miercuri, 20 septembrie 2017

Studiile mele (Blog Challenge 22)


Nu-mi vine să cred că a trecut jumătate de an de la ultima postare din leapșa-foileton. Asta e cumva o veste bună, în sensul că am avut suficiente de povestit și n-a fost nevoie să fac apel la ea (după cum am mai spus, o păstrez în mare parte ca ”soluție de avarie” pentru lipsa de inspirație). Astăzi nu e cazul, aș avea ce scrie la o adică, dar m-am gândit să dau jos totuși păianjenii adunați pe ea... și să scriu despre înaltele (vorbă să fie) școli absolvite, îndeplinind astfel tema cu numărul 22. 


Despre grădiniță și școala generală presupun că nu e nevoie să menționez. Aș preciza însă că nu mi-a plăcut deloc matematica. Un rol esențial în repulsia mea pentru această materie l-a avut și diriginta, o nemernică despre care am povestit mai demult, aici - și despre care am aflat, cu această ocazie, că a procedat similar și cu alți elevi. Cu un alt (gen de) profesor, sau mai bine-zis de om, poate alta ar fi fost relația mea cu matematica. Sau poate nu, dacă e s-o cred pe-aia cu ”ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”.

Am intrat la un liceu teoretic, pe care l-am ales, la concurență strânsă cu un altul, pe criteriul că-mi place clădirea. Aha, atâta minte (nu) aveam la 14 ani. Întâmplător, era și cel mai bun liceu din județ, dar nu asta a atârnat în balanța înțeleptei 😏 mele decizii. Mama a avut încredere în mine și am intrat fără probleme, la o clasă de limbi străine. În doi ani, eram aproape analfabetă la matematică. Dar îi citisem pe Chaucer și Milton, recitam din cronicari, scriam eseuri în franceză și alte îndeletniciri la fel de, aș spune acum, nepractice și prea puțin utile.

În clasa a IX-a am hotărât că vreau să devin jurnalist. N-a fost o decizie luată pe stilul clasic, altfel spus nu voiam deloc să devin ”ca Andreea Esca” și oricum nu aveam modele în branșă. În retrospect, cred că am fost nițel ”programată” de niște... asistente medicale, de altfel deosebit de drăguțe, peste care-am dat într-un laborator când m-am dus să fac niște analize. 
Erau două, tinere și prietenoase, și-n timp ce una din ele îmi făcea treaba pentru care venisem, cealaltă mă ținea de vorbă. În ce clasă ești, la ce liceu, ce hobby-uri ai, de-astea. Și în timp ce mă asculta melițând, zice dintr-odată: ”Extraordinar, ce frumos povestești”. ”Așa e”, răspunde colega ei, terminând treaba și privindu-mă atent. ”Și pe lângă asta, ai și față de ziaristă”.

Nu știam eu ce înseamnă să ai ”față de ziaristă”, dar ideea mi-a rămas și n-am mai renunțat la ea. Am absolvit, prin urmare, Jurnalismul.
Ce pot spune, îmi pare și nu-mi pare rău. Pe de-o parte, asta mi-am dorit și mi-a plăcut cu adevărat facultatea. Am profesat trei ani și, strict din punct de vedere profesional, rămân până la noi ordine cei mai frumoși ani din viața mea. Pe de altă parte, dacă aș fi studiat ceva mai cumsecade - Limbi Străine, de exemplu - mi-ar fi fost mai ușor în noua mea viață din Germania. 

După licență, pesemne că nu mă plictisisem de citit mii de pagini, așa că am dat examen de admitere la un masterat în Comunicare & Relații Publice și-am mai pierdut trei semestre și pe-acolo. Am învățat lucruri interesante, dar care nu mi-au fost nicăieri de trebuință. 

Și cam pe-aici m-am oprit cu școlarizarea. Asta dacă nu pun la socoteală cursul de germană, care e cu totul aaaaltceva :)) Concluzii nu am. Afară poate doar de faptul că mi-ar fi prins bine un consilier de orientare profesională, cum există acum. În același timp însă, am oarece îndoieli că ar fi fost capabil să-mi scoată din cap ideea implementată de asistente :))

duminică, 17 septembrie 2017

Pe tărâm american (VI): oceanul de lumină și culoare din Times Square


Oricât de multe filme ai fi văzut în prealabil și oricât de mult ți-ai exersa imaginația, nimeni și nimic nu te poate pregăti pentru impactul - sau mai corect spus, șocul - pe care îl resimți când ajungi în Times Square, la ceas de seară.

