luni, 26 iunie 2017

Părinți certați cu bunul-simț


Apropo de articolul ăsta (sau mai bine-zis, apropo de comentariile de acolo).

Sâmbătă am fost la cumpărături - mă rog, e mai degrabă un fel de-a spune, pentru că m-am întors acasă cu un tricou și niște șosete, deși aveam de gând să-mi iau ceva încălțăminte sport. M-am dus la unicul mall din târg (v-am mai zis că m-am plictisit de orașul ăsta, care e prea mic și are prea puține magazine? Dacă nu v-am zis, vă repet 😃) și-am intrat într-un magazin de profil, hotărâtă să am răbdare. 

Răbdare am avut vreo jumătate de oră, cel mult. Interval în care mai aveam nițel și cred că făceam implozie și urticarie.
Motivul? O fetiță de vreo 3 ani, însoțită - aspect important - de ambii părinți. Copila se plictisea, părinții nu erau acolo pentru ea, ci probau ei înșiși încălțăminte (mai mult muierea, de fapt). Fetița, logic, nu avea stare, deci alerga de colo-colo prin magazin, lua tot felul de papuci de pe rafturi, la înălțimea la care putea ajunge și dădea să fugă cu ei. Părinții săreau s-o prindă și să-i smulgă papucul din mână, moment în care, evident, urlete. Treaba s-a repetat de vreo trei ori, apoi tatăl o ținea în brațe și ea urla întinzând mâna spre rafturi. Maică-sa proba nestingherită, repetând din când în când ”terminăm curând, dragă”. Chestiune care n-o consola deloc pe-aia mică. 

Probabil îi era și cald, e un magazin mic și era destul de aglomerat. Sigur îi era și sete, la cât de uscat era aerul în interior, dar nu am văzut să-i fi dat să bea ceva. Și oricum, copilul trebuia scos din spațiul ăla supraîncălzit, în mall aveau tot felul de accesorii pentru copii, mașinuțe în care să se dea, căluți de pluș care merg - nu știu exact ce principiu tehnic au la bază, dar mereu văd copii călărindu-i plini de entuziasm :)). Oricum, inconștienții ăia de părinți nici măcar n-au scos copila de acolo, ce să mai vorbim s-o ducă la vreo jucărie. Și ea urla și nervii mei se întindeaaaauuuu.... 

Am plecat într-un final, fără să cumpăr nimic. Nu mai rezistam nervos la zbieretele disperate ale fetiței. Dar pe lângă asta, nici n-am găsit ceva care să-mi placă (încălțăminte sport ușoară, comodă, în care să nu-mi ia foc picioarele și care să aibă o culoare ceva mai răbdătoare decât alb sau roz :)) Ah, și care să nu aibă pietricele și paiete 🙈

Nu pricep nesimțirea asta, oameni buni. Pe cuvântul meu că n-o pricep. Ok, e copil, înțeleg, n-ai cu cine să-l lași - înțeleg și asta - dar maică-sa trebuia musai asistată de soț când proba sandale? Nu putea să iasă el cu copilul? Lumea din magazin ce vină avea să suporte minute în șir de zbierete? Fetița ce vină avea să alerge de colo-colo, dezorientată și agitată, în spațiul strâmt și înăbușitor?

miercuri, 21 iunie 2017

Cea mai lungă zi a anului e a mea


Oh well. Încă un pas mai aproape de 40, își zise ea de dimineață, scărpinându-se cu un aer meditativ. Deh, mai bătrână, deci mai înțeleaptă. Vorba vine. Anul ăsta nu știu ce-am avut în cap - tărâțe, în mare parte, bănuiesc - pentru că nu mi-am planificat concediu de ziua mea. Așa că am sărbătorit prin muncă, la propriu.

Cu toate astea a fost frumos, chiar emoționant pe alocuri. 

Colega mea care e bolnavă îmi scrisese pe mail-ul de serviciu, urându-mi diverse. 

Alți doi s-au documentat la o colegă româncă și, oarecum fâstâciți, mi-au urat citind de pe un petic de hârtie: ”La mulți ani!”. Eu mai știu ceva, zice unul din ei, adăugând cu elan: ”... și toate cele bune!”.
Le-am acordat calificativul maxim la limbi străine.

