duminică, 21 octombrie 2018

Hello Darlin' - povestea adevărată a lui J.R. Ewing :)


Se știe că titlul unei cărți are o importanță covârșitoare, uneori poate decisivă, pentru succesul pe piață al respectivei publicații, prin impactul pe care-l poate avea (motiv pentru care nu înțeleg de ce s-a propagat, pe piața de carte românească, tendința titlurilor-cârnat; dar asta-i altă discuție...). În cazul unei autobiografii, mi se pare cu atât mai important; aș spune chiar definitoriu. Titlul unei autobiografii cristalizează în câteva cuvinte însăși esența a ceea ce este omul care a scris-o. 

”Partitura vieții mele” e un titlu ideal pentru autobiografia unui dirijor, ”A trăi pentru a-ți povesti viața” dă clar de înțeles că autorul este el însuși un om al literelor, ”Open” este un minunat joc de cuvinte perfect ales pentru povestea unui jucător de tenis... iar Larry Hagman, pe care practic întreaga planetă îl cunoaște drept J.R. Ewing din ”Dallas”, nu putea găsi pentru autobiografia sa un titlu mai nimerit decât ”Hello Darlin' ". 


Fie și numai pentru efectul dat de asocierea cu poza atât de expresivă, și tot mi se pare cel mai bun titlu posibil. De câte ori luam cartea pentru o nouă repriză de lectură, mi se părea că mi se adresează direct mie personal. Parcă-l auzeam, de fapt. I-am și răspuns, în treacăt fie zis, dar să nu mai ziceți la nimeni 🤫

Inițial mă gândisem că este un salut tipic texan (analog personajului său, Larry Hagman s-a născut în Texas). Aveam dreptate, dar s-a dovedit a fi mai mult decât atât: este salutul pe care l-a adresat Lindei Gray, interpreta lui Sue Ellen, când s-au întâlnit prima oară, chiar înainte de începerea filmărilor. ”Nice to meet ya, husband”, i-a răspuns ea - și acela a fost momentul în care Hagman a știut că are partenera perfectă pentru rol. 😃

A fost un copil iubit de către părinți, dar a avut o viață destul de complicată. Mama lui a fost de asemenea o actriță cunoscută în epoca respectivă, așa că el a crescut practic în lumea showbiz-ului și a realizat destul de devreme că vrea să fie actor (după ce a recunoscut că e prea leneș pentru a deveni avocat, cum și-ar fi dorit tatăl lui). Drumul nu i-a fost ușor și s-a folosit când a avut ocazia de relațiile mamei sale - recunoscând, fără pic de ipocrizie: “A lot of people criticize nepotism, but hell, it worked for me”. A avut foarte multe roluri micuțe, a jucat și teatru (deși nu i-a plăcut niciodată în mod deosebit) și a încercat să scape de înrolarea în războiul din Coreea argumentând că e... miop. ”I'm in deep shit”, a concluzionat el după ce a dat peste un soldat care avea vederea mult mai slabă decât a lui și, cu toate acestea, fusese recrutat. 

Succesul l-a cunoscut cu sitcom-ul ”I dream of Jeannie” în care a jucat alături de Barbara Eden, însă mărturisesc faptul că am trecut destul de repede peste asta - deși a fost un episod marcant al vieții lui. Eram nerăbdătoare să ajung la epoca ”Dallas” - serial care l-a găsit într-o perioadă în care o ducea foarte prost cu banii și telefonul se încăpățâna să nu sune. Având de ales între un rol bine plătit și cel al lui J.R., remunerat mai modest, s-a decis fără ezitare pentru acesta din urmă (soția lui, Maj, citise prima scenariul: ”Larry, this is it! We found it!”). 

Filmările pentru ”Dallas” au fost, spune el, cea mai frumoasă perioadă din viața lui. Și-a dorit ca întreaga echipă să se simtă bine, să lucreze armonios și împreună să aibă ”a real good time”.
Dacă i s-a împlinit dorința? ”And boy howdy, did we!” 😃

Serialul se bucura de succes la public, contractul fusese reînnoit, dar adevărata explozie de popularitate a avut loc odată cu memorabila enigmă ”Who shot J.R.?”. A fost cel mai bine păstrat secret din branșă, s-au trimis milioane de scrisori, actorii, regizorul și scenariștii au fost bombardați cu întrebări și practic devenise o problemă de importanță internațională. 350 de milioane de spectatori de pe tot globul au urmărit episodul care elucida misterul. Dacă nu vă mai aduceți aminte, nu vă bazați pe mine să vă dezvălui 😃 În definitiv, nici măcar Regina-Mamă a Marii Britanii nu a beneficiat de acest favor.
Da... inclusiv Majestatea Sa era fan ”Dallas”.

(Larry Hagman a avut ocazia de-a o cunoaște, pe ea și pe Prințul Charles, în timp ce asista la celebra cursă de cai de la Ascot, iar serialul se afla în pauza dintre sezoane.
”Now I want to tell me, young man, who shot J.R.?”, l-a chestionat ea, regal și autoritar. 
N-a fost ziua ei norocoasă.
”Not even for you, ma'am", a răspuns obrăznicătura 😃).

”Aș fi putut scăpa ușor de ziarele și televiziunile care mă asaltau cu întrebarea asta, dându-le un răspuns greșit și argumentând ulterior că am fost păcălit de scenariști. Dar nu puteam să fiu atât de J.R., totuși”.

Într-o notă mai serioasă, Larry Hagman povestește în detaliu și despre marea sa problemă de sănătate - ciroză pe fond alcoolic - pentru care a avut nevoie, în cele din urmă, de un transplant de ficat. Mi-a plăcut cum a scris despre asta - la obiect, în cuvinte simple, fără să se victimizeze și recunoscându-și slăbiciunea care îl adusese într-o situație atât de gravă. Ulterior, s-a implicat activ în demersurile pentru sprijinirea asociațiilor de transplant. 

Cartea se încheie cu relatarea vizitei făcute împreună cu soția sa la București 🙂 pentru a ajuta fundația Prințului Paul în colectarea de fonduri pentru copiii bolnavi de SIDA. Am mustăcit citind că a vizitat ranch-ul de la Slobozia numai după ce a fost plătit separat pentru asta, ideea fiind că el nu face endorsement pe gratis. Așa a ajuns să facă reclamă la Lukoil, pentru care a fost plătit cu 100.000 de dolari (după care s-a dus, desigur, și la Slobozia).

În final, două lecții de viață de la adorabil de ticălosul J.R.

”The secret of a long and successful marriage?  Two bathrooms. I'm not joking.  And a lot of fun”. 

”The only answer is love. Don't worry. Be happy. Feel good”. 

Mi-a plăcut mult cartea, foarte mult. Mi-aș fi dorit să-l fi cunoscut. Țin neapărat să menționez și stilul de scriere, ușor de citit (în ciuda senzației că uneori sunt prea multe nume), absolut spumos, conversațional și atât de... tipic J.R. Serios, când dădeam peste expresii gen ”howdy”, ”hell, I'm tellin' ya” sau ”boy, I thought Linda would kill me...”, aș fi jurat că e-n cameră cu mine și-mi povestește, la un pahar de... ceai cu gheață 🙂

Aș mai fi avut atât de multe de scris, dar... boy howdy, știu că m-am lungit! 😃

miercuri, 17 octombrie 2018

Meh-uri


Zilele astea sunt pe mood ”meh”, dintr-o sumă de pricini care se pot încadra în categoria ”multe și mărunte”.
  • Mi s-a făcut subit poftă de pepene murat. Prost moment, ce să zic. Unu, că la ora asta (20:20, fără nicio legătură cu neasemuita Dăncilă) nu am de unde să procur. Doi, și de-ar fi ceva mai devreme, singura sursă ar fi magazinul rusesc, de unde m-am mai aprovizionat și am rămas mofluză: pepenele (care ar fi trebuit să fie) murat era, de fapt, dulceag și mult prea moale. Așa că tot n-ar fi o alternativă.
  • Sunt frântă de oboseală, o oboseală de-aia tâmpită, care parcă nici să dormi nu te lasă. Și perioada cea mai grea de la serviciu nici n-a început. Dar va trebui să rezist pe baricade. O să-ncerc să nu vă fac nervii chisăliță cu povești de pe acolo 🙄 (Apropo de baricade, cel mai iubit articol de către clientele noastre este încălțămintea UGG. Fiecare a zecea comandă plasată, ni s-a comunicat, constă în cizme UGG. Beats me dacă înțeleg de ce. Ok, știu: sunt călduroase. Dar în afară de asta, ce ”magnet” mai au de atrag atâtea comenzi? Sunt inestetice, nepractice - potrivite doar pentru ger uscat, la umezeală făcându-se imediat fleașcă - și per total, pot fi descrise drept moartea pasiunii, din punctul meu de vedere). Deloc surprinzător însă, părerea mea e total irelevantă. Ca urmare, clientul pentru care lucrăm ne va livra în următoarele săptămâni 11.000 de perechi de UGG, pe care le va pune în vânzare de Black Friday. Unsprezece. Mii. Pe barba lui Belzebut, cred că o să domnească munți de cutii maro în toată secția și o să avem coșmaruri cu felurite ciubote UGG zâmbindu-ne cu sadism din oglindă.
  • Afară e o toamnă absolut splendidă, iar eu abia dacă am timp s-o observ, darămite s-o admir așa cum ar merita. V-aș fi arătat niște imagini, dar evident, n-am avut când să fac poze.
  • ”A sunat X în legătură cu problema Y. Ce a zis? Ah, nu mai știu. A zis că a verificat cutare și...  bla-bla-bla, nu am înțeles exact. Dar nu crede că poate să rezolve azi. De ce? Ah, a zis ceva, dar.... sunt derutată. Nu, nu-l mai găsești acum, e în ședință până... habar n-am”. În caz că v-ați luat cu mâinile de cap, vă anunț că eu stau și mai prost. Tocmai v-am arătat o mostră din comunicarea cu o colegă de-a mea. Lucrăm împreună și de cele mai multe ori e ok fata. Asta când nu-mi vine s-o scutur până ies din ea niște propoziții cu cap și coadă.
    (Precizare: chiar ”bla-bla-bla” a zis. Folosește des expresia asta, spre exasperarea mea. Și de obicei în situații când chiar am nevoie de informația respectivă și s-a nimerit să nu fiu pe secție când a sunat persoana cu pricina).
On the bright side, îmi petrec serile cu Larry Hagman, mai cunoscut drept J.R. din "Dallas" 🙂 Absolut fascinantă povestea vieții lui și excelent scrisă. Povestim despre ea în curând. 