Mie nu-mi venea să cred că e real, aveam impresia că mă aflu într-un decor de film. Stăteam în mijlocul trotuarului, fără să mă deranjeze mulțimea de oameni care se perinda în valuri pe lângă mine și lăsându-mă învăluită în lumină și culori. Asistam la împlinirea unui vechi și mare vis. 




Aici am înțeles cu adevărat de ce New York e cunoscut drept orașul care nu doarme niciodată. Indiferent de oră, Times Square (considerat a fi cel mai vizitat obiectiv turistic din lume) este hiperaglomerat, fiind străbătut anual de circa 20 de milioane de persoane. 
Interesant însă, aglomerația asta nu are nimic enervant sau obositor în ea, ci este fascinantă. Poate ca urmare-a surprizei și entuziasmului tuturor turiștilor, poate pentru că, aflat acolo, ești prins de valul de energie pozitivă specific, sau poate pentru că, asemeni copiilor care intră într-un magazin de jucării, nu știi unde să te uiți mai întâi... 




Cam atât de mulți oameni sunt permanent în Times Square - și asta pe timp de zi. Seara , afluxul de persoane e cel puțin dublu, practic se avansează ”croindu-ți” cale și cu pași mărunți.



(Închipuiți-vă ce surpriză a fost pentru mine să regăsesc restaurantul ”Bubba Gump” în filmul ”Forrest Gump”, pe care l-am urmărit pe parcursul zborului de la New York spre Los Angeles). 


Adevărul este că, oricât ar fi de reușite imaginile, ele nu fac dreptate acestui loc. Aș recomanda oricui să filmeze, numai astfel se poate surprinde cu adevărat fascinația exercitată de Times Square. 

L-am străbătut, cred, măcar de vreo zece ori în plimbările noastre (nemaipunând la socoteală turul făcut cu autobuzul turistic).
Am mâncat hot dog de la vânzătorii ambulanți.
Am fost la McDonald's.
Am luat donuts, de unde altundeva decât de la Dunkin' Donuts (despre care am înțeles că ar fi cel mai mare lanț de restaurante din Statele Unite, fiind urmat în clasament de Starbucks și McDonald's).
Am băut cafea de la Starbucks - în repetate rânduri, doar n-ați crede că o dată mi-ar fi fost de ajuns - și mi-am cumpărat un ruj de la MAC.
Am contemplat cu respectul cuvenit 😀 vitrina magazinului ”Harry Winston” (care pune la dispoziție, prin închiriere sau prin contract de imagine, bijuteriile multora dintre doamnele prezente la Gala Premiilor Oscar). Puteam să mai fi stat două săptămâni în New York și m-aș fi întors în fiecare zi în Times Square cu același freamăt în suflet; ar fi fost imposibil să mă plictisesc.

Revăd aceste imagini, închid ochii, mi-aduc aminte, retrăiesc.  New York, mi-e dor de tine...

miercuri, 13 septembrie 2017

Experiența neplăcută a achiziționării unui obiect de lux


Mă gândesc de câteva săptămâni bune la postarea asta și, tot de-atunci, am acumulat atâta energie negativă, încât se poate spune că am nevoie de o dezintoxicare. Practic, de câte ori mă gândeam la asta, mă enervam (ceea ce e-n continuare valabil, de fapt). 
Va fi o postare lungă - însă, după cum se va vedea, pe măsura nervilor mei ciuruiți.

Luna trecută, eu și dumnealui jupânul am aniversat zece ani de când am devenit cetățeni respectabili, întemeind celula de bază a societății 😃 Mă gândeam de multă vreme ce i-aș putea dărui și, după ce am eliminat pe rând mai multe variante care fie îmi depășeau bugetul, fie erau prea fanteziste, m-am oprit la un obiect extravagant, ce-i drept, dar care - pentru ”borna” de zece ani - mi s-a părut potrivit. Respectiv, un accesoriu de scris Montblanc, în ideea unei celebrări a semnăturii pe care, cu negrăită înțelepciune de altfel, a efectuat-o pe 19 august 2007 în registrul de stare civilă.

Stilou sau pix? Gândindu-mă și răzgândindu-mă, m-am hotărât pentru pix. E ceva mai accesibil din punct de vedere material decât stiloul, e mai practic și, de asemenea, mai puțin pretențios. Chiar și așa însă, reprezintă o investiție. Nu vreau să dau cifre, dar... având în vedere marca despre care vorbim și faptul că, trăgând linie, e doar un pix (chiar dacă scrie foarte frumos și este, în sine, un obiect superb), credeți-mă că prețul e... suficient de mare încât să te îndreptățească, din postura de cumpărător, la anumite pretenții (altele în afară de cele care țin de calitatea obiectului în sine, care sunt de la sine înțelese).