O altă colegă m-a sunat, deși e-n concediu. 

Ziua a fost desăvârșită de telefonul primit pe seară, când zoream să-nchei ziua de muncă. ”Am vrut să vin până la tine, dar am avut o zi nebună azi și mi-am adus aminte abia acasă. La mulți ani!”. Mulțumesc, Musiu Șarl. Nici nu-ți imaginezi ce mult a însemnat pentru mine. 

Altminteri, n-am făcut nimic special azi, decât că am purtat niște cercei noi :))

Ah, ca să fie clar cum stau lucrurile:  



Ce-mi doresc de la voi, ăștia 37? Să fiu sănătoasă, eu și oamenii pe care-i iubesc. Și să-nvăț să mă bucur de viață.

Mă străduiesc să am încredere. Acum de exemplu, am încredere că tocmai am început un an fabulos.

duminică, 18 iunie 2017

Salată de weekend (XIII)


De data asta, chiar că e un titlu foarte nimerit. Salată. Sa-la-tă. Este ceea ce-ar trebui să mănânc eu în următoarele, nu știu... câteva luni (wishful thinking). Atât și numai atât și nimic altceva pe lângă. Asta pentru că...

1) .... vorba lui Bridget Jones, of fir-ar a naibii și a naibii. De curând am atins pragul (psihologic, în ce mă privește) de 65 de kilograme. La înălțimea de 1,67, vă dați seama că nu debordez de entuziasm. Drept pentru care am trecut la soluții de avarie: încerc să mănânc pe cât posibil alimente bogate în proteine și mi-am instalat o aplicație pe telefon prin care ”contabilizez” caloriile consumate zilnic. Pfuai de capul meu, unde sunt vremurile când mâncam cartofi prăjiți la două noaptea și nu se depunea nici măcar un gram? În studenție, acolo sunt. Respectiv cu aproape două decenii în urmă. Sublim 😏 Și bicicleta a rămas la jupânul - e doar împrumutată, așa că partea cu activitatea fizică o putem tăia de pe listă (nu, n-am atâta voință încât să fac jogging, îmi asum asta).

2) Nu prea am dispoziție de scris în ultima vreme - fapt destul de vizibil, de altminteri - însă am chef de citit, e și asta o treabă. Cu timpul stau mai prost, dar paaarcă regăsesc bucuria lecturii. Nu că aș citi ceva pretențios - un roman polițist, dar unul foarte bine scris și cu o temă pe care nu am întâlnit-o prea des în cărți: activitatea unui detectiv sub acoperire. 

3) Săptămâna viitoare lipsesc cei doi colegi are au aceeași poziție ca și mine în departament. Unul e bolnav, altul în concediu. Rezultă că nu voi avea cu cine să-mpart sarcinile - care sunt destul de multe și pentru doi, dar pentru unul singur cred că vor fi ceva gen ”Misiune Imposibilă”. Adăugând la asta faptul că una din șefe e-n concediu și alta are ceva probleme personale din cauza cărora nu poate veni decât câteva ore dimineața, cred că pot să mă vopsesc în culorile războiului.

4) Am văzut tot sezonul al cincilea din ”House of Cards” și sunt tot mai fascinată de Kevin Spacey, dacă așa ceva mai era posibil. Acum urmăresc ”Fargo” - foarte bine făcut, deși cam sângeros pentru gustul meu, totuși. Apropo de filme sângeroase, mai multă lume încearcă să mă convingă să dau o șansă lui ”Game of Thrones”. Cică dacă mi-a plăcut ”Breaking Bad”, o să-mi placă și ăsta. 
Îndoi-m-aș. În ”Breaking Bad” nu zburau atâtea capete, for a change. 

Chiar n-am niciun chef de săptămâna care urmează. Dar dacă tot n-o pot împiedica să înceapă, sper măcar să fie digerabilă :)))

PS, derivat de la nr. 1: de ce oamenii pun pe Facebook imagini cu înghețată, clătite și alte delicatese din care tocmai se pregătesc să se înfrupte, de ceeeeee? 😭
 

miercuri, 14 iunie 2017

”Asta nu e muncă adevărată, e așa... ca la nemți”


Zilele trecute mă sună amicul Sfârfâlică, foarte smerit (ca de obicei, când vrea ceva de la mine și nu mă poate obliga) și mă-ntreabă dacă am timp jumătate de oră să fac oficii de traducere pentru doi colegi noi, români care nu vorbesc deloc germană. Era prima lor zi de muncă la noi și trebuia să li se facă obligatoriu un instructaj, înainte de-a începe efectiv să lucreze în depozit - un fel de protecția muncii, plus alte câteva detalii. 