duminică, 14 octombrie 2018

Postarea cu numărul 1.000 e despre voi :)


Mărturisesc faptul că sunt destul de emoționată scriind acest text, așa că vă rog anticipat să-mi scuzați eventualele exprimări stângace, în acest fel explicabile - și pe care de data asta nu știu dacă le pot evita 🙂

Au trecut mai bine de 8 ani de când am început să scriu aici și până azi am publicat 999 de texte. E mult, e puțin? Nu știu, dar în definitiv e numai o cifră. După unele standarde e destul de puțin, dar am pus o bucățică din mine în fiecare dintre postări, așa că, privind din unghiul ăsta, probabil că este foarte mult. Este... eu. 

Dar nu despre mine e vorba acum (ăsta da aspect inedit), ci despre fiecare dintre voi, care-ați venit, ați citit și ați rămas. Sau mai corect spus, mi-ați rămas 🙂 și vă simt aproape, ca pe niște prieteni care de altfel ați devenit. 


M-ați ajutat mult, poate nici nu vă dați seama cât de mult. Uneori am scris cu năduf, alteori cu furie și frustrare, alteori cu amărăciune, alteori cu nehotărâre, dansându-mi semne de întrebare în fața ochilor. Și când vedeam că textele sunt citite, parcă mi se încălzea sufletul, era sentimentul că am împărtășit, pe undeva comparabil cu terapia de grup. Fiecare răspuns primit m-a ajutat, v-am simțit și vă simt aproape, realmente pentru mine ați devenit o familie în acest colț de lume virtuală unde mi-am găsit loc. 

Vă mulțumesc pentru sfaturi, opinii, încurajări, umerii oferiți, recomandări, idei și experiențe împărtășite, vă mulțumesc pentru că nu o dată mi-ați domolit focul care-mi ardea sufletul, vă mulțumesc pentru că mă citiți, vă mulțumesc pentru că alegeți să reveniți, vă mulțumesc pentru că sunteți 🙂 

sâmbătă, 13 octombrie 2018

Miracolul normalității


Să tot fie vreo doi ani de când, exact vis-à-vis de locuința noastră, s-a construit - în timp record, nu știu dacă a trecut jumătate de an de când începuseră să sape fundația, până când au îndepărtat ultimele schele - un bloc destinat refugiaților recunoscuți oficial ca atare. Clădirea are 17 apartamente și, cu toate că judecând după aspectul exterior nu pot fi din cale-afară de spațioase, cred că pentru acești oameni reprezintă un colț de Rai - având în vedere ceea ce trebuie să fi lăsat fiecare dintre ei în urmă. 


Realitatea e foarte departe de prejudecățile înrădăcinate în mintea multora - din păcate, a prea multora. Nu, familiile care s-au mutat aici nu sunt formate din ”sălbatici”. Nu, oamenii nu sunt violenți, nici zgomotoși. Nu, nu au câte 8-9 copii per familie (din ce mi-am dat seama, judecând după ce se vede pe spațiul de joacă amenajat în fața clădirii, mai mult de 3 nu are nimeni). Dacă lucrează cu toții sau nu, habar nu am, după cum nu știu ce regim au în prezent, sau dacă merg la cursuri de limbă sau cu ce se ocupă în general. Și by all means, nici nu e treaba mea. 
(Da, ”spațiu de joacă” am zis, mi s-a părut foarte frumos din partea constructorului că s-a gândit și la asta. Nu se vede în poză din cauza vegetației, dar au o groapă cu nisip, două leagăne și un balansoar. Deosebit de apreciate de copii, din ce-am observat în trecere). 

Ne salutăm uneori, când parchez mașina de partea cealaltă a străzii și ei sunt pe afară. Copiii se joacă, mereu supravegheați de un adult care și-a scos un fotoliu pliant în fața casei. ”Bună, ce faci?”, m-a abordat într-o după-amiază o ghindoacă adorabilă, să tot fi avut vreo 4 ani, care împingea foarte responsabilă un landou cu o păpușă Barbie în el. ”Eu sunt Aisha”, mi-a adus la cunoștință, înainte să mă întrebe ”pe tine cum te cheamă?”. 
M-am lăsat pe vine la nivelul ei și i-am spus. Nu prea știa cum să procedeze cu informația asta, așa că a zis ”eu mă joc, la revedere!” și a plecat, împingând la fel de preocupată landoul. 
Vorbise în germană. De la câțiva pași, un om care o supraveghea, probabil o rudă, mi-a surâs.

”Ce frumoasă e normalitatea”, mi-am zis atunci. Nu știu din ce țară provine Aisha, dar am dubii că acolo putea să-și plimbe păpușa pe trotuar, în deplină siguranță.

M-am gândit din nou la asta zilele trecute. Am avut schimbul doi, așa că am plecat în jur de ora 8 de acasă (altfel plec la 5, nu întrebați). Mergând la mașină am văzut în fiecare dimineață, de cealaltă parte a străzii, un bărbat cu o fetiță în vârstă de vreo șase ani, cu ghiozdan în spate. 
Așteptau microbuzul școlii, care vine zilnic să ia, respectiv să-i aducă pe copii. ”Uite-l”, zice tatăl, când microbuzul apare în capătul străzii. Se apleacă, o sărută pe frunte. ”Viel Spaß!" (”Distracție plăcută”), îi mai spune înainte de-a o ajuta să urce, o așteaptă să se așeze pe scaun, îi face ”pa” și se întoarce în clădirea cu obloane roșii, galbene și portocalii. În casa lui.
Ieri m-au văzut și ei, m-au salutat. Am plecat zâmbind și cu un sentiment de bine care persistă și acum. Copila aceea a primit o șansă majoră, probabil șansa vieții sale. Trăiește în Germania, merge la școală, tatăl vorbește cu ea în germană. Remarcabil mi s-a părut și că înainte de plecare nu i-a spus ”fii atentă” sau ”fii cuminte”, ci ”distracție plăcută” 🙂 Vă mai amintiți ce ne spuneau nouă părinții sau bunicii când ne duceau la școală? 

Pentru mulți oameni, normalitatea este un miracol. Dar pentru copila asta, pentru Aisha și pentru atâția alți copii asemeni lor, va deveni ceva banal. Este unul dintre motivele pentru care Germania e o țară minunată. Oricât de criticată ar fi Angela Merkel pentru politica imigraționistă permisivă, ceea ce a făcut ea este extraordinar: a salvat vieți, destine, copii.

marți, 9 octombrie 2018

Nostalgii, oameni, fluturări de gând, etape


Mă întorceam de la serviciu în seara asta și, ca de obicei, vorbeam cu jupânul la telefon. Cum i-a fost fiecăruia ziua, ce-am făcut, ce-am dres. I-am povestit, pe ton egal și monoton, banalitățile de la birou și, pentru prima dată, am realizat pe deplin un lucru și am spus cu glas tare ceea ce simt de vreun an încoace: la serviciu, totul s-a schimbat - și nu în bine. Deși sună cam melodramatic și nu neg faptul că e foarte posibil să exagerez întrucâtva, am un sentiment de zădărnicie, de ”it's over", de.... ”ne-am destrămat”. 

