marți, 11 decembrie 2018

Salată de... jumătatea săptămânii


Uff, tare aiurea mă simt când trece o săptămână fără să fi scris, e ca și cum lipsește ceva din mine (ceea ce e un lucru bun, dacă stau să mă gândesc - un semn că scrisul încă mai e acolo, undeva. Dar asta nu înseamnă că mă simt mai bine). 

Anyway - după cum vă imaginați, probabil, continuă perioada în care trăiesc doar ca să muncesc. Nouă-zece ore pe zi, încordare, o mie de cerințe, client absurd, bibilici ușor bătute-n cap, magneziu, visat noaptea probleme de serviciu (inclusiv pe Al Pacino, care se rățoia la mine în legătură cu niște rapoarte 🙄 Funny și nu prea). Când am răzbit sâmbătă în oraș, dând o raită prin magazine și ajungând și la Piața de Crăciun, mă simțeam ca scăpată din pușcărie. 

Un exemplu recent, de ieri. Cald, proaspăt, abia scos din cuptor, vorba ceea. 

Mă sună un coleg de la alt departament.
- Bună, voiam doar să-ți spun că tocmai am rezolvat cutare chestie, bla-bla.
- Foarte frumos, răspund eu contrariată, dar de ce-mi zici asta?
Pauză de stupefacție.
- Nu pot să cred, chiar nu mai știi?!!! Cât pe ce să mă strângi de gât vineri că iar uitasem să mă ocup.
E rândul meu să fiu stupefiată.
- Așa am făcut? No, vezi. Dacă te strângeam de-adevăratelea, sigur mi-aș fi adus aminte.
(Disclaimer: toată lumea e mulțumesc-bine, nu s-au înregistrat reclamații)

Când nu muncesc și nu dorm, mă îndeletnicesc intens cu serialul ”Elementary”, pe care l-am descoperit cu totul întâmplător. Căutam, de fapt, un film în care acțiunea să se petreacă la New York, oraș care mi-a rămas pentru totdeauna în suflet. Hei, dar ce avem aici? Sherlock Holmes modern, accent britanic veritabil și... New York? O combinație care sună deosebit de interesant, mi-am zis, ia să văd. 
Și... văd. Cu mare plăcere văd. Scenariul este excelent, personajele - bine conturate, umorul nu lipsește și intrigile polițiste mi se pare foarte elaborate. Sunt la jumătatea celui de-al treilea sezon și nici că mă satur. Duminică am văzut vreo 5 episoade și bine-a fost, sănătate și zile senine cui a inventat Netflix. 

Știți ce e încă și mai fain decât un serial bun despre NYPD? Să-l vezi în timp ce bei cafea din cana asta, pe care o regăsești și-n film:


Acuma, oi fi eu snoabă, dar e doar o coincidență, parol 😃 Una frumoasă, cred că suntem de acord. Cana mi-a adus-o jupânul din prima lui vizită la New York, în urmă cu 9 ani - călătorie în interes de serviciu, când eu nu l-am putut însoți.

Poftiți. Mostră de umor.
”Have you engaged in horizontal refreshment with this man?”.
Una și cu una fac două. Ori e metaforic Sherlock, ori nu mai e 😃

În altă ordine de idei (de fapt, vorba vine - care ordine?), am, din nou, ceva frumos de așteptat. La Filarmonica din Berlin, pe 2 martie. Maestro, sper ca de data asta să fii acolo... 🙂

miercuri, 5 decembrie 2018

Dorință de Moș Nicolae


V s-a întâmplat vreodată să auziți un cântec din vremuri demult trecute, care să vă arunce în talazul amintirilor, valuri cărora nu vreți și nu vă puteți opune?

Pentru mine, acest cântec a avut efectul mai sus menționat.


Îl aveam pe-o bandă de magnetofon și era unul din cântecele preferate ale părinților mei. De demult, de când erau ei tineri, frumoși, unul pentru altul... înainte de-a afla că nu se mai iubesc, înainte de-a se urî, înainte de-a ne face viețile - pe-ale lor și pe-a mea deopotrivă - un calvar.

