miercuri, 22 februarie 2017

Despre grija (Germaniei) față de om


În cei șase ani de când lucrez la actuala companie, am acumulat destul de multe nemulțumiri și nu puține au fost / sunt aspectele care, cred eu, ar trebui îmbunătățite pe diferite paliere. Astăzi însă am fost nu surprinsă, ci... stupefiată. La modul pozitiv, ceea ce pot spune că e o premieră pentru mine la firma asta.

Ce s-a întâmplat - unei colege i s-a făcut rău. Îmi spusese de dimineață că nu prea se simte bine, are înțepături în zona inimii și am încurajat-o să mergem să vorbim cu șefa să o lase acasă. (Zic ”să vorbim” întrucât colega, tot româncă, nu vorbește aproape deloc germană și eu sunt pe post de translator la nevoie). Nu a vrut, ”că poate fac impresie proastă”. Spre după-amiază însă nu s-a mai putut, durerea se intensificase, deci am mers să-i spunem șefei, care ne-a trimis imediat la cabinetul medical.

”Apă de ploaie”, mi-am zis eu. Cunoșteam cabinetul, care din punct de vedere medical nu e dotat decât cu defibrilator, în rest tot ce conține reprezintă piese de mobilier. Ce-o să-i facă acolo, cel mult îi iau tensiunea și-i recomandă să se ducă la doctor, am continuat eu să reflectez, evident fără să-i spun și ei ce-mi trecea prin cap.
Da, e adevărat că în parcarea companiei staționează permanent o ambulanță, dar niciodată până azi n-am știut exact care e treaba cu ea, cui aparține și ce regim de colaborare există. 

Până am ajuns noi la cabinet, șefa sunase să anunțe că vine un angajat care acuză probleme cu inima. În următorul minut au apărut doi paramedici, echipați cu electrocardiograf mobil. Aveam să aflu că au un birou în incinta firmei, lucrează ca și noi în ture (mereu câte doi) și au obligația să apară în cel mult șapte minute la orice sesizare - dar, în cazul în care li se anunță că vine cineva cu probleme legate de inimă, consemnul este de maximum trei minute până când trebuie să fie prezenți în cabinet. 

Mai să-mi iasă ochii din cap când am văzut că-i fac electrocardiogramă pe loc. Au pus foarte multe întrebări țintite, au verificat tensiunea și pulsul. Electrocardiograma nu a semnalat nicio problemă, dar, ”obligația noastră este ca, în astfel de situații, să transportăm pacientul la cel mai apropiat spital, chiar dacă aparent nu e nicio problemă de ordin cardiac. Nu avem voie să trimitem omul acasă dacă se plânge de dureri de inimă, singura condiție este să-și dea acordul pentru a merge la clinică”. 

A fost de acord, săraca. L-a sunat pe prietenul ei (care vorbește și germana), l-a pus în temă, după care paramedicii au luat-o și au dus-o la spital, cu ambulanța pe care-o văd mereu în parcare. Nu înainte de-a suna la clinică pentru a anunța că aduc un pacient cu simptomele cutare și a da o sumă de informații de pe print-ul electrocardiogramei.  ”Avem obligația legală de-a colabora cu un spital din imediata proximitate, care ne-a pus la dispoziție permanent ambulanță și paramedici”, mi-a explicat șefa după aceea. 
E logic, dacă stau să mă gândesc. În total suntem 772 de oameni în firmă, riscul să se întâmple din când în când ceva cu vreunul din noi e, teoretic, destul de ridicat. Însă ținând cont de cât de multe bile negre pare să aibă compania referitor la grija față de angajați, azi am fost chiar foarte surprinsă. Și foarte plăcut, cu toate că știu că nu e meritul firmei în sine - ci al statului german, de fapt.

duminică, 19 februarie 2017

Salată de weekend (X)


Habar n-am când a trecut weekend-ul ăsta, dar nu-i ca și cum ar fi prima oară când zilele libere sunt meteorice, iar cele lucrătoare - nesfârșite. Așa că am putea încununa sfârșitul weekend-ului cu o salată - că tot nu se poate spune că m-aș alimenta excesiv de sănătos în timpul săptămânii :D 

