duminică, 29 martie 2020

Salată de weekend (XXXVI)


Păcatele mele cele mari și grele, de când n-am mai făcut o salată... de anul trecut din noiembrie, dacă vreți să știți (da' nu cred că vreți). Și cum în izolare mănâncă omu' numa' prostii, iaca uitasem complet de asta.

Nu c-aș avea cine știe ce ingrediente fabuloase, la drept vorbind. Vă interesează că aseară am înfăptuit clătite? No, vedeți. Mă gândeam eu că nu. 

În fine, asta avem, asta mâncăm. Luați d-aici. 

1) Raportez un eșec major în ceea ce privește demersul de a-l introduce pe onorabilul în universul lui Harry Potter. Așa un Muggle, dom'le, ț-ț-ț. În primul rând a refuzat să citească, spunând că n-are răbdare. Dar hai să ne uităm la primul film, zice. Oooo, cu deosebită plăcere. În format 4K Ultra HD, de puteai număra și firele din barba lu' Dumbledore dacă ți-ai fi pus mintea. Nu mai zic de calitatea sound-ului, o încântare pur și simplu. 
Hmm. Încântare pentru mine, că pentru el în niciun caz. După jumătate de oră a abandonat. Că nu-i pentru el, că ”refuză lumea asta”, că e pentru copii de cel mult zece ani. Pffff. Am încercat să-i spun că primele 3 filme sunt oarecum mai... copilărești, dar deloc lipsite de farmec și oricum, dacă nu citești povestea nu ai nici pe departe aceeași plăcere de-a vedea filmele, de-a asocia cu un chip toate personajele despre care ai citit și de-a vedea cum a fost transpus universul din carte în imagini. 
Evident, am vorbit la pereți. 
- N-ai să primești scrisoarea de la Hogwarts, i-am adus la cunoștință, îmbufnată.
N-a părut tocmai afectat 🙄
Am terminat filmul singură, cu un zâmbet agățat permanent pe mutră. Pentru că eu, după cum știți, mi-am primit anul trecut scrisoarea. 


2) Vineri ne-am conferențiat pe Skype toți cei de la serviciu, în ceea ce-ar fi trebuit să fie ”weekly meeting”. În mod normal, la ședințele astea discutăm problemele specifice, ni se aduc la cunoștință diferite schimbări, discutăm despre ”update-uri și implementări”, ce mai - debordăm de importanță. 
Eh, vineri a fost altfel, de-aia ziceam că ”ar fi trebuit să fie”. Mai precis, primele cinci minute ne-am chestionat dacă suntem bine (și eram cu toții. De creveți nu s-a interesat nimeni, lucru deloc frumos de altfel). 
Următoarele 15 minute ni le-am petrecut dezbătând cu aprindere spinoasa chestiune a făinii. ”Aveți făină?” ”Nu se găsește făină”. ”Eu mai am o pungă”. ”Eu am căutat în 3 supermarketuri, dar nu am găsit” (o fugi făina de tine, mi-am zis eu). ”Ce faceți dacă nu mai găsiți făină?”.
Neajungând la nicio concluzie, ne-am petrecut următoarele 5 minute discutând (vorbă să fie) despre chestiuni de serviciu. Am încheiat repede, că nimeni nu avea chef de asemenea trivialități 🙄
În continuare nu știu cum devine cazul cu făina (între timp nu mai am nici eu, după clătitele de ieri).

3) Izolarea continuă, dar nu ne plictisim. Ba avem și invitați permanenți, mulțumită colecției mele de suflet.


Nu serios, cum s-ar putea pune problema de plictiseală în asemenea condiții? 🙂 

Așa. Voi ce mai citiți? Apropo, aici a nins de dimineață, ceea ce mi se pare foarte potrivit în situația actuală.

Vă îmbrățișez pe toți, virtual se acceptă și nici măcar nu trebuie să-mi pun mască pentru asta. Dacă tot trebuie să trecem cu toții prin așa ceva, cred că suntem norocoși că se întâmplă într-o epocă în care avem acces la tehnologie, în care putem să-i vedem pe cei dragi oricând și să vorbim cu ei, putem să ne informăm la zi (reversul fiind pericolul de dezinformare, dar asta ține de discernământul fiecăruia), avem mii de cărți și filme, avem muzică și ne putem îmbărbăta de la distanță.
Să învățăm să apreciem ceea ce avem și să ne uităm mai bine în jur. Chiar dacă e un clișeu, fericirea se află cel mai adesea mai aproape decât am fi crezut.

Aveți grijă de voi și de sufletul vostru. Când asta va fi trecut, veți avea nevoie de el.
Fiți bine. 

joi, 26 martie 2020

Logica e sublimă, dar lipsește cu desăvârșire (sau e virusată)


După aproape 2 săptămâni de izolare, simt că mă adaptez tot mai mult situației - nu că mi-ar plăcea, dar să fim serioși, în comparație cu mulți alți oameni eu sunt o răsfățată. Lucrez cât am de lucrat, apoi ieșim la o plimbare, ne uităm la vreun film, citesc. E viața trăită normal, cu diferența că pentru moment muncesc de acasă și nu mă duc prin oraș.