Nu înțeleg cuvintele, dar nici nu e nevoie. Închid ochii și-i văd pe ei dansând. 

Astă seară mă gândesc la părinții mei din urmă cu mai bine de 30 de ani.

Unul a murit. 

Celălalt nu mai e demult omul de altădată. Vorbim cam o dată pe săptămână, adică ori de câte ori îl caut eu. Oare ce-ar face dacă nu l-aș mai căuta...? 
N-am curaj să-ncerc să aflu. 

În Ajun de Moș Nicolae, mă simt ca un copil pierdut.

În Ajun de Moș Nicolae, îmi vreau înapoi părinții de odinioară.

duminică, 2 decembrie 2018

Un motiv pentru care-mi place iarna


(Unul din puținele, mă rog).

Încercați să vă imaginați cum mă rățoiesc eu la careva, în timp ce port cercei cu Rudolf.


Dificil demers, vă spun.

(Nu am energie să scriu mai mult. Sunt într-un hal de oboseală cum de ani de zile n-am mai fost. Și mai am niște săptămâni bune în ritmul ăsta. Habar n-am cum o să fac față. E pur și simplu prea mult. Pentru prima dată, mă-ntreb dacă o scot la capăt).

joi, 29 noiembrie 2018

”Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii....


... Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii.”

N-am fost niciodată o împătimită de poezie (și poeziile care mi-au plăcut, de altfel puține, erau de Minulescu) dar cele două versuri din ”Scrisoarea I” mă urmăresc de aseară.  Au constituit, de altfel, primul lucru care mi-a venit în minte când am aflat că dirigintele meu din liceu e călător în altă lume. 

A fost unul dintre acei foarte puțini profesori autentici, cu vocație, care impun respect și pe care nu poți să nu-i admiri. Am ținut mult la dumnealui. M-a ajutat să învăț enorm - nu numai gramatică și literatură, ci și despre mine însămi - și să-mi dezvolt creativitatea. 
(Apropo de creativitate, recitesc fraza anterioară și parcă-l aud: ”Văleu... ce clișee, Greto.... Ia să pui repejor mâna să rescrii, ai înțeles?”). 

Am povestit cândva mai detaliat despre metodele dumnealui. La revederea din iunie am stat de vorbă în tihnă și i-am adus aminte de Ilisafta. A zâmbit și, de unde până atunci fusese oarecum blazat, s-a înviorat pe dată. ”Da, am dat-o des la lucrări și teze pe Ilisafta. Din punctul meu de vedere, e cel mai complex personaj creat de Sadoveanu...”. 
Complex sau nu, am luat 8 la teza cu Ilisafta, mi-aduc aminte și-acum. N-am reușit niciodată să iau 10 la tezele dumnealui. Și cu toate că e adevărat că notele nu contează (mai ales când nu ne convin, haha), pentru mine un 10 dat de el la teză ar fi echivalat cu... o medalie de onoare. 

- Știți, mereu am vrut să vă impresionez, i-am mărturisit în vară.
A surâs oarecum trist. 
- Da' de ce să mă impresionezi pe mine... tu ești singura persoană pe care trebuie s-o impresionezi. 

N-am reușit asta niciodată și am dubii serioase că se va întâmpla. 

23 iunie 2018. ”Ehei, mai știi tu cum era cu Ilisafta....?”

Pogoane de amintiri cu dumnealui.  Cu ochii minții revăd momente și momente, ca-ntr-un fel de caleidoscop din urmă cu foarte mulți ani.

... mi-a dat nota 2, după ce-mi uitasem caietul acasă și n-am putut prezenta tema. ”Muto”, m-a apostrofat știind cât de tare mă enervează apelativul, ”iaca ți-ai stricat media. Frumos îți mai șade. Nu-ți pria media 9, nu?”. 

... mi-a cărat ghiozdanul până la școală (aveam traseu comun, locuind în apropiere), când eram în convalescență după operația din clasa a IX-a.  

