joi, 19 iulie 2018

Salată de weekend (XXIII)


 E vară și mâine e vineri, deci sălățim, boierii mei.

1) Mai am două programări (dintr-un total de cinci, fără a pune la socoteală partea de chirurgie) și-o să am, în sfârșit, dinți noi în dreapta jos. Dar, pe barba profetului (sau, vorba unui personaj din ”Quo Vadis”, pe Polux), câtă dreptate a avut o cititoare care mi-a scris la un moment dat că procedura de amprentare a implanturilor nu-i tocmai un plaisir. 
Nasol, câh, bleahhh. Maglavaisul ăla folosit pentru luarea mulajului numai gust de fructe tropicale n-avea, cum mi se spusese, ci de spanac fiert amestecat cu șosete murdare. Și asta a fost cea mai mică problemă, dar deșurubarea / înșurubarea bonturilor de pe implanturi, ajustări, alte bonturi de transfer, șuruburi, apăsări la limita suportabilului, mușcați, ah n-ați mușcat bine, scoatem maglavaisul, refacem, mușcați din nou, arrrghhhh... neplăcut ca naiba și încă asta e eufemistic spus. Comparativ, aș aprecia că operația a fost ca o ședință la spa. 

2) La serviciu devine iar interesant, cu tot ce implică asta (adică muncă pe brânci, stres, răspundere) și va fi altfel decât orice am experimentat până acum. Asta pentru că e vorba de o deplasare de câteva săptămâni în vestul Germaniei, dar revin cu povești mai în preajmă. Până una-alta mă scarpin de zor în cap: ”în ce te-ai băgat, madam....” 🙄

3) Probabil sunt o anomalie a naturii, însă am ajuns la concluzia că nu-mi place înghețata Häagen-Dazs. Am încercat, în timp, mai multe variante (praline, cafea, macadamia, ciocolată, vanilie, caramel) și toate mi se par la fel de fără gust. Mă mir, din ce auzisem Häagen-Dazs e un fel de Muntele Olimp al înghețatei, deci cum zice o vorbă - problema e cel mai probabil la mine, nu la ea. 

Acestea fiind zise, mă duc la culcare. Asta e cea de-a patra săptămână consecutivă de schimbul doi, apropo. Sunt epuizată din cam toate punctele de vedere. Dacă încep să dau bună ziua panseluțelor pe stradă, să știți că v-am iubit. 

duminică, 15 iulie 2018

Eu în 21


... de răspunsuri, într-o leapșă decoperită la Ruxandra (pe care-o citesc de ani buni și care-mi place foarte mult, apropo). Știți că-mi plac lepșele și regret că nu mai sunt la fel de frecvente acum. Prin urmare, nu puteam s-o ratez pe asta și zic să purced la treabă.

Dar înainte de asta: HAI, CROAȚIA!!! 

Acestea fiind spuse, încep.

1. Poți alege să ai o superputere, care ar fi aceea?
N-ar mai exista animale abuzate sau abandonate. Nici bătrâni singuri și cu lacrimi în ochi. 

2. Numește cinci cărți care nu ți-au plăcut. 
Toate cărțile de Sadoveanu.
”Groapa”, de Eugen Barbu. 
”Ziua în care la celălalt capăt al iubirii n-a mai fost nimeni”, de Ioana Chicet-Macoveiciuc.
”Origini”, de Dan Brown.
”Demonii”, de Dostoievski. 

3. Ce ai dori să poți face în fiecare zi? 
Să le revăd pe mama, pe bunica...

4. Dacă ai putea să le oferi o extra-calitate părinților tăi, ce ai alege?
 Sănătate. Și nemurire.

5. Ce ai dori să se inventeze cât mai repede?
Linia telefonică spre Rai...  

6. Care e cel mai rău lucru care ți s-ar putea întâmpla?
Ceva pe care nu-l pot cuprinde cu mintea sau scrie. 

7. Nu te mai poți îngrășa de la nimic. Nici de la gogoși, nici de la maioneză, nici de cartofi prăjiți, pizza sau sucuri incerte. De la ni-mic. Dar nenorocirile sunt la fel de nocive. S-ar schimba ceva în alimentația ta?
Mi-ar plăcea să răspund, cu stoicism, că nu 😃 Dar să fim serioși, cred că aș bea în fiecare zi Dr. Pepper și cel mai probabil aș păcătui culinar în multiple alte feluri.

