luni, 31 decembrie 2018

Suflet plin


Dacă ar fi să rezum într-un cuvânt ceea ce simt zilele astea, nu există un termen mai potrivit decât ”recunoștință”. Suntem împreună, suntem bine, mult mai liniștiți ca-n alți ani și mult mai încrezători. Azi dimineață, în timp ce ne învârteam prin bucătărie în jurul micului dejun, ne-am adus aminte de Revelionul 2008 - când toate erau atât de încețoșate și de nesigure și stabilitatea noastră în Germania părea o Fata Morgana, o himeră la care nu știam dacă vom ajunge vreodată. 

Este motivul pentru care suntem atât de recunoscători pentru tot ceea ce am primit și am împlinit între timp. E adevărat că nu suntem încă în punctul în care ne dorim să fim și pentru care muncim ca posedații de ani de zile; dar avem speranța că vom ajunge acolo. În curând.

Acum 4 ani pe vremea asta, eram la Viena și peste câteva ore, aveam să-mi împlinesc cel mai mare vis al meu de până atunci - Concertul de Anul Nou de la Viena. Mă-ntorc mereu cu gândul la acea seară, în mod special în pragul unui nou an. Nu doar fiindcă am trăit unele dintre cele mai memorabile clipe ale vieții mele. Ci și pentru că este o amintire permanentă a faptului că, uneori, visele se împlinesc, chiar dacă asta pare imposibil. 


2019, te vom aștepta în centrul Hamburgului. Te rog să fii blând cu noi și cu visele noastre....

... ceea ce vă doresc și vouă, oamenii mei. Să aveți un an nou bun, generos și să vă împliniți visele - inclusiv, sau mai ales, pe cele care par de neatins 🙂 

Credeți. Cereți. Veți primi.

Petrecere frumoasă, dragilor, oriunde v-ați afla. Ne recitim în 2019 🙂 

joi, 27 decembrie 2018

Bunule 2018, îți mulțumesc :)


Dragul, generosul meu 2018... nici nu știu cum să încep. Cu o reverență, poate... fiindcă nici nu-mi pot găsi cuvintele să-ți mulțumesc pentru ceea ce mi-ai dăruit.

Per ansamblu, am sentimentul că anul acesta a trecut foarte repede - fie am avut mai tot timpul câte-un plan sau proiect, fie am fost în așteptarea a ceva, fie am cules niște roade (și inclusiv treaba asta m-a solicitat destul, pot să spun).

În ordine aleatorie, așadar...


- la serviciu am primit o avansare importantă, care-a venit împreună cu o - destul de drăguță - mărire de salariu. Din același capitol, am fost timp de trei săptămâni într-o delegație în apropiere de Dortmund, unde firma a înființat un nou sediu și, alături de alți colegi, am școlarizat oamenii. A fost o experiență deosebit de interesantă, din care am avut și eu de învățat. Tot din categoria ”muncă”, dar într-o notă personală, aș menționa și faptul că l-am revăzut pe Musiu Șarl, la o bere și un burger.
Altminteri, am muncit enorm anul ăsta, parcă mai mult ca-n alți ani. Din fericire, cu folos.

- mi-am împlinit un vis vechi, acela de a vedea Roma, care-a fost exact așa cum mi-o imaginasem.

- având în vedere că am fost în Mallorca, se poate spune că am ”bifat” o nouă țară. Dar Spania mai are încă multe, foarte multe să ne dezvăluie. Abia dacă a început, de fapt.

- am ajuns din nou în Elveția și, pentru cea de-a patra oară, la Davos. A fost aceeași magie ca prima dată. Cu adevărat, ”Muntele Vrăjit”.

- și dacă pun și Vatican ca stat independent la socoteală, pot spune că anul acesta am călătorit în patru țări 🙂

- mi-am revăzut o parte dintre colegii de liceu și pe diriginte, chiar în ziua când se împlineau 20 de ani de când susținusem prima probă a examenului de Bacalaureat. E o amintire cu atât mai prețioasă cu cât, la final de noiembrie, dirigintele a plecat în altă lume.

- am citit cărți interesante și am ascultat multă muzică bună. E adevărat că, în ultimii cinci ani, acesta a fost cel dintâi an în care nu l-am revăzut pe Zubin; dar asta s-a întâmplat din motive întemeiate și, acum că și-a reluat activitatea, sper să-l regăsesc în curând la pupitrul Filarmonicii din Berlin.

- pe blog am scris un piiiic mai mult decât anul trecut; sunt optimistă și încrezătoare că anul viitor voi avea povești și mai multe și mai viu colorate decât anul acesta. În tot cazul, am ”lucrat” mai mult cu mine, în sensul că am încercat să-mi impun o disciplină a scrisului - fie ea și una destul de flexibilă, între noi fie vorba....

- cred - sau îmi place să cred - că am ajuns la un nivel de împăcare cu mine însămi și de acceptare a tot ceea ce mi s-a întâmplat. Și nu mă refer la nefăcutul de copii, aia e poveste veche și arhivată... ci la unele chestiuni mai grave (de fapt, cele care m-au dus la psiholog în urmă cu niște ani de zile). 

- apropo de punctul de mai sus -  acesta a fost primul Crăciun când am ascultat colinde încă de la începutul lunii decembrie. Eu, care-n atâția ani anteriori nu mai pridideam să mă ascund, să nu văd, să nu aud că se apropie Crăciunul... De data asta mi-am dorit să le ascult și m-am bucurat de ele. Să fie oare un semn că mă vindec? Adevăru-i că ar fi și timpul. Peste câteva zile o să pot spune că anul viitor împlinesc 40 de ani. Săriți 🙈

- cu scuzele de rigoare pentru superficialitatea-mi, nu pot să nu menționez că mi-am luat poșeta. THE Poșetă, aia despre care ziceam nu demult că mi-o doresc de mai bine de-un an și pe care nu credeam că o să mi-o îngădui vreodată, în mare parte fiindcă mă autopedepseam. Ei bine, am decis că o merit și mi-am dăruit-o - și-mi place atât de mult, încât mai c-aș dormi cu ea în pat 😃

Și-acum, pregătindu-ne să te întâmpinăm, 2019... știi foarte bine ce ne dorim de atâta vreme. Te rog, desăvârșește ceea ce a început atât de frumos (în) 2018 🙂 Și te mai rog, fii bun cu noi...

luni, 24 decembrie 2018

Sunt fericită de Crăciun pentru că....


Mă gândisem la un text mai elaborat, dar de fapt ceea ce vreau să vă spun astăzi, în Ajun de Crăciun, nu are nevoie de multe cuvinte. 

Crăciunul meu e minunat pentru că ne aflăm într-unul dintre cele mai mari și mai frumoase orașe ale Germaniei. 


Pentru că am fost la Piața de Crăciun și am păcătuit fără pic de mustrare de cuget (un aluat fraged umplut cu brânză și ciuperci, o chiflă cu șuncă extrem de fragedă și o clătită cu marțipan, Amaretto și migdale, toate acompaniate de un vin fiert foarte aromat, care mi s-a urcat urgent la cap).


Pentru că ne-am plimbat pe malul Elbei și pe străzile luminate din centru.


Pentru că astăzi am cântat ”Silent Night” în limba germană și a fost la fel de emoționant pentru mine ca și varianta consacrată - în engleză.
(Apropo, știați că anul acesta ”Silent Night” împlinește 200 de ani?).

Pentru că mi-am ascultat omul interpretând la pian această splendidă Nocturnă de Chopin:


Și cel mai important lucru, pentru că suntem împreună. Noi doi și brăduțul nostru. Și cadourile pe care le desfacem mâine dimineață. 

Ah, și să nu omit șosetele mele cu Moș Crăciun :)) 


De fapt, toate cele de mai sus se pot rezuma într-o singură propoziție: ”pentru că inima mea e acolo unde trebuie să fie”. Lângă a lui.

Este ceea ce vă doresc și vouă, oamenii mei 🙂 Să vă fie inima unde trebuie și alături de cine vă e drag. 

Crăciun Fericit 🙂 Vă îmbrățișez.