În ziua în care-am pornit de-acasă cu intenția de a-l cumpăra, eram într-o dispoziție sărbătorească. Sincer, nu mai cumpărasem niciodată ceva atât de exclusivist și mă gândeam că însăși achiziția în sine ar trebui să fie o experiență deosebită.
A fost. Dar nu în sensul în care-mi pictografiasem eu în minte.

Vânzătoarea, blazată de parcă vindea pixuri Bic, nu avea o ofertă prea bogată la dispoziție (se vindeau accesorii aparținând mai multor mărci, nu doar Montblanc), dar în ciuda acestui fapt am găsit un pix de care m-am îndrăgostit imediat. Foarte elegant - negru, cu trei inele placate cu aur, exact cum îmi dorisem. Îl țin în mână lăsându-mi răgaz de a-i simți linia perfectă, îl testez, scrie minunat. Sunt atât de bucuroasă, că aș striga în gura mare. Facem factura, primesc certificatul de garanție, mai aștept doar să mi-l ambaleze.

Și aștept.
- Errrm, să vedeți, nu am cutie să vă dau la el.
Zâmbesc ca de-o glumă bună. Tocmai am cumpărat un obiect care respectă toate regulile exclusivismului. Cum să nu primesc o cutie cu logo-ul Montblanc? Doar n-o să zvârl pixul la întâmplare în poșetă, cum procedez cu antemenționatele Bic-uri (pe care, invariabil, sfârșesc prin a le pierde. Unde se duc Bic-urile când se duc?).
- Vă spun, chiar nu am. Am comandat un stoc nou de cutii, dar încă nu au sosit.
Continuu să zâmbesc, dar ceva mai subțire. ”Vă rog să găsiți, totuși, vă dați seama că nu-l pot lua așa”.
- Nuuuu, sigur că nu, mai caut.
A căutat până am început să transpir în magazinul mic și insuficient ventilat: pe rafturi, prin sertare, prin tot felul de lăzi, în depozit. Nu are și nu are. Într-un final, găsește în vitrină o cutie, în care ambalează tacticoasă pixul.
- Să vi-l împachetez ca un cadou?
Am consimțit și-am plecat cam dezumflată. Eram mulțumită de ceea ce cumpărasem, dar în ansamblu nu decursese așa cum îmi imaginasem eu că se întâmplă când achiziționezi ceva atât de aparte.

Acasă, vrând să regăsesc starea de grație pe care-o avusesem când l-am testat, îl despachetez. Las' că mă descurc să-l ambalez și singură înainte să-l dăruiesc, acum vreau să-l văd, să-mi bucur ochii, să anticipez reacția jupânului când îl va primi. Și bine-am făcut, pentru că, spre stupefacția mea, am descoperit că pernuța cutiei era murdară. Mai precis, avea o pată de pastă (nu de la pixul meu, nuanța era diferită) exact în fanta din mijloc, în care stă obiectul.

Mi s-a suit sângele la cap. Era prea târziu să mă-ntorc în ziua aceea la magazin (fiind într-o sâmbătă, era program scurt), dar am revenit luni după amiază la ora 16, când m-am întors de la serviciu. Programul era până la ora 18, deci socoteam că sunt în grafic.

Socoteam prost. Adică teoretic mai erau două ore, practic însă magazinul era închis. Dezamăgită și simțindu-mă cumva trasă pe sfoară, m-am întors acasă.
Am revenit a doua zi, la aceeași oră. Tot închis.
A treia zi. Tot închis. De data asta însă, pe ușă fusese lipit un anunț scrijelit în grabă pe-un petic de hârtie: ”Din cauza unor probleme de sănătate, astăzi nu se lucrează”.
A patra zi, același anunț (practic, ”astăzi” s-a prelungit).
A cincea zi, la fel.
Clocoteam de frustrare. Am întrebat la magazinul alăturat, poate știe cineva ceva despre vânzătoare. Nu, nu știau nimic, dar mi-au spus că deseori vine mai târziu decât ar trebui și pleacă mai devreme. Mda, ce să spun, foarte încurajatoare perspective...
M-am dus și sâmbătă, numai pentru a regăsi același anunț care parcă-mi rânjea sfidător. 