Recitesc textele mele de-acum câțiva ani (cele cu tag-ul ”muncă”) și-mi dau târcoale amintirile și părerile de rău. Ce vremuri faine au fost alea, în ciuda unor specimene precum Insipida Somnoroasă, Alergătorul Isteric, Plodul Incurabil sau Diavolul Tasmanian. Ce energie aveam, cât de motivată eram... și cât de suculent povesteam despre toate astea 🙂

Sunt pe un post bunicel, munca e incomparabil mai ușoară, programul de lucru mult mai ”uman”, performanța mi-e recunoscută și totuși... ceva lipsește. Atmosfera de echipă, de unitate, de ”trebuie să-i dăm de cap, la naiba”, munca pe brânci, încordarea, scrâșnitul din dinți, dar și satisfacția de-a fi rezolvat la timp toate problemele, glumele, râsul în hohote până ne dureau coastele, epuizarea, dar și sentimentul de ”we did it!”, felul în care ne ajutam și ne susțineam reciproc....

... nimic n-a mai rămas din toate astea. Echipa de atunci s-a înjumătățit, iar cei care-au rămas s-au răspândit, în bună parte, la alte sedii și nu mai colaborăm decât extrem de rar. Ne mai vedem uneori, mai schimbăm o vorbă, mai telefonăm, ne mai aducem aminte de ”cum era atunci”, dar nu s-a mai păstrat nimic din acele timpuri. Sau noi n-am mai păstrat.

- Care crezi că-i explicația? l-am întrebat, mai mult retoric, pe unul dintre ei de curând. 
- Nu știu să ”pun degetul” exact pe problemă. Dar cred că a luat cu el ceva din noi când a plecat. 
La Musiu Șarl se referea. 
- Exagerezi, i-am zis. Nu neg, și eu îi simt enorm lipsa, dar nu i-aș pune în cârcă destrămarea unei echipe atât de mișto cum am fost noi, chiar dacă eram împrăștiați în cinci departamente diferite. 
- Da, poate nu e vorba numai de asta. Dar un fapt e cert - a fost ultimul șef adevărat pe care l-am avut.

Aici nu l-am putut contrazice. Actuala ”șefime” e caracterizată în mare parte de o competență.... 
discutabilă, ca să fiu drăguță, iar din punct de vedere al spiritului și al leadership-ului... ”lemne, bune de pus pe foc”, vorba lui Mihăilescu-Brăila. Nu e de mirare că ne-am blazat și am devenit niște roboți. Ne facem treaba pentru care suntem plătiți, avem grijă să atingem obiectivele impuse, dar o facem pentru că trebuie - nu pentru că ne implicăm, ca odinioară. Nu mai e nimeni care să ne țină laolaltă.

Nu prea știu dacă am reușit să pun în cuvinte ceea ce simt, ceea ce simțim mulți dintre noi de altminteri. Poate e doar o etapă cât se poate de normală, habar n-am. Însă am puternica bănuială că n-o să-mi pară rău când oi pleca din firmă. Nu mai e nimic de regretat. Am pus suflet, am fost unghie și carne pentru oamenii de aici, însă mi-au cam secat resursele în ceea ce privește job-ul ăsta. Cred că se apropie momentul să privesc spre alte zări. Senzația de ”time to say goodbye” devine tot mai pregnantă. 

duminică, 7 octombrie 2018

Salată de weekend (XXVI)


De votat n-am votat (sper că nici voi), de plimbat am fost, de lenevit am lenevit, de citit am citit, niște fructe am ronțăit (ce-oi avea de fac rime iar), așa că vă invit la o salată. Ca să-ncepem săptămâna energizați, mă gândesc. 

1) În ultimele zile - care-au fost destul de stresante, în unele privințe - m-am refugiat într-un serial care cred că e binecunoscut tuturor - ”Dallas”. Nu e prima dată când fac recurs la el, de altminteri... În urmă cu vreo 10 ani, când amândoi traversam o perioadă mai dificilă, am vizionat aproape tot serialul, pe care l-am cumpărat de pe Amazon - mai puțin primele două sezoane, despre care știam că au fost mai puțin interesante. Și ne-a plăcut foarte mult, și am plonjat cu mare bucurie în realitatea paralelă din Texas, ca să uităm, pe cât se putea, de realitatea noastră. 


Acum câtva timp jupânul se gândise să le vândă pe Ebay, în ideea că nu ne mai uităm noi la ele prea curând și ne ocupă spațiu. N-am fost de acord și ulterior mi-a dat dreptate. Ne-au ținut de urât într-un interval dificil; n-o să ne debarasăm de ele acum că am trecut cu bine, din fericire, de acele timpuri. Și-n afară de asta, reprezintă o amintire a ceva ce am depășit, împreună. 

2) Pornind de la punctul 1, am tot ”migrat” pe Youtube de la un clip la altul și am descoperit vreo șase cu ”J.R. - Best Quotes”, pe care le-am vizionat de mai multe ori fără să mă plictisesc. Ce personaj, ce interpretare, mă gândeam, fără el n-ar fi existat serialul ăsta, el a fost nucleul în jurul căruia s-au mișcat toți ceilalți.... Am devenit curioasă dintr-odată să aflu mai multe despre Larry Hagman. Am căutat interviuri, care au fost mereu spumoase și pline de spirit, chiar și-n ultimul lui an de viață și-am avut un permanent zâmbet pe față urmărindu-l... 
Trebuie să fi fost un om extraordinar, mi-am zis. Mi-am dorit să-l cunosc mai bine, chiar dacă în noiembrie se împlinesc deja șase ani de când a plecat în altă lume. Din fericire, și-a scris autobiografia 🙂 Am comandat-o și abia o aștept să vină. Cele câteva pagini disponibile în preview, pe care le-am citit, sunt deosebit de promițătoare 🙂

3) Până vine J.R., mă îndeletnicesc în continuare cu Beethoven, pe care-l recitesc. Realizez, nu pentru prima dată, că-mi place la nebunie să citesc biografii. Sunt cele mai fascinante povești cu putință, din punctul meu de vedere deseori mult peste orice ar putea imagina cel mai iscusit scriitor, tocmai pentru că sunt reale. Nu inspirate din realitate, ci adevărate. 

4) Visul meu de-a locui într-un oraș mare - sau în imediata proximitate a acestuia - începe să prindă contur. Despre asta însă, vorbim ceva mai încolo. Sper să iasă totul așa cum ne dorim. Între timp, reiterez ceea ce am mai spus pe aici: m-am săturat de Bayreuth, e prea mic pentru ceea ce-mi doresc eu, prea lipsit de zvâc, prea liniștit, prea fără nimic interesant. 

5) Hai să vă arăt toamna mea, ce ziceți? 🙂


(da, poza e făcută în Bayreuth, ceea ce nu-mi schimbă absolut deloc sentimentele referitoare la el). Asta e, nu pot să simt altfel și pace bună.

O săptămână cât mai frumoasă și colorată să avem! 🙂 

miercuri, 3 octombrie 2018

Impresii din Mallorca (multe povești și încă și mai multe poze)


Spre deosebire de alte destinații de vacanță, pe asta nu am ales-o în baza vreunui criteriu anume - cel puțin, nu altul în afară de ”mare, soare, relaxare”. Palmierii au fost bonus. 



Noi am stat în C'an Pastilla, una din mai multele stațiuni de pe insulă, situată la numai 9 kilometri de capitala Palma. Și pentru că n-am avut așteptări, n-am fost dezamăgiți. It is what it is - un fel de Mamaia mai curată (de fapt, nici de aici n-au lipsit anumite, hmm.... elemente pestrițe, după cum am povestit deja). O amică reușise să mă enerveze serios cu numai câteva zile înainte de plecare, ”prezicând” că nu ne vom simți bine, că ”în Mallorca nu te duci să faci plajă”, că va fi muzică enervantă pe străzi, că nu ne-am documentat, că.... Din fericire, n-a avut dreptate în nicio privință (dar a ținut să-mi spună, la întoarcere, că știe ea că acolo e muzică enervantă, că a fost și ea - la 1900 toamna - și nu înțelege de ce noi n-am auzit-o? Păi poate pentru că nu mai era așa, d'ohhh). 

Hotelul nostru. Confortabil, cu mic dejun foarte bun (dacă voiai, îți făceau omletă și clătite pe loc, în combinațiile și cu umpluturile alese de tine. Mmm, e într-un fel treaba asta, n-am ce  să zic). Am fost de vreo două ori și la piscină, aveau și un jacuzzi (pe care l-am testat și personal mi-a plăcut foarte mult - sunt de viță nobilă, e clar).


Ne-am ”împărțit” săptămâna petrecută acolo cât de bine am putut, alternând zilele de plajă cu unele de plimbare. Am fost de două ori în Palma (se ajungea foarte ușor, cu autobuzul) și, fără să fi fost din cale-afară de impresionați, ne-a plăcut. 


Catedrala

Într-una din zile am închiriat o mașină (sunt foarte multe firme de profil acolo, mașina fiind mijlocul optim de transport pe insulă - motiv pentru care condițiile sunt deosebit de avantajoase și prețurile mici) și am plecat pe coastă. 

Prima oprire a fost în Valldemossa, stațiunea unde Chopin și George Sand au petrecut un an și care a inspirat-o pe scriitoare pentru cartea ”O iarnă în Mallorca”. 
Împrejurimile sunt superbe, acolo chiar am simțit că mi se umple sufletul de atâta frumusețe 🙂

Pe drum...