PS: la voi a venit Moșul deja?

miercuri, 19 decembrie 2018

Update


În ton cu zecile de mail-uri pe care le primesc în ultima vreme - ”Frau N., ne puteți da un update referitor la cutare și cutare?”, zic să vă updatez și eu... măcar așa, în linii generale. Frumos, elegant, cât de cât, ca să citez un clasic în viață.

Despre ce s-a petrecut în ultimele aproape două luni pe frontul de la munci, nu prea am dispoziție să elaborez. Pot spune doar că n-aveam nici cea mai vagă idee în ce mă bag atunci când am acceptat să coordonez singură departamentul, în cea mai aglomerată perioadă a anului. Nici cea mai vagă idee.  A fost atât de greu, încât sunt aproape în depresie din cauza oboselii. 


Dar - vorba lui Poirot - în definitiv e posibil să supraviețuiesc, totuși. Încet-încet se vede lumina, vorba ceea. Și n-am spânzurat pe nimeni de buricele degetelor, deși tentații au existat (destul de puternice, chiar). Deocamdată nu mă pot bucura pe deplin, însă cum ziceam, am speranțe c-o să închei anul fără să dau bună ziua pițigoilor.

Sâmbătă plec la jupânul. Dacă lucrurile decurg așa cum sper, o să povestesc niște chestii drăguțe de pe-acolo.

În altă ordine de idei, vă informez că sunt nemilos cenzurată. Azi, în timp ce trimiteam niște mail-uri de rutină, mă pomenesc fredonând ”Jingle Bells”. 

- Aoleu, te rog, nu, zice un coleg din imediata proximitate spațială.
- Da' de ce nu?
- Plâng toți copiii și toți câinii când începi tu să cânți, îmi deslușește el. 
Un altul îl completează plin de solicitudine:
- Și se dărâmă clădirile. 

Mbine, apăi dacă-i pe-așa... am inaugurat pe dată o metodă revoluționară de menținere a ordinii și disciplinei la standurile de ambalare. 
- Dacă nu terminați cu sporovăitul, m-apuc de cântat.

Frățioare, și unde nu se face o liniște.... 🙄

vineri, 14 decembrie 2018

Pe tărâm american (XVI): ”Mamma Mia”, Lionel Richie & Mariah Carey, Felix Mendelssohn-Bartholdy


Dacă aventura de la centrul de trageri a fost o experiență tipic americană, am avut ocazia de-a ”gusta” un pic și din aerul autentic al Hollywood-ului. Și asta nu doar o dată, ci de trei ori, la trei spectacole desfășurate la Hollywood Bowl - un amfiteatru situat pe Hollywood Hills, devenit celebru pentru evenimentele organizate aici (cu toate că, fiind în aer liber, nu beneficiază de-o acustică tocmai extraordinară. Dar asta n-am băgat de seamă decât la unul dintre spectacole și nici atunci nu m-a deranjat prea mult). 

Locația are un aer șic-boem și ceea ce mi-a plăcut este că poți bea sau chiar mânca în timpul reprezentațiilor. Da, inclusiv alcool - bere sau vin, pe care le găsești de cumpărat la standurile din incintă. Nu, n-am văzut pe nimeni care să abuzeze de asta.  


”Mamma Mia”

Probabil unul dintre cele mai cunoscute musical-uri care se vor fi scris vreodată, devenit un clasic al genului. Personal, nu pot spune că mă dau în vânt după musical-uri (deși ”Sunetul Muzicii” îmi place foarte mult), dar ”Mamma Mia” beneficiază de discografia absolut genială a formației ABBA, al cărei fan sunt. A fost un spectacol pe care l-aș descrie ca... nostalgic, mi se pare cel mai adecvat termen. Prestația actorilor a fost extraordinară - îmi pot imagina că nu e deloc ușor să ”duci” live un musical.

De aici nu am video, dar am găsit pe Youtube un filmuleț de la repetițiile spectacolului la care am mers și noi.
Iată, cam așa a fost 🙂

 

Partea proastă e că nu am foarte multe amintiri despre acest spectacol. În dimineața respectivă veniserăm de la New York și eram frântă de oboseală, diferența suplimentară de fus orar (trei ore față de New York, nouă față de Germania) îmi dădea, la propriu, sâcâitoare dureri de cap. Biletele fuseseră cumpărate mai demult și de aceea nu am putut amâna, deși ”Mamma Mia” ar fi meritat cu siguranță mai mult din partea mea.
Îmi aduc aminte însă de vocile actorilor, care cântau curat și din tot sufletul. Și de modul absolut genial în care piesele se potriveau contextului și despre cât de bine erau integrate în, sau printre replici.
Și-mi mai aduc aminte de bucuria pe care numai muzica bună ți-o poate da. 

Lionel Richie & Mariah Carey

Simplul fapt de-a le scrie numele îmi dă și acum fiori. Un concert live îmbogățește sufletul, am mai scris despre asta. Iar eu i-am ascultat pe acești doi artiști în spațiu și timp real. Ba chiar mai mult: am cântat împreună cu ei. 

Da, am avut emoții. Ca s-o zic pe-aia dreaptă, am fost în pragul lacrimilor (inclusiv în poza de mai jos, făcută înainte de-a intra în amfiteatru, aveam un nod în gât). De fapt și-acum, retrăind totul pe măsură ce scriu și revăzând imaginile filmate de jupân, simt că-mi vine să adăp șoarecii.



Și cum ar fi putut fi altfel? Adolescența mea a fost și cu ei. Am dansat cu primul meu prieten pe melodiile lui Mariah. Versul ”Hello, is it me you're looking for?” mă ducea cu gândul la câte-un fost care uitase numărul meu de telefon. Acum, nu-mi venea să cred că vor fi la câțiva metri de mine și-i voi asculta.

Mariah Carey a deschis concertul și am trăit un moment de... grație. Abia așteptam s-o văd și, mai ales, s-o aud live. Vocea, acea voce pe care aș recunoaște-o la orice oră....
De auzit, am savurat-o. De văzut însă, n-am văzut-o. Cele două ecrane gigantice instalate de-o parte și de alta a scenei au rămas stinse pe tot parcursul recitalului ei. O defecțiune, a spus unul dintre plasatori. Mmm, nu știu ce să zic. În mod absolut, nu-i așa, curios, defecțiunea s-a remediat înainte de recitalul lui Lionel Richie. Și la niciunul din celelalte două spectacole pe care le-am văzut la Hollywood Bowl n-au fost probleme cu ecranele.

”Probabil nu vrea să se vadă cât s-a îngrășat”, am comentat, amintindu-mi de un articolaș zărit într-un tabloid.

Dar parcă mai conta asta? Când a început să cânte, anii au zburat într-o clipă și aveam din nou 13 ani. A interpretat câte-o piesă de pe fiecare dintre albumele ei și-a ales numai hit-uri. ”My All”, ”Touch My Body”, ”Hero”, ”Vision of Love”, ”Butterfly” sunt doar câteva exemple, din ce-mi mai aduc acum aminte.
La ”Hero” mi-au dat lacrimile. A fost cântecul unei trecătoare iubiri din adolescență.

”My All”  🙂



O cunoștință, căreia i-am povestit de problema defecțiunii (să zicem) ecranelor, a opinat cu acreală de atotcunoscător că ”sigur făcea playback și de-aia n-a vrut să fie văzută de aproape”. Geez, îi iubesc pe ”cunoscătorii” ăștia ca pe proverbialul pui de curcă chior. Serios, nu-i nevoie să ai ureche muzicală sau să fii ”connaisseur” pentru a-ți da seama că interpretarea e live.

După o pauză de vreo 20 de minute, a venit Lionel Richie. Și-a cântat minunat și ne-a invitat să cântăm alături de el. Cam așa:



L-ați auzit? ”Help me now”. And we did 🙂🙂🙂

Am cântat împreună cu el și refrenul hit-ului ”Say you, say me”, dar de la cântecul ăsta nu am video. Pentru că pe parcursul interpretării ne-am ținut de mână 🙂

Mi se face ”pielea de găină” amintindu-mi. A fost o atmosferă extraordinară. Lionel Richie este un adevărat showman, dincolo de faptul că e un artist atât de înzestrat și de prolific. Și are talentul de a-și seduce publicul, în cel mai frumos sens al cuvântului.
Am realizat că nu prea suntem cunoscători ai discografiei lui - în afară de cele două piese menționate, am mai recunoscut cel mult vreo trei cântece. Printre ele, și ”We are the world” - melodia lui Michael Jackson. Dar ne-au plăcut mult și piesele pe care le ascultam pentru prima dată.

