Zilele astea sunt cu soare din plin, paste delicioase, lămâi uriașe, cannoli și fistic.
Bine te-am regăsit, Italia. Să știi că ne-a fost dor de tine.
Suntem din nou în Sicilia, de data aceasta pe partea cealaltă a insulei. Primele impresii sunt foarte bune, dar mie parcă tot de Palermo mi-e dor.
Mai vedem, mai vizităm, mai evaluăm. Și mai mâncăm chestii-cu-fistic. Mai țineți minte când vă spuneam acum doi ani c-aș fi în stare să mănânc inclusiv ciorbă de fistic? Eh, n-am găsit ciorbă, dar facem ce putem: ieri am prestat pește-spadă cu fistic 💪. Eu sunt om serios, când zic o vorbă, apăi e vorbă 😀.
(Off topic: nu mă pricep la politică americană, dar cumva și încăpățânarea lui Biden de-a se agăța de scaun s-ar putea încadra în categoria menționată în titlu. Nu înțeleg de ce s-a agățat cu atâta disperare - ba chiar lipsă de demnitate, aș spune, după dezbaterea care-a decurs catastrofal pentru el - de Biroul Oval. Cu doar trei luni înainte de alegeri, retragerea anunțată azi din cursa prezidențială este probabil tardivă. După cum arată lucrurile în prezent, Trump nu mai ratează președinția decât dacă-și dă jos pantalonii la emisiunea ”Good Morning America”. Și cred că asta ar fi dezastruos nu doar pentru Statele Unite, ci și pentru întreaga omenire. Închid paranteza).
😵💫 Cum NU se face vânzare Ieri am fost în oraș pentru târguit diverse - printre altele, îmi trebuia o cremă cu SPF 50. Intru în magazin, ”vă pot ajuta cu ceva?”, ”nu mulțumesc, mă descurc” și încercam să mă decid între diferitele mărci, moment în care vânzătoarea vine pe capul meu să mă ajute, chiar dacă-i spusesem că nu e cazul. Păi ce, era după mine? 🙄 N-am vrut să fiu nepoliticoasă, așa că i-am zis ce caut. ”Ooo, dar ce coincidență, tocmai am primit niște produse noi, revelație pe piața americană, sunt minunate, deosebite, ceva nemaipomenit, permiteți-mi să vi le prezint”. I-am permis, ce era să mai fac. Mi-a arătat un tubuleț de 30 de ml, n-am reținut numele produsului-minune și ”iată un pliant din care vă puteți informa...”. Right, că de lectură aveam eu dispoziție în clipa aia. Not. Unde mai pui că pliantul părea conceput de Gogu de la departamentul de prelucrări prin așchiere: blocuri întregi de text, scrise miiiiic. Naiba ar sta să citească atâta. Halal marketing. Și când te gândești că cineva a fost plătit pentru spanacul ăla. În fine. Nu cunoșteam marca și nu aveam de gând să m-apuc de experimentat, când puteam alege dintre atâtea mărci pe care le știam deja. Doamna părea însă ferm hotărâtă să-mi vândă maglavaisul cu pricina, așadar continua să peroreze netulburată. O ascultam cu jumătate de ureche, dar am reținut când a zis ceva de 60 de euro. Pe tubulețul ăla de 30 ml? Deci practic 2 euro un mililitru? Da' ce, oi fi având pene pe spate? Căutam de zor o variantă să refuz politicos, că femeia se ținea după mine ca scaiul. Zic ”mulțumesc, dar 30 de mililitri e cam puțin, m-ar interesa un produs de 50”. S-a uitat la mine cu superioritate. ”În general, cremele cu SPF 50 nu sunt disponibile în recipiente de 50 de mililitri”, cuvântează ea cu dispreț. Serios, păpușă? 😂😂😂 Acum mă simțeam și luată de proastă. Vânzătoarea o ia martor pe-o colegă de-a ei: ”doamna vrea cutare cremă la 50 de mililitri, dar i-am explicat că nu se găsește....”. Colega s-a uitat la ea împăiată și m-a luat să-mi arate niște produse Eucerin. Am plecat cu o cremă cu SPF 50 de 50 de mililitri, care a costat 19 Euro. Nu știu ce cursuri de vânzări o fi făcut prima duduie, dar cred că se dusese să ude buretele.