 .... și prin Valldemossa. O stațiune absolut spectaculoasă, unde cred că orice artist și-ar putea afla liniștea necesară creării artei sale.





Intrarea în chilia lui Chopin și pianina acestuia. 



Personal, cu siguranță m-ar fi impresionat mai mult locația dacă aș fi fost pasionată de muzica lui Chopin - dar nu sunt. Pentru jupân în schimb, a fost o experiență mai aparte - în special pentru că vizita a fost permanent acompaniată de muzică, inclusiv un scherzo pe care îl interpretase și el cândva, în cadrul unui examen crucial. 

De la Museum Shop nu am cumpărat nimic, dar am apreciat logo-ul, în schimb. 


După Valldemossa, următoarea oprire a fost Port de Soller, care ne-a plăcut mult mai mult decât C'an Pastilla noastră. Contrastul creat de munți dădea un efect foarte interesant, iar debarcaderul era încântător. Ne-am plimbat nițel pe acolo și ne-am adus aminte de serialul ”Destinul familiei Howard” (asta e din ciclul ”ești bătrân dacă știi despre ce-i vorba” 😃).



Și pentru că ne-a plăcut așa mult cum arăta, am și mâncat de prânz acolo. Cu ocazia asta, yours truly a vrut să fie curajoasă. I-a cam ieșit pe nas.


Ce se vede în imagine sunt doi calamari. Am zis să-ncerc, ce naiba. Meh. Parcă mestecam cauciuc copt cu aromă de alge stătute. Am mâncat unul, cu demnitate și mai degrabă din ambiția ”ori eu, ori el”. De la al doilea am mâncat doar capul (chestiile alea mici, cu tentacule, din nordul farfuriei 😃). Apoi am abandonat, lăsând celălalt calamar stăpân pe câmpul de luptă.
Hotărât lucru, nu-s pentru mine lighioanele de mare. Motiv pentru care am renunțat la ideea de-a mânca Paella, cum avusesem de gând. M-am limitat la somon și doradă și-a fost foarte bine așa. Iar într-o seară am mâncat la un restaurant indian și a fost un adevărat regal.

A, să știți că asta e exact ceea ce pare (pe un platou ”mix grill”).


Jupânul nici n-a vrut să audă, iar eu n-am îndrăznit. Mi-ar fi plăcut să vă scriu că am mâncat broască, dar asta s-a întâmplat după eșecul calamarilor, deci nu m-am mai aventurat.

În încheierea acestei postări kilometrice, pot concluziona că Mallorca a fost o experiență interesantă și agreabilă, care ne-a plăcut, dar pe care nu avem niciun motiv s-o repetăm. Mai sunt atâtea locuri extraordinare pe lume... 🙂

duminică, 30 septembrie 2018

Azi (mi-)e greu


Săptămâna asta a fost mai obositoare decât altele, m-am simțit stoarsă de orice fărâmă de energie și demotivată cum n-am mai fost demult. De altfel, este unul din motivele pentru care nu m-am putut ”aduna” să scriu. Și, cu toate că știu că nu am o ”normă” fixă de articole, septembrie a fost cea mai slabă lună a anului de până acum și asta mă întristează mai mult decât pot exprima în cuvinte. 

Realizez pe deplin că mai am multe să vă povestesc. Am de terminat serialul american îndelung amânat, apoi două vorbe despre Palma de Mallorca, despre Elveția și în mod special despre locația care l-a inspirat pe Thomas Mann în scrierea romanului ”Muntele Vrăjit”. Le voi face pe toate, vă promit. Și-n mod excepțional, pentru că n-am mai făcut-o până acum, îmi fixez și un termen: până la sfârșitul anului voi fi rezolvat ”restanțele” acumulate. Cross my heart.

Dar acum, astăzi, zilele astea, nu mă simt în stare de așa ceva. Sunt obosită, lipsită de motivație, posacă. Și mi-a ieșit și-un herpes vizibil din avion, așa că all in all nu sunt o companie prea plăcută nici măcar pentru mine însămi. 

Cam toate trec pe lângă mine. Nu-mi place deloc expresia aia cu ”bula”, dar în clipa asta mi se potrivește destul de bine. Nu mă interesează referendumul despre care vorbește toată lumea și care face Social Media să vuiască, nu mă preocupă nici alegerile regionale din Germania de peste două săptămâni, în schimb aș vrea să revăd ”Dr. House”, dar a fost scos de pe Netflix...  

La serviciu e ca de obicei, în general nici mai bine nici mai rău - unica diferență fiind că m-am săturat să mă subordonez unei persoane care citește romane pe calculator în timpul orelor de lucru, asta-n timp ce-mi reproșează mie că nu m-am ocupat încă de cutare sau cutare.
Mda, despre șefa mea directă vorbim. Șefa care-și face programul absolut cum poftește (nu prestează niciodată schimbul 2, deși nu are niciun argument valid pentru asta, altul decât că așa dorește pipota dumneaei). Șefa care mi-a imputat recent că ”nu vin cu idei” pentru reamenajarea departamentului. Ca să vezi, credeam că postul meu e de specialist în logistică, nu de designer de interioare. 
Și încă vreo câteva mărunte mizerii din partea aceleiași persoane care, după cum s-a dovedit, e frustrată că nu a fost solicitată și ea pentru deplasarea la noul sediu de lângă Dortmund. Asta e, nu ajungi să cunoști la perfecțiune sistemul în care lucrăm citind romane în timpul programului. Csf, n-ai csf.

Ok. Inspir adânc. Mâine se împlinesc 11 ani de când am emigrat. Sunt foarte recunoscătoare pentru tot ceea ce am primit și pentru felul în care ne-am găsit drumul în această țară.


Mi i-am cumpărat ieri, dar parcă nici ei nu reușesc să-mi coloreze starea de spirit pentru moment. Ei, mai sunt și zile de-astea câteodată. Și când se mai adaugă și niște meandre ale concretului independente de voința ta... e mai greu să te ridici la suprafață.

Prin urmare, am apelat la unica soluție de rezervă - am ieșit la o scurtă plimbare. E o zi atât de frumoasă, de perfectă, cu un soare atât de strălucitor, încât natura pare o pictură de Monet. 



Dar nici frumusețea asta nu m-a putut reconforta. Mi-e cam greu să zâmbesc azi. Mâine va fi mai bine.

duminică, 23 septembrie 2018

Bibilica și Excel-ul


Vineri după-amiază, cu vreo oră și jumătate înainte de sfârșitul zilei - și al săptămânii - de muncă, primesc un E-mail de la o bibilică angajată la departamentul de marketing al clientului pentru care prestăm servicii logistice. 

”Bună ziua, 
vă rog să ne trimiteți luni articolele indicate în documentul atașat”. 

Având în vedere că bibilica ne scrisese nu doar nouă, ci și colegilor de la un alt departament, am sperat că numai de la ei vrea ”articole”. Grupul de înaripate de la Marketing / Producție nu pare să aibă un IQ intimidant - în general dau impresia că le este prea greu să decidă cui să scrie ce, așa că ne scriu tuturor, la grămadă, indiferent dacă mesajul ni se adresează sau nu.

N-am atât noroc, vrea și de la noi. Dar ce vrea? 

În fișierul Excel era ceva cam de felul ăsta: 


Mă uit cruciș. Câte vrea, deci? Scormonesc în mail-uri după niște comenzi anterioare de același gen, întotdeauna fuseseră câte 50 de bucăți. Hmm. Dar ”2” ăla ce desemnează? Hai că n-o vrea câte 100 de fiecare, adică 300 în total.  Sau da?

Simt că mi se pune o ceață pe ochi numai gândindu-mă cât o să am de muncit la ambalarea a sute de cartoane în cutii speciale pentru transport (nu încap prea multe într-una). Înainte să m-apuc de treabă, cer opinia unei colege. Oi fi înțeles greșit (sper).
- Cred că vrea câte 100 din fiecare, zice ea cu regret. Dar dacă vrea 100, de ce n-a scris așa? 

Aia nu înțeleg nici eu, drept pentru care decid s-o întreb direct pe bibilică. Răspunsul vine prompt. 

”Stimată Frau N., 

ideea e că vrem câte 100 de bucăți din fiecare categorie, dar pentru că era deja trecut 50 în tabel de la comenzile precedente, am pus un 2 în față”.

Stai așa. Deci cum? Nu a scris ”100” pentru că era deja trecut ”50”? Așa că în loc să scrie direct 100, a pus ”2”? N-avea spațiu să scrie trei cifre? I se termina cerneala-n taste?

Pentru numele lui Belzebut. 

joi, 20 septembrie 2018

Mostre din viața în Germania (VII)


După cum pe bună dreptate și nu o dată am zis, (nici) în Germania nu curg ambrozie și nectar la chiuvetă și nu găsești câini cu Brezel în coadă. Altfel spus, nici aici nu sunt toate roz bombon. Azi, una albă și două mai puțin.