... am stat de vorbă, la o ședință de meditații, numai despre Eliade și Rebreanu. Erau autorii mei preferați din literatura română (ceea ce nu s-a schimbat nici acum) și am povestit împreună timp de două ore numai despre ei și scrierile lor. 

... m-a invitat la cofetărie, după admiterea la facultate. Nu mai știu de ce mă dusesem la liceu, trebuia să-i returnez niște cărți, parcă... ”Hai să te tratez c-o prăjitură”. 

... l-am vizitat acasă, în anul în care se împlinea un deceniu de la absolvirea liceului. Am vorbit mult și pe îndelete, la o cafea bună și o... cremă de whisky irlandez Baileys.

”Aoleu...”, a zis într-o zi, cercetând catalogul. ”Andrei, tată, ce-i cu notele astea la engleză?”.
Cel interpelat s-a ridicat.
”1, 1, 3, 7, 1, 1... ce-i cu numărul ăsta de telefon, măi băiete?” 😃
(În apărarea colegului, profa de engleză n-avea chiar toate ceștile-n dulap, vorba nemților. Cum respirai altfel decât voia 'mneaei, te scotea la tablă și până s-apuci să iei creta în mână, erai deja încondeiat în catalog. De altfel, colegul a remediat catastrofa, notele acelea nefiind nici pe departe un ”indicator” al abilităților sale în graiul lui Shakespeare). 

”Da' tu de ce vrei să te faci ziaristă”, a bombănit când eram prin clasa a XII-a. ”Scrii comentarii așa frumoase, faci analize literare bune, abordezi niște perspective interesante, nici la gramatică nu ești tocmai rea... Ziaristă, ce să-ți povestesc. Cai verzi pe pereți. De ce nu te faci profesoară de română?”. 
(După niște ani, mulți, am ajuns să-i dau dreptate. Nu c-ar fi trebuit să devin profesoară, dar caii verzi se confirmă).

... altădată m-a prins suflându-i unei colege, la ora de gramatică. Eram convinsă că-mi pune nota 1. N-a făcut-o.
- Pentru răspunsurile bune pe care le-ai dat mai devreme, aveam de gând să-ți pun 10. Nu-ți pun nicio notă. Să-ți fie rușine. 
M-a durut mult mai tare decât dacă mi-ar fi dat 1. Și evident că știa prea bine chestia asta. N-am mai suflat niciodată (în tot cazul, nu la orele sale).

Și multe, multe altele... pe care, din fericire, nu le-am uitat și nu le voi uita niciodată. Așa cum nu-l voi uita nici pe dumnealui. 

Că tot l-am menționat mai sus... ”Toţi suntem nemuritori. Dar trebuie să murim întâi”, spunea Mircea Eliade.

Fie-vă somnul liniștit, domnule diriginte.

luni, 26 noiembrie 2018

Motivaționala de Black Friday


Zece ore de muncă pe zi au devenit deja un fapt obișnuit. Săptămâna asta nu voi avea zi liberă. Seara mă prăbușesc pe canapea, dărâmată și decupată.
Greu, fraților, greu. 

Mda, e perioada Black Friday... again, sau cum ar spune un personaj din ”Twin Peaks”, it is happening again. O să supraviețuiesc și de data asta, cu toate că - spre deosebire de alți ani - nu mai am nicio motivație. Sunt mai mult sau mai puțin singură cu toate - șefa e transferată până după Anul Nou la alt departament, drept urmare am o mie și una de chestii de rezolvat și tot atâtea decizii de luat. Le scot eu la capăt. Unui coleg i-am promis că-l castrez și pe altul l-am asigurat cu amabilitate că-i sucesc gâtul. Altminteri, sunt Zen și gestionez situația cu mult calm interior 🙄

Din postura de potențial client, arunc priviri lungi unei anumite poșete. Ok, nu lungi - foarte lungi, de-a dreptul languroase, aș zice. Mi-o doresc, și nu de azi de ieri, ci de mai bine de-un an. A fost redusă acum și e... mai ieftină (logic), dar tot prea scumpă pentru cât aș accepta eu să dau pe o paporniță. Chestiune de principiu, până la cap și la coadă. Asta însă nu mă face să mi-o doresc mai puțin.
Sunt superficială, o știu.
Însă nu-mi voi îngădui niciodată poșeta aia. Poate asta mă mai reabilitează nițel. 