🫣 Mare-i grădina și mulți se pleznesc cu tortilla prin ea... Asta nu e o metaforă, în caz că vă-ntrebați. Suspectez că o influenceră de pe Tik Tok s-o fi enervat pe Gigelul din dotare că iar stă la televizor și bea bere porcușimăgaru' și vrând să-i dea cu făcălețul peste cap, probabil a înșfăcat din greșeală punga de tortilla și l-a plesnit pedagogic. Moment în care Gigelului i-a sărit berea din gură și uite așa a apărut Tortilla Slap Challenge. Versiunea revăzută și adăugită e un pic mai elaborată, în sensul că berea a fost înlocuită cu apă și ambii protagoniști trebuie să aibă gura plină. Aaa, și să joace ”Piatră, hârtie, foarfecă”. Mi se pare destul de greu de explicat aiureala asta, așa că mai bine vă arăt o mostră.
Sincer vă spun, n-am putut urmări nerozia asta până la capăt. E mult prea stupidă. Înțeleg să te amuzi, dar așa? Mă rog, nu c-ar fi ceva de mirare. Propune o tâmpenie și lumea te va trimite la plimbare. Pune-i în coadă cuvântul ”challenge” și oamenii se vor îmbulzi care să fie primul la bazaconia pentru care te-ar fi trimis să plimbi ursul când nu era ”challenge”. Atât de previzibilă e natura umană uneori... Chiar așa, am o idee și cred că lansez o nouă modă printre clienții mei: NuMăMaiBatețiLaCapCuAiureli-Challenge. Dacă funcționează, implementez și versiunea 2.0: CitițMail-urileÎnainteDe-aRăspundeLaEle-Challenge 💪. M-am scos.
Adevăru-i că mi-aș fi dorit să scriu de aseară, însă am fost atât - dar atât - de obosită după ultimele săptămâni, încât am dormit de la 19:30 până azi la 5 dimineața. Nici nu mai știu de când n-am mai fost așa de epuizată.
Dacă aș fi scris aseară, ar fi fost cel mai probabil o salată. Bună și consistentă, nimic de zis, vă promit solemn că nu rămâne ea neconsumată. Dar acum vreau să vă povestesc altceva, că pe cuvântul meu, pe-asta nu mi-aș fi imaginat-o.
Vorba lui Dem Rădulescu în nemuritoarea scenetă cu șlibovița, frații mei albi! Printre ultimele lucruri pe care le-aș fi crezut posibile ar fi fost să mă pomenesc că sunt luată la rost (pe Facebook, unde altundeva s-ar putea întâmpla așa ceva) din cauza lui Mozart. Exact așa, nu e o figură de stil. M-am pomenit apostrofată din cauza unei opinii despre Mozart - ”Wolfie”, cum i-a spus scandalizata mea interlocutoare pe întreg parcursul dialogului. Și cum îi spunea și nevastă-sa, chestie care mă face să croiesc niște ipoteze interesante 😀.
De la ce ne-am luat - a postat ea ceva referitor la sora lui Mozart, Nannerl, moment în care pe mine m-a mâncat undeva eu am făcut un comentariu referitor la faptul că fata a avut un destin trist, fiindcă frate-su i-a tocat zestrea și drept urmare, nu s-a mai putut mărita cu omul pe care-l iubea. Citisem asta într-o biografie scrisă de Dorothea Leonhart, un muzicolog și critic de artă din München, unanim considerată o foarte bună cunoscătoare a vieții lui Mozart. Am scris despre această carte acum mai bine de unsprezece ani aici, dacă sunteți curioși.