Timp n-aveam în exces, dar treaba asta oricum nu putea fi amânată și cum nu era altcineva la îndemână, hai s-o fac și gata. Eram obosită și agasată, dar mi-am compus o mină entuziastă - vorba aia, să nu se sperie oamenii încă din primul moment - și m-am dus să-i întâlnesc.

Unul la vreo 23-24 de ani, celălalt pe la 40+. Îmi răspund molatic la salutul meu plin de elan și-ncepem. Sfârfâlică vorbea și eu le traduceam, străduindu-mă să fiu cât mai concisă și clară în exprimare. Asta-n ideea că oricum totul era nou pentru ei, se muncește în ritm foarte alert, depozitul e imens și prima impresie poate fi copleșitoare.
Departe însă de a fi cumva intimidați, afișau o supremă lipsă de chef.

- După cum vedeți, peroram eu zglobie ca un cintezoi, se lucrează în standuri individuale, bla-bla, iată la ce trebuie să fiți atenți pentru a evita accidentările, este obligatorie purtarea de încălțăminte specială cu rol protector, bla bla... 

Zâmbeam încurajator și - speram eu - motivant, dar dumnealor nu erau de aceeași părere. Aveau niște moace de parcă tocmai le-aș fi comunicat că prima lor sarcină va fi să spargă 150 de bolovani pe minut.

- Da' uniforme de lucru nu ne dă? 
- Nu, din partea firmei primiți doar încălțămintea. 
- Eeee, păi dacă nu ne dă... ce, vor să-mi stric hainele mele bune muncind la ei?
- Nu trebuie să purtați haine pretențioase, ci unele cât mai comode. Un tricou și-o pereche de pantaloni reprezintă combinația cea mai potrivită.
- Păi cum vine asta, că eu am lucrat la altă firmă înainte și acolo ne dădeau. Ăștia-s mai zgârciți sau cum?

Celălalt avea altă problemă. 
- Auzi, doamnă, eu nu port papuci de-ăia de care-mi dau ei, poți să-i spui de pe-acuma la băiatu' ăsta.
”Băiatul” tocmai fusese interpelat de-un coleg și era ocupat să rezolve o problemă într-un stand de ambalare, deci am profitat de moment ca să le explic faptul că este obligatoriu să poarte încălțămintea de protecție (și că n-o să le pice galoanele, am continuat în gând).
- Lasă-mă tu în pace, că-s incomozi, am mai avut io și știu.
(Paranteză: respectivii nu sunt angajați direct de companie, ci aparțin de-o agenție de intermediere personal. Și-ntr-adevăr, încălțămintea de protecție oferită de asemenea firme e cea mai ieftină de pe piață și, prin ricoșeu, destul de incomodă. Știu asta de la alți colegi - eu am avut norocul de-a putea evita agențiile de intermediere - dar dacă astea sunt cerințele... te adaptezi. În tot cazul, nu era ca și cum ar fi fost o surpriză pentru ei).
- Și la ce-o să ne pună să lucrăm aicea?
Le spun că, pentru început, fie la standurile de sortare-ambalare, fie la rampele de încărcare. 
- Pe mine să nu mă pună să fac pachete, eu nu fac așa ceva, mie să-mi dea de lucru ca lumea, nu d-astea. 
Al doilea se simte dator să puncteze:
- Am lucrat la Ford, doamnă! Știi tu ce muncă e acolo? Piese grele, motoare, nu cutii de carton și haine, hăhă.

În sinea mea, concluzionez că-i destul de evident motivul pentru care nu mai lucrează la Ford. 
- Se lucrează și sâmbăta?
Răspund că de regulă da, prin rotație - și că se acordă o zi liberă în timpul săptămânii. Nu le place. 
- Eu nu vin sâmbăta. 
- Nici eu. 
- Ți-am spus, eu nu port papuci de-ăia.
- Și eu nu stau la pachete. 