În schimb, am draci. Dar mari, nu așa. 

Să tot fie vreo 5-6 zile de când una din principalele probleme ale omenirii prin Social Media este legată de Germania. 

De ce are Germania atât de puțini pacienți critici, deși se apropie de 45.000 de cazuri?
De ce are Germania atât de puțini morți?

(Logica ar spune că nu e nimic ieșit din comun să fie puțini morți de vreme ce sunt puține cazuri critice, dar să nu lăsăm logica să strice mândrețe de scenariu paranoic - unul pe care-l citesc tot mai frecvent):

Germania minte!
Germania ascunde morții!
Săriți!

Există, desigur, o sumă de explicații logice. Dar logica e plictisitoare, se știe doar.
- Germania a început achiziția de teste mult mai devreme decât celelalte țări; abia făcuse China anunțul despre epidemie (oricum, foarte întârziat), că Germania și dăduse drumul la teste și instituiri de carantină;
- se testează foarte mult; conform unei știri apărute astăzi, Germania face în prezent 500.000 de teste pe săptămână (sursa) și-n privința asta au luat-o tare de la început. Încă din ianuarie, când abia începeau să apară primele știri alarmante în Europa, institutul Robert Koch raporta deja 100.000 de teste săptămânal.
- dacă un pacient e confirmat, îi testează pe toți cei din jurul acestuia - familie, colegi, anturaj, chiar dacă sunt asimptomatici (și se confirmă cazuri, dar nu grave; însă care se iau în evidență, deci iată încă niște cazuri de care altfel nu s-ar fi știut și care acum apar in statistică, deși oamenii se simt bine);
- sunt mult mai puține cazuri în care tinerii locuiesc cu bătrânii;
- au izolat bine pe cei în vârstă și pacienții vulnerabili (cei cu boli cronice, oncologici etc);
- evident, numărul mare de paturi ATI, despre care s-a tot discutat.

Simplul fapt că aici sunt testați și bolnavii asimptomatici și ”contabilizați” ca atare explică perfect numărul mare de cazuri și numărul mic de pacienți în stare critică și de decese. Dar deh, n-ar fi păcat să strici scenariul ăla de ”ninonino” cu ascunsul morților?

Nu știe nimeni ce va fi. Nici experții autentici în virusologie și epidemiologie, nici ”experții” de Facebook, nimeni. Poate va fi și aici mai rău. Nu știe nimeni. Se pare că nici măcar Nostradamus nu știa, că au căutat cică unii prin catrene și n-au găsit nicio scriere care să poată fi interpretată ca făcând referire la asta 🙄

Nesiguranța naște monștri, s-ar putea parafraza o cunoscută zicală. Personal, mă deranjează că dacă un stat a fost cu un pas în față, e acuzat că minte. Probabil e mai ușor de acceptat că minte și că ”ascunde morți”, decât să recunoaștem că a dat dovadă de mai multă prevedere. Fără ca asta să însemne că e un sistem perfect, dar cine mai are timp de asemenea subtilități...?

marți, 24 martie 2020

Ci incontreremo di nuovo... - Amintiri din Italia (I)


Au trecut 12 ani de când am călătorit pentru prima dată în Italia. Și-am început în forță - cu unul dintre cele mai deosebite orașe de pe Pământ. 

Probabil singurul oraș care nu poate fi, niciodată, confundat. 


(Nu vă uitați la mine, cât eram de tânără... Uitați-vă la ea, cât era de frumoasă).




Îmi aduc aminte uluirea noastră, în fața unei asemenea frumuseți. Când ”vaporetto” a făcut un viraj și a intrat pe Grand Canal, nu ne-am putut reprima exclamațiile de admirație. Era mai frumos decât orice imaginație, niște culori mai puternice decât în orice tablou, era ca și cum asistam la împlinirea unui vis pe care nici nu știuserăm că-l avem. 

Cântecele care răzbăteau de pe gondole, inconfundabilul și irepetabilul miros al apei. Parcă eram niște personaje de roman; eu cu siguranță mă simțeam ca fiind pe altă lume. 

Un prieten apropiat de-al nostru lucra pe-atunci într-un magazin de măști de lângă piața San Marco. Și dacă nu ne-am dat atunci în petec, apoi nici că ne-am mai dat vreodată.



Am vizitat Palatul Dogilor și insula Murano, ne-am plimbat zece ore pe zi și am urmărit un meșter la lucru, realizând bijuterii din sticlă de Murano.  Îmi aduc aminte că mi se părea atât de.... autentic totul. Desigur, n-au lipsit clișeele (cum ar fi, să hrănim porumbeii în piața San Marco), dar totul era atât de real, de veritabil, încât nu aveam deloc senzația că am face ”tourist things”. 

