duminică, 8 decembrie 2019

”Once upon a Time... in Hollywood” - încă un film de Tarantino unde-l caut zadarnic pe Tarantino


Nu știu dacă se poate spune spune despre mine că sunt o cinefilă; mă uit cu plăcere la filme și seriale, scriu despre cele care mă impresionează (fie pozitiv, fie negativ), îmi plac unii actori și, în mod special, doi regizori: Martin Scorsese și Quentin Tarantino.
Martin Scorsese are un dar minunat, nu atât de a spune, cât de a.... picta povești. Despre el vom  povesti cât de curând (mai bine-zis, despre cel mai recent film al său, poate știți deja la care mă refer). 
Azi în schimb, vreau să-mi vărs năduful pe Tarantino. 

I-am văzut toate filmele și m-am îndrăgostit de geniul lui excentric. De personajele absolut remarcabile, de paradoxurile tragi-comice, de acel ”ridicol” creponat și tipic tarantinesc. Aș putea da autodictare din scena petrecută în cafenea de la începutul lui ”Reservoir Dogs”. Am și pus în dezbatere o chestiune de principiu legată de discuția respectivă, într-un articol de-acum mai bine de 7 ani . Dacă am de boscorodit ceva, foarte probabil voi fi auzită mormăind ”God damn you, God damn you...”, precum moșneagul decrepit din ”From Dusk till Dawn”. 
Evident că ori de câte ori beau șampanie, îmi aduc aminte de memorabila scenă din ”Four Rooms”.
Cât despre ”Pulp Fiction”... mai are rost să spun ceva? E, probabil, capodopera absolută a lui Tarantino. Și despre asta am scris, cu aproape 9 ani în urmă, aici

Vedeți, nu v-am mințit zicând că sunt un fan cu state vechi. În ordinea subiectivă dictată de gusturile mele, acestea sunt filmele sale (scrise, regizate sau ambele) care-mi plac:

1. Pulp Fiction
2. Reservoir Dogs
3. Four Rooms
4. From Dusk till Dawn
5. Jackie Brown. 

Apoi, absolut inexplicabil însă... ceva s-a întâmplat cu el. Habar n-am ce, dar clar n-a fost de bine. Dacă n-aș fi convinsă de ridicolul ideii, mai c-aș bănui că a avut un scriitor-fantomă, care la un moment dat a dispărut din scenă. Și după aceea au urmat numai chifle, una mai rea și mai dezamăgitoare ca alta. 

Despre ”Death Proof” mi-aduc aminte că rula genericul de final și eu tot nu voiam să admit că s-a terminat, că nu mai urmează ”o poantă” de ultim moment, că a fost atât de stupid. Am concluzionat, cu năduf, că Tarantino s-a prostit. 
A urmat ”Inglourious Basterds” despre care nu mai rețin decât că mi s-a părut oarecum mai bunicel decât ”Death Proof”, dar asta poate pentru că ăla nici măcar nu se putea numi film. 
”Kill Bill” a fost ok, dar e mai degrabă o parodie inspirată de animația japoneză. E ok, dar nici pe departe un film pe care să-mi doresc să-l revăd, nici măcar secvențial. 
La ”Django Unchained” am refuzat să mă uit, din simplul motiv că nu mai suport să văd filme cu negri maltratați. Am văzut suficiente, am citit pe subiect, sunt la curent cu această ”felie” oribilă din istoria omenirii, nu mai vreau să văd scene sângeroase. Am auzit că DiCaprio face un rol foarte bun, dar asta nu mă convinge să mă uit. 
”Hateful Eight” a fost... meh. Nimic senzațional, nimic to remember. E pasabil, cum s-ar zice, dar nici pe departe un film remarcabil (chiar dacă joacă Samuel L. Jackson, care a făcut roluri emblematice în cele mai multe dintre filmele lui Tarantino).

Și-am ajuns la cel mai recent film, ”Once upon a time... in Hollywood”. Cu Brad Pitt, Leonardo DiCaprio și, într-un rol secundar, Al Pacino. 


Filmul este, în primul rând, o capodoperă de scenografie. Decorurile sunt o operă de artă și redau spectaculos de real atmosfera din Hollywood-ul sfârșitului anilor '60. Din acest punct de vedere, m-aș hazarda să spun că are valoare de documentar și infinita atenție pentru detalii a lui Tarantino este cât se poate de evidentă. De asemenea, este vizibil faptul că nu s-a folosit tehnologie computerizată, ci toate decorurile sunt reale. Tușa de autentic este inconfundabilă.