Lume, și unde nu mă pomenesc luată strașnic la refec de aprig ofuscata doamnă. Că ”tatăl
său i-a interzis să se căsătorească cu dragostea vieții ei, nu Wolfie”
(alo doamna, eu n-am zis că frate-su i-a interzis, ci că i-a cheltuit
zestrea. Faci diferența? Întrebare retorică, evident că n-o face).
Că ”îi plângi de
milă lu' soră-sa”. Hm, nu fac decât să repet ce-a scris o autoare
recunoscută în domeniu, care cita diferite surse bibliografice. În
sfârșit, am dedus că dacă e de plâns de milă, numai pe ”Wolfie” îl putem
deplânge, altfel ne-am dat foc la valiză.
Că ”sunt
fan Mozart și am citit mai multe cărți despre el, nu doar una” (văleu,
ce mi-a zis-o, mi-a dat rușine și mai multe nu). Mă rog, și eu am citit
mai multe cărți despre Amadeus, dar suntem la grădiniță, eu am
făcut și am dres mai mult decât tine, ninini și nanana? Și tocmai pentru că
am citit, știu că sursele bibliografice sunt supuse interpretării
personale și prin urmare, subiective - cu atât mai mult cu cât vorbim
despre jurnale și scrisori, că martori oculari ai unor întâmplări
de-acum un sfert de mileniu mă îndoiesc să mai existe 🙄. Că ”eu
nu aș plânge-o niciodată pe ea, și nu aș da niciodată vina pe fratele
ei, așa cum ai făcut-o tu”. Ăăăă... nu știu cum vi se pare vouă, dar de
unde stau eu este cam ciudățel să iei în halul ăsta de personal o
referire despre un om care a trăit cu mai bine de două sute de ani în urmă. Fie
el și unul dintre cei mai mari compozitori pe care-i va fi dat vreodată
omenirea.
Am încercat să-i explic, dar era clar că bat la porți închise cu șapte lacăte. Ea știa una și bună, m-am luat de ”Wolfie”, am zis, am făcut, am dres. Or, în situații de-astea eu de regulă mă retrag
din discuție, fiindcă ultimul lucru de care-n general am chef este să
mă contrez aiurea, pe subiecte sterile și fără miză. Ceea ce-am făcut
și-n seara asta, nu fără un strop de ironie, recunosc (am zis că-mi
retractez jignirile aduse lui Mozart. Mi-am dat peste mână să nu scriu
”Wolfie al dumitale”, că-mi adusesem aminte de ”Five o'clock” a lui
Caragiale, dar am zis că pun și mai multe paie pe focul revoltei doamnei
ș-apoi chiar că nici Dunărea nu mă mai spală 🤭). Mă rog, dânsa nici
așa n-a prea fost mulțumită, cred că și-ar fi dorit să-mi cer scuze lui
”Wolfie” sau ceva...
Mno. De unde-o fi el, am sentimentul că s-a
amuzat că e subiect de înflăcărate discuții la aproape 234 de ani de
când a părăsit lumea asta.
Chiar dacă mâine e luni, m-am
gândit să vă povestesc astăzi despre un documentar atât de bine făcut
încât zici că e un serial de acțiune și despre un serial care-a fost extraordinar de la primul și până la ultimul episod al celor șapte sezoane
pe care le-a avut. (Dacă nu le-ați văzut și vă stârnesc azi curiozitatea, numai bine vă apucați de ele de luni, gospodărește 😀).
”Inventing Anna” (2022) Este
povestea adevărată a unei impostoare care s-a dat drept o moștenitoare
multimilionară din Germania și beneficiara unui fond tutelar în baza
căruia ducea o existență luxoasă. Acest fond era însă unul imaginar și
impostoarea (al cărei nume real este Anna Sorokin, dar ea se identifica
drept Anna Delvey) locuia în cele mai scumpe hoteluri din New York,
avea garderobă și accesorii de designer, zbura cu avioane private și
mânca la cele mai bune restaurante din oraș, fără a plăti pentru nimic
din toate acestea. Timp de patru ani (din 2013 până în 2017), a scăpat nepedepsită și a trăit într-un lux orbitor jonglând cu enorm de multe minciuni și documente falsificate.