8. Dacă ai putea uita un lucru din trecutul tău, care ar fi acela?
 Copilăria. 

9. Ce te scoate din minți în 3 secunde?
Contrazicerile aiurea-n tramvai. Am o amică specialistă în chestia asta. Ar fi în stare să susțină  că zăpada e verde cu puchiței galbeni și dacă i s-ar atrage atenția că-i bate pe câmpi, s-ar zburătăci ”nu-mi spune așa ceva, nu sunt copil!”. Din păcate e prea bătrână ca să se mai schimbe, deci cam orice discuție cu ea mă aduce la 3 secunde. 

10. Cum te-ar descrie prietenii tăi, în 5 cuvinte? Dar tu?
Nu știu, îi las pe ei (dar lume, dacă o faceți, să nu dați tare 😃). 
Eu... aș spune că sunt muncitoare, perfecționistă, devotată, prietenoasă și pesimistă. 

11. Numește o imagine ce te-a impresionat teribil.
În general, imaginile cu animăluțe fericite, înconjurate de iubire, îndestulate și mulțumite 🙂

12. Dacă ai putea avea o zi în care ai putea face absolut orice, fără nicio pedeapsă sau consecință, ce ai face?
Aș deturna niște fonduri de la Primăria Bucureștiului și le-aș aloca altor scopuri decât statui care nu sunt nimănui de trebuință sau autobuze cumpărate la suprapreț.

13. Dacă te-ai cunoaște pentru prima dată, ce părere ai avea despre tine?
Mulți dintre cunoscuți spun că prima lor impresie a fost că eman multă siguranță de sine. La asta nu-mi vine decât să surâd amar.  Sunt oricum altfel, numai sigură pe mine nu. 

14. Peste ce nu ai putea trece, în ceea ce privește partenerul de viață?
Nu l-aș putea ierta dacă ar da în patima alcoolului sau dacă m-ar lovi. Pentru mine astea sunt singurele ”deal breakers” absolute.  Orice altceva e discutabil, interpretabil etc. 

15. Vine finalul lumii, îți poți lua la revedere de la o singură persoană, cine ar fi aceea?
Hait, iar vine sfârșitul? Parcă mai venea de vreo 4-5 ori, nu coboară la stația care trebuie sau cum :)))) 

16. Dacă ai deveni brusc bogat, ai face mâine ce ai făcut azi?
Să vedem, ce-am făcut eu azi... Am dormit până spre ora 10, am luat micul dejun, după care am citit în pat, ascultând ploaia și trăgând periodic din cafea. Deci răspunsul este DA, mâine tot asta aș face. Poimâine mai vedem. 

17. Ce te face să-ți pierzi capul?
Am îndoieli că ar exista ceva care să conducă la asta... am uitat demult cum e să dau frâu liber entuziasmului. Asta, dacă oi fi știut vreodată. 

18. Ai putea schimba un lucru la tine, care ar fi acela?
Încrederea în mine. Mi-aș injecta supradoze, nu altceva.

19. Ce ți-ar plăcea să știi să faci foarte bine?
Să pot discuta mai competent decât în prezent despre muzica clasică, marea mea pasiune 🙂

20. Vine peștișorul cu 3 dorințe, ei bine, da, chiar se întâmplă. Ce i-ai cere?
Să mi le aducă înapoi pe mama și pe bunica. 
Să-mi vindece scolioza.
Să avem suficienți bani atât pentru dorințe și mofturi proprii, cât și pentru a face mult bine celor care au nevoie.
(am cumpănit dacă să includ și ”să pot avea copii”. Apoi am realizat că nu... nu mai e pentru mine, nici de-ar deveni posibil, într-un fel miraculos. Trenul ăsta s-a dus, definitiv).