1) Vă mai amintiți de spargerea din piviniță? Și-a amintit și procuratura, după vreo lună și jumătate și mi-a trimis o scrisoare - de-am crezut că fac un atac de panică văzând cine era expeditorul. Mi-au adus la cunoștință, oficial și solemn, că au închis cazul, deoarece ”nu a putut fi soluționat”. Fascinant. Dar că mă vor informa negreșit dacă se va afla ceva nou. Don't hold your breath, cum ar veni.
Am fost foarte impresionată. Not. Asta cu atât mai mult cu cât între timp s-a spart și ultima boxă din blocul nostru, care scăpase până acum. Dar vecinii respectivi au fost mai puțin norocoși - li s-a furat o bicicletă. Suspectez că și ei vor primi o scrisoare similară în viitorul apropiat. Între timp, noi am securizat ușa pivniței cu un cablu gros de bicicletă, cu cifru. Sper să nu zic vorbă mare, dar dacă-i mai vine cuiva vreo idee pestriță, ar trebui să intre în pivniță cu ușă cu tot. 

2) În săptămâna care tocmai se încheie m-am depășit pe mine însămi. Bref, am condus trei mașini diferite, cu tot cu a mea. Pasămite mașina mea fusese în service, după incidentul din ianuarie și pentru că nu au terminat-o la timp (adică-n intervalul în care am fost în țară), am primit o mașină din partea service-ului. Și până mi-au dat-o, am mers o zi cu mașina jupânului. Vai de capul meu, nu vă explic în ce stres am condus. Deși tot patru roți și cutie de viteze manuală aveau, dar... erau altele, nu a mea! Acest simplu fapt a făcut să-mi iasă peri albi, mai mulți decât am deja. Și cu ocazia asta, m-am convins încă o dată că posturile de radio nemțești au un playlist scurt și deosebit de plictisitor. Abia aștept să mă reîntorc la muzica mea. 

3) Astăzi se împlinesc patru ani de la una dintre cele mai extraordinare seri ale vieții mele. Seara în care l-am întâlnit personal pe Zubin. Nu știu dacă mă credeți, dar chiar și acum, evocând acele momente, simt cum îmi tremură stomacul de emoție :) A fost o seară magică nu doar prin faptul că am vorbit cu el, că pentru câteva clipe l-am privit în ochi și mâna mea a fost în mâna lui... dar și pentru că mi-am redescoperit dragostea pentru muzica clasică. Eram într-o perioadă când mă simțeam secătuită sufletește, aveam nevoie de o pasiune, de ceva în care să pun suflet... și, prin ceea ce am audiat în acea seară, precum și prin faptul că mi-a dăruit câteva clipe din viața lui, am regăsit dragostea pentru această muzică. Și, de ce s-o dau cotită, în mod special pentru muzica dirijată de el :), dar nu numai. Ascult acum lucrarea din repertoriul concertului de pe 19 februarie 2013 - Simfonia a II-a de Mahler - și zâmbesc din toată inima. Așa cum n-am mai făcut-o demult.

4) Din categoria ”Greta în zona crepusculară”, am pus ceva la cuptor și după zece minute m-am dus să verific dacă e gata. Și am deschis frigiderul, în care am privit lung și întrebător. Unde e mâncarea mea? Sfârâia alături, dar mi-au fost necesare vreo 15 secunde ca să realizez că mă aflam în locația greșită :D 

Acestea fiind zise, întrebarea fundamentală rămâne... de ce luni vine atât de repede după vineri, decedecedece?

joi, 16 februarie 2017

Extazul vine-ntr-o cutie de carton


După cum v-am mai povestit, departamentul unde eu dau cu sapa începând din octombrie gestionează un client - o companie, de fapt - care comercializează în exclusivitate produse de lux. Bling-bling îmi fac ochii atunci când dau peste vreo minunăție de poșetă (era cât pe ce să scriu cu ”P” mare) de la YSL, de la Dior sau de la Prada. Oftez, o ambalez tacticos și-o expediez vreunei femei care se plictisește de câți bani are (și, contrar a ceea ce s-ar putea crede, astfel de persoane nu-s deloc puține). 