Adevărata Anna Sorokin
Structurată în 9 episoade, povestea este relatată din perspectiva jurnalistei Vivian Kent, inclusiv acest
personaj fiind inspirat din realitate. Documentarul începe cu o vizită
făcută de Vivian la închisoarea Rikers, unde Anna a fost
încarcerată în așteptarea procesului pentru fraudă, fals în acte,
escrocherie și alte capete de acuzare. Vivian vrea să scrie o poveste de
succes pentru a se reabilita în ochii superiorilor ei după un eșec
recent și are nevoie ca Anna să vorbească, să-i dea niște repere pentru a
putea începe ancheta. Dându-și seama care este slăbiciunea Annei - vrea
să fie celebră, să apară în toate ziarele, dar în același timp să controleze pe cât posibil
narativul articolelor despre ea - Vivian reușește să o facă să se
deschidă parțial, Anna dovedindu-se permanent un colaborator ostil și arogant.
Șocant
este nu doar să vezi în ce lux trăia pe timp împrumutat și fără să aibă
niciun ban; cel mai tare m-a surprins incomensurabilul ei tupeu, felul
în care mințea, manipula și specula bunăvoința celorlalți pentru a-i determina să
plătească și pentru ea, obrăznicia cu care îi trata pe angajații
hotelurilor care-i spuneau că plata nu a fost autorizată pe cardurile ei. ”Mai încercați o dată! Atât de incompetenți sunteți? Nu vreți să fiți plătiți?”. Și desigur, nelipsitul ”Do you know who I am?”. A început să fie o problemă când răspunsul la asta a devenit ”Yes, I know exactly who you are” 😀.
Actrița care o interpretează pe Anna (Julia Garner) a fost excelentă în rol. E atât de antipatică, încât te umple de nervi și pe tine, care privești filmul de pe canapea (și nu te afli în situația de a-ți fi fost furați 62.000 de dolari de pe cardul de credit de serviciu, cum i-a făcut uneia dintre prietenele sale, jurnalist la ”Vanity Fair”).
Julia Garner (stânga), Anna Sorokin (dreapta)
Și-a escrocat prietenii, și-a împins iubitul spre ruină. De fapt, este
inexact spus ”prietenii” și ”iubitul”; relațiile cu aceștia erau cu sens
unic, în sensul că pentru ea, reprezentau fie o pușculiță, fie o scurtătură spre biroul magnaților din lumea financiară, imobiliară și juridică de pe Wall Street. Ambiția Annei era să-și deschidă o fundație culturală extravagantă, pentru care voia să închirieze o clădire emblematică din New York. Urmăream acțiunea cu ochii cât cepele și-am avut inclusiv momente în care vorbeam singură, nevenindu-mi să cred cât de mulți oameni extrem de inteligenți a dus de nas atât de multă vreme. Dar în cele din urmă, i s-a înfundat. În 2017 a fost arestată, judecată și doi ani mai târziu s-a citit sentința: între 4 și 12 ani de închisoare. În toamna lui 2022 a fost plasată în arest la domiciliu, unde se află și în prezent. Documentarul este foarte bine făcut; de fapt, aș spune că e un format atipic pentru un documentar, fiindcă e structurat ca un fel de thriller. Este numai un element din cele multe care îl fac atractiv. Eu l-am devorat în câteva zile și cred că nu vă va dezamăgi. Personal, mi-a mai plăcut ceva: caramaderia dintre Vivian și ceilalți colegi de redacție. Momentele când fac cercetări împreună sunt efectiv minunate 🙂.
”The Good Doctor” (2017-2024) Nu știu când (sau dacă) aș fi început acest serial, dar de cum am aflat că este realizat de același producător care a făcut ”Dr. House”, m-am așternut la vizionare. Și a fost dragoste de la primul episod. Recunoști de îndată rețeta: personaje bine individualizate de care ajungi să te îndrăgostești, relații interumane, sacrificii, dramă, dar și dragoste, prietenie adevărată și mult umor. În niciun caz nu este un ”serial cu doctori”, așa cum nici ”Dr. House” nu a fost.