21. Ce ți-ar plăcea să fii întrebat? Și de către cine?
O parafrazez aici pe Ruxandra și spun că mi-ar plăcea să mă întrebe Zubin dacă aș vrea să bem o cafea împreună 🙂

Până să isprăvesc eu de scris, s-a terminat și meciul. Amar rezultat... și nedrept, în opinia mea. Primul gol a fost un cadou din partea arbitrului și pornind de-acolo... altfel s-au ”tăiat” cărțile, ca să zic așa. Păcat.

Revenind la subiect, sunteți liberi să preluați leapșa, ca de obicei 🙂 Și dacă răspundeți la întrebarea nr. 10, vă conjur să fiți mizericordioși 😃

vineri, 13 iulie 2018

La pas prin Cetatea Eternă (VI)


E adevărat că una dintre marile mele dorințe legate de Roma fusese aceea de-a vizita Bazilica Sf. Petru, însă în afară de ea mai voiam să vizitez niște biserici papale (adică unde slujește uneori Papa) și mai voiam să-l văd în realitate pe Moise de Michelangelo, despre care citisem că se află într-o biserică micuță, localizată în spatele Colosseum-ului. 
De asemenea, îmi doream să urc Scala Sancta 🙂 despre care-mi povestise o prietenă. 

Mi-am dus la îndeplinire toate aceste obiective. Și dacă Moise și Scala Sancta m-au emoționat și mi-au adus o mare bucurie, despre biserici pot spune că, într-un fel, au constituit pentru mine o decepție. 

Basilica Santa Maria Maggiore

Aceasta a fost, de fapt, cea dintâi biserică din Roma pe care am vizitat-o. Aici este înmormântat sculptorul Gian Lorenzo Bernini, ale cărui opere de artă i-au adus nemurirea. Un alt aspect interesant este că e proprietatea Vaticanului și se spune că ar fi fost construită în urma unui semn divin (o ninsoare căzută vara, zăpada trasând perimetrul viitoarei construcții).


Interiorul, deși somptuos, nu m-a impresionat foarte mult. N-am reușit să simt acel ”ceva” intim, specific apropierii de Divinitate, pe care-l căutam.


Am vrut să aprind o lumânare mamei și bunicii. Dar ceea ce-am găsit reprezintă, cred, cea mai tristă butaforie pe care mi-aș fi putut-o imagina în context. 


Ceea ce vedeți în imagine sunt un fel de lumânări, dar nu din cele pe care m-aș fi așteptat să le găsesc, adică nu din ceară; lumânările din imagine sunt electrice. Niște beculețe, ca s-o spun mai pe șleau. Undeva în suportul în care erau instalate se afla un mic buton, la apăsarea căruia se aprindea o lumânare un bec. Practic le puteai aprinde pe toate, dacă voiai. Prin fanta sub care scria ”Offerte” puneai monede (cred că nu e o sumă fixă, că n-am văzut pe nicăieri vreo precizare în acest sens). 

Dar să fim serioși, asta nu înseamnă că aprinzi o lumânare. Ce să le spun mamei și bunicii, ”v-am aprins un bec”? Pricep eu că ăsta e un mijloc de menținere a curățeniei - în definitiv, de pe becuri nu curge ceară - dar prețul este alunecarea în derizoriu a simbolisticii gestului. 
Am sperat că e un caz izolat. Nu e. Așa am găsit în toate bisericile vizitate. 

Basilica San Pietro in Vincoli

Mai puțin cunoscut și doar ocazional menționat în ghidurile turistice, micul lăcaș de cult situat foarte aproape de Colosseum adăpostește una dintre cele mai de seamă comori ale Renașterii: statuia lui Moise, despre care Michelangelo considera că este cea mai ”vie” sculptură a sa. 


Citisem  despre ea și despre felul în care a fost creată și a fost ceva deosebit să o văd. Moise este reprezentat ținând în mâna dreaptă Tablele Legii. De ce poartă ceea ce pare a fi o pereche de coarne am explicat în recenzia unei cărți despre opera lui Michelangelo.

Tot aici s-ar afla și lanțurile în care a fost încătușat Sfântul Petru (de unde și denumirea bisericii), dar când am vizitat-o nu știam asta, prin urmare nu le-am căutat. Din ce am citit ulterior, sunt păstrate într-o raclă lucrată din bronz și cristal, aflată sub altar.