Să nu-mi uit vorba, ziceam de ambalaj. Având în vedere costul articolelor, nu le poți trimite oricum, așa...în stilul peizan :D Trebuie răsfățate, gâdilate, onorate, puricate. Printre primele lucruri care mi s-au spus când am început aici a fost că se acordă o importanță foarte mare ambalării obiectelor. ”Despachetarea trebuie să fie o experiență în sine! Țelul nostru este ca, atunci când deschid coletul, clientele noastre să aibă sentimentul că au primit un cadou!”. Un cadou de câteva mii de marafeți, dar să nu ne împiedicăm de asemenea fleacuri. Drept pentru care le împachetăm meticulos în hârtie de mătase, le legăm cu o panglică de satin, executăm cu dibăcie o fundă, adăugăm un card cu un mesaj de mulțumire, sub card punem factura (musai dedesubt, cică să nu dea clienta cu ochii de ea din prima) și sigilăm coletul. 

Mare provocare a fost să efectuez funde. Cât am mai înjurat în primele zile... Păi dacă nu-mi ieșea funda decât cu o singură buclă? Era într-o ureche, cum ar veni. Nu e bine, nu arată frumos, mă dăscălea o colegă mai experimentată. Într-un final m-am obișnuit să fac fundă cu două bucle, dar pe barba profetului, mult am mai boscorodit. Bine că nu lucrez la standurile de ambalare....

O perioadă, am fost convinsă că treaba asta cu ”experiența despachetării” e o mare aiureală. În definitiv, cui îi pasă de ambalaj? Important e ceea ce se află înăuntru, nu pampoanele de la suprafață, mă gândeam eu. Eh, dar se vede treaba că habar n-am ce e-n capul muierilor cu excesiv de mulți bani.

Primim destul de des feedback de la cliente și reacțiile celor mai multe dintre ele te fac să te-ntrebi dacă nu cumva au prizat cocaină și acum joacă hora bucuriei. Ok, nu mă (mai) miră exclamațiile și epitetele - ”minunată, extraordinară, superbă, frumusețe, perfecțiune”, nici afirmațiile de tipul ”poșeta aceasta a devenit prietena mea cea mai bună”. Ce mi se pare stupefiant este entuziasmul stârnit de... ambalaj. ”Ador să deschid coletele voastre! Sunt împachetate atât de frumos, te fac să simți că e ceva foarte prețios înăuntru!”. ”Am simțit că poșeta mea a fost împachetată cu iubire!” (oare ce-o fuma tanti?). ”M-am îndrăgostit de poșeta mea a doua oară, atunci când am văzut cum e împachetată!”. ”Ce emoție, ce nerăbdare, abia așteptam să deznod funda și să-mi ating poșeta...!”. ”Cât de multă pasiune puneți în munca dumneavoastră!”. ”Ce sentimente puternice îmi induce poșeta!”.

Mă uit pătrat, mă simt ciudat. Adică și mie-mi plac mult poșetele, am mai scris despre asta, dar de aici și până la a iubi un colet... a simți că a fost împachetat cu iubire... și a-mi induce o poșetă nu știu ce stări de tip Nirvana... e cale lungă și întortocheată. Exagerez dacă mi se pare că femeile astea au pierdut nordul?

miercuri, 15 februarie 2017

Un buletin și de cinci lei parfumuri


Unul dintre obiectivele călătoriei în România a fost acela de a-mi schimba buletinul. Cel pe care-l am va expira în iunie, prin țară nu plănuiesc să mai ajung decât prin toamnă, așadar dacă tot mă duc, hai să rezolv și asta.