Dar de unde titlul. Poate sunteți curioși să știți ce-ascult eu de dimineață, înainte s-o pornesc spre plantație.



Stimulează spiritul, vă zic.

Ia, încercați și voi mâine? V-ați putea machia pe ritm de paradă 😃

sâmbătă, 24 noiembrie 2018

În azilul de bătrâni miroase a singurătate


Astăzi am vizitat o cunoștință apropiată (o doamnă în vârstă) și pentru prima dată am fost în altă locație decât casa ei - momentan se află într-un azil de bătrâni unde face un fel de recuperare fizică, în urma unui accident casnic. A căzut pe scări, în propria casă - s-a rostogolit pe 14 trepte, mai exact - și numai printr-un miracol nu și-a frânt niciun os. Dar e într-o condiție destul de proastă. A fost externată în urmă cu două zile și, pentru că nu și-a recăpătat încă mobilitatea, a fost transferată aici pentru fizioterapie.

Nu mai fusesem niciodată într-un astfel de loc. E o vilă destul de mare și cochetă, cu un hol primitor și frumos decorat, angajații sunt prietenoși. Ai spune că ești într-un fel de hotel și pe moment strângerea de inimă tinde să se estompeze. 
Apoi treci pe lângă așa numita ”sală de activități sociale”. 
Teoretic, destul de aglomerată - aproximativ vreo 30 de bătrâni, majoritatea în scaun cu rotile, unii și cu stativ de perfuzii alături. 
Practic, însă.... e suficient să te uiți la ei ca să-ți dai seama că oamenii ăștia, de fapt, nu mai sunt acolo. Mințile lor sunt călătoare în alte lumi - sper că unele mai frumoase și mai colorate decât cea în care se află acum. Îi salut, îmi răspund numai vreo doi, restul îmi întorc priviri goale și nu au absolut nicio reacție. 

Doamna pe care am venit s-o văd e în pat. Nu se poate ridica decât cu ajutor calificat și încă și atunci, cu foarte mare dificultate. Împarte camera cu o pacientă care suferă de demență într-o fază avansată și nu vorbește cu nimeni, doar stă întinsă. În interval de patru ore, cât am stat eu acolo, nu s-a mișcat decât o dată - când au venit doi îngrijitori să o ia la baie.

Eu și doamna vorbim pe-ndelete de-ale noastre. Îmi povestește cum s-a întâmplat accidentul și ce-a urmat la spital, bem cafea adusă de mine de la o cafenea din sat, ea mănâncă anevoie o prăjitură.
”Nu pot citi, fiindcă n-am încă destulă stabilitate în mâini să țin cartea și mai și amețesc. Radio nu, televizor nu... Stau așa și mă gândesc la viața mea. Și depind de oamenii de aici pentru absolut orice - ca să mănânc, să beau, să-mi fac nevoile, să mă mișc”. 

Mă trec fiorii. Îmi spun că eu, probabil, mi-aș pierde mințile. Dar stai, aproape toți cei pe care i-am văzut mai devreme...

În toată clădirea persistă un miros greu și foarte pătrunzător. Nu-mi dau seama exact a ce miroase, dar izul mi se insinuează în corp, încât nu peste mult timp am senzația că și cafeaua a căpătat mirosul acela respingător. Aș zice că e un fel de fiertură stătută de cartofi. Sau mâncare de cazan prost făcută.

Pe drumul spre casă las jos geamul de la mașină, deși afară e destul de frig. Aerul tăios și rece nu reușește să alunge mirosul greu, pe care-l simt la fiecare inspirație. 

