Salată de weekend (64)

Din motive obiective n-am prea înfăptuit nimic deosebit în ultima vreme, dar hai s-amestecăm totuși în castron și vedem ce iese.

🫑 La serviciu dăm în sfârșit semne că (e posibil să) o scoatem la liman. Să nu ne bucurăm prea repede, ptiu, ptiu. Am biruit în mare parte imensul volum de muncă din cauza căruia aproape o luaserăm razna cu toții, revenind la rutină și ritmul obișnuit. Mai facem din când în când glume seci de tip ”ceea ce vedem în zare e lumina de la capătul tunelului sau e trenul?”, tot noi conchidem că la o adică putem schimba macazul (la propriu 😎), inginerul prinde ideea din zbor și ne aplică un quiz-fulger care ne pune creierii pe moațe, în general suntem ok și toate țiglele de pe casă ne ies la numărătoare.
De asemenea, de câteva săptămâni avem un coleg nou și ne place foarte mult de el. A fost acel gen de situație când e potriveală de la prima întâlnire și asta ni se confirmă în fiecare zi. Suntem norocoși să-l avem, iar el este înțelept; ne-a spus că știe că nu e deloc ușor să te integrezi ca nou-venit într-o echipă cu oameni care lucrează împreună de ani de zile și, prin felul lui de-a fi, a devenit deja unul ”de-ai casei”. Bonus, are un excelent simț al umorului.

🍅 În perioada cât am lipsit am avut diverse îndeletniciri de ordin medical, prilej cu care părerea mea despre sistemul german de sănătate... ce pot să spun, nu prea s-a îmbunătățit 😀. Adică mă rog, un pic acolo, treacă de la mine. Inclusiv la cel mai înalt nivel (mă refer la clinici, nu la asigurări, că noi asigurări private n-o să avem în viața asta) îmi amintește de un service auto bine pus la punct, și asta n-a fost musai într-o notă pozitivă. Respectiv, sunt profesioniști, își fac foarte bine treaba, dar orice altceva în afară de reparație... te iei cu mâinile de cap. Și mă refer aici în primul rând la comunicare. Dacă niște doctori ar fi fost ceva mai comunicativi, mult stres ar fi putut fi evitat. Presupun că volumul de muncă nu le mai permite să fie atât de receptivi și să ofere feedback detaliat și pe înțelesul pacienților.

🥑 Am avut ceva emoții săptămâna trecută, când s-a votat noul cancelar. Ceea ce trebuia să fie o formalitate (și niciodată n-a fost altfel, de la al doilea război mondial încoace) a devenit prilej de ros unghiile după ce i-au lipsit șase voturi. AfD (care a fost recent clasificat oficial ca partid extremist) juca hora bucuriei și ai lor deja băteau din plisc că alegeri anticipate, că ei ”își asumă” intrarea la guvernare... Da' nu vă cere nimeni să vă asumați nimic, niciun partid serios nu vrea să formeze coaliție cu voi, stați jos și nu mai faceți gălăgie 😒. Din fericire, la a doua sesiune de votare desfășurată în aceeași zi Friedrich Merz a fost ales cancelar al Germaniei. Într-o notă personală, sunt foarte mândră că am contribuit la asta, cu votul din 23 februarie 🙂. Am mare încredere în noul nostru cancelar și am răsuflat ușurată, instabilitate politică ne mai lipsea.

🥦 Și pentru că veni vorba de votare: vă rog să ieșiți la vot duminică. Am mari, mari emoții. Nu vă pot spune cu cine să votați, în schimb vă pot spune altceva: puneți ștampila pe acel candidat pe care vi-l doriți președinte nu atât pentru voi, cât mai ales pentru copiii voștri. Ei sunt cei care vor crește în țara condusă de cel căruia îi veți dărui votul.

O amintire stranie despre ziua de azi

Am scris când s-au împlinit 20 de ani, am scris și la 25, nu puteam să las să treacă ziua în care se împlinesc 30 de ani fără s-o fi marcat cumva.