Felix Mendelssohn-Bartholdy  

S-ar putea spune că nu prea are ce căuta în înșiruirea asta, nu? Și totuși, la Hollywood Bowl se susțin numeroase concerte simfonice. Mi-ar fi plăcut să-l ”prind” pe Gustavo Dudamel, dar n-a fost să fie. Chiar și așa, m-am bucurat să audiez pentru prima dată orchestra Los Angeles Philharmonic (al cărei principal dirijor a fost și Zubin - timp de 16 ani).

Un aspect, hai să-i zicem oarecum inedit, a fost că la pupitru s-a aflat o dirijoare, pentru care acest concert a reprezentat debutul la Hollywood Bowl. Karina Canellakis. Nu mai auzisem de ea până atunci, dar mi-a plăcut cum a ”sunat” orchestra sub bagheta ei.
Bine, mie-mi place oricum foarte mult Mendelssohn, pe care-l consider foarte ”ascultabil” (adică nu are muzică de-aia grea, gen Mahler sau Bruckner) și melodios. Abia la acest concert s-a resimțit oarecum acustica inadecvată, însă nu într-atât încât să ia din plăcerea audierii.

În repertoriu (excelent ales, în umila-mi opinie) s-au regăsit uvertura ”Visul unei nopți de vară” (foarte potrivită alegerea pentru ultima noastră seară la Hollywood Bowl 🙂), Concertul pentru vioară în Mi Minor și Simfonia a IV-a. Mi-am permis să beau un pahar de vin, care-a mers cu muzica lui Mendelssohn ca vrăjit.

De asemenea, foarte inspirată a fost alegerea dirijoarei pentru bis. După ce ultimele acorduri ale Simfoniei s-au stins, a ieșit doar o dată pentru aplauze și apoi a făcut semn orchestrei. Bine ales momentul, pentru că o parte dintre spectatori se grăbeau deja spre ieșire (fapt de înțeles, având în vedere că era o adevărată provocare să-ți scoți mașina din parcare). S-au oprit însă cu toții încă de la primele note și-au rămas să asculte până la final 🙂

Îl recunoașteți, desigur... 🙂



Articolul acesta a fost cel din urmă despre Los Angeles - și-a fost neașteptat de emoționant să-l scriu. În următorul episod al serialului vom vorbi despre luminile Las Vegas-ului... și despre cele 41 de grade Celsius, printre altele. Ah, și despre cum NU am devenit milionară, deși parol că am făcut demersuri în acest sens 😃
 

marți, 11 decembrie 2018

Salată de... jumătatea săptămânii


Uff, tare aiurea mă simt când trece o săptămână fără să fi scris, e ca și cum lipsește ceva din mine (ceea ce e un lucru bun, dacă stau să mă gândesc - un semn că scrisul încă mai e acolo, undeva. Dar asta nu înseamnă că mă simt mai bine). 

Anyway - după cum vă imaginați, probabil, continuă perioada în care trăiesc doar ca să muncesc. Nouă-zece ore pe zi, încordare, o mie de cerințe, client absurd, bibilici ușor bătute-n cap, magneziu, visat noaptea probleme de serviciu (inclusiv pe Al Pacino, care se rățoia la mine în legătură cu niște rapoarte 🙄 Funny și nu prea). Când am răzbit sâmbătă în oraș, dând o raită prin magazine și ajungând și la Piața de Crăciun, mă simțeam ca scăpată din pușcărie. 

Un exemplu recent, de ieri. Cald, proaspăt, abia scos din cuptor, vorba ceea. 

Mă sună un coleg de la alt departament.
- Bună, voiam doar să-ți spun că tocmai am rezolvat cutare chestie, bla-bla.
- Foarte frumos, răspund eu contrariată, dar de ce-mi zici asta?
Pauză de stupefacție.
- Nu pot să cred, chiar nu mai știi?!!! Cât pe ce să mă strângi de gât vineri că iar uitasem să mă ocup.
E rândul meu să fiu stupefiată.
- Așa am făcut? No, vezi. Dacă te strângeam de-adevăratelea, sigur mi-aș fi adus aminte.
(Disclaimer: toată lumea e mulțumesc-bine, nu s-au înregistrat reclamații)

Când nu muncesc și nu dorm, mă îndeletnicesc intens cu serialul ”Elementary”, pe care l-am descoperit cu totul întâmplător. Căutam, de fapt, un film în care acțiunea să se petreacă la New York, oraș care mi-a rămas pentru totdeauna în suflet. Hei, dar ce avem aici? Sherlock Holmes modern, accent britanic veritabil și... New York? O combinație care sună deosebit de interesant, mi-am zis, ia să văd. 
Și... văd. Cu mare plăcere văd. Scenariul este excelent, personajele - bine conturate, umorul nu lipsește și intrigile polițiste mi se pare foarte elaborate. Sunt la jumătatea celui de-al treilea sezon și nici că mă satur. Duminică am văzut vreo 5 episoade și bine-a fost, sănătate și zile senine cui a inventat Netflix. 

Știți ce e încă și mai fain decât un serial bun despre NYPD? Să-l vezi în timp ce bei cafea din cana asta, pe care o regăsești și-n film:


Acuma, oi fi eu snoabă, dar e doar o coincidență, parol 😃 Una frumoasă, cred că suntem de acord. Cana mi-a adus-o jupânul din prima lui vizită la New York, în urmă cu 9 ani - călătorie în interes de serviciu, când eu nu l-am putut însoți.

Poftiți. Mostră de umor.
”Have you engaged in horizontal refreshment with this man?”.
Una și cu una fac două. Ori e metaforic Sherlock, ori nu mai e 😃

În altă ordine de idei (de fapt, vorba vine - care ordine?), am, din nou, ceva frumos de așteptat. La Filarmonica din Berlin, pe 2 martie. Maestro, sper ca de data asta să fii acolo... 🙂

miercuri, 5 decembrie 2018

Dorință de Moș Nicolae


V s-a întâmplat vreodată să auziți un cântec din vremuri demult trecute, care să vă arunce în talazul amintirilor, valuri cărora nu vreți și nu vă puteți opune?

Pentru mine, acest cântec a avut efectul mai sus menționat.


Îl aveam pe-o bandă de magnetofon și era unul din cântecele preferate ale părinților mei. De demult, de când erau ei tineri, frumoși, unul pentru altul... înainte de-a afla că nu se mai iubesc, înainte de-a se urî, înainte de-a ne face viețile - pe-ale lor și pe-a mea deopotrivă - un calvar.

Nu înțeleg cuvintele, dar nici nu e nevoie. Închid ochii și-i văd pe ei dansând. 

Astă seară mă gândesc la părinții mei din urmă cu mai bine de 30 de ani.

Unul a murit. 

Celălalt nu mai e demult omul de altădată. Vorbim cam o dată pe săptămână, adică ori de câte ori îl caut eu. Oare ce-ar face dacă nu l-aș mai căuta...? 
N-am curaj să-ncerc să aflu. 

În Ajun de Moș Nicolae, mă simt ca un copil pierdut.

În Ajun de Moș Nicolae, îmi vreau înapoi părinții de odinioară.

duminică, 2 decembrie 2018

Un motiv pentru care-mi place iarna


(Unul din puținele, mă rog).

Încercați să vă imaginați cum mă rățoiesc eu la careva, în timp ce port cercei cu Rudolf.


Dificil demers, vă spun.

(Nu am energie să scriu mai mult. Sunt într-un hal de oboseală cum de ani de zile n-am mai fost. Și mai am niște săptămâni bune în ritmul ăsta. Habar n-am cum o să fac față. E pur și simplu prea mult. Pentru prima dată, mă-ntreb dacă o scot la capăt).

joi, 29 noiembrie 2018

”Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii....


... Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii.”

N-am fost niciodată o împătimită de poezie (și poeziile care mi-au plăcut, de altfel puține, erau de Minulescu) dar cele două versuri din ”Scrisoarea I” mă urmăresc de aseară.  Au constituit, de altfel, primul lucru care mi-a venit în minte când am aflat că dirigintele meu din liceu e călător în altă lume. 

A fost unul dintre acei foarte puțini profesori autentici, cu vocație, care impun respect și pe care nu poți să nu-i admiri. Am ținut mult la dumnealui. M-a ajutat să învăț enorm - nu numai gramatică și literatură, ci și despre mine însămi - și să-mi dezvolt creativitatea. 
(Apropo de creativitate, recitesc fraza anterioară și parcă-l aud: ”Văleu... ce clișee, Greto.... Ia să pui repejor mâna să rescrii, ai înțeles?”). 

Am povestit cândva mai detaliat despre metodele dumnealui. La revederea din iunie am stat de vorbă în tihnă și i-am adus aminte de Ilisafta. A zâmbit și, de unde până atunci fusese oarecum blazat, s-a înviorat pe dată. ”Da, am dat-o des la lucrări și teze pe Ilisafta. Din punctul meu de vedere, e cel mai complex personaj creat de Sadoveanu...”. 
Complex sau nu, am luat 8 la teza cu Ilisafta, mi-aduc aminte și-acum. N-am reușit niciodată să iau 10 la tezele dumnealui. Și cu toate că e adevărat că notele nu contează (mai ales când nu ne convin, haha), pentru mine un 10 dat de el la teză ar fi echivalat cu... o medalie de onoare. 

- Știți, mereu am vrut să vă impresionez, i-am mărturisit în vară.
A surâs oarecum trist. 
- Da' de ce să mă impresionezi pe mine... tu ești singura persoană pe care trebuie s-o impresionezi. 

N-am reușit asta niciodată și am dubii serioase că se va întâmpla. 

23 iunie 2018. ”Ehei, mai știi tu cum era cu Ilisafta....?”

Pogoane de amintiri cu dumnealui.  Cu ochii minții revăd momente și momente, ca-ntr-un fel de caleidoscop din urmă cu foarte mulți ani.

... mi-a dat nota 2, după ce-mi uitasem caietul acasă și n-am putut prezenta tema. ”Muto”, m-a apostrofat știind cât de tare mă enervează apelativul, ”iaca ți-ai stricat media. Frumos îți mai șade. Nu-ți pria media 9, nu?”. 

... mi-a cărat ghiozdanul până la școală (aveam traseu comun, locuind în apropiere), când eram în convalescență după operația din clasa a IX-a.  

... am stat de vorbă, la o ședință de meditații, numai despre Eliade și Rebreanu. Erau autorii mei preferați din literatura română (ceea ce nu s-a schimbat nici acum) și am povestit împreună timp de două ore numai despre ei și scrierile lor. 

... m-a invitat la cofetărie, după admiterea la facultate. Nu mai știu de ce mă dusesem la liceu, trebuia să-i returnez niște cărți, parcă... ”Hai să te tratez c-o prăjitură”. 

... l-am vizitat acasă, în anul în care se împlinea un deceniu de la absolvirea liceului. Am vorbit mult și pe îndelete, la o cafea bună și o... cremă de whisky irlandez Baileys.

”Aoleu...”, a zis într-o zi, cercetând catalogul. ”Andrei, tată, ce-i cu notele astea la engleză?”.
Cel interpelat s-a ridicat.
”1, 1, 3, 7, 1, 1... ce-i cu numărul ăsta de telefon, măi băiete?” 😃
(În apărarea colegului, profa de engleză n-avea chiar toate ceștile-n dulap, vorba nemților. Cum respirai altfel decât voia 'mneaei, te scotea la tablă și până s-apuci să iei creta în mână, erai deja încondeiat în catalog. De altfel, colegul a remediat catastrofa, notele acelea nefiind nici pe departe un ”indicator” al abilităților sale în graiul lui Shakespeare). 

”Da' tu de ce vrei să te faci ziaristă”, a bombănit când eram prin clasa a XII-a. ”Scrii comentarii așa frumoase, faci analize literare bune, abordezi niște perspective interesante, nici la gramatică nu ești tocmai rea... Ziaristă, ce să-ți povestesc. Cai verzi pe pereți. De ce nu te faci profesoară de română?”. 
(După niște ani, mulți, am ajuns să-i dau dreptate. Nu c-ar fi trebuit să devin profesoară, dar caii verzi se confirmă).

... altădată m-a prins suflându-i unei colege, la ora de gramatică. Eram convinsă că-mi pune nota 1. N-a făcut-o.
- Pentru răspunsurile bune pe care le-ai dat mai devreme, aveam de gând să-ți pun 10. Nu-ți pun nicio notă. Să-ți fie rușine. 
M-a durut mult mai tare decât dacă mi-ar fi dat 1. Și evident că știa prea bine chestia asta. N-am mai suflat niciodată (în tot cazul, nu la orele sale).

Și multe, multe altele... pe care, din fericire, nu le-am uitat și nu le voi uita niciodată. Așa cum nu-l voi uita nici pe dumnealui. 

Că tot l-am menționat mai sus... ”Toţi suntem nemuritori. Dar trebuie să murim întâi”, spunea Mircea Eliade.

Fie-vă somnul liniștit, domnule diriginte.

luni, 26 noiembrie 2018

Motivaționala de Black Friday


Zece ore de muncă pe zi au devenit deja un fapt obișnuit. Săptămâna asta nu voi avea zi liberă. Seara mă prăbușesc pe canapea, dărâmată și decupată.
Greu, fraților, greu. 

Mda, e perioada Black Friday... again, sau cum ar spune un personaj din ”Twin Peaks”, it is happening again. O să supraviețuiesc și de data asta, cu toate că - spre deosebire de alți ani - nu mai am nicio motivație. Sunt mai mult sau mai puțin singură cu toate - șefa e transferată până după Anul Nou la alt departament, drept urmare am o mie și una de chestii de rezolvat și tot atâtea decizii de luat. Le scot eu la capăt. Unui coleg i-am promis că-l castrez și pe altul l-am asigurat cu amabilitate că-i sucesc gâtul. Altminteri, sunt Zen și gestionez situația cu mult calm interior 🙄

Din postura de potențial client, arunc priviri lungi unei anumite poșete. Ok, nu lungi - foarte lungi, de-a dreptul languroase, aș zice. Mi-o doresc, și nu de azi de ieri, ci de mai bine de-un an. A fost redusă acum și e... mai ieftină (logic), dar tot prea scumpă pentru cât aș accepta eu să dau pe o paporniță. Chestiune de principiu, până la cap și la coadă. Asta însă nu mă face să mi-o doresc mai puțin.
Sunt superficială, o știu.
Însă nu-mi voi îngădui niciodată poșeta aia. Poate asta mă mai reabilitează nițel. 

Dar de unde titlul. Poate sunteți curioși să știți ce-ascult eu de dimineață, înainte s-o pornesc spre plantație.



Stimulează spiritul, vă zic.

Ia, încercați și voi mâine? V-ați putea machia pe ritm de paradă 😃

sâmbătă, 24 noiembrie 2018

În azilul de bătrâni miroase a singurătate


Astăzi am vizitat o cunoștință apropiată (o doamnă în vârstă) și pentru prima dată am fost în altă locație decât casa ei - momentan se află într-un azil de bătrâni unde face un fel de recuperare fizică, în urma unui accident casnic. A căzut pe scări, în propria casă - s-a rostogolit pe 14 trepte, mai exact - și numai printr-un miracol nu și-a frânt niciun os. Dar e într-o condiție destul de proastă. A fost externată în urmă cu două zile și, pentru că nu și-a recăpătat încă mobilitatea, a fost transferată aici pentru fizioterapie.