Mai fac o încercare să le explic faptul că așa e la început, poate mai multe nu-ți convin, dar cu timpul va fi mai bine, dacă demonstrează că sunt serioși vor căpăta și alte sarcini poate mai interesante, sau vor fi transferați la alte departamente cu profil diferit și deci alt gen de muncă șamd șamd. 

- Lasă că-i știu eu p-ăștia, mă pricep. Oricum nu cred că rămân aicea, nu-mi place. 
- Nici eu. Asta nu e muncă adevărată, e așa... ca la nemți. 

Ziceți voi că ultima frază nu e absolut priceless :)) Săracii de ei, dădeau în brânci să muncească și aici n-aveau ce... Iar după nici jumătate de oră, deciseseră că nu le place. Deh, ”ca la nemți” nu e pe gustul domniilor lor 😃 Ăștia or fi știind în ce țară se află? Mă-ntreb și eu...

marți, 13 iunie 2017

Îi plăceau muzica ritmată și florile mov


Îi admira pe Richard Chamberlain, Alain Delon și Roger Moore (mi-a povestit odată că-n liceu a chiulit ca să se ducă la un anume magazin să-și cumpere o ilustrată cu Roger Moore în rolul lui Simon Templar. Cred că noi nu prea ne dăm seama ce însemna așa ceva pentru o adolescentă din România anilor '60... ).

Îi plăceau bananele și pepenele galben (cel din urmă, pentru că avea gust ca de banane, zicea ea).

Iubea culoarea mov. Avea eșarfe, bijuterii, pălărie mov. Se bucura de orice floare pe care o primea, dar în mod special de florile mov. Fardurile în tonuri lila se potriveau perfect cu ochii ei de-un căprui incert, cu sclipiri verzi.

Îi plăcea muzica, în special ritmurile alerte. Una din melodiile ei preferate era ”No Limit”, parcă o și văd cum se însuflețea ascultând-o. Când se întâmplă s-o ascult în mașină invariabil zâmbesc, arunc o privire spre cer și răsucesc butonul de volum aproape de maxim. ”Tare, să se audă până sus la tine...”. 

Din voalul ei de mireasă mi-a făcut primele funde pentru diademă, în clasa întâi.


(Și-a desenat singură rochia, care la momentul respectiv a fost considerată un exponent al nonconformismului și al lui ”cine-a mai pomenit”. Chiar așa; cine mai pomenise, în 1979 și într-un orășel de provincie, rochie de mireasă pe un umăr? 🙂). 

Când aveam 16 ani a fost de acord să-mi vopsească părul, spre consternarea lui taică-meu 😃

N-am avut nicio reținere sau ezitare de a-i spune că am trăit prima noapte de dragoste. ”Sper că te-ai protejat”, a fost unicul ei comentariu. 

A mers cu mine la absolut toate examenele importante și, după fiecare din ele, ne duceam la un suc și-o prăjitură. A plâns după ce-am dat proba orală de Limba Română la Bacalaureat. ”Ești atât de frumoasă și sunt atât de mândră de tine”, mi-a spus.  

Am râs mult și copios împreună. Am plâns una în brațele celeilalte când s-a pronunțat divorțul dintre ea și tata.  

Mi-a știut dezamăgirile, neîmplinirile și tristețile, cu toate că nu mereu (m)-a înțeles așa cum, eventual, mi-aș fi dorit. Dar m-a iubit mai presus de tot și de toate, chiar și fără să mă înțeleagă.

Poate nici eu n-am înțeles-o cu adevărat. Dar e suflet din sufletul meu. E a mea și va fi pentru totdeauna a mea și e mereu cu mine, din lumea în care a plecat acum doi ani și patru luni și unde nădăjduiesc din toată inima că s-a reunit cu cel care a fost dragostea vieții ei

Astăzi ar fi împlinit 68 de ani. Sper că e petrecere acolo la tine, mami... 

PS: am terminat de scris postarea și-am aruncat un ochi pe Facebook. Prima imagine pe care mi-au căzut ochii în News Feed reprezintă un buchet de garofițe de munte. Mov.