Basilica di San Giovanni in Laterano
 
Una dintre cele mai cunoscute biserici papale, aceasta este considerată ”adevărata catedrală a Romei”. Este o construcție grandioasă, adăpostind mormintele mai multor papi și aici găsindu-se, printre altele, și statuile celor 12 Apostoli. 

Sf. Petru
Matei
Pavel

Nu mai rețin foarte multe din această biserică, deși e o construcție impresionantă. Am căutat lumânările. Am găsit tot becurile. 

Scala Sancta (Scara Sfântă)

Cum spuneam mai sus, despre ea mi-a povestit o prietenă și mi-am dorit să ajung și acolo. Întâmplarea face să fie chiar lângă Basilica di San Giovanni in Laterano. 
Scala Sancta e alcătuită din 28 de trepte din marmură (acoperite cu lemn pentru a fi protejate), pe care se spune că ar fi urcat Iisus pentru a fi judecat de Pilat din Pont. Treptele au fost aduse la Roma din Ierusalim de către Sfânta Elena (mama lui Constantin cel Mare) în secolul al IV-lea și se urcă numai în genunchi. De coborât, cobori normal, dar pe altă parte.


Am ales să o urc și am rostit o rugăciune în gând.

Nu știu dacă acestea sunt într-adevăr acele trepte - de fapt, chiar citisem pe undeva că ar fi un duplicat, adevărata scară nefiind expusă din motive de siguranță - dar asta n-a contat pentru mine. Cred.

Ca o concluzie, bisericile din Roma sunt grandioase, adevărate opere de artă în sine. Dar problema lumânărilor știrbește mult din... cum să spun, din ceea ce poate că ar simți altminteri un creștin.
 

luni, 9 iulie 2018

”Open”


Dacă e să citiți o singură autobiografie, alegeți-o pe cea a lui Andre Agassi.  Cred că nu mă înșel spunând că e una din cele mai bune care se vor fi scris vreodată.


Am terminat de câteva zile cartea - după ce ultimele 40-50 de pagini au fost parcurse pe stilul ”nu mai am răbdare, vreau să știu ce-a urmat” alternat cu ”nu vreau să se termine povestea” - însă abia acum m-am adunat să scriu despre ea. Cred că nu e o întâmplare. Am început să o citesc la puțin timp după victoria Simonei Halep la Roland Garros și scriu despre ea după eliminarea aceleiași Simona la Wimbledon, la capătul unui meci pe care părea că ”îl are în mână”. 

Deloc surprinzător (din nefericire), în Social Media au început să curgă ”verdictele” specialiștilor de canapea - cunoașteți genul, cei care se pricep la toate, de la politică la exploatarea uraniului și de la fotbal la înmulțirea guvizilor în captivitate - care au decretat că Simona a ajuns acolo doar ”printr-o conjunctură”, ce dacă e nr. 1 mondial de luni în șir și deținătoarea unui titlu de Mare Șlem, de fapt ea nu are ce căuta acolo, nu e în stare, bla-bla, nu mai elaborez pe subiect că mă enervez și oricum ideea e clară. 

În opinia mea, orice ”consumator” de tenis, fie și unul ocazional ca mine (care mă uit numai la meciurile Simonei și, eventual, la o înfruntare a titanilor de tipul Federer - Nadal) ar trebui să citească această carte. De fapt, merită citită și de către cei care nu se uită la tenis. Este mult mai mult decât povestea vieții unui tenisman legendar și nu e o carte scrisă numai pentru cunoscători. Poate mai mult decât orice altceva, este o lectură de viață, o ”radiografie” a psihicului unui sportiv de performanță, a tumultului din mintea și sufletul său, este despre măriri strălucitoare și prăbușiri crunte, este despre disperare și ridicare din țărână, despre dragoste și decepții, despre adevăratele prietenii și despre adevăratele iubiri. 
Și mai este despre ceea ce Andre Agassi a rezumat perfect în expresia ”singurătatea jucătorului de tenis”. 