Nu mai fusesem niciodată într-un astfel de loc. E o vilă destul de mare și cochetă, cu un hol primitor și frumos decorat, angajații sunt prietenoși. Ai spune că ești într-un fel de hotel și pe moment strângerea de inimă tinde să se estompeze. 
Apoi treci pe lângă așa numita ”sală de activități sociale”. 
Teoretic, destul de aglomerată - aproximativ vreo 30 de bătrâni, majoritatea în scaun cu rotile, unii și cu stativ de perfuzii alături. 
Practic, însă.... e suficient să te uiți la ei ca să-ți dai seama că oamenii ăștia, de fapt, nu mai sunt acolo. Mințile lor sunt călătoare în alte lumi - sper că unele mai frumoase și mai colorate decât cea în care se află acum. Îi salut, îmi răspund numai vreo doi, restul îmi întorc priviri goale și nu au absolut nicio reacție. 

Doamna pe care am venit s-o văd e în pat. Nu se poate ridica decât cu ajutor calificat și încă și atunci, cu foarte mare dificultate. Împarte camera cu o pacientă care suferă de demență într-o fază avansată și nu vorbește cu nimeni, doar stă întinsă. În interval de patru ore, cât am stat eu acolo, nu s-a mișcat decât o dată - când au venit doi îngrijitori să o ia la baie.

Eu și doamna vorbim pe-ndelete de-ale noastre. Îmi povestește cum s-a întâmplat accidentul și ce-a urmat la spital, bem cafea adusă de mine de la o cafenea din sat, ea mănâncă anevoie o prăjitură.
”Nu pot citi, fiindcă n-am încă destulă stabilitate în mâini să țin cartea și mai și amețesc. Radio nu, televizor nu... Stau așa și mă gândesc la viața mea. Și depind de oamenii de aici pentru absolut orice - ca să mănânc, să beau, să-mi fac nevoile, să mă mișc”. 

Mă trec fiorii. Îmi spun că eu, probabil, mi-aș pierde mințile. Dar stai, aproape toți cei pe care i-am văzut mai devreme...

În toată clădirea persistă un miros greu și foarte pătrunzător. Nu-mi dau seama exact a ce miroase, dar izul mi se insinuează în corp, încât nu peste mult timp am senzația că și cafeaua a căpătat mirosul acela respingător. Aș zice că e un fel de fiertură stătută de cartofi. Sau mâncare de cazan prost făcută.

Pe drumul spre casă las jos geamul de la mașină, deși afară e destul de frig. Aerul tăios și rece nu reușește să alunge mirosul greu, pe care-l simt la fiecare inspirație. 

Nu pot să nu mă gândesc la doamna respectivă, pe care-am lăsat-o în compania unei alte prietene care venise, dar care, după plecarea acesteia, va rămâne tot... 

... singură. 

Când am sunat-o ieri, ca niciodată în 11 ani de când ne știm, primul lucru pe care l-a spus a fost ”când vii la mine?”. 

Realizez că despre asta e vorba. 

De fapt, acolo miroase a singurătate. 

duminică, 18 noiembrie 2018

Pe tărâm american (XV): Greta ”pistolara”


După mai bine de jumătate de an de când a fost pus ”on hold” (sincer, nici nu-mi vine să verific exact cât timp a trecut de atunci), revin la serialul american. Și pentru că-n astfel de situații se impune o revenire ”în forță”, azi vă povestesc despre una dintre cele mai interesante experiențe de care-am avut parte - nu doar în Statele Unite, ci și-n general. 

Brace yourselves....


Da, vedeți bine și nu e niciun trucaj la mijloc. Yours truly a tras cu pistolul. Cu două de fapt, dacă e să respectăm adevărul istoric. Un 38 și un revolver Colt 45, thank you very much. 

Și nu doar c-am tras. Mi-am și încărcat singură arma. Nu știu cât de înțelept e să spun asta-n public, dar am făcut-o cu destulă dexteritate, având în vedere că eram la prima experiență de genul ăsta. 


Acum, dacă nu v-am băgat de tot în sperieți și dacă, așa cum sper, mai aveți curaj să citiți, să vă povestesc și cum a fost... 

Mai întâi, CUM de s-a întâmplat asta? Relativ simplu - printr-o amic de-al jupânului care locuiește în Los Angeles și care s-a gândit să ne ofere o experiență neobișnuită, ”made în America”, s-ar putea spune. Jupânul era curios, eu - sceptică. Asta până când am ajuns la centrul de trageri, unde inițial m-am speriat până aproape de-a izbucni în plâns. 
(Mi-a trecut relativ repede, după cum rezultă din imagininile de mai sus). 

Ceea ce m-a șocat a fost... cât de ușor era să faci rost de-o armă, la o adică. Nu ne-au cerut nici măcar buletinul. Tot ce aveai de făcut era să semnezi o declarație pe proprie răspundere, în care să bifezi DA sau NU la întrebări gen ”aveți vreo condamnare pentru uz ilegal de armă?” sau ”în prezent vă aflați sub influența unor medicamente de natură să vă influențeze starea psihică?”. Ha ha, ce acoperire legală perfectă. Vorba vine. În tot cazul, amicul s-a ocupat de toate - armament și muniție - și de echipamentul de care aveam nevoie: dopuri pentru urechi și căști. 

Cât timp a durat asta, eu m-am tot uitat prin jur. Pereții erau tapetați cu avertismente (între care cel mai important era că nu ai voie să ieși din cabina de tragere cu arma în mână; în acest caz, ar urma să se tragă asupra ta fără somație) și cu diferite paragrafe din legislația în domeniu. Într-o cutie de metal de lângă tejghea se aflau vreo 4-5 puști. Practic, oricine ar fi putut pune mâna pe ele. Mă simțeam vulnerabilă și complet expusă și cu mare plăcere aș fi luat-o la sănătoasa. Nu și jupânul - bărbat, deh - care era foarte curios de toată treaba.
”Dopurile de urechi ar trebui să fie suficiente”, a zis amicul și până să realizez exact ce se întâmplă, m-am trezit în spațiul de tragere. 
Și s-a chircit totul în mine. 

Oameni buni, zgomotul.... nu vă pot descrie în ce fel era. Acum înțelegeam mai bine de ce în filme lumea țipă când se trage în jur. Este infernal, e practic de nesuportat, îți penetrează creierul. Nu nimeream să-mi pun mai repede căștile... cu ele (având și dopurile) a fost considerabil mai bine. Dar mai mult n-aveam de gând să fac. Doar mă uit, tot ziceam. A fost nevoie de un pic de insistență din partea amicului și de asigurări repetate că va fi permanent lângă mine și nu mă va lăsa să comit vreo nefăcută, ca să am curaj să iau pistolul în mână.

E greu, e foarte greu. Mi-a arătat cum să-l încarc și cum să-l țin, mi-a explicat că-n momentul tragerii voi resimți efectul de recul până la umăr (motiv pentru care a trebuit să-l țin cu ambele mâini, altminteri existând riscul să-l scap). Mi-a spus cum să țintesc. 

And here you go...



După cum se vede, toată partea superioară a corpului se zdruncina când trăgeam. Nu reușesc să pun în cuvinte, e un sentiment... înspăimântător și fascinant în același timp.

La un moment dat, unul dintre cârligele care susțineau țintele de hârtie s-a desprins și un angajat a intrat în câmpul de acțiune pentru a pune cârligul la loc. Pentru asta ni s-a cerut să lăsăm armele în suport și să stăm la perete, cu mâinile la spate. Un alt tip, cu mâna pe armă, ne-a supravegheat permanent. După ce s-a reparat cârligul, ”mulțumesc pentru cooperare, puteți relua tragerea”. Huh.