1) De curând, jupânul a vrut să sune la Protecția consumatorului, pentru a se informa în legătură cu o problemă. În centrală, o pitulice l-a întrebat ce dorește: să solicite consultanță sau să depună o reclamație? Mă rog. Nu c-ar fi putut rezolva neapărat ceva cu vreuna dintre cele două opțiuni. 
Consultanță - a primit un număr de telefon taxabil (1 euro pe minut. Chilipir curat, bibicule).
Reclamație - i s-a dat o adresă de mail. Don't hold your breath, cum ar veni. 
Din fericire pentru nervii noștri, s-a rezolvat fără a mai fi nevoie de prețioasele, by all means, servicii ale lor. Însă mi-a plăcut, ce să zic. Vrei un sfat, plătești. Vrei să reclami, scrie-ne și te căutăm noi... cândva.

2) Cu toate că multă vreme am fost de altă părere, tindem să ne răzgândim și să luăm în calcul ipoteza cumpărării unei locuințe, într-un viitor apropiat. Până nu demult eram mulțumiți cu postura de chiriași, dintr-o sumedenie de motive. Acum însă am zis că parcă am vrea ceva al nostru, chiar dacă pentru asta va trebui să ”ne băgăm la rate” pentru următorii, nu știu, 20-25 de ani. 
Mda. Numai că am aflat ceva interesant. Dacă, Doamne ferește! se va întâmpla să ajungem în situația de-a nu mai putea munci, respectiv de-a nu ne mai putea întreține (după expirarea unei eventuale perioade de șomaj), prea bunul stat german nu ne va acorda niciun sprijin, ci ne va impune să vindem casa. Ceea ce mi se pare o adevărată porcărie. Va trebui să ne interesăm cum stau lucrurile din postura de pensionari (nici aici nu-s grozave pensiile, putem trece asta ca 2 bis). 
Serios. Cum să ți se impună să vinzi casa? Pricep să-ți ceară să lichidezi o eventuală asigurare de viață, dacă o ai, de exemplu... dar să fii obligat să-ți vinzi locuința, asta mi se pare o formă de abuz.  
Omul chiar îmi povestea că a auzit de cazul unui zidar care se pensionase pe caz de boală și statul nu-l ajuta cu minimul necesar pentru subzistență, pentru că avea o dărăpănătură de casă considerată ”avere”, pe care i se cerea s-o vândă. Ruina fusese declarată ca fiind nevandabilă, dar asta nu interesa pe nimeni.

3) Hai să dregem busuiocul pe final și să menționez bila albă. Casa de Asigurări de Sănătate la care suntem înscriși decontează suma de 40 de euro pentru fiecare periaj dentar profesional (pe care-l plătești din buzunar și costă între 70 și 100 de euro, în funcție de cât de obraznic e stomatologul tău). Mi se pare un demers excelent, cu adevărat menit să te încurajeze să-ți faci periaje cu regularitate și astfel să previi. 

Punctul 2 continuă să mă enerveze ori de câte ori mi-aduc aminte de asta. Exagerez, oare...?

duminică, 16 septembrie 2018

Concluzii după delegația din vest


Gata. Stagiul meu la recent înființată filială a companiei, localizată la doi pași de Dortmund, s-a încheiat. Am ajuns vineri seara înapoi la Bayreuth, am despachetat (lucru destul de rarissim la mine, de obicei sunt prea leneșă să desfac bagajele imediat după sosire, ci o fac de regulă a doua zi - dar acum nu mai voiam să văd genți și valize) și-am dormiiiit... profund, liniștit, somnul cel bun de *acasă*.

Nu prea știu cum să caracterizez perioada asta. A fost, cu siguranță, o experiență interesantă și o binevenită abatere de la rutină. N-am învățat nimic nou, dar pe de altă parte nici nu era asta ideea, ci taman invers, să învăț eu pe alții. Ceea ce, agățând temporar modestia în cui, pot spune că mi-a ieșit destul de bine, dat fiind intervalul scurt de timp pe care l-am avut la dispoziție.  

Foarte obositor nu pot spune c-a fost, de ce să mint. Micul dejun la 7, ajuns la serviciu în jur de 8:30, muncit până pe la 17:15, revenit în camera ordonată, de regulă coborât pentru cină în restaurantul hotelului, unde ne adunam mai mulți colegi și disecam ce se întâmplase peste zi.
Se poate spune că stagiul a fost pentru noi toți și ca un fel de team building. Am convingerea că vom lucra cu totul altfel de-acum înainte, după ce ne-am stors creierii împreună să rezolvăm una sau alta.

Într-un weekend am călătorit de una singură la Dortmund și la Köln, după cum v-am povestit. A fost deopotrivă interesant și emoționant. 

Oamenii de acolo mi-au plăcut, cel puțin cei de la sectorul de Sortare/ Ambalare, unde am avut eu treabă. La Primire marfă și Retur era cam dezastru, în schimb - acolo e stăpână pe tarla șefulicuța cea excesiv de inteligentă, care nu voia să lase niște aparate la încărcat peste noapte de teamă că explodează. Tipa se pricepe la oameni cam la fel cum mă pricep eu la preparat foie gras cu mere caramelizate. E excesiv de autoritară, din capul locului nu s-a implicat deloc în activitățile departamentului, preferând să stea numai în biroul ei, de unde se ițește doar pentru a urla isteric după nefericitul de team leader care-i este subordonat.  
(O colegă de-a noastră a făcut o glumă într-o zi. Când madam a ieșit zbierând scurt și cu importanță: ”Karl!”, respectiva colegă a dat drumul pe telefon unui fișier audio dinainte selectat și s-a auzit scurt un plesnet de bici, de tipul celor din arena circului. Nu pot să vă descriu ce-a urmat, ne-adunam de pe jos de râs. Din fericire, cucoana îl prinsese pe Karl în gheare și nu ne-a dat nicio atenție).

Ce-am avut eu de făcut... a fost o muncă de rutină pe care-a trebuit s-o structurez cât mai pedagogic și mai simplu. N-am găsit a fi prea dificil. Se pare că mă pricep să-i învăț pe alții, aspect menționat inclusiv într-o evaluare scrisă pe care-am primit-o mai demult de la Musiu Șarl (și de care sunt foarte încântată, în treacăt fie zis). 

N-am avut așteptări de la stagiul ăsta, așa că n-am nici decepții. Dar nici motive să-mi mai doresc așa ceva în viitorul apropiat nu pot spune că am. 

Nu de alta, dar...

- hotelul nu e ”acasă” (hai că demult n-am mai dat așa  truisme, fiți îngăduitori). Ok, totul e ordonat, așezat la loc, aranjat - de alții. Dar e atât de impersonal, încât după vreo săptămână te-apucă amocul.
(Mbine, asta și poate ca urmare-a faptului că hotelul avea 3 stele. Curat, dar... prea simplu. Dac-aș fi stat la ”Imperial” în Viena, am bănuiala că nu m-ar fi apucat niciun amoc, ba dimpotrivă). 

- având în vedere că urma să n-am de făcut nimic după serviciu, eram chitită să citesc asiduu și să scriu cu hărnicie pe blog. Haaaa, îmi ziceam, să vezi tu ce spor o să am. Mda, cum să nu. N-am citit nimic, iar în ceea ce privește scrisul, vedeți și voi... Nu știu de ce, nu m-am putut aduna deloc. 

- nici într-o zi n-am putut bea cafea după placul inimii. Dimineața la micul dejun, apoi la serviciu una... și cam basta, că nu se găsea nicio cafenea în apropiere de hotel (iar cea pe care-o serveau ei avea gustul și consistența unei fierturi de perje). De câteva ori, după serviciu, am bătut drumul până la prima cafenea, dar îți pierea tot cheful.

- micul dejun a fost acceptabil (manjabil, vorba soțului Monicăi Lovinescu), dar nu au variat deloc. As in ”de-loc”. Să nu mai văd omletă, cârnăciori și musli în următoarele minim șase luni, că țip. 

- o ședere de genul ăsta se poate dovedi relativ costisitoare. Nu prea ai unde să mănânci seara decât la felurite localuri sau în restaurantul hotelului, ceea ce, mna, după niște săptămâni devine cam scump, chiar dacă nu comanzi trufandale.

- eu nu sunt tocmai o persoană socială, v-am mai zis asta. Eh, acolo a trebuit să socializez, nu glumă. Hai la bere, hai să mâncăm, ce facem în seara asta. Sigur, aș fi putut să refuz, dar și-așa am o imagine de ciudată pentru că mai demult n-am avut de lucru și le-am zis că-mi place muzica clasică. N-am vrut să mai pun paie pe foc.

Având în vedere toate acestea, concluzionez că... a fost frumos, bine că s-a terminat 🙂 (dar în continuare sunt disponibilă pentru un sejur similar la ”Imperial” în Viena, mulțumesc anticipat).

duminică, 9 septembrie 2018

Fair-play-ul, în genunchi


N-aveam în plan să urmăresc finala feminină de la US Open, dar când jupânul mi-a zis că l-a văzut pe Pierce Brosnan în tribună, am dat drumul degrabă la televizor. Ca să vedeți și voi cât de superficială pot să fiu - aleg să mă uit la o finală de Grand Slam nu pentru spectacolul tenisului în sine, cât pentru a vedea un Jose Armando. 