Nu știam aproape nimic despre el până acum - doar că a fost un mare tenisman și, după o căsnicie ratată cu Brooke Shields, este însurat cu Steffi Graf. I-am citit povestea în primul rând cu sufletul. A fost un copil abuzat psihologic de tatăl cu ambiții ratate (clasica poveste a părintelui care vrea să-și împlinească visul prin copii) și retras. Nu-i plăcea să joace tenis, coșmarul lui fiind ”dragonul” - un aparat care ”scuipa” mingi pe care el trebuia să le returneze - și era un introvertit terorizat de țipetele tatălui (”hit harder. Damn it, Andre, hit harder”). Sute, mii de mingi zilnic, săptămâni în șir.  Devenea tot mai bun, deși în continuare detesta ceea ce făcea. 

N-a excelat la școală - de fapt, a și abandonat oficial studiile în clasa a IX-a - dar a continuat să se perfecționeze în tenis. ”Ce-mi mai rămânea de făcut? Renunțasem la studii, așa că trebuia să continuu să joc tenis. Nu mai aveam nicio alternativă. Dar uram tenisul, îl uram din tot sufletul”. La 13 ani a fost trimis la celebra academie a lui Nick Bollettieri, o adevărată ”pepinieră” a jucătorilor de performanță și trei ani mai târziu a pătruns în circuitul profesionist. Bollettieri fusese atât de impresionat de talentul lui, încât nu i-a luat niciun ban pentru școlarizare. 

Mi-a amintit în foarte multe privințe de Simona noastră. Inclusiv prin faptul că a pierdut trei finale de Mare Șlem până la primul său titlu din carieră (Wimbledon, 1992; avea numai 22 de ani). A pierdut foarte multe partide, inclusiv unele în care avusese minge de meci, adică fusese la un pas de victorie. N-a înțeles niciodată pe deplin ce i se întâmpla în astfel de momente. ”Everything is going smooth. I am serving for the match. And then something happens. I don't understand how, but he breaks me and I lose”. Merge la hotel dărâmat de înfrângere, își spune pentru a mia oară că urăște tenisul, uneori plânge. ”Oamenii”, scrie el, ”nu înțeleg durerea de-a pierde o finală de tenis”. 
Dar mereu se întoarce pe teren. 

În tenis ești complet singur, spune el. Ești pe o insulă și n-ai pe nimeni alături. Numai balaurii - sau mai bine-zis, dragonii - din mintea ta. ”Tennis is so damned lonely”.

Nu de puține ori am întrerupt lectura pentru a căuta pe Youtube secvențe din vreun meci - finala de la Wimbledon la capătul căreia devenea pentru prima dată campion de Grand Slam, pe cea de la Roland Garros din 1999, unde a revenit absolut nesperat de la 0-2 la seturi și a câștigat trofeul, meciul cu Baghdatis de la US Open din 2006 (partidă de la care pornește, de fapt, cartea)... Și am plâns. La fiecare din aceste meciuri am avut lacrimi în ochi. Câtă luptă, în primul rând cu sine. Câtă suferință (inclusiv fizică; din cauza deplasării unei vertebre avea dureri infernale de spate și făcea anual patru injecții cu cortizon în coloană). Câți demoni învinși, unul câte unul. 

Dar dacă pe teren era singur, în afara acestuia avea prieteni adevărați, care au crezut în el inclusiv în perioadele de cădere și nu l-au abandonat niciun moment.

Gil Reyes, preparatorul fizic. 
”Somewhere up there is a star with your name on it. I might not be able to help you find it, but I’ve got pretty strong shoulders, and you can stand on my shoulders while you’re looking for that star. You hear? For as long as you want. Stand on my shoulders and reach, man. Reach”.

Acest paragraf e cel care m-a făcut să las cartea jos pentru a plânge. Doamne, cât mi-a lipsit un Gil Reyes în viața mea.  ”For as long as you want”. 

Brad Gilbert, antrenorul care a găsit cuvintele potrivite pentru a-l motiva la Roland Garros. Agassi pierduse două seturi când finala a fost întreruptă - providențial pentru el - din cauza ploii. La reluare, era alt om. Dar asta n-ar fi fost posibil fără antrenorul lui, care a știut ce să-i spună pentru a-i reda încrederea în sine. 

Darren Cahill, ultimul său antrenor 🙂, căruia nu i-au trebuit decât câteva momente pentru a se hotărî să-l preia, deși avea și alte oferte. 

