteori furtunoși, uneori cu lumină și curcubee, alteori cu negură... Îl iubesc pe fiecare din ăștia 38. Vorba aia, dacă numai unul dintre ei ar fi lipsit, n-aș fi fost azi aici.
(Nu vi se pare că am devenit deja suspect de profundă? Mie da, ptiu, ptiu).  

Nu am prea multe de spus acum, poate de unde zoresc să termin bagajul pentru mini-excursia în țară. Nu, Greto, sigur nu ai nevoie de ATÂTEA hangarale pentru numai două zile pline, practic. Hai că ai totuși 38 de ani, s-ar putea concluziona că ai ceva mai multă minte. 
(Ei, da. E o concluzie întemeiată pe false premise, îți spun eu).

Să nu ziceți că nu v-am zis 😃


Sunt recunoscătoare. Suntem împreună, suntem bine, trăim într-o țară civilizată și frumoasă, pentru care de multe ori mulțumesc Cerului.  Sunt norocoasă.

Acestea fiind spuse - bine-ai venit, anul 38 al vieții mele 🙂 Te rog să fii bun, cald, generos, să-mi împlinești vise și să-mi rămâi în amintire ca unul dintre cei mai buni ani 🙂

miercuri, 20 iunie 2018

Reclame nemțești pe-alături


Să tot fie vreo câteva săptămâni bune de când, ajungând într-una din zile la supermarket, mă ia de ochi o ditamai reclama pe toată fațada magazinului.


”Ești zahăr”, mă informează duduia, făcându-mi și cu ochiul în stil ”știm noi ce știm”. 

Ete ce să-ți povestesc, parcă de tine mai aveam nevoie ca să-mi amintești că nu mănânc tocmai ca la manual. Mi-am văzut de cumpărături și nu pot spune că aș fi ales produse mai sănătoase decât de obicei (renunțasem oricum aproape complet la ciocolată, prăjituri și alte asemenea delicatese care aruncă indicele caloric în aer).
Reclama e și-acum tot acolo și are la bază principiul ”ești ceea ce mănânci”. Mno bine, poate e și un joc de cuvinte (dacă-i spui cuiva că e ”zuckersüß”, înseamnă că e dulce ca zahărul), dar nici în interpretarea asta nu mi se pare din cale-afară de inspirat. Adică să-ncerci să mă faci să mă simt vinovată nu e tocmai cea mai bună strategie, pentru mine cel puțin. 

Tot o reclamă la un produs alimentar a scandalizat lumea și-ar trebui difuzată numai după miezul nopții, cu pătrățelul roșu de rigoare: 


Aici e nevoie de un pic de context. Așadar, este vorba despre un smoothie produs de compania True Fruits, care conține printre altele semințe de chia. Bun, să vedem ce spune textul. 
Nu prea e de bine. Copywriter-ul a încercat să fie spiritual și să facă un joc de cuvinte, însă a dat-o de gard rău de tot. Adică sloganul precedent cu zahărul e absolut strălucit, prin comparație. 

Textul se poate citi fie așa:
”Consum oral - mai repede nu ajungi la savoarea semințelor”, ceea ce e-n regulă...

... fie așa, adică interzis minorilor și ce-naiba-au-avut-în-cap-ăia-de-la-creație:
”Consum oral - mai repede nu ajungi la savoarea *hmm-hmm* spermei”. 

Mda, Samen ăla e problema: poate fi tradus atât ca ”semințe”, cât și ca ”spermă”. Reclama a fost retrasă după oarece scandal, dar înclin să cred că n-au concediat copywriter-ul. Nu de alta, însă la un moment dat circula un spot care zicea ”True Fruits - acum din nou în toate gurile”. Oh, dear. 

Poate cea mai interesantă reclamă - și cea mai amuzantă, deși-n mod sigur nu asta și-a propus - e cea la un produs cosmetic pentru combaterea celulitei. Personal, n-am auzit de compania producătoare - Charlote Meentzen - dar asta nu are nicio importanță. 
Trebuie să mai spun că, spre deosebire de cele două de mai sus, reclama asta nu e *din nou hmm-hmm* cu dublu sens decât pentru români. Motiv pentru care a rulat aici mult și bine - acum câțiva ani, ce-i drept.