Între timp trăsesem toate cele 6 gloanțe, așa că trebuia să scot cartușele trase și să încarc din nou. Aspect surprinzător și pentru mine, nu am îndrăznit să o fac, iar de data asta nicio insistență nu m-a mai convins. Nu pot și nu pot, mi-e frică. ”Dar de ce ți-e frică, de fapt”, mă întreba amicul, ”ai tras toate gloanțele, practic în momentul ăsta pistolul nu e decât o bucată inofensivă de fier”. Nu aveam un răspuns, dar știam una și bună, mi-e frică de el și basta. Ceea ce nu m-a împiedicat să-l încarc din nou după aia (ceea ce chiar putea fi periculos). Femeile și armele, ce vreți 🙄

- De ce ai face asta ca hobby? l-am întrebat ulterior pe amic.
Remarcasem traficul foarte intens de la centrul respectiv. Foarte multă lume, de toate vârstele, oameni în mod evident entuziasmați să se afle acolo și nerăbdători să tragă la țintă.
- Îți răspund tot cu o întrebare: la ce te-ai gândit în timp ce trăgeai?
Am cugetat nițel.
- La nimic, am zis. Eram preocupată doar să țintesc cât mai bine. În rest, mintea mi-era complet golită de orice gând.
- Ei vezi... despre asta e vorba, de fapt. Trasul cu arma e o formă de relaxare totală și de-aia e atât de popular.

Probabil avea dreptate, dar eu nu mi-aș dori să mai fac așa ceva. Sunt pe deplin mulțumită să rămân cu amintirea unei experiențe absolut ieșite din comun.

PS: țin să menționez că n-am țintit chiar rău 😃

joi, 15 noiembrie 2018

Despre ketchup, cu pasiune autohtonă (text interzis minorilor)


 (Îmi cer scuze anticipat pentru limbajul licențios, tributar însă notei de autentic...). 

În seara asta, la un supermarket. Se aud vorbe răstite în românește, voci amestecate de bărbați, parcă și o femeie. Instinctiv, ciulesc urechea.
- Hai, uă, la ketchup, n-auzi că vrea ăsta, zice ea.
- Lasă-mă, fă, în p*la mea cu ketchup-ul lui. Bag p*la-n el.
(Nu s-a elucidat unde-și băga p*la, în celălalt tip sau în ketchup).
- Nu fi cârnat, frate, se bagă amatorul de ketchup.
- Dă-te, bah, de-aici și lasă-mă-n p*la mea cu ketchup-ul tău. 

Apar căutătorii de ketchup, doi bărbați și o femeie, toți purtând geci cu sigla Hermes (un serviciu de distribuție).
- Hai, uă, să căutăm, tre' să fie pe aici, intervine femeia din nou.
- Bah, da' nu se poate așa ceva, da-mi bag p*la, chiar sunteți culmea, ce p*la mea are ketchup-ul ăla de nu mai puteți acuma fără el?
Se enervează și doritorul de ketchup.
- Da' mai dă-te bă, în p*la mea, gata, nu-mi mai trebe, hai să plătim. 
- Ce vrei, bă boule, că io am glumit, în p*la mea. 
 Zboară p*lile prin magazin ca niște vrăbii pe etnobotanice.  Lumea din jur se uită ciudat și trece mai departe.
- Mai taci bă în p*la mea, nu vezi că se uită toți la noi.
- Dacă nu mai vrei ketchup, io mă duc să caut mazăre, zice femeia.

M-am îndepărtat înainte să-i aud cum își bagă diverse și-n mazăre....

marți, 13 noiembrie 2018

Curiozitate cu papornițe


După ziua de azi și de ieri, doamnelor, aș avea o întrebare. De curiozitate, nu de alta.

Presupunând că ați vrea să vă cumpărați... niște poșete. Mda, nu una singură, ca o femeie cumsecade obișnuită, ci mai multe. Considerabil mai multe, să zicem. Nu discutăm motivele, doar simplul fapt. Câte ați cumpăra o dată?

Acuma să nu credeți că e o întrebare-capcană, deși așa ar putea părea, dar parol nu e cazul. Ok, adevăru-i că nu mă văd cumpărând vreodată mai mult de-o poșetă per achiziție (deși sunt fan traiste, cred că v-am mai zis) și-mi doresc mult una anume (pe care nu mă-ndur să dau banii), dar....

... zece poșete. Atâtea a comandat o clientă. Din Stuttgart era, ete c-am reținut aspectul ăsta. Pentru numele lui Belzebut, ce faci cu atâtea (dintr-odată?). De acord, erau reduse, dar nu CHIAR atât de reduse. Erau frumoase, dar în același stil - clasic - și în aceeași nuanță (un fel de gri-verzui nepretențios). Serios? Zece? 

Dacă ești ”influencer” și vrei să te dai mare pe Instagram cum e mai nou tendința, comanzi o traistă Gucci de 6.000 de Euro din piele de șarpe (no joke, până la atât poate ajunge), te fotografiezi cu ea și o trimiți înapoi în termen de 30 de zile. Problem solved. Nu, ce-a făcut clienta aia e diferit.

Măiculiță, zece poșete. Ieri am lucrat 10 ore, că veni vorba. Mno, ce să zic. Bine că n-a comandat 15...

joi, 8 noiembrie 2018

Aici și nu tocmai


Sunt în preajmă, dar am o stare de melancolie blegoasă combinată cu nostalgie, o umbră de tristețe și niscaiva epuizare (la serviciu a început perioada aia, când aproape nu mai știu cum mă cheamă fără să mă uit în buletin). 

Dorm destul de puțin și prost, n-am poftă de mâncare. 
Mi-e dor de niște oameni care nu mai sunt în viața mea.
Peste toate astea, cred că am un puseu de astenie de toamnă.
Și alte câteva gânduri, trecătoare tristeți.

Vreau să spun că ascult Cătălin Crișan pe repeat, asta ca să vă faceți idee cam în ce hal mă găsesc 🙄


duminică, 4 noiembrie 2018

Cu un nod în gât, despre ”Festivalul George Enescu” 2019


(Important: în premieră, dreptul de achiziție a abonamentelor se va atribui prin tragere la sorți. Biletele individuale se vor pune în vânzare ca de obicei, începând de pe 6 martie 2019. Detalii, aici).

Programul ediției de anul viitor a Festivalului ”George Enescu” a fost publicat recent pe site și l-am ”scanat” cu spumoasă nerăbdare. Nu pentru că mi-aș fi propus neapărat să ajung la vreun concert, dar e mereu o bucurie pentru mine să văd ce artiști au fost invitați. Mă entuziasmez anticipat, cu gândul la experiența extraordinară de care vor avea parte mii de oameni care vor asculta live unele dintre cele mai mari orchestre ale lumii, unii dintre cei mai renumiți soliști. 

De data aceasta, însă... a fost altfel. Da, am văzut nume consacrate, care vor dărui momente unice în viața celor care se vor afla în sală: Orchestra Filarmonicii din Berlin (considerată, la ora actuală, a fi cea mai bună din lume), Orchestra Royal Concertgebouw, soprana Diana Damrau, dirijorul Mariss Jansons, pianistele Elisabeth Leonskaja și Yuja Wang, orchestra Maggio Musicale Fiorentino... 


.... cam puține nume mari în constelația globală a muzicii clasice, însă - fie-mi iertată îndrăzneala. Precedentele ediții - dacă le luăm numai pe ultimele două, despre care am scris și eu câteva vorbe la vremea respectivă, aici și aici - au fost incomparabil mai ofertante din acest punct de vedere. Nu știu ce s-a întâmplat acum. Poate buget mai mic, poate unii artiști au refuzat să mai cânte în condițiile absolut jalnice din punct de vedere acustic de la Sala Palatului, poate programele n-au coincis... N-am idee. Și nici nu mai contează. Îmi pare doar rău. 

Dar ceea ce m-a întristat cel mai tare fost o anume absență. Am parcurs programul de mai multe ori, sperând să mă înșel, dar n-a fost cazul. 
N-am regăsit în program Orchestra Filarmonicii Israeliene - o prezență constantă la acest festival.
După ce m-am gândit puțin, am găsit explicația - sezonul actual este ultimul pentru Zubin Mehta ca principal dirijor al acestei orchestre. Anul viitor, când se va împlini exact jumătate de secol de când a început colaborarea sa cu Orchestra Filarmonicii Israeliene, va preda bagheta. Iar succesorul lui probabil că nu e la fel de interesat de Festivalul ”George Enescu”, și-o avea propriul concept, propriile idei etc.
Fapt de înțeles, de altminteri. Însă e păcat.
Mai mult decât atât - nu l-am regăsit nicăieri nici pe Zubin. Și abia asta mi-a pus cu adevărat un nod în gât. Ar fi putut dirija o altă orchestră - ca de exemplu Maggio Musicale Fiorentino, al cărei prim-dirijor a fost până anul trecut (în fond, nici Mariss Jansons nu mai e prim-dirijor al celor de la Royal Concertgebouw și cu toate astea, vine cu ei). 
Dar asta nu se va întâmpla. Pentru prima dată după foarte, foarte mulți ani, Zubin Mehta nu va fi prezent pe scena Festivalului ”George Enescu”. 