Acestea sunt primele amintiri pe care le evoc ori de câte ori mă gândesc la Veneția: incredibila paletă de culori care ni s-a perindat fața ochilor de-a lungul călătoriei pe Grand Canal asemeni unui caleidoscop și acel ”Vai, Doamne...”, pe care l-am șoptit fără să-mi dau seama, când am ajuns în Piazza San Marco și mi s-au împăienjenit ochii de emoția frumuseții care mi se dezvăluia. 

Iar după lăsarea serii... Ce pictor mai desăvârșit decât nopțile venețiene vă puteți imagina? 




Acum, când Italia traversează una dintre cele mai tragice perioade din epoca modernă, gândurile mele se-ntorc iar și iar către prima mea întâlnire cu ea.

Nu vreau să mă gândesc la plaga imensă care mușcă acum din ea. Mi se face inima ghem. Îmi impun să mă gândesc numai la cât e de minunată și la cât de mult mă voi bucura s-o regăsesc.

Italia, ci incontreremo di nuovo... într-o bună zi ne vom revedea. Nu vei mai fi aceeași, dar vei fi tot tu. La fel de frumoasă, de plină de culoare, de autentică.

luni, 23 martie 2020

Nimic din izolare și un plan de scris


Mâine (mi) se împlinește o săptămână de izolare, cu inspirația nu pot spune că stau prost, dar în ce privește dispoziția de-a scrie, lucrurile se prezintă lamentabil. 

Azi am ieșit la plimbare, era soare și foarte frig și parcă nici nu mai puteam să respir ca lumea. Nu că aș fi avut vreo problemă de ordin fizic.... dar parcă uitasem cum se face.
Amețesc, am frisoane, sunt cvasipermanent obosită, mă cam ustură gâtul.  
Doamne, a ce răsfăț și răzgâială sună cuvintele mele. Mi se face și rușine. Eu însămi predic pro stat în casă, condamnând pe cei care se lamentează că nu mai rezistă. Halal exemplu mai sunt. Mbine, poate starea mea proastă se datorează și faptului că sunt oricum foarte obosită psihic și am o enormă nevoie să mă curăț la cap și la minte.
Și dorm, dorm de rup. Ieri m-am prăbușit și-am dormit vreo 3 ceasuri, deși aș fi jurat că nu mi-e somn.

Anyway. Sper că faceți față mai bine ca mine. 
Și mai presus de toate astea, sper că sunteți sănătoși, asemeni și cei dragi vouă. 

Cazurile ”galopează” între timp și-n Germania, mâine trecem de 30.000. 

Îmi doresc să scriu un mini-serial intitulat ”Amintiri din Italia”. Am văzut atât de puțin din ea... dar ce-am văzut a fost suficient pentru a mă îndrăgosti de ea pentru totdeauna. 

Când m-oi simți în stare. Deocamdată, mi-e rușine să admit, dar hiperventilez.

Aveți grijă de voi. 

joi, 19 martie 2020

Haștag #Numa'Situații


Ladies, lăsați orice faceți și veniți încoa' de vă dați cu părerea.
(Nu de alta, dar s-ar putea să vă regăsiți într-o postură asemănătoare, fiindcă nu cred să ieșim din izolare în următoarele câteva săptămâni 🙄). 

Așadar - făcând abstracție de faptul că astăzi am lucrat de la 8 la 18, fiindcă în mod ciudat lumea pare să aibă impresia că dacă ești acasă n-ai ce face decât să muncești, indiferent de oră - poftim situație azi dimineață.

Yours truly, în timp ce-și făcea toaleta matinală:
- Pfff, ce ten uscat am.
Jupânul prinde ideea din zbor.
- Păi cum așa. Nu te dai cu creme hidratante în fiecare zi?
(Nu vă mirați. Știe și cu apa micelară, cu gomajul, cu alea. Având în vedere consemnarea la domiciliu, nu exclud să-l învăț care-i treaba cu Squalane și cu Matrixyl de la The Ordinary 😀). 

Anyway. Contrariată fiind pentru că, într-adevăr, aveam tenul atât de uscat încât aproape se descuama, am început să bombănesc.

- Nu pricep, frate. Folosesc fix aceleași creme ca săptămâna trecută sau ca acu' două săptămâni. Tenul meu era perfect hidratat, și-acuma iote. În mod sigur e de la statul în casă, altă explicație nu există.
- Păi vezi, zice el edificat. Ce dovadă mai bună vrei că de fapt cremele alea sunt fix degeaba și că nu datorită lor aveai tu fața hidratată.
............................................

Voi ce replică ați da la asta? Că eu una, sinceră să fiu... 😒