Leonardo DiCaprio îl întruchipează pe Rick Dalton, un actor a cărui carieră, după un șir de succese, se află în derivă, iar Brad Pitt este Cliff, prietenul și totodată cel care-i execută cascadoriile. O bună parte din film ai senzația că lipsește firul narativ, că filmul merge spre nicăieri, dialogurilor le lipsește acel ”je ne sais quoi”, acel zvâc made by Tarantino, căruia personal îi duc dorul de la ”Jackie Brown” încoace. Ca s-o zic pe-aia dreaptă, e destul de multă vorbărie degeaba.

Este adevărat că jocul actoricesc e la înălțime și mi s-a reconfirmat că DiCaprio este un mare actor. Scena ”film în film”, când joacă rolul actorului care joacă 🙂 e un adevărat tur de forță dramatic. Brad Pitt a intrat foarte convingător în rol și a avut cele mai multe replici amuzante, iar Al Pacino... la naiba, ce-ar mai fi de zis, e Pacino și basta 🙂 (Tarantino a scris rolul special pentru el). 


Avem de-a face cu două povești paralele și, pe lână destinul lui Rick Dalton, filmul pare că prezintă destinul tragic al actriței Sharon Tate, soția lui Roman Polanski, asasinată bestial în 1969 de către Charles Manson și banda lui de descreierați. Numai că Tarantino schimbă finalul și nu înțeleg de ce i s-a reproșat asta, cum am citit. La naiba, de ce-ai vrea s-o vezi pe femeia aia căsăpită? S-au făcut documentare pe tema asta, cu imagini reale și absolut șocante, de ce să mai vezi așa ceva și-n film? 

Deznodământul ales de Tarantino este de-un comic grotesc irezistibil. De altfel, aici am avut parte de un moment tipic Tarantino - ce poate fi mai ridicol decât să împroști foc dintr-un aruncător de flăcări asupra unei femei înjunghiate, care se afla... în piscină 😃 ”Ăsta e Tarantino!”, m-am bucurat eu, dar filmul se apropia deja de sfârșit.

În concluzie, n-aș recomanda filmul ăsta decât pentru scenografie și pentru jocul celor trei actori. Dar altminteri... nu. Dacă mă uit la fiecare dintre cinci filme enumerate mai sus, constat că din fiecare am rămas cu ceva, fiecare are o poveste și o morală. Din ”Once upon a time... in Hollywood” nu rămân decât cu imaginile (fabuloase, dar care se vor estompa din amintire) și... cam atât.
Nu l-am regăsit nici acum pe-acel Tarantino care-a scris un dialog nemuritor început cu ”Ok, let me tell ya what 'Like a Virgin' is about...".

joi, 5 decembrie 2019

Mult e dulce și penisoasă, ăăă.... frumoasă, limba ce-o vorbim... 🙄


Nu că pe asta nu pot să nu v-o arăt. Eu am râs de s-a întors juma' de metrou să se uite la mine. 
Sper că minorii dorm deja, că de nu.... I have flayed the penis 🤭

Doamnelor și domnilor, vă prezint dovada irefutabilă a versatilității cuvântului care desemnează o celebră stațiune din Croația, precum și moneda din Botswana 🙃


Și când te gândești ce seacă e limba germană la capitolul ăsta. Bine-a zis cine-a zis că expresivitatea unei limbi e dată și de paleta înjurăturilor pe care le permite.

Să se consemneze că preferata mea e ”Penis-Ward, by means of satellite!”, la concurență strânsă cu ”behold the penis” și cu ”may I insert my penis” (la asta am contemplat și varietatea dată de conjugarea verbului ”a băga”... ).


duminică, 1 decembrie 2019

Tristeți în prima zi de iarnă


Ieri seară am fost prin oraș. S-au aprins luminile, au început târgurile. Multitudine de culori, cântece vesele, bunătăți, caleidoscop de arome care mai de care mai irezistibile. Am mâncat o clătită cu banane și ciocolată. Era caldă, bună și dulce, dar și ușor sărată. O fi fost de la lacrimile mele. 
E un nou an când luminile de Crăciun, departe de a mă bucura, mă întristează. Am stat să mă gândesc de ce și cred că am înțeles.