Trei decenii de la operația care m-a schimbat în toate felurile posibile. O viață de om, s-ar putea spune. Vremea lui ”de ce eu” a trecut demult, iar celelalte întrebări - chiar dacă nu și-au aflat răspunsul - au fost puse într-un sertar a cărui cheie nu știu pe unde e și nici nu intenționez s-o mai caut. Trecutul e trecut, așa mi-a fost dat, o să fiu mamă într-o altă viață. Da, mi-a fost cumplit de greu, dar am ieșit cu bine din asta și până la cap și la coadă, e tot ceea ce contează.

În context - și pentru că am avut ocazia să mă conving din nou de asta relativ recent - mi-am adus aminte despre ceva ce mi s-a întâmplat la vreo două luni după operație. Ceva care poate părea ciudat și n-aș fi crezut posibil, dacă n-aș fi trăit experiența eu însămi.

Mie n-a trebuit să-mi spună nimeni ce mi se întâmplase. Am aflat singură, după două luni - într-un fel inedit, aș zice. Din senin, fără să fi avut nici cea mai vagă idee și fără să fi văzut vreun document medical. N-aveam niciun motiv să cred că fusese mai mult decât mi se spusese că a fost, drept pentru care nu mă preocupa deloc subiectul. Răul trecuse, eram în plin proces de refacere (și de îngrășare, că ieșisem din spital cu mai puțin de 40 de kilograme, drept pentru care făceam concurență unui ogar aflat la dietă), încheiasem cu bine anul școlar, mă bucuram de vacanță, devoram cărți de Jules Verne, Agatha Christie și Karl May. N-aveam nicio grijă, nicio apăsare.
Și într-o noapte de început de iulie, am visat. O voce venită de nicăieri care, pe scurt și în cuvinte simple, mi-a spus exact ceea ce se întâmplase în timpul operației. Ce făcuseră chirurgii, respectiv ce extirpaseră.
Da, știu cum sună toată chestia asta, dar vă jur că lucrurile s-au petrecut exact așa cum v-am povestit.

M-am trezit cu un sentiment de ”ce naiba a fost asta?” și pe moment n-am dat atenție, dar atât de ciudat și de ”asta de unde-a mai apărut?” mi s-a părut, încât i-am povestit mamei.
În clipa când i-am văzut expresia feței, am știut că nu fusese doar un vis.

Mulți ani mai târziu, în terapie fiind, i-am relatat psiholoagei întâmplarea. N-a fost deloc mirată și mi-a spus că, de fapt, este un fenomen destul de răspândit. ”Corpul știe ce i s-a întâmplat”, a zis ea. ”De fapt și tu știai, dar nu realizai că știi. Ai devenit conștientă că știi atunci când ai fost pregătită pentru asta”.

Treizeci de ani mai târziu, subiectul continuă să mi se pară fascinant. Sunt încă atât de multe lucruri pe care nu le cunoaștem legate de mintea și de corpul nostru.

Cam atât pentru ”aniversarea” de astăzi 🙂. Nu știu dacă la ”borna” de 35 de ani o să mai scriu despre asta. Cel mai probabil nu. Va rămâne pentru totdeauna o anume nostalgie. Un dor... acel dor pe care nu-l poți explica, după ceva ce n-ai cunoscut niciodată.

Reluăm de unde-am rămas înainte de pauză 🙂

N-am fost plecată atât de mult - dacă mă uit bine, nicio lună nu e - și totuși constat că mă încearcă o oarecare timiditate acum, când am împins ușa (peste care nu apucaseră să se depună pânze de păianjeni, din fericire), am șters praful și-am intrat. 

Sunt bine. N-a fost o perioadă ușoară și încă-mi caut respirația normală, dar s-a terminat cu bine.  Sunt bine și, mai presus de orice, sunt recunoscătoare. Nu voi face public motivul acestei pauze, pentru că e ceva foarte personal, ceea ce contează este însă faptul că (mă repet, dar ce ușurare e să repet asta...) e bine. Suntem amândoi bine și Îi mulțumesc Lui Dumnezeu. 

Vă mulțumesc din suflet pentru gândurile voastre bune și comentariile pe care mi le-ați lăsat. În weekend voi răspunde la fiecare în parte. Au contat enorm, să știți. Enorm. M-am hrănit din ele, mi-am luat câte un pic de putere citindu-le și re-re-re-citindu-le.
Sunt foarte norocoasă pentru că vă am 🤗.