Între noi fie vorba, eram convinsă că e un meci cu final deja anticipat. Serena Williams, legendă a tenisului feminin mondial, cea mai titrată jucătoare din toate timpurile, cu 23 de titluri de Grand Slam la simplu (cu tot cu alea de la dublu și dublu-mixt, înțeleg că are 39) versus Naomi Osaka, recent apărută în prim-planul WTA, cu evidente fluctuații de ordin psihologic - cum și Simona avea pe vremuri și cum, din păcate pentru ea, mai are și acum câteodată - cu puțină experiență și fără niciun titlu de Grand Slam în palmares. 
O s-o facă praf Serena, mi-am zis, dar încă de la primele schimburi de mingi a fost evident că lucrurile stau mai degrabă invers. Serviciul Serenei, arma ei cea mai puternică, nu mergea deloc, Naomi returna impecabil aproape orice ghiulea venită din partea cealaltă a fileului, schimburi scurte de mingi, un ritm de joc parcă sacadat, făcea as după as și setul s-a tranșat în vreo 35 de minute cu un 6-2 lipsit de echivoc. 

Mă așteptam ca în setul al doilea să se schimbe lucrurile, după ce Serena se va fi recules. Și ce-i drept, s-au schimbat... dar într-un fel care a făcut ca meciul de aseară să intre în istorie pe ușa din dos. 

Serena avea 3-1 și eu eram pe modul ”na poftim, n-am zis că așa o să fie?”. Din acel moment însă, lucrurile au luat-o la vale. Antrenorul ei, Patrick Mouratoglou, i-a făcut de două ori un semn clar din tribună, indicându-i să atace mai mult la fileu. Așa ceva se numește On Court Coaching (OCC) și este interzis la meciurile de Grand Slam. La celelalte partide din circuit e permis, dar la GS-uri ești pe barba ta. Arbitrul a sesizat și a penalizat-o pe Serena cu avertisment - lucru de altfel specificat limpede în regulamentul WTA. Regulament pe care Serena nu părea să-l cunoască, ea lansându-se într-o tiradă isterică la adresa arbitrului. 
De-acolo, s-a dus totul pe apa sâmbetei. A ratat unica șansă de a întoarce meciul, Osaka făcând 3-2 și Serena s-a pierdut complet cu firea: a dat cu racheta de pământ de mă mir că n-au sărit surcele din ea. Asta este de asemenea o încălcare a regulamentului - se numește ”racquet abuse” - și, pentru că era a doua (după OCC), a fost penalizată cu un punct, game-ul următor începând direct de la 15-0 pentru Naomi Osaka. 
Serena s-a năruit complet. S-a dus la arbitru și i-a urlat că e ”hoț” și ”mincinos”, l-a amenințat că nu va mai arbitra niciodată meciurile ei și per total a avut un comportament primitiv. Iar cum respectivul nu era cârlig de rufe, nu s-a lăsat intimidat de răcnetele Serenei și a aplicat din nou regulamentul: abuz verbal la adresa arbitrului, penalizare un game.


Finalul îl cunoașteți, probabil. Naomi Osaka a câștigat primul trofeu de Grand Slam din carieră, Serena a continuat să-și pună poalele tu-tu-ului în cap și să acuze arbitrajul (”sunt mamă de fată, nu aș trișa! A procedat așa pentru că sunt femeie!”), stadionul a huiduit arbitrul, Naomi nu s-a putut bucura deloc de grandioasa victorie, a primit trofeul cu stângăcie de era să-l scape din mâini, aproape nu putea vorbi de plâns, a zâmbit puțin și atunci destul de trist.


Astea au fost faptele în rezumat. Acum, pe puncte:

1) Dacă Serena își vedea de treabă după avertismentul pentru OCC (avertisment care nu a inclus nicio penalizare, dat fiind că era prima abatere), meciul putea arăta cu totul altfel. Cu alte cuvinte, nu ceea ce s-a întâmplat a pierdut-o, ci felul în care a reacționat la ceea ce s-a întâmplat.

2) În Social Media, opiniile s-au scindat. 60% sunt de părere că Serena s-a comportat ca ultima țață, 40% acuză arbitrul că a aplicat ”prea dur și lipsit de tact” regulamentul. În realitate, arbitrul chiar a avut ceva răbdare, nu a aplicat a treia penalizare de la primele urlete și jigniri, cum ar fi trebuit de fapt. Și nu, arbitrul n-a făcut pe polițistul, cum de asemenea s-a spus. El a aplicat regulamentul și de altfel, a plătit pentru asta: nu i s-a mai acordat trofeul la finalul partidei, așa cum este uzanța. Probabil organizatorii s-au temut de reacția tribunei, care huiduia (ce atitudine sub orice critică...).

3) Aceiași 40% de mai sus consideră că ”Serena ar fi trebuit înțeleasă”. Că e o mare campioană, că a născut, că a avut cinci operații, că a stat departe de fiica ei. Simt că mă enervez numai cât am scris tot pomelnicul ăsta. Dar ce facem aici, jucăm tenis sau cerem favoruri și să se închidă ochii la greșelile pe care le facem? A fost alegerea ei să revină în circuit. Nu te duci pe teren cu ”hai șefu' că am fost bolnavă”. Intrat pe teren, ești doar un jucător ca oricare altul și nu ai absolut niciun drept special. Probabil că pentru ea a fost o surpriză să afle asta.

4) Absolut penibil argumentul ei suprem - ”sunt mamă de fată, eu nu trișez”. Errmm.... deci cum? Mamele de băieți sunt aprioric trișoare? Cât despre cele care n-au copii, ce să mai vorbim. Dacă ar ajunge să joace cu Serena, pesemne că s-ar cuveni să se prosterneze și să cedeze partida prin forfait. Nu-i așa? Nemaivorbind că nu și-a argumentat pledoaria cu cele 23 de titluri de Grand Slam câștigate la simplu, ci cu faptul că a născut o fată. A... ha. 

5) La fel de penibil a fost argumentul ”a făcut asta pentru că sunt femeie, când bărbații fac la fel nu sunt penalizați”, urmat de lamentabila pledoarie de la conferința de presă în favoarea ”femeilor puternice”, pentru care, iată, ea a fost azi deschizătoare de drum. Oookkkk.... 🙄
De altminteri, despre arbitru am citit că e cunoscut pentru faptul că nu se ferește să aplice sancțiuni dure când e cazul și a fost la fel de nemilos cu Rafael Nadal sau Novak Djokovic. Deci partea cu sexismul putem s-o sărim. 

(Într-o notă ușor sarcastică: dacă tot pledează Serena cu atâta elan pentru egalitatea femeilor cu bărbații, de ce nu susține și desfășurarea partidelor la feminin în 5 seturi ca la masculin, în loc de 3 câte sunt acum? Întreb, nu dau cu paru'). 

6) Și pentru că tot n-am terminat cu momentele penibile, o mențiune și pentru antrenorul Serenei, de la care a pornit de fapt totul. ”Da, e adevărat că făceam coaching”, a recunoscut el. ”Știu că regulamentul interzice, dar toți antrenorii o fac”. Alo, grădinița? ”Doamna educatoare, da' să știți că și Ionel a fost obraznic”?

În concluzie, urât nu știe să piardă Serena. Urât și nedemn. Lipsă de respect atât pentru adversar, cât și pentru regulile sportului în care a devenit legendă. Și urât se găsesc scuze unui comportament inacceptabil. 

Off topic: și după toate astea, nici nu l-am văzut pe Pierce Brosnan.

joi, 6 septembrie 2018

Preumblări prin landul Nordrhein-Westfalen


Peripețiile mele în vest continuă (pentru încă o săptămână, după care mi se încheie stagiul planificat aici). La serviciu ne luăm periodic cu mâinile de cap și încercăm să rămânem în parametri normali în ceea ce privește interacțiunea cu Adolf, Morticia, Omul-Cașcaval - nu întrebați, am colegi creativi - și încă vreo câțiva (Adolf și Morticia sunt porecle, în caz că vă-ntrebați). Dar azi nu vorbim despre ei, ci despre locurile pe unde m-am plimbat weekend-ul trecut.

Cel mai apropiat oraș de locul unde sunt e Dortmund, așa că sâmbătă dis-de-dimineață, în tren și la drum. N-am avut așteptări, și bine c-a fost așa: orașul ăsta s-a dovedit a fi printre cele mai banale, anoste, plictisitoare și lipsite de orice chelcășoz locații peste care-am dat în Germania - și nu se poate spune că n-aș fi văzut multe până acum.
Serios, n-are nimic deosebit. Ni-mic. N-am simțit nevoia să fac nicio fotografie, cu excepția celei de  mai jos.


După cum se vede, la Dortmund nu zboară porcii, dar zboară în schimb rinocerii (din ce mi-am dat seama, e o reminiscență din perioada Campionatului Mondial de Fotbal din 2006). 