În primul volum din ceea ce consider a fi una dintre cele mai bune serii fantasy scrise vreodată, Harry Potter și prietenul său, Ron, ajung la un moment dat în fața unei oglinzi cum altfel decât vrăjite 🙂 După cum vor descoperi, oglinda le arăta cele mai fierbinți dorințe ale lor. Astfel, Harry își vedea părinții care muriseră când el avea un an, iar Ron se vedea pe sine ridicând cupa de campion. 

Am tot reflectat la asta și m-am întrebat ce aș vedea eu într-o asemenea oglindă. 

Pe mine ținând un copil în brațe? 
Nu. Trenul ăla, dacă într-adevăr a fost un tren, a trecut demult și nu s-a oprit în gara mea.
Pe mine călătorind în toată lumea și scriind despre asta?
Poate, dar nu neapărat. 

Cel mai probabil m-aș vedea pe mine copil, iubită de părinți pentru ceea ce sunt și așa cum sunt. 
Nu comparată cu alții, care mereu erau mai buni, mai cuminți, mai pricepuți la matematică.
Nu redusă la tăcere când aveam curiozități infantile.
Nu certată.
Nu disprețuită că nu sunt ”ca a lu' cutare” și că n-am luat în fiecare an premiul I ”cu coroniță”. 
Nu lovită.
Nu înjurată. 
Nu amenințată că ”te dau la casa de copii”. Aveam vreo 5 ani și chiar credeam că asta mi se va întâmpla. Este un sentiment atât de oribil, că nu găsesc cuvinte pentru a-l descrie.
Nu amenințată că voi fi dată afară din casă pentru că... nu fac ordine în camera mea. ”Îți iei băgăjelul și te duci...”. Expresia asta cu ”îți iei băgăjelul” n-am s-o uit câte zile-oi avea.
Apărată. Crezută pe cuvânt că o anumită profesoară îmi face viața un iad.
Crezută pe cuvânt că mi-e rău și am probleme de sănătate, nu după luni de zile de chinuri, când situația devenise deja foarte serioasă.

N-am fost un geniu, dar nici un copil-problemă. N-am meritat nimic din toate astea.
Nu spun că părinții mei nu m-au iubit, dar felul în care au ales de multe ori să procedeze... 🙄
E adevărat că ar fi putut fi mult mai rău. 
Dar ar fi putut fi și un pic mai puțin rău, nu? 
Ar fi putut fi chiar bine. 
Dar n-a fost.

Luminile de Crăciun îmi aduc mereu aminte de toate cele de mai sus - și de multe altele, care sunt prea grele pentru a le scrie și, mai presus de asta, pentru a mi le reaminti. Și oricâtă iubire aș primi acum din partea singurului om pentru care simt că viața mai merită trăită, nu compensează ce am pierdut - sau ce n-am avut niciodată.

Asta pentru că de-atunci trăiesc permanent - și asta nu e o figură de stil - cu teama că se va întâmpla ceva rău. În privința asta, nici psiholoaga nu m-a putut ajuta. E prea adânc îngropată în mine. 
Copil fiind, nu m-am simțit niciodată în siguranță. Iar asta reverberează pe parcursul întregii vieți. În lumina asta, e mai bine că n-am copii. Simpla idee că poate le-aș fi făcut la fel mă îngrozește.

Luminile de Crăciun sunt pentru cei care se pot bucura de ele. Sper că faceți parte dintre aceștia. 

Dacă aș crede în miracolele de Crăciun, mi-aș dori să nu-mi mai fie frică.

(Și fără legătură cu ceea ce am scris mai sus, dar pentru că se încadrează tot la ”tristeți în prima zi de iarnă” - azi-noapte a încetat din viață dirijorul Mariss Jansons. Vestea m-a amărât mult. Încă unul din ”granzii” pe care n-am apucat să-i văd într-un concert în spațiu și timp real.
Fie-i somnul liniștit).

joi, 28 noiembrie 2019

Salată de weekend (XXXV)


Abia am ajuns acasă și sunt frântă de oboseală, așa că ori salată, ori nimic toată săptămâna. Ce preferați?
Hai, treacă de la voi, salată să fie.