Prietenele care au știut mi-au fost alături, mi-au ținut de urât și de frică și m-au încurajat. Nu știu ce-am făcut să merit oameni atât de minunați în viața mea, dar sunt foarte, foarte recunoscătoare.

Ne citim cât de curând.
Mi-ați lipsit.
E bine înapoi 🙂.
Încă o dată, vă mulțumesc. Sunteți niște oameni extraordinari 🤗🤗🤗.

Pauză

N-am mai făcut asta niciodată până acum în aproape 15 ani de blogging, dar simt că așa este corect față de voi.

De la începutul anului nu sunt bine, inclusiv din motive despre care am ales să nu scriu aici. Mă străduiesc, dar nu sunt bine și nu e totul în controlul meu (ceea ce face să fie cu atât mai dificil).

Urmează niște săptămâni grele. Sper și mă rog din tot sufletul să se termine cu bine. Dar între timp, voi lua o pauză aici. Nu mai pot scrie deocamdată despre diverse, ar fi ca un fel de ”fake it till you make it” căruia momentan simt că nu-i fac față. 

Nu știu când voi reveni, nu vreau să anticipez, nu mă pot gândi la asta. Aștept, mă rog, sper. Fărâma de energie psihică pe care o mai am trebuie să o țin pentru a mă păstra, chiar dacă minimal, în parametri funcționali.

Poate cândva, când totul va fi trecut cu bine, vă voi povesti. Sau poate nu. În clipa asta nu mă mai pot gândi la nimic, funcționez pe pilot automat.

Nu vă pot cere asta, dar m-aș bucura să vă regăsesc aici, când o fi să fie.

Aveți grijă de voi și de cei dragi vouă.
Vă îmbrățișez strâns, pe fiecare în parte. Și vă mulțumesc.

”Să încercăm”, ne-am zis

Am mai povestit eu pe aici despre primele noastre întâlniri (cea virtuală și cea reală), precum și despre faptul că inițial niciunul nu se găsea în dispoziție pentru o relație, deși indiferenți nu (ne) eram; dar ceea ce nu cred c-am zis este că, până a ne pune de acord să ne dăm o șansă, am început prin a deveni foarte buni prieteni.
Cred și-n ziua de azi că a fost al doilea cel mai bun lucru care ni s-a întâmplat. Primul fiind faptul că ne-am cunoscut.

E un clișeu, dar din primul moment am simțit că-i pot spune absolut totul. I-am povestit lucruri grele - inclusiv despre histerectomie, ceea ce de altfel nu-i mai spusesem niciunuia dintre ”foști”. Inclusiv despre #metoo, care până atunci de asemenea fusese un subiect ținut numai pentru mine. Inclusiv despre altele, pe care însă aleg să nu le povestesc aici.
N-am avut absolut nicio reținere sau ezitare. Nu mi-a fost teamă că va fugi de mine, inclusiv fiindcă nu eram încă un cuplu. Dar nu numai de asta. Efectiv simțeam că ascultă și nu numai că înțelege; îi pasă, cu adevărat.

”Suntem doar prieteni, putem fi mai mult. Suntem mai mult, nu mai putem fi niciodată doar prieteni”, mi-a zis la un moment dat în perioada aia.
Avea dreptate, dar ceea ce nu știa niciunul dintre noi era că deja deveniserăm mai mult. Asta chiar dacă ne-au fost necesare vreo 7 luni ca să ne dăm seama de niște lucruri de altfel evidente. Ok, la drept vorbind mie mi-au trebuit, nu lui. El realizase înaintea mea 😀.

Și într-o după-amiază de 11 aprilie, exact cu 20 de ani în urmă, i-am spus că sunt îndrăgostită de el. Da, eu am zis-o prima 😀. De altfel și primul ”te iubesc” tot al meu a fost. Astea fiind tot din categoria ”nicio reținere, nicio ezitare”.

Sunt profund recunoscătoare. Cred că suntem foarte, foarte norocoși 🙂. Cu adevărat, prieteniile pot deveni cele mai frumoase povești de dragoste.