Personajul principal este doctorul Shaun Murphy, interpretat de Freddie Highmore, care suferă de o tulburare de spectru autist. Din această cauză, comunicarea este dificilă cu medicii (colegii săi) și aproape imposibilă cu pacienții. Asta pentru că Dr. Murphy nu poate stabili decât cu foarte mare dificultate contact vizual cu interlocutorul, diplomația îi este un concept străin și spune exact ceea ce gândește - lucru care nu de puține ori îl bagă în belele cu superiorii. Și adeseori, asta dă naștere la interacțiuni amuzante, ca de exemplu:
- Good morning, Shaun, îl salută șefa lui, care-l chemase pentru a-i
freca ridichea fiindcă făcuse o greșeală în comunicarea cu un pacient. - Lea and I missed our sex night. It is not a good morning, Dr. Lim. - Point
taken. Close the door and sit down, zice șefa lui, absolut deloc
impresionată de rateul sexual care tocmai îi fusese adus la cunoștință 😂😂😂. (În imaginea alăturată - Dr. Audrey Lim, excepțional interpretată de Christina Chang). Este
foarte interesant și, aș spune, instructiv să urmărești dinamica
relației dintre Shaun și restul echipei. El înțelege conceptul de
autoritate, dar nu și când e de altă părere decât șefii săi, ceea ce se
întâmplă atunci când are o idee inedită, care în covârșitoarea
majoritate a cazurilor se dovedește salvatoare. Shaun nu acceptă
cuvântul ”nu” decât cu mare dificultate și se confruntă cu reale probleme de integrare; colegii săi, deși la început sceptici sau
chiar condescendenți, vor ajunge să-l înțeleagă și să-l sprijine, echipa dând dovadă de coeziune și între ei stabilindu-se relații nu doar de prietenie, ci și de dragoste.
Nu pot să nu menționez magistralul episod când aproape întreg personalul spitalului s-a intoxicat din greșeală cu niște ciuperci halucinogene, ceea ce e avut ca efect anularea oricăror rețineri sau inhibiții. Drept urmare s-au dezlănțuit, fără să mai țină cont de nicio conveniență. - Shaunieeee, you are sooo irresistible, se alintă Lea, prietena lui Shaun. - You have the same voice that you have when you speak with the neighbour's dog, constată Shaun cu voce egală, el fiind unul dintre foarte puținii care nu mâncaseră ciuperci 😀. Dr. Lim, și ea sub efectul ciupercilor, îl contempla visătoare pe președintele spitalului. - Mmm, your pink sweater is... amazing! And swirly... 🤣. Ăstimp, alți doi medici susțineau un concert improvizat la chitară, dezbrăcați până la brâu. Un altul sărea pe paturi, iar un altul încălecase pe un scaun și făcea ture pe coridorul secției de urgență 🙈.
Au existat multe momente dramatice și care le-au pus prietenia și principiile la încercare tuturor. Dar ideea centrală este că la sfârșitul zilei, fiecare trebuie să aibă cu adevărat convingerea că a luptat cu toate resursele pentru pacientul său și că n-ar fi putut face mai mult.
Personajele mele preferate au fost Dr. Lim, Dr. Park și Dr. Glassman (ultimii doi, în imaginea de mai jos) . Fiecare în dreptul lui a adus niște lecții valoroase și m-am bucurat că au rămas până la final.
Sunt genul de personaje care îmbogățesc un serial și actorii (Will Yun Lee și Richard Schiff) au fost atât de autentici încât nu puține au fost momentele când mi-au adus lacrimi în ochi. Sper din tot sufletul că asemenea oameni există în realitate, fiindcă îmbogățesc toate viețile pe care le ating.
Și mai sunt și acel gen de personaje de care știi că-ți va fi dor - chiar dacă, probabil, acesta nu va deveni un serial-cult așa cum este cazul lui ”Dr. House”. Dar pentru un serial atât de lung este foarte bine realizat și din fericire cu un final bine conceput, care-ți lasă timp să-ți iei rămas-bun de la fiecare dintre ei, având și mulțumirea că toată lumea și-a aflat rostul.