1) De luni și până-n seara asta preumblatu-m-am undeva la vreo 50 de kilometri de Berlin, unde m-au trimis la un training. A fost neașteptat de interesant și direct proporțional de obositor, poate vă povestesc în alt articol. V-o puteți imagina pe yours truly acționând o mașinărie care testează frânele unui vagon, sau altă sculă care ridică vagonul, pentru a putea fi cercetat pe dedesubt? Eeee, a fost într-un fel, vă zic. 

2) Localitatea unde am avut treabă e mohorâtă și cele din jur, la fel. Nici măcar în centru nu arăta prea vesel. Așa stând lucrurile, nu prea am avut cu ce să-mi ocup serile, drept pentru care am dospit în pat și am terminat cea de-a patra carte din ciclul ”Harry Potter”. Iar acum încerc din răsputeri să mă abțin, ca să le păstrez pe cele 3 rămase pentru mini-vacanța de Crăciun și Anul Nou. Dificil demers, vă zic. O să scriu, probabil, un post mai detaliat când termin seria, deși nu văd ce-aș mai putea adăuga eu la tot ceea ce s-a spus deja. Este absolut fabuloasă, o piatră de temelie în literatura fantasy.

3) În ultimele săptămâni am mai fost la două concerte, despre care însă nu voi scrie separat, ci doar le menționez ca atare: unul cu Simfonia a VIII-a (”Neterminată”) de Schubert și Recviemul lui Mozart, respectiv Simfonia a II-a de Beethoven și lucrarea corală ”Stabat Mater” de Giovanni Battista Pergolesi, cu participarea Corului ”Madrigal”. Ehei, asta înseamnă printre altele viața într-un oraș mare, cu o enormă și atât de variată ofertă culturală... 🙂

4) Cu negrăit interes aflu că o colegă a adus alaltăieri un terariu la birou, momentan nelocuit. Pasămite menționase ea la un moment dat că va aduce un acvariu (ceea ce e cu totul altceva, îndrăznesc să zic), în care avea de gând să pună.... creveți. Nu mă-ntrebați de ce creveți și nu niște peștișori drăguți, mici și colorați, cum are orice om cumsecade și care doarme noaptea acasă. Acuma, creveții sunt o treabă... Dar un terariu prefigurează altceva, mă gândesc. Urmăresc situația cu atenție și îngrijorare, vorba unui clasic în viață.  

5) O altă colegă ne-a comunicat, în micul grup WhatsApp pe care-l avem, că s-a dus la o petrecere BDSM și că și-a înșelat soțul cu un tip virgin. A omis să precizeze dacă e vreo legătură între cele două chestiuni și nimeni n-a dat zor să solicite lămuriri suplimentare.
De. Ce. Era. Necesar. Să. Aflăm. Noi. Așa ceva????!!!!

Cred că pot fi înțeleasă că nu sunt deloc entuziasmată la ideea de-a mă duce la serviciu mâine (dacă a apărut locatarul terariului? 🦖). Harry Potter, n-ai vrea tu să fii gentil și să m-ajuți mâine cu Vraja Uitării? Să uite lumea că trebuie s-apar la birou...

duminică, 24 noiembrie 2019

Hai că-i bine, cât se putea spera de bine


Huh. Am avut emoții. 
Da, părea improbabil ca Viorica ”Broșă” Dăncilă să câștige alegerile, dar așa cum bine a spus cineva.....

... tot improbabil părea ca Donald Trump să devină președintele Statelor Unite. 
... tot improbabil părea să ”treacă” Brexitul la referendum. 

Iar lumea era furioasă pe Iohannis. Și eu sunt nemulțumită de ce a făcut și, mai ales, de ce nu a făcut. Dar nici măcar nu-mi puteam imagina alternativa. Așa că am votat cu el și-n turul al doilea, în speranța că Viorica va ieși din istoria acestei țări pe ușa din dos.

Ceea ce s-a și întâmplat. A fost un sentiment foarte plăcut să votez. Încă și mai plăcut, să constat că votul meu n-a fost în van - chiar dacă rezultatele finale se vor da publicității abia mâine. 

Aproape un milion de voturi au venit din diaspora 🙂 Sunt bucuroasă pentru fiecare dintre ele, dar dacă România a câștigat cu adevărat sau nu, doar anii ce vin o vor spune. 

Noapte bună tuturor și good luck, România, wherever WE are 🙂 🍀 🇷🇴