Citiți doar primele două cuvinte de sus. Cu intonație, dacă se poate 😃

În germană, die Ampulle înseamnă fiolă, iar Kur - cură. Prin urmare, e ceva absolut nevinovat - o cură de fiole cu nuștiuce în ele, despre care se spune că ajută pielea, face și drege. Nu c-ar mai conta. Ca român, nu treci de primul rând 😃

Expresia în sine - Ampullen-Kur, ptiu că am repetat-o - este ceva absolut inocent pentru nemți (și cu siguranță și pentru alte naționalități), drept pentru care deseori o regăsesc la raioanele de cosmetice...


(Ha, asta e și mai mișto, cică ”împotriva setei și foamei pielii dumneavoastră”) 🤣🤣🤣

Cred că o să fiu mai atentă când se difuzează reclame. Se poate dovedi un demers deosebit de instructiv. 

duminică, 17 iunie 2018

Salată de weekend (XXII)


Știu că salata de azi vine abia pe final de weekend, însă niciodată nu e prea târziu să mâncăm sănătos sau *insert orice altă platitudine din categoria asta*. 

1) Un moment emoționant, pe care-l așteptam de câteva săptămâni și la care până nu demult nici nu sperasem - vineri seara l-am revăzut pe Musiu Șarl 🙂 la o bere și un burger.
A fost, într-adevăr, ceva emoționant și, pentru mine, cu siguranță o seară de neuitat. Cu exact șase luni în urmă, pe 15 decembrie, fusesem convinsă că n-o să-l mai văd niciodată. Iată că uneori se întâmplă și altfel 🙂 
Pasămite îi scrisese acum câtva timp șefei mele (care ține legătura cu el pe WhatsApp) că i-ar plăcea să ne revadă pe unii dintre noi ”în cerc restrâns și de încredere, ca să putem vorbi orice”. 
”Păi bine”, i-a scris ea, ”spune cine vrei să vină, ca să vorbesc cu oamenii, să plănuim etc”.
La care Musiu Șarl a înșirat câteva nume (în total șapte), inclusiv pe al meu. 
Nu pot să descriu bucuria pe care am avut-o aflând că vrea să mă revadă. Eu crezusem că am fost pentru el doar o figură oarecare, din categoria ”printre alții” și mă adaptasem cu acest gând. Acum însă, am realizat că a fost un pic mai mult de atât, că am însemnat și eu ceva pentru el. 
Revederea a fost deosebit de frumoasă. Ne-a îmbrățișat pe fiecare în parte și ne-a spus că, deși e foarte mulțumit la noul serviciu, i-e dor de ”vechea bandă”, respectiv de noi. S-au povestit câte-n lună și-n stele și s-au bârfit suculent diverse personaje proeminente de la serviciu.  Am mâncat burgeri și am băut bere fără alcool și am râs până când aproape n-am mai putut respira. Și-am făcut poze tembele și ne-am distrat aruncând unii în alții cu pliculețe (sigilate) de sos barbecue. Bine, nu în Musiu Șarl, totuși 😃
A fost minunat să-l revăd, să bem o bere împreună și să petrecem câteva ore în mediu neprotocolar, fără ”în ce stadiu e cutare, ai făcut lista aia, dă-mi datele alea, când termini raportul X, dar de ce n-ai terminat Y chestie încă” șamd. Și, cu toate că am avut ocazia să mă conving de asta în cei șase ani și jumătate cât am lucrat cu el, am constatat acum încă o dată ce umor fantastic are omul și cât de relaxat se pune la mintea celor mai tineri la o adică 😃

2) După extraordinarul triumf al Simonei Halep la Roland Garros, mi-a venit cheful să citesc ”Open”, autobiografia lui Andre Agassi. Am auzit din mai multe surse că este o carte extraordinară. Vreau să înțeleg mai bine lumea lor, dincolo de ceea ce vedem pe teren. ”Singurătatea jucătorului de tenis”, cum spune Agassi, este un sentiment extrem de complex. Și Simona m-a făcut să-mi doresc să cunosc mai multe. E ceva minor, desigur - adică eu cu siguranță n-o să mă apuc de tenis, bunăoară... - dar a mișcat ceva în sufletul meu. Și ceea ce-am trăit sâmbăta trecută a fost realmente unic, o stare de grație pe care n-am mai cunoscut-o până acum.
Cartea nu mă dezamăgește. Este uluitor de bine scrisă, atât de bine încât mă pomenesc minunându-mă cu glas tare de ceea ce citesc. Aș spune că abia aștept să o termin, dar sunt sigură că-mi va părea rău când voi ajunge la final. 