😩 Sunt decupată de oboseală și, cu toate că întâlnirea a decurs bine și m-am descurcat mulțumitor la prezentarea susținută, încă am convingerea că treaba asta se putea rezolva printr-un call. Singura parte bună e că i-am întâlnit pentru prima dată și pe cei care erau persoanele de contact în urmă cu 4 ani, când am preluat eu clientul ăsta - oameni foarte mișto, cu care am lucrat timp de 2 ani, dar care fac parte acum din alte divizii (din păcate pentru mine). Bineînțeles, ei n-au participat la întâlnire, dar i-am întâlnit când mi s-a făcut un tur al întregii clădiri. Bucuria a fost reciprocă și cu greu m-am abținut să le spun că mi-e dor de ei și că succesorii lor sunt niște loaze pline de fumuri și impresii...
✈️ Aeroportul Malpensa n-o fi el intimidant de mare, dar pentru numele lui Belzebut, ca să găsești ”floor zero”, de unde pleacă taxi-urile locale (nu cele care merg la Milano), îți trebuie harta lui Harry Potter. Bine, aș adapta nițel formula: ”I solemnly swear că n-o să-mi castrez clienții cu foarfeca de grădină”, de exemplu 🤫. Cred că m-am învârtit măcar jumătate de oră pe acolo, urmând indicații parțial contradictorii și mulți ”ma che cazzo” am strivit printre dinți.
🏨 Hotelul din Malpensa la care am înnoptat a fost ok, cu vreo 3 amendamente:
Recepționistul era competent ca o ciupercă murată (”Nu puteți lua cina în hotel. Nu există niciun restaurant în apropiere. Dacă vreți să mâncați, vă recomand să luați niște napolitane de la automat și să mi le aduceți ca să le pun în contul camerei. Dați-mi buletinul. Poftiți cartela, vă doresc ședere plăcută. Aaa, vreți buletinul înapoi? Poftiți, sorry. Vreți Wi-Fi? Iată codul, sorry”). Dacă mă luam după el, ronțăiam cu abnegație napolitane de orez expandat. Dar după ce mi-am dus bagajul în cameră, am coborât să inspectez terenul și-am descoperit ditamai restaurantul, ÎN hotel. Unde lumea mânca mulțumesc-bine. L-am întrebat pe ciupercă de ce nu mi-a zis de restaurant (”yes, you can eat, sorry”) și-apoi am cinat cu un excelent Ossobuco Milanese.
Te pomenești că băietul făcea parte din mafia automatelor de napolitane 🙄.
E vreo nouă tendință să nu mai ai prize în apropierea noptierei? Dacă da, e stupidă (ea, tendința), în măsura în care voiam să încarc telefonul sau tableta în vreme ce lecturam diverse, întinsă în pat. Dar în toată camera exista o singură priză, lângă masă. Asta deși era cameră dublă. Două persoane ar fi avut nevoie de un prelungitor, dacă ar fi vrut să-și încarce concomitent device-urile.
Știu că nici stelele nu mai sunt ce erau odată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. Totuși, să fii hotel de 4 stele și să nu oferi la micul dejun absolut nicio legumă, nici măcar niște roșii cherry cumpărate de la Carrefour, parcă nu merge. Cât despre chifle, ar fi putut fi folosite cu succes pe post de proiectile în cazul în care ne-ar fi atacat membrii clanului mafiot al automatelor de napolitane.
🍨 Am experimentat un desert inedit: înghețată cu miere și cu aceto balsamico. Foarte bună și răcoroasă combinația, recomand.
Cam atât din cea mai recentă experiență de customer management. Trăgând linie, n-a fost rău. Preț de vreo zece secunde, mi-am imaginat cum ar fi fost să apar într-un tricou inscripționat cu ”I see stupid people” sau ceva de genul ăsta... 😀
Postări