Săptămâna următoare n-am putut ajunge, lucrând în schimbul doi. Sâmbătă însă, așadar la exact două săptămâni de când îl cumpărasem, m-am dus iar. Programul era de la ora 10, dar un anunț lipit pe ușă aducea la cunoștință că ”astăzi se lucrează de la ora 12”.

Mestecând mătrăgună, mi-am mai făcut de lucru două ore. Revenind, practic m-am năpustit în magazin ca taurul în arenă când am văzut - în fine!  - ușa deschisă.

Recit problema dintr-o suflare, scot cutia, îi arăt, prezint și factura. Cu o mutră foarte acră, începe - ați ghicit! - să caute altă cutie.
Pe care, hai că și asta ați ghicit, nu o găsește. ”Nu am, îmi pare rău”.
- Și mie-mi pare rău, replic abia stăpânindu-mă, dar nu pot dărui un accesoriu de lux, în valoare de ”X” Euro, într-o cutie murdară. 
Se uită la mine tâmp.
- Păi și atunci cum facem?
De la mine aștepta soluții, ce drăguț. Între timp, în magazin intraseră câțiva potențiali clienți care se uitau la una-alta și, inevitabil, auzeau discuția.
- Vă spun eu cum facem: fie-mi dați o cutie curată, fie renunț la pix și-mi restituiți suma achitată, întrucât nu s-a depășit termenul legal de 30 de zile de la achiziție.
Mă privește și mai acru, dacă așa ceva mai era posibil și-ncepe să caute iar. Îmi prezintă o cutie ”Pelikan”. Alo, cucoană!
- Eu am cumpărat un pix Montblanc, vă rog să-mi dați o cutie aparținând acestei mărci.
Ridică din umeri și strânge buzele pungă.
- Nu am. Îmi pare rău. Și nici nu vă pot restitui suma, nu am atâția bani disponibili. 
Respir adânc.
- Uitați care-i problema: eu nu plec astăzi din acest magazin fără cutie curată sau fără bani. V-am căutat degeaba zile-n șir, nu am nicio garanție că vă mai găsesc. Așa stând lucrurile, nu-mi lăsați altă variantă decât să anunț Poliția și Protecția Consumatorului. 
(Habar n-am dacă Poliția era o soluție în cazul meu, dar aș fi amenințat-o și cu Inchiziția, dacă aș fi crezut că ajută la ceva). 
Ceilalți din magazin ascultau cu interes. Dându-și seama și ea de asta, se pune iar pe căutat. Găsește pe undeva o cutie uriașă (nu glumesc: era uriașă, cred că ambalai în ea fără probleme un serviciu de cafea). ”Îmi pare rău, nu se potrivește cu ceea ce am cumpărat eu și, dacă vă uitați, și asta este murdară. Vă rog să-mi dați o cutie cu dimensiuni potrivite și, mai ales, curată”. 

N-o mai lungesc. A găsit, în final, o cutie adecvată, pe care am inspectat-o milimetric. Era curată și venea și cu un etui original. Nu era perfectă, dar constituia, dată fiind situația, cel mai bun rezultat pe care l-aș fi putut obține. 

Documentându-mă ulterior, am aflat că pixurile Montblanc vin ambalate fiecare în parte, în cutia proprie - așadar, varianta ”nu am cutii, am comandat dar nu au sosit” nu este decât o minciună. În retrospect, răsuflu ușurată că nu m-am gândit să personalizez pixul (serviciu oferit gratuit). Mă mai trezeam cu vreo monogramă gen ”Gogu de la cazane”...

Weekend-ul acesta voi trimite un E-mail la Montblanc, al căror sediu central este în Hamburg. Am bănuiala că vor fi foarte interesați să știe cam în ce fel sunt reprezentați într-unul dintre puținele magazine din Germania unde-și desfac produsele.

duminică, 10 septembrie 2017

Pe tărâm american (V): meet the Lady


Dând ”filmul” în urmă ajung la concluzia că, pentru mine, unul dintre cele mai emoționante momente ale experienței americane a fost reprezentat de întâlnirea cu ea. Pe puntea vaporașului care ne ducea spre Liberty Island, aveam un nod în gât și ochii umezi.


Nu am zăbovit foarte mult pe insulă. În statuie nu puteam urca (se impuneau niște bilete speciale pentru care, din ce-am înțeles, trebuia să fi depus o cerere cu niște luni bune înainte). Drept pentru care i-am dat ocol, am privit-o pe îndelete din toate unghiurile, i-am spus în șoaptă ”I finally meet you...” și am reflectat la ce trebuie să fi simțit zecile de mii de imigranți sosiți cu două valize și un munte de speranțe în America și pentru care primul lucru văzut în America a fost ea.