Aflu cu interes că Evidența Populației s-a mutat. Nu mai e unde știam eu (în aceeași clădire cu ”Pașapoartele”, ceea ce mi se părea logic, dar logica e plictisitoare), ci într-un bloc unde odinioară a fost un mall, care a falimentat și care-a devenit sediu pentru alte câteva instituții și birouri. Cât spirit practic, să nu le fie de deochi, ptiu, ptiu. Ajung la, hmm, mall (intitulat pompos ”Forum Center”), fac slalom printre zecile de oameni care așteaptă resemnați la diferite cozi, mă uit după vreun ghișeu de informații, reflectez că mi s-a suit la cap și am pretenții exagerate, întreb, urc scările, aflu că ”nu aici, un etaj mai jos”) și-n final văd, pe geamul unui fost-magazin, inscripția izbăvitoare: ”primiri dosare buletin”. Sunt doar vreo patru-cinci persoane, yey, scap repede. 

Dulce naivitate... Don'șoara din spatele biroului mă scrutează sever și important. ”Ce aveți?”. Hm. Nervi. Privirea mea blondă o agasează, e ocupată cu treburi serioase, n-are timp de ignoranți ca mine. ”Aveți dosarul pregătit?”. Eu aveam toate actele, dar aflu că asta nu echivalează cu a avea ”dosarul”. Cobor la etajul inferior, stau trei sferturi de ceas la coadă, plătesc șapte lei, urc iar la don'șoară care tot severă și importantă e. Și ocupată să facă poze unor persoane aflate deja acolo. Până termină ea, mă uit pe pereți și clipesc a neîncredere, ce naiba? Trebuie să-mi schimb ochelarii, sau ăștia vând aici parfumuri care, judecând după nuanțele stridente, sunt mai mult ca sigur contrafăcute?

Dioptriile mele sunt mulțumesc-bine, dar ăstora le lipsește o doagă. Serios. Vinzi parfumuri contrafăcute în aceeași încăpere în care se prelucrează date personale pentru actul de identitate? Nu c-ar fi o sfârâială mai bună dacă parfumurile ar fi veritabile. Dior doesn't like this. 

Îmi las imaginația să zburde că, vorba aia, nu mă grăbesc nicăieri. ”Cu ce vă servim azi?”, ar putea de exemplu să întrebe don'șoara pe un potențial client. ”Dați-mi un buletin și de restul parfumuri”. 

Pozele, aveam să aflu, nu se făceau acolo decât dacă erau pentru buletin provizoriu. Nefiind cazul meu, m-am dus la alt birou, la altă coadă. Măcar acolo nu se vindeau parfumuri ciclamen ambalate în flacoane în formă de fluture.
 

duminică, 12 februarie 2017

Doi ani cât cincizeci


Primul impuls ar fi să spun că nu știu când au trecut, dar știu. I-am simțit până la os, am traversat o multitudine de stări, sentimente, doruri, tristeți și-un val de regrete pentru ce-ar fi putut să fie. 

La început am numărat zilele, săptămânile, apoi lunile și, în cele din urmă, anii. Astăzi se împlinesc doi ani de când mama a devenit eternitate.


Acum știe totul, chiar și - sau mai ales - ceea ce n-aș fi avut curaj să-i mărturisesc niciodată. Dar ne-au rămas atât de multe de spus și de trăit. Atâtea clipe irosite și îmbrățișări ne-date. Parisul unde n-am apucat să ajungem împreună. Bazarul din Istanbul unde n-am apucat să facem cumpărături, târguindu-ne după cum aud că e obiceiul locului. Numărul ei de telefon, pe care nu mă-ndur să-l șterg din agendă și la care nu-mi va mai răspunde nimeni. 

Mi-e dor de tine, mami. Uneori atât de tare, încât mi-aș smulge inima din piept și-aș arunca-o spre cer, ca s-o prinzi tu. 
Alteori mă simt atât de resemnată, încât mă sperii. Unde te estompezi, unde dispari? Știu că din suflet n-am să te pierd niciodată, dar câteodată am senzația că a trecut o veșnicie de când....

Să nu te-ndepărtezi de mine. Să nu mă lași fără tine mai mult decât m-ai lăsat deja.