Și cu asta, basta. M-am plimbat vreo 4 ore în total, am băut o cafea, am mâncat ceva și am toooot constatat cât de sec și neospitalier e orașul. Mi-am satisfăcut curiozitatea în ce-l privește, dar nu văd niciun motiv pentru a mai reveni vreodată.

A doua zi, însă... a fost cu totul și cu totul altceva: am ajuns din nou într-un oraș pe care-l iubesc foarte mult - cel mai drag oraș din Germania și al treilea în topul meu personal, după Viena și New York. Orașul în care-am petrecut cel dintâi Crăciun cu jupânul, în 2005 și unde se poate spune că m-am îndrăgostit de această țară. 

Köln. Aici a prins contur visul meu de-a trăi în Germania. La nivel sufletesc, mă leagă ceva indisolubil de locul ăsta.

Mi-am simțit sufletul invadat de fericire de cum am ieșit din gară și am dat cu ochii de...


... Domul din Köln. De departe cea mai impresionantă construcție pe care-am văzut-o vreodată. A fost construit pe parcursul a mai bine de 200 de ani și, cu o înălțime de 157 de metri, este cea mai mare biserică din Germania și una din cele mai mari din lume. Pentru mine, nu are egal. Am petrecut minute în șir doar ținând pe capul pe spate, contemplându-l și spunându-i în gând ”bine te-am regăsit, ce dor mi-a fost de tine...”. 

Am intrat, am ascultat orga (era slujbă), nu am cuvinte să descriu cum sună... și am aprins lumânări. Mi s-a pus un nod în gât. De ce, în loc să-i povestesc mamei ce bucuroasă sunt că am ajuns din nou la Köln, n-am putut decât să-i aprind o lumânare? De ce-a plecat? Și bunica... ar fi fost atât de mândră de mine... 
Întrebări care mă vor arde pentru tot restul de vieții, regrete care vor face mereu parte din mine. 


Ziua a continuat cu o întâlnire... cu una dintre cititoarele mele 🙂 A fost frumos, emoționant, nici n-am simțit cum a trecut timpul 🙂 Am sporovăit, băut cafea, mâncat la o terasă din fața Domului (de unde m-am zgâit la dânsul, copleșită de măreția lui, deși nu-l vedeam pentru prima dată) și ne-am plimbat amândouă cu autobuzul turistic. A., țin să-ți spun și aici că a fost minunat să te întâlnesc 🙂 și mi-ai făcut o mare bucurie. 

Nu-mi venea să mai plec... magia acestui loc mă învăluise complet.


”Ne vom revedea”, i-am promis Köln-ului, în timp ce trenul ieșea din gară. Și așa va fi, pentru că o parte din sufletul meu a rămas acolo. 

luni, 3 septembrie 2018

Zona crepusculară, gheață la mal


Șed și cuget, sau vorba ardeleanului, numa' șed. Unde-am nimerit, oameni buni?

1) Provocarea zilei de astăzi a fost de a le explica team leaderilor și șefilor acestora - așadar, numai lume bună - diferența dintre logarea în Windows și logarea în sistemul logistic pe care-l folosim. 
- La mine nu merge parola, reclamă ofensat un pițigoi.
- Care din ele?
- Păi, de unde să știu eu... parola aia pentru calculator!
- Pentru Windows sau pentru sistemul *fgdadcsjcpdhs*?
Acum e impacientat de-a binelea, deci răspunde pe-un ton subțiiiire și ridicat, la limita isteriei:
- Nu știu... aia cu numere! Cu care vă logați voi ca să... asta, ca să lucrați.
Chestia e că amândouă parolele au numere și cu amândouă ne logăm, d'ohhhh. Iar individul ăsta e șef de departament și are salariu de trei ori și ceva mai mare decât al meu. 

2) Șefulicuța de care vă povesteam data trecută (cea care și-a dat doctoratul în curățenie cu șervețele umede) lovește din nou. Printre altele, avem niște dispozitive de citit coduri care, peste noapte, stau la încărcat. Adică așa stau la noi (la ”nava-mamă”) de ani de zile, sunt foarte fiabile, rar de tot se întâmplă să se strice vreunul. 
Aici nu vor sta noaptea la încărcat, a decis șefulicuța, plescăind cu autoritate. 
- De ce nu?
- Dacă explodează?
Stop cadru 🙄

3) Altul (tot team leader - au o grămadă de șefime pentru câți angajați sunt) a oftat ca un martir că, în intervalul petrecut la sediul firmei noastre - a fost detașat, cum suntem și noi acum, timp de câteva săptămâni, pentru a se familiariza cu toate procedurile și aplicațiile - și-a luat foarte conștiincios notițe.
- Am scris o carte întreagă, a oftat el cu demnitate.
O fi scris omul, nu neg. Întrebarea e dacă o fi și citit-o.

4) Fără legătură cu găinile fără cap de la noua firmă, azi am constatat că mi-au dispărut dischetele demachiante. Le-am căutat peste tot, inclusiv în minibar (pe principiul că de foarte multe ori un obiect pierdut e recuperat din frigider, unde nu se știe cum a ajuns). Nu le-am găsit. 
Serios. De ce-ar fura camerista dischete demachiante? 

PS: s-a terminat hârtia igienică la serviciu. Directorul de filială se confruntă iarăși cu o problemă complexă. 

joi, 30 august 2018

Actualități de pe frontul de vest


Fapt evident încă din titlu, azi povestim despre ce se mai petrece în locația unde m-am strămutat până la jumătatea lui septembrie. După cum vă spuneam, compania a deschis un nou sediu în vestul țării și m-am regăsit printre cei solicitați să participe la implementarea proceselor logistice și școlarizarea oamenilor proaspăt angajați.

După cea dintâi săptămână, pot spune nu doar că-mi place foarte mult noua provocare, dar mă simt aproape ca-n vacanță (deși muncesc zdravăn) și dincolo de frecușurile inerente, mă distrez cum nu-mi amintesc s-o fi făcut vreodată.

Să vă fac un rezumat, dară.

- șefuleții angajați la filiala nou înființată nu prea știu de capul lor. Pe de-o parte se bazează complet pe noi să le arătăm ce au de făcut - lucru perfect normal, că de-aia suntem aici, în fond - iar pe de altă parte dezaprobă fiecare decizie pe care (încercăm să) o luăm. ”Să ne mai gândim, să ne mai socotim, să mai calculăm”. De parcă e o decizie de viață și de moarte cum să împarți în diferite sectoare și departamente suprafața pe care o ai la dispoziție.

- directorul de filială e, mă scuzați, un idiot. Îl știți pe Roger din ”101 dalmațieni”? E, fix cu el seamănă, inclusiv (sau mai ales) la grimase și strâmbături. Ceea ce n-ar fi o problemă, dar ăsta pare să fie o specie cu totul aparte.  Spicuiesc:
a) năvălește în birou trântind ușa de perete și zbiară entuziasmat: ”ce faceți?? Am venit să vă controlez, haha!”. Chipurile e nostim și vrea să ne motiveze, sau ceva. Tot ce reușește e să ne calce pe nervi.


b) până azi n-a fost hârtie igienică la toalete. Am zis mărunțel diverse de bine și ne-am adus hârtie de la hotel. Aha, fix așa. Cu hârtia igienică în poșetă. Într-o filială a unui ditamai concern german. Splendid.
Azi dimineață, la ”briefing” (de care e foarte mândru, zici că e un buldog care a dezgropat un os. Mai lipsește să dea din coadă), Roger ne-a informat solemn și important: ”Hârtia igienică este o problemă complexă. Mă voi ocupa eu de asta”. 
Solemn și important, am zis. Se. Va. Ocupa. De. Hârtia. Igienică. Asta fiind o problemă complexă, ați reținut, da? 
Iar un producător își lasă business-ul de multe sute de mii de euro pe mâna unui tip care consideră o provocare să procure hârtie igienică. S-a strigat bingo.

- una dintre șefele de departament a avut nevoie de două reprize de explicații a câte 45 de minute fiecare pentru a înțelege sistemul nostru de pontaj. Care, vă rog să mă credeți, e un proces la fel de complex precum achiziția de hârtie igienică. 

- atunci când s-a pus problema de făcut curat în noul depozit (etapă consumată înainte să ajung eu aici), aceeași antemenționată șefă s-a dus să cumpere produse de curățat. S-a întors, mândră ca o capră de sărbători, cu vreo trei pachete de șervețele umede. Pe colegii mei era să-i lovească damblaua. 

- eu sunt norocoasă, în schimb. Cu mici excepții sunt lăsată în pace, am organizat departamentul cum am crezut de cuviință, iar colegul pe care trebuie să-l învăț e inteligent și asimilează rapid. Sper să iasă bine, am speranțe. 

-  altfel, trai nineacă. Scoală-te masă, pune-te masă, camera e spațioasă și confortabilă, găsesc ordine când revin de la lucru, seara coborâm să cinăm în restaurantul hotelului și râdem de prostiile de genul celor de mai sus. E așa, ca un fel de catharsis. Tare mi-e c-o să mă obișnuiesc prost. 