Aici am găsit una dintre cele mai bune băuturi pe care le-am gustat în SUA. Nici mai mult nici mai puțin decât... banala, de altfel, limonadă. Aha, aia pe care-o știm toți, cu lămâie și zahăr. Doamne, cât de bună și răcoritoare a fost. Faptul că se servește într-un pahar foarte personalizat 🙂 i-a adăugat un plus de farmec. 

Manhattan, văzut de pe Liberty Island

Terminând-o, am mai luat una și le-am spus fetelor care o vindeau că fac o treabă extraordinară. S-au luminat la față de parcă le-aș fi dat medalia de onoare. ”Este o mare bucurie pentru noi că ne spuneți asta, mulțumim de apreciere!”.

Ei, și dacă tot aveam torță...


Parcă nu-mi venea să mai plec de acolo. N-aș ști să explic precis motivul impactului puternic pe care l-a avut asupra mea. Poate fiindcă în ceea ce mă privește, ea e America. Nu Empire State Building, nu Capitoliul, nu Hollywood reprezintă Statele Unite ale Americii  cu adevărat, ci Statuia Libertății.

La plecare, i-am făcut un semn de rămas-bun. Se poate ca restul pasagerilor de pe ferryboat să mă fi considerat într-o ureche, dar chiar nu mă preocupa deloc aspectul :))

Știați că...

- în coroana statuii sunt 25 de ferestre, simbolizând cele 25 de pietre prețioase existente pe Pământ?
- cele 7 vârfuri ale coroanei simbolizează cele 7 continente, semnificând libertatea absolută?
- suma necesară pentru construirea soclului a fost strânsă printr-o campanie inițiată de Joseph Pulitzer, pe atunci editorul ziarului ”New York Times”? Pulitzer a promis că va publica în ziar numele tuturor celor care donează, indiferent cât de mică ar fi suma. S-a ținut de cuvânt. Acțiunea rămâne cunoscută ca fiind prima campanie de donații organizată vreodată. 

marți, 5 septembrie 2017

Mostre din viața în Germania (VI)


Titlul e oarecum impropriu - în sensul că azi e o singură mostră, nu mai multe, ca de obicei - dar e proaspătă, caldă, abia scoasă din cuptor. 

Mai exact, de azi-dimineață, de la ora 5:10 precis, când, plecând spre serviciu, am tras cu hotărâre ușa după mine și am realizat - o secundă prea târziu - că lăsasem cheia în broască. De cealaltă parte a ușii între timp perfect închise. 

Scurt moment de ”ce mă fac, ce mă faac, ce mă faaaac???”. Păi ce să te faci, Greto... bine cel puțin că ai cheia de la mașină în buzunarul jachetei. Că nu-mi prea permit luxul de-a întârzia pe plantație, din motiv de noi provocări asumate, noi responsabilități și, pe cale de consecință, de potențiale oale sparte-n cap. În ceea ce privește ușa, am abordat o atitudine filozofică - dacă eu nu pot intra, nici alții n-or să poată. 

La amiază contactez un serviciu special pentru asemenea situații (de unde rezultă că nu-s nici pe departe singura căscată) și vine un flăcău simpatic, căruia-i trebuie exact două minute să deschidă ușa. Fără să intervină absolut deloc asupra butucului. Servindu-se de un accesoriu pe care l-ar putea improviza oricine, la o adică.
(Din motive evidente, prefer să nu detaliez pe blog procedeul în sine).

Oscilez între ușurare și îngrijorare. Înseamnă că ATÂT de ușor se poate intra la o adică?
”Da”, zice flăcăul, ”pentru că ușa nu era încuiată”. Hait, ce eram eu OCD până acu', dar ce devin de-acuma încolo...

Uite-așa se cheltuie 50 de euro în 2 minute. 

PS: treaba s-a consumat înainte de ora 17. Dacă depășeam intervalul ăsta, prețul ar fi fost mai mare, considerându-se ”serviciu de noapte”. 
PPS: ce m-a intrigat a fost faptul că nu mi-a cerut niciun act de identitate care să ateste faptul că e locuința mea. Puteam fi oricine. 

Da' mai bine nu m-aș mai gândi la asta. Mă duc să verific dacă am încuiat ușa.

Edit: am menționat procedeul folosit pentru deschiderea ușii într-un comentariu :)