Și mulți, mulți alții. Povestea lui Agassi este, cum spuneam, atât despre tenis cât și despre oameni. Cartea este extraordinar de bine scrisă și mai sunt multe, multe aspecte despre care aș povesti. Despre rivalitatea cu Sampras, pentru care a avut mereu un enorm respect, deși a fost ”Nemesisul” lui în carieră. Despre teribilul moment în care s-a drogat cu metamfetamină, a ieșit pozitiv la testele antidoping și-a mințit federația despre felul în care i-a ajuns drogul în organism. Despre durere, fizică și psihică. Despre admirația adolescentină, transformată ulterior în dragoste adevărată, pentru Steffi Graf. Despre fiecare dintre cele opt trofee de Grand Slam câștigate, precum și despre titlul olimpic. Și despre nenumăratele partide pierdute, în urma cărora presa îl dărâma în cronici negative, urmând să-l glorifice iarăși după victorii. Pentru că presa e mereu labilă, iar el învățase oricum să le spună doar ceea ce știa că vor să audă. 

Citiți această carte. Eu o înțeleg și o respect mult mai mult pe Simona Halep de când am parcurs povestea lui Agassi, unul dintre cei mai mari tenismani ai tuturor timpurilor. 

”Please let this be over. 

I dont want it to be over”.

Cu permisiunea voastră, reiterez ce am spus la începutul articolului: dacă e să citiți o singură autobiografie, alegeți-o pe cea a lui Andre Agassi. 

*am lăsat intenționat cea mai mare parte a citatelor în engleză. Am impresia că traducerea face să se piardă ceva din intensitatea lor. 

miercuri, 4 iulie 2018

Ce ne mai trimit clienții


Mă doare capul de mi l-aș deschide cu o secure precum Zeus din mitologie când era ”gravid” cu Atena, dar nu rezist să nu vă povestesc ce ne mai trimite lumea când returnează colete (din greșeală, evident. Ar fi interesant de știut cum ajung feluritele obiecte în pachetele returnate, dar mă rog, nu trebuie să le înțelegem noi pe toate). Am mai scris pe tema asta un articol acum mai bine de șase ani; lucram pentru alt producător pe vremea aia, dar năravurile, bag seama, nu se deosebesc prea mult:

- o cutie cu pioneze colorate. Clienta a telefonat impacientată la call center că-și vrea negreșit pionezele  înapoi. Așa că i-au fost trimise. O cutie de-aia costă vreo 3 euro, dar nah, noi consimțim la dreptul de proprietate, cum ar zice nenea Iancu. 

- 200 de Euro. Clienta pățise cam ca Lefter Popescu, personajul principal din ”Două loturi”. Returnase o poșetă primită cadou de la o rudă apropiată, care-i dăduse și eticheta de retur - în ideea că o poate trimite înapoi dacă nu-i place. Nu s-a uitat și-n buzunarele interioare, însă... Colegii de la departamentul de Retur au descoperit banii, dar nu știu cum s-a finalizat povestea. Ultima dată când am auzit ceva legat de asta, încercau să găsească o modalitate de a-i trimite (alta decât a-i pune într-un plic). 

- un papuc de casă. Unul singur. Nu, nici noi n-am înțeles. 

- semințe pentru papagali. No joke. O punguță cu semințe pentru papagali. Cred că una dintre antemenționatele zburătoare a vrut să ne transmită vreun mesaj, în genul celor pe care le bagi într-o sticlă, îi pui dop și-o arunci într-o apă curgătoare. Papagalul a pus semințele într-o poșetă Valentino, e mai rafinat. 

- permis de port-armă. Asta e proaspătă, chiar de azi. Și era pe numele unei femei. Nu vă spun ce și câte comentarii misogine a provocat chestiunea :))) Tipa a și sunat că-l vrea ”urgent” înapoi. ”E cazul să ne supunem”, a zis careva, ”cu madam nu te pui”. 

Cam atât, deocamdată. Poate că data viitoare se ivește papagalul în persoana - și în pene. Te pomenești că vine să-și recupereze semințele (pe-alea nu le-am mai trimis înapoi și nici solicitate nu au fost)  🙄