Săptămâna viitoare plec pentru câteva zile acasă. Mă așteaptă o altă experiență aparte, despre care nu știu cât de tare mă va emoționa, dar pe care o aștept cu multă curiozitate: revederea de 20 de ani de la absolvirea liceului. Mi se pare incredibil. Timpule, unde-ai zburat...?

miercuri, 13 iunie 2018

La pas prin Cetatea Eternă (IV)


După ce ne-am ”familiarizat” cât de cât cu Roma și stația de autobuz din Piazza Venezia începuse oarecum să facă parte din cotidian, ne-am gândit să dăm dovadă de spirit practic și să vizităm Bazilica Sf. Petru înainte de ziua pentru care cumpăraserăm bilete online pentru Muzeul Vatican. 

Trecuserăm deja de câteva ori pe acolo pentru a „lua pulsul” și a ne face un plan. Puhoiul de lume care stătea la coadă nu ne-a intimidat, pentru că rândul mergea repede. Ne-am gândit să venim totuși cât mai devreme, așa că la puțin după ora 9 ne așezam la rând. 

Prima dată în Vatican :)

Nu știam că intrarea la Bazilică este gratuită, abia la fața locului am aflat (de la un tip de la pază, foarte amabil de altfel, care ne-a pus în temă. Încaltea când i-am zis la final ”Thank you, sir”, ai fi jurat că face reclamă la Colgate). Rândul a mers într-adevăr repede și am trecut ușor de filtre și controale.

Soldat din Garda Elvețiană

(Acum realizez că, având în vedere imaginea de mai sus, se poate crea o confuzie. Nu pe soldatul din Garda Elvețiană l-am rugat să ne elucideze cum e pe acolo. Acestora nu este permis să li te adresezi). 

De cum am intrat, am căutat-o cu privirea pe ea. Îmi doream de ani de zile s-o văd. Capodopera absolută a lui Michelangelo, unica lucrare pe care și-a pus semnătura (într-un moment de vanitate regretat ulterior) și care mi-e foarte aproape de suflet.  

Pietà


E amplasată aproape de intrare, la oarecare distanță de culoarul pe care se permite accesul publicului și protejată de un geam de sticlă incasabilă. Aceste măsuri de precauție au fost luate după ce statuia a fost atacată în 1972 de un nebun cu un ciocan, care urla ”eu sunt Iisus Hristos”. O parte din bucățile de marmură sărite din ea au fost recuperate și reatașate, într-un proces de restaurare extrem de complex. Nu și nasul însă, pentru refacerea căruia s-a folosit o bucată de marmură dintr-un bloc tăiat din spate. 

Chiar și așa, de la distanță, e minunată. Deloc surprinzător, are ceva.... divin :) Poate și din cauza luminii, nu știu, dar era un sentiment înălțător. Nu-mi venea să-mi mai iau ochii de la ea. 
(Vă puteți închipui ceva mai grotesc decât să-ți faci selfie cu Pietà? Și câte pițipoance am văzut care făceau asta. Bleah!). 

Interiorul Bazilicii este de-o grandoare care copleșește și, în același timp, impune. Pășeam încet, aproape cu timiditate.



Altarul Bazilicii, sub care (se spune că) se află mormântul Sf. Petru


Senzațiile pe care le trăiești acolo sunt greu de pus în cuvinte, chiar dacă Papa nu slujește în Bazilică decât în puține cazuri - de aici se transmite binecuvântarea de Paște, spre exemplu - mare parte dintre slujbele sale desfășurându-se în catedrala St. Giovanni in Laterano (pe care de asemenea am vizitat-o). Cu toate acestea, însă... am avut niște sentimente extraordinare.

Încă o imagine cu altarul, fotografiat cât de aproape s-a putut

Dacă vizitarea Bazilicii este gratuită, accesul în Cupolă (proiectată de Michelangelo) nu e. Indiferent dacă urci pe scări sau iei liftul, tot se percepe o taxă. Care taxă nu se poate plăti decât cash, după cum era specificat în mai multe locuri și după cum rezultă și din imaginea de mai jos:


Ziceți voi că n-au formulat drăguț :))) Cum ar veni... ”următoarele carduri nu sunt acceptate: toate” 😃 La Papă nu merge decât cu ”show me the money”, am conchis noi și am ales, desigur, să urcăm cu liftul.