În ceea ce mă privește, percep asta într-un mod ceva mai.... aparte. Simt că se încheie o eră. 

Vă doresc să ”prindeți” bilete la măcar unul dintre concertele Filarmonicii Operei din Berlin (pe 31 august și 1 septembrie). Printre altele, vor interpreta Simfonia a IX-a de Beethoven, o lucrare absolut colosală... iar să audiezi așa ceva în spațiu și timp real este realmente copleșitor. Nu veți uita niciodată experiența. Și dacă puteți, mergeți la concertele Orchestrei Royal Concertgebouw (21-22 septembrie), sunt grandioși.

Fir-ar să fie. Nu reușesc deloc să scap de nodul ăla din gât...

joi, 1 noiembrie 2018

Șase dintre cele mai cunoscute hoteluri bântuite


Buhuhu! 👻 Textul ăsta ar fi trebuit să apară ieri (având în vedere că a fost Halloween, se potrivea la fix), dar la cât eram de obosită, ar fi ieșit doar o înșiruire de carcalaci beți - ceea ce iarăși poate nu era taman greșit, având în vedere tematica zilei. Mă rog, patul și perna au câștigat pe moment bătălia (sau poate instinctul meu de conservare, sau toate trei la un loc). 

Așadar. Aventură, neprevăzut și, un cuvânt foarte la modă (cam prea la modă, aș opina eu, dat fiind că lumea s-a obișnuit să-l folosească fără a-și pune cu adevărat problema ce ar însemna asta), adrenalină. Oh, da. Adrenalină pompată din toate pistoanele, o experiență pe care n-o vei uita niciodată (și la care te vei gândi în fiecare noapte, după coșmarurile aferente). Acum la superofertă. Bref, e vorba despre niște hoteluri care-au devenit celebre, dar nu neapărat în sens pozitiv.  Sau mă rog, chestie de perspectivă, sunt încredințată că nu le lipsesc mușteriii.

The First World Hotel – Genting Highlands, Kuala Lumpur

Unii dintre oaspeții acestui uriaș hotel (are 7.351 de camere) au povestit că au fost martorii unor fenomene poltergeist (termenul referindu-se la obiecte care fie levitează, fie se autoincendiază, adică-n general fac orice altceva decât ar trebui să facă - respectiv să stea nemișcate acolo unde-au fost puse, nu să plece la plimbare când le tună). 


Personal n-aș spune că arată spooky, mai ales așa tărcat cum e, dar vă zisei cum devine cazul cu poltergeist-ul. Mai mult, unii au raportat că noaptea se aud râsete din pereți, zgomote de zaruri aruncate și alte sunete complet nelalocul lor. Acuma sper că hotelul le-a plătit oamenilor măcar un sejur la spa și câteva ședinte de yoga. Îmi imaginez că după ce stai aici probabil ești cam stresat și ți se pare că polonicul se uită urât la tine. 

Hotel Burchianti - Florența 

N-am găsit poze decât cu interioare (curios lucru) și nu arată deloc rău. Ba dimpotrivă. Problema e că după o noapte petrecută acolo e posibil să nu mai observi frumusețea decorului, ci să fugi, cu părul vâlvoi și ochii bulbucați. 


A fost una dintre locațiile preferate ale lui Mussolini, dar nu asta l-a făcut atât de cunoscut, ci numeroșii oaspeți clandestini - din categoria celor care stau cât și-n ce camere vor, nu plătesc cazarea și nu se lasă văzuți decât de anumite persoane, în anumite momente. Cei care au fost suficient de curajoși încât să se cazeze aici au povestit că nu de puține ori au simțit o anume ”prezență” care-i spiona (lucru deloc frumos, nț, nț), ba i-au perceput chiar și respirația. Alții au făcut referiri la diverse fantome: un copil mergând pe culoare, o femeie care tricota sau o cameristă. 
Cu titlu de curiozitate - cele mai terifiante experiențe sunt raportate a se fi petrecut în Camera Frescelor (e cea din stânga). 

Hotel Russell - Sydney

Odinioară o locație preferată de marinarii aflați în tranzit, hotelul a devenit cunoscut mai cu seamă pentru camera numărul 8. 


Din ce se spune, în camera 8 ar domicilia fantoma unui marinar, care spionează oaspeții (cu ochii săi de fantomă 👀) și uneori își face remarcată prezența. Interesant e că hotelul se bucură de mare succes și camera 8 este cea mai solicitată. Trăim într-o lume de masochiști, vă zic.

Hotel Queen Anne - San Francisco

Considerat a fi ”o perlă a arhitecturii victoriene”, hotelul a fost inițial o școală de fete, numită Miss Mary Lake School. 


Acum se spune că ar fi periodic vizitat de fantoma fostei directoare, adică a don'șoarei Mary Lake. Vizitatorii au povestit însă că prezența onorabilei ar fi una ”inofensivă” și că majoritatea aparițiilor ei au loc în încăperile de la ultimul etaj - mai precis în camera 410, care fusese odinioară biroul cucoanei. Mă rog. Eu nu pricep cum poate fi inofensivă prezența unei fantome. Nu te sperie de nu mai știi nici cum te cheamă? Ah, stai.  Adrenalină, cum am putut să uit.

The Fairmont Le Château Frontenac - Quebec 

Pe site-ul hotelului zice că ți se oferă ”panorame care-ți taie respirația”. Păi cred și eu că nu mai ai aer, când dai nas în nas cu Louis de Buade de Frontenac.


Problema cu Louis-cum-îl-cheamă (un fost guvernator) e că a răposat la sfârșitul secolului al XVII-lea, dar aparent nu-i place pe acolo - oriunde-ar fi acolo ăsta - și bântuie, la propriu, prin hotel. Pe tripadvisor au scris mai mulți oameni că au simțit o ”prezență” pe durata perioadei de cazare. Ce să spun, mai bine s-ar cupla cu Mary Lake și și-ar găsi o ocupație comună, așa, ca între fantome 🙄

The Stanley Hotel - Colorado, USA 

The best comes at last, sau cum era :))) Lista o încheie unul dintre cele mai cunoscute hoteluri - sau unul dintre cele mai bântuite, depinde cum pui problema.

Acesta e hotelul care l-a inspirat pe Stephen King pentru cunoscutul - și terifiantul - său roman, ”The Shining”. 


Pe Google e plin de informații despre el (în primele rezultate se regăsesc ”Stanley Hotel haunted” și ”Stanley Hotel ghost tours”, ceea ce mi se pare foarte grăitor). Stephen King și soția lui au fost cazați în camera 217, unde i-a încolțit ideea romanului. Desigur, interesul scriitorului pentru hotel și pentru camera cu pricina nu era deloc întâmplător. În 1911, o femeie murise prin electrocutare în camera 217, și de atunci se raportaseră tot felul de întâmplări - occurrences, cum zic americanii - din sfera paranormalului. Unii au povestit că hainele se așezau singure în dulap, luminile se aprindeau și se stingeau de la sine, se auzea chicotit de copii etc. Stephen King însuși povestea într-un interviu că a avut permanent senzația că nu sunt doar el și soția sa în cameră, ci mai e... cineva.

Dacă o fi ceva adevărat în povestea asta, habar n-am (dar partea cu hainele mi se pare interesantă, zic asta contemplând faptul că IAR trebuie să fac ordine în șifonier). Însă un lucru e cert - romanul lui Stephen King e o capodoperă, la fel și filmul lui Stanley Kubrick. Acum că tocmai am scris asta, mă-ntreb dacă e o coincidență că un film inspirat de hotelul Stanley a fost regizat de un om pe nume Stanley 🙃

(Sursa articolului e aici, dar pe Google se găsesc mult mai multe informații despre fiecare dintre cele șase hoteluri. Sunt, într-adevăr, celebre. Dar eu n-aș avea curaj să intru nici în lobby, cu atât mai puțin să petrec o noapte acolo). 