Mă duc la culcare, nu înainte de-a vă mărturisi că-n seara asta am băut două Schnapps-uri. Păcatele mele cele mari și grele.

sâmbătă, 25 august 2018

Salată de weekend (XXV)


Întâmplător tocmai am mâncat de-adevăratelea o salată, așa că mă simt inspirată. Rima e întâmplătoare (parcă era o superstiție despre cei vorbesc în rime fără să-și propună asta. Hm, n-o mai știu. Deci superstiția probabil era că respectivii trebuie să treacă pe lecitină). 

1) Mâine plec într-o deplasare de trei săptămâni în vest, în apropiere de Dortmund. Pasămite firma unde cu onor prestez deschide un nou sediu și au solicitat unora dintre noi să se alăture pentru punerea pe roate a treburilor. 
Doamne, ce vocabular corporatist și de lemn am. Cineva să mă trimită la culcare. Ideea e că va trebui să învățăm oamenii de acolo, să le arătăm, să explicăm, să dregem erorile inevitabile etc. Sper să fie o experiență deopotrivă interesantă și productivă. Vă mai povestesc de la fața locului. 

2) Îmi plac produsele MAC, nu știu dacă v-am mai zis. N-am prea avut ocazia să le folosesc, dat fiind că în Bayreuth nu le găseam pe nicăieri, însă am câteva rujuri de la ei. De curând a fost renovată o drogherie și nu mic mi-a fost entuziasmul după redeschidere, văzând că au acum și un stand MAC. Azi m-am dus acolo, hotărâtă să muncesc caut cu râvnă. 
Vezi să nu. Abia aruncasem o privire, când s-a înființat o curcă fardată de ziceai că-i sorcovă ambulantă.
- Vă pot ajuta cu ceva?
Zâmbesc amabilă. ”Mulțumesc, deocamdată mă uit...”.
- Ce fel de produse v-ar interesa?
- Nu ceva anume, de asta mă uit. 
- Dați-mi voie să vă prezint oferta noastră.
- Mulțumesc, poate mai târziu, răspund nițel agasată.
Îmi surprinde privirea, tocmai mă uitam la fondurile de ten.
- Ah, căutați un fond de ten? Avem nuanțele cutare, cutare, cutare.... ce subton aveți?
”Ce am CE??”.
- Nu știu, răspund sec, determinată să scap de ea.
Ghinion, curca e mai perseverentă.
- Vă pot farda pe loc și ne vom da seama ce vă trebuie.
Eu știam exact ce-mi trebuie: să-mi dea pace. Ți-ai găsit. S-a ținut după mine cotcodăcind neîntrerupt despre fonduri de ten, baze de machiaj, pudre și osutăcincizecișipatru de alte chestii, oferindu-se iar și iar să mă machieze, nelăsându-mi nicio măcar cinci secunde consecutiv în care să mă uit în liniște la produse. Unicul lucru pe care l-a obținut a fost c-am plecat fără să cumpăr nimic. De ce naiba or fi așa de insistente femeile astea? Pricep eu că au comision din vânzări, dar câtă minte să (n)-ai să nu-ți dai seama că nu faci decât să pui pe goană posibilele cliente?
Cu proxima ocazie cred c-o las fără pene. 

3) Serialul ”Suits”, pe care cu aceeași plăcere îl urmăresc de ani de zile, a ajuns la sezonul 8. Scenariul mi se pare la fel de iscusit, dar paaaarcă încep s-o scalde nițel, alunecând mai mult spre latura personală, ceea ce nu mi se pare prea interesant. Mult mai faine mi se par ”bătăliile” de la tribunal. Also, Harvey la psihiatru, vorbind despre sentimentele lui pentru Louis? 😏 Să fim serioși. 
Oricum mă amuză că, fără excepție, oamenii ăia n-au nevoie decât de cel mult 2 secunde pentru a-și da seama ce scrie într-un dosar, inclusiv cu detalii și posibile capcane. Și nu știu cum naiba se face, dar toate dosarele au coperți albastre 😂

Așa. Revin cu relatări de pe frontul de vest (la propriu). Am ceva emoții, mărturisesc. Țineți-mi pumnii, vă rog 🙂

joi, 23 august 2018

Ce nu ne-a plăcut în Mallorca


După ce-n prima zi după concediu ai găsit 239 de mail-uri (pe care, chiar dacă-n mare parte nu mai erau relevante, tot a trebuit să le triez și să citesc în diagonală, măcar cât să știu că le pot șterge având cugetul împăcat) și după ce restul săptămânii ai fost ocupată să rezolvi niște chestii urgente, se numește că energia e la cote de avarie. Așa că azi nu povestim despre mare și palmieri și ce-a fost frumos în Mallorca, ci răsturnăm un pic ordinea și scriem despre ce nu ne-a plăcut. 

1) Costurile exorbitante ale șezlongurilor și umbrelelor de plajă.
Am identificat două categorii: fie șezlonguri fixe (pe care puteai sta așadar numai la orizontală) cu saltele subțiiiiri, acompaniate de umbrele din pai, destul de mici și care nu te fereau decât foarte puțin de soare - astea erau mai accesibile: 16 euro pe zi pentru două șezlonguri și o umbrelă.
Categoria a doua era așa-numita zonă VIP - șezlonguri pliabile cu saltele ceva mai groase și umbrele mari, care protejau bine. Eh, domnia se plătește, zice o vorbă din bătrâni - deci aici 2 șezlonguri și o umbrelă costau 45 de euro pe zi. 
Evident, am fi putut să stăm pe cele de 16 euro, sau să punem prosopul direct pe nisip, dar voiam să ne simțim confortabil, că de-aia eram în concediu. Am făcut plajă 3 zile, deci se poate spune că am dobândit un bronz valoros 😃 (destul de slab, de altfel, că ne-am cremuit amândoi cu un maglavais cu SPF 50). 
Serios, 45 de euro pe zi e o gălăgie de bani. Mai ales că nu-i ca și cum trebuie să pescuiești în fiecare zi șezlonguri proaspete 🙄

2) Vânzătorii ambulanți. 
Dacă la Mamaia, acum 2 ani, ne amuzam de ceea ce suna a perversiune ornitologică în toată regula (”Arde tare, frige tare, crește cocoșelul mare, de la porumbel cu sare!”, ”Gogoșica, gogoșica lasă lată păsărica!” sau ”Pentru domnii puși pe fapte, avem porumbel cu lapte!”), pe plaja din Can Pastilla ne-am cam enervat.
Niște asiatici îți ofereau masaj și nu se lăsau descurajați de un prim refuz; se aplecau și, în încercarea de a te convinge, începeau să-ți frece degetele de la picioare 😏 
Mult mai antipatici erau cei care vindeau fructe. Erau mulți și aveau voci ascuțite și pătrunzătoare, de-i auzeai de la zeci de metri, în ciuda tumultului specific unei plaje: “Melona, meloooona, cococooooos, ananaaaaaas, melona-melona-melonaaaaaa, ananaaaaaas, melona, coco-coco-cocooooosssss!”.😵

3) Lipsa toaletelor pe plajă.
Aveai doar varianta unor terase. Mi se pare o neglijență pe cât de semnificativă, pe atât de enervantă la o adică. 

4) Prețurile care variază în funcție de limba vorbită și de.... sex.
Pe-asta am lăsat-o la urmă pentru că m-a enervat cel mai puțin. De fapt, mai degrabă m-a amuzat - ”ia te uită și la ăștia...”. 
Mă deprinsesem ca-n fiecare zi, după masa de prânz, să cumpăr o cafea de la o cafenea din apropierea hotelului. O beam în cameră, pe răcoare. 
În primele zile am cerut în engleză: ”one coffee to go, please, thank you, bye”. 
1,50 euro. Nu mi s-a oferit bon, drept că nici eu n-am cerut. Știu, ar fi trebuit, dar vorba lui Darren Cahill, c'mon... era doar o cafea.
Într-o zi, fără să mă gândesc prea mult, am zis din reflex(ul dobândit după câteva zile de auzit spaniolă în jur): ”Un café para llevar, por favor”.
1,40 euro. Cu bon (deși nici atunci nu cerusem). 
Ete-a naibii, am mustăcit. Dacă am cerut în spaniolă, se ieftini cafeaua cu 10 cenți. Și-mi dau și bon.
Altădată mi-a luat jupânul cafea. Cât ai dat pe ea, mă interesez. 
1,40 euro, zice. Ai cerut în engleză? ”Da”. 
M-am scărpinat în cap. Deci lui de ce i-au dat cu 1,40, deși nu vorbise spaniolă? Curat discriminare! 
(Știu ce-o să ziceți - că normal ar fi fost să ne uităm la prețuri. Trebuie să mă fi uitat, dar nu le-am reținut. Și de cerut ceream de fiecare dată la fel, așa că tot nelămurită am rămas). 

Lăsând la o parte cele de mai sus, a fost frumos - în special excursiile în Palma, la Valldemossa și
Port de Sóller. Mallorca e o insulă unde găsești atât munte cât și mare, ceea ce întotdeauna mi s-a părut fascinant la o locație.