Chiar și așa, tot am avut de urcat o porțiune pe jos, pe niște trepte atât de înguste încât îmi venea să țin ochii închiși pentru că aveam senzația că pereții mă apasă și mă sufocă. 330 de trepte. Inspiră, expiră. Claustrofobie, deh. Însă totul a fost uitat când am ajuns sus.


Toate statuile de pe frontispiciu reprezintă diferiți sfinți.


Se putea să nu beau o cafea în Cupolă? Nu se putea, rezon. Din două sorbituri o și terminasem :))) Practic, în Cupola Bazilicii Sf. Petru am băut cea mai micuță cafea din viața mea 😃


De aici se putea cumpăra și bere. Inițial am fost cam contrariați - cum adică, bere în Bazilică - dar apoi ne-am zis că, na, în definitiv și Hristos a transformat apa în vin 🙃

Am dat o raită și pe la magazinul de suverniruri, dar nu ne-a tentat nimic de acolo. Zeci de rozarii de toate culorile, suveniruri cu Papa, Pietà reprodusă în diferite mărimi, sute de iconițe... Dacă am fi fost catolici am fi ales cu siguranță ceva. Am luat totuși o ilustrată cu Pietà și am trimis vederi 🙂 care au ajuns la destinație având ștampila poștei din La Città del Vaticano 🙂

Nu cred că aș recomanda nimănui să viziteze în aceeași zi și Bazilica și Muzeul Vatican. Sunt prea multe de văzut, absorbit, simțit și cred că se vor ”așeza” mult mai bine dacă sunt văzute în zile diferite. 

A fost o mare bucurie pentru mine să vizitez Bazilica, un vis pe care-l aveam demult. Cum atât de frumos spun Whitney Houston și Mariah Carey într-un celebru cântec, there can be miracles when you believe... 🙂

sâmbătă, 9 iunie 2018

Lacrimi de fericire. Simona Halep, noua regină de la Roland Garros!


Am cumpănit câteva momente ce titlu să dau acestei postări, apoi mi-am dat seama că niciun altul nu ar fi mai potrivit decât cel pe care l-am ales și care spune pe scurt povestea zilei de azi. O zi pe care mulți dintre noi o vor păstra pentru totdeauna în suflet.
Ziua când Simona Halep a câștigat cel dintâi turneu de Mare Șlem din carieră 🙂

Nu pot spune că sunt un fan al tenisului, abia dacă știu regulile de joc - nici vorbă de subtilități și ”finețuri” de connaisseur. Am început să mă uit de dragul Simonei și numai la unele partide. O respect și o îndrăgesc pentru ceea ce este, pentru munca enormă și pentru că nu a încetat niciun moment să creadă în visul ei. Prima dată am scris despre ea după finala pierdută în 2014 la Roland Garros în fața Mariei Sharapova. Țin minte și-acum cât de mult mi-am dorit să câștige și cât de impresionată am fost de forța și determinarea cu care a luptat. De-atunci mi-a devenit tot mai dragă.
(Off topic: recitind ce-am scris după acel meci, observ că intuisem că Sharapova a făcut ceva necurat în pauza dinaintea setului decisiv. Doi ani mai târziu s-a aflat că lua meldonium. A....ha). 

Revenind la Simona. M-am bucurat mult la fiecare victorie a ei și am fost efectiv dărâmată când a pierdut anul trecut finala, tot la Roland Garros, în fața obrăznicăturii ăleia încrezute de Ostapenko, deși avusese meciul în mână. Și când spun ”dărâmată”, înseamnă că m-am consumat emoțional, am bocit și amărăciunea m-a urmărit o vreme. 
Și după cea de-a treia finală de Mare Șlem pierdută (în ianuarie, la Australian Open) mărturisesc că am început să mă îndoiesc de faptul că va câștiga vreodată un asemenea turneu. Nu sunt mândră de asta, dar așa gândeam. Îmi ziceam că are un blocaj psihic peste care nu poate trece - și finale de Mare Șlem nu apar oricum prea des... 