PS: la întrebarea ”crezi în fantome?” nu am un răspuns. Teoretic, nu. Practic, nu-mi doresc să aflu. 
 

marți, 30 octombrie 2018

Gând pentru ei


Am deschis editorul de text ca să scriu altceva, dar mi-am dat seama că n-am starea necesară.

Mă tot gândesc la ei toți. N-am cunoscut pe niciunul, cu excepția Teodorei, dar.... nu-mi pot lua gândul de la ei.  Sper că s-au regăsit în primăvara eternă. 


Nu cunoșteam formația ”Goodbye to Gravity”, nu ascult rock (cel mult balade Metallica, spun asta ca să vă dați seama cam la ce nivel mă aflu), dar... aspectul e irelevant. E vorba doar de ei. Tot stau și-i privesc... Le râdeau ochii. Erau tineri, erau plini de vise, erau buni.  Aveau atât de mult de dăruit ăstei lumi. 

N-a fost să fie. 

N-am energie să scriu despre corupție, despre nemernicia unora, despre ce trebuia să se facă și nu s-a făcut, despre câți tineri din colajul de mai sus ar fi putut fi salvați, despre câte chipuri poate nu s-ar fi regăsit în acest tragic portret de grup, dacă...  De altfel, mi se pare un demers futil. Nu e ca și cum nu s-ar ști de ce au murit. 
Lumea știe. Și degeaba știe. Totul a rămas la fel ca-n noaptea aia cumplită.

Am doar un gând pentru ei, cei care au pierit în flăcări, deși ar fi putut să trăiască. Dacă, dacă, dacă...

Fie-le somnul liniștit, că de năprasnic sfârșit au avut parte.

duminică, 28 octombrie 2018

Poveste din Elveția (+ o mică ghicitoare)


Excursia în Elveția nu fusese în planul concediului de anul acesta, dar pentru că avem niște prieteni care locuiesc la 100 de kilometri de Zürich și care ne-au invitat pe la ei, iată o nouă destinație din 2018.

”Nouă” e de fapt oarecum impropriu spus.... amândoi mai fuseserăm în Elveția (deși pentru mine a fost prima dată când am văzut-o în alt anotimp decât iarna). Cât despre Davos, exclusivista stațiune asociată pentru totdeauna cu Thomas Mann ca urmare a monumentalului său roman ”Muntele Vrăjit”, era a patra vizită pentru mine și a cincea pentru jupânul. Acolo ne-am petrecut de altfel primul Revelion împreună și de aceea va avea mereu o semnificație aparte pentru noi.

Faptul că mai fuseserăm acolo nu a știrbit însă câtuși de puțin din farmec și din senzațiile pe care le-am experimentat. Elveția este, cu adevărat, un ținut binecuvântat de Dumnezeu și aș recomanda oricui o vacanță acolo - de preferat la munte, pentru că doar acolo percepi cu adevărat frumusețea ei și respiri aerul acela care, vă rog să mă credeți, are efectul unui adevărat balsam pentru plămâni. 


Peisajele din Alpii Elvețieni sunt o încântare pentru ochi și suflet. Privești în jur și nu-ți vine a crede că există asemenea frumusețe. Uitate sunt toate sursele zilnice de nervi, toate motivele dătătoare de dureri de cap, tot stresul cotidian. Este, de fapt, ca un fel de spa al sufletului și minții. 



Ne-am rezervat o zi întreagă pentru Davos și a fost foarte bine așa. Ne-am plimbat prin toată stațiunea în timp ce mâncam ciocolată (Ragusa te bagă în păcat, vă spun), ne-am adus aminte de primul nostru Revelion, am revăzut locurile unde mai fuseserăm împreună - inclusiv biserica Marienkirche, care acum mi s-a părut, în mod curios, mult mai mică - și am respirat adânc. Mai că mi se părea că plămânii mei dau banchet și mai multe nu :)))


Ca o curiozitate - iată cum înțeleg elvețienii să marcheze un minuscul, cum se vede, șantier stradal: 


Am urcat cu funicularul până la platforma unde, până la jumătatea secolului trecut, se afla un sanatoriu TBC, destinat bolnavilor cu dare de mână și celebru în Europa, care l-a inspirat pe Thomas Mann pentru romanul despre care scriam mai sus. 
Am citit acum câțiva ani cartea (pe care o mai începusem de două ori, dar abia la a treia încercare am dus-o până la capăt) și a fost mai mult decât impresionant să văd locația de la care a început totul. 


Din ce-am înțeles, s-a încercat pe cât posibil să nu se intervină asupra arhitecturii exterioare, pentru a se păstra cât mai mult din aspectul autentic al sanatoriului. La vremea respectivă nu se descoperise niciun tratament medicamentos, așa încât bolnavii - cei suficient de bogați încât să-și permită o ședere cu pensiune completă timp de luni, în multe cazuri de ani de zile - erau tratați exclusiv prin ”cure de aer”. Și asta, indiferent de anotimp. Iarna, bunăoară, petreceau ore în șir pe balcon, în șezlong, înfășurați în pături lucrate din păr de cămilă (pe care le procurau ”din sat”, adică din Davos). În fapt, ceea ce făceau aceste cure de aer era să grăbească evoluția bolii - și ori te vindecai, ori... nu. 

În 1953, descoperirea streptomicinei a permis tratarea mult mai rapidă - și mai eficientă - a tuberculozei, așa că-n anul respectiv sanatoriul a fost transformat în hotel, ceea ce este și astăzi. 

Am petrecut ceva timp acolo, am băut și un excelent ceai cu rom la o terasă ”with a view”, cum se spune mai nou. 


Cândva, ne-am spus noi în timp ce contemplam priveliștea, vom petrece un sejur de câteva zile la acest hotel. Vom sta în șezlong, pe balcon.  Și vom reciti ”Muntele Vrăjit” 🙂

La coborâre am renunțat la funicular și am luat-o pe jos. Drumul nu e lung și l-am parcurs evocând momente și personaje din roman. A fost cu atât mai drăguț să vedem un marcaj pe cărare.... 

”Drumul Thomas Mann”

Adevărul este că, în Elveția, aproape fiecare loc constituie un spectacol în sine. Oriunde te uiți, e ceva de admirat. Sau de savurat, spun asta gândindu-mă cu nețărmurit respect la ciocolată. 


(Credeați că vă arăt poze cu ciocolata? Doar nu v-ați imaginat că a supraviețuit vreuna din august până azi.... serios acuma). 

La întoarcerea acasă am trecut și prin Zürich, preț de o plimbare și o cafea însoțită de o prăjitură de ciocolată. Drăguț oraș, dar Berna mi-a plăcut parcă mai mult în urmă cu 13 ani, când l-am vizitat. Apropo de nimic, am descoperit cea mai interesantă toaletă publică pe care am văzut-o până acum:


Poate credeți că am luat-o razna, de-am ajuns să v-arăt toalete... dar stați să vă explic cum funcționa asta. Colacul negru îl lăsai manual, îți făceai treaba și apoi apăsai unul din butoanele de pe perete, pentru a se trage apa. Simultan, colacul era dezinfectat (printr-un dispozitiv care-n imagine nu se vede, find chiar în spatele lui), după care se ridica la loc, iar din micul robinet tubular de pe perete curgea apă. Săpunul venea prin acționarea unui alt buton, după cum se vede erau destule... Despre hârtie igienică nici nu e cazul să mai menționez, evident că era nelipsită.
Și toaleta era curată. Neverosimil de curată. Mirosea a curat, ca să mă-nțelegeți. Pentru mine, asta a fost încă o dovadă a respectului oamenilor față de locuri, în general. 

Nu puteam încheia postarea fără să v-o arăt pe yours truly, cocoțată pe unde-a nimerit și ea prin Zürich. 


În încheiere, vă las cu un răspuns: 14. Care credeți că e întrebarea? 😃