Alaltăieri, după extraordinara semifinală cu Muguruza, am simțit că mi se face frică. Am fost atât de impresionată de performanța ei, de faptul că a câștigat ”hands down” un meci în care pornea cu a doua șansă, încât am început să sper din nou, de unde și frica. Oare să fie posibil? Oare a sosit, în cele din urmă, și clipa ei? 

Sub impresia momentului, am notat pe Facebook:


Mă agasa cumva acel talaz de optimism pe care-l vedeam pretutindeni. ”De data asa câștigă sigur, e anul ei, pe Sloane Stephens a mai bătut-o de cinci ori până acum, de ce-ar fi azi altfel” (cum de ce? Pentru că e finală de Mare Șlem, d'ohhh), haiSimona în sus și haiSimona în jos. Nu e bine, se pune prea multă presiune pe ea, mă gândeam și toată ziua de azi am încercat să uit de meci (as if) și să-mi văd de-ale mele. Nu mă mai fac praf ca anul trecut, îmi tot ziceam. 

La 2-0 pentru Sloane în setul secund (în condițiile în care câștigase primul set), am îngenunchiat și m-am rugat pentru Simona. Aproape-mi dăduseră lacrimile. N-am mai reușit să mă concentrez la nimic. Umblam prin casă cu pumnii strânși, rostind numai ”cred. Cred. Cred”, ca Marcus Vinicius în ”Quo Vadis”. 

La televizor nu aveam nervi să mă uit, începuse să mă doară după cap. Pe Facebook, cineva a scris că Simona ”începe să-și revină”. Scorul de pe tabela de marcaj începea, timid, să se schimbe. Era prematur pentru speranțe însă.
Continuam să mărșăluiesc prin casă. ”Cred. Cred. Cred”. ”Hai, copilă, hai”. Faptul că s-a ajuns în set decisiv mi-a dat un bob de nădejde, dar frica era tot acolo. Să nu-și piardă concentrarea. Să nu devină Sloane ultra agresivă. Să poată menține Simona ritmul din a doua jumătate a setului secund. Să... 

”Cred”.

1-0 pentru Simona. 2-0. Refresh, refresh, refresh. 3-0, 4-0. Incredibil, oare chiar... 5-0. Am deschis televizorul, mi-aduc aminte că-mi tremura degetul pe butonul de pe telecomandă. Îmi auzeam nervii măcinându-se. 5-1. Doamne, nu. Să nu se pornească un tăvălug... Am închis televizorul, nu suportam, mi se părea că-i port ghinion. Am îngenunchiat și m-am rugat din nou. Am deschis din nou televizorul, tot 5-1 era. L-am închis iar. 

”GATA!”, m-a anunțat jupânul pe Facebook și cu gesturi febrile am deschis televizorul din nou, la timp pentru a o vedea pe Simona acoperindu-și fața, nevenindu-i parcă să creadă ceea ce trăia.


Săvârșitu-s-a.  Ziua ei a venit.  A reușit, cu adevărat. 

Am urlat atât de tare de bucurie, încât mă și mir că n-a chemat careva Poliția. Și-apoi am plâns, am îngenunchiat într-o rugă de mulțumire, m-am ridicat, am urlat iar, am sărit prin casă, am aplaudat până am simțit că-mi iese foc din palme, iar am plâns de fericirea ei.  Am simțit că Dumnezeu mi-a împlinit rugăciunea mea, deși cu siguranță milioane de oameni s-au rugat pentru Simona azi, pe arena Phillippe Chatrier și-n întreaga lume. 

Imaginile fericirii 🙂🙂🙂


”Draga de tine...”, am zis printre lacrimi, văzând-o pe Simona cum plângea în brațele lui Darren Cahill.  Ai reușit, ai reușit, ai reușit...


Mult ai așteptat, Simona, dar ”good things come to those who wait”... 🙂




Mulțumesc pentru fericirea asta, Simona. Azi ne-ai unit, azi milioane de inimi au bătut numai pentru tine, într-o revărsare de speranță, dragoste și energie care a erupt la scorul de 6-1 pentru tine în setul decisiv, în lacrimi și strigăte de fericire.

Nu voi uita niciodată ziua de azi. Mă-nclin în fața ta, așa cum se cuvine s-o faci în fața reginei care tocmai ai devenit 🙂