Nu pot să nu mă gândesc la doamna respectivă, pe care-am lăsat-o în compania unei alte prietene care venise, dar care, după plecarea acesteia, va rămâne tot... 

... singură. 

Când am sunat-o ieri, ca niciodată în 11 ani de când ne știm, primul lucru pe care l-a spus a fost ”când vii la mine?”. 

Realizez că despre asta e vorba. 

De fapt, acolo miroase a singurătate. 

duminică, 18 noiembrie 2018

Pe tărâm american (XV): Greta ”pistolara”


După mai bine de jumătate de an de când a fost pus ”on hold” (sincer, nici nu-mi vine să verific exact cât timp a trecut de atunci), revin la serialul american. Și pentru că-n astfel de situații se impune o revenire ”în forță”, azi vă povestesc despre una dintre cele mai interesante experiențe de care-am avut parte - nu doar în Statele Unite, ci și-n general. 

Brace yourselves....


Da, vedeți bine și nu e niciun trucaj la mijloc. Yours truly a tras cu pistolul. Cu două de fapt, dacă e să respectăm adevărul istoric. Un 38 și un revolver Colt 45, thank you very much. 

Și nu doar c-am tras. Mi-am și încărcat singură arma. Nu știu cât de înțelept e să spun asta-n public, dar am făcut-o cu destulă dexteritate, având în vedere că eram la prima experiență de genul ăsta. 


Acum, dacă nu v-am băgat de tot în sperieți și dacă, așa cum sper, mai aveți curaj să citiți, să vă povestesc și cum a fost... 

Mai întâi, CUM de s-a întâmplat asta? Relativ simplu - printr-o amic de-al jupânului care locuiește în Los Angeles și care s-a gândit să ne ofere o experiență neobișnuită, ”made în America”, s-ar putea spune. Jupânul era curios, eu - sceptică. Asta până când am ajuns la centrul de trageri, unde inițial m-am speriat până aproape de-a izbucni în plâns. 
(Mi-a trecut relativ repede, după cum rezultă din imagininile de mai sus). 

Ceea ce m-a șocat a fost... cât de ușor era să faci rost de-o armă, la o adică. Nu ne-au cerut nici măcar buletinul. Tot ce aveai de făcut era să semnezi o declarație pe proprie răspundere, în care să bifezi DA sau NU la întrebări gen ”aveți vreo condamnare pentru uz ilegal de armă?” sau ”în prezent vă aflați sub influența unor medicamente de natură să vă influențeze starea psihică?”. Ha ha, ce acoperire legală perfectă. Vorba vine. În tot cazul, amicul s-a ocupat de toate - armament și muniție - și de echipamentul de care aveam nevoie: dopuri pentru urechi și căști. 

Cât timp a durat asta, eu m-am tot uitat prin jur. Pereții erau tapetați cu avertismente (între care cel mai important era că nu ai voie să ieși din cabina de tragere cu arma în mână; în acest caz, ar urma să se tragă asupra ta fără somație) și cu diferite paragrafe din legislația în domeniu. Într-o cutie de metal de lângă tejghea se aflau vreo 4-5 puști. Practic, oricine ar fi putut pune mâna pe ele. Mă simțeam vulnerabilă și complet expusă și cu mare plăcere aș fi luat-o la sănătoasa. Nu și jupânul - bărbat, deh - care era foarte curios de toată treaba.
”Dopurile de urechi ar trebui să fie suficiente”, a zis amicul și până să realizez exact ce se întâmplă, m-am trezit în spațiul de tragere. 
Și s-a chircit totul în mine. 

Oameni buni, zgomotul.... nu vă pot descrie în ce fel era. Acum înțelegeam mai bine de ce în filme lumea țipă când se trage în jur. Este infernal, e practic de nesuportat, îți penetrează creierul. Nu nimeream să-mi pun mai repede căștile... cu ele (având și dopurile) a fost considerabil mai bine. Dar mai mult n-aveam de gând să fac. Doar mă uit, tot ziceam. A fost nevoie de un pic de insistență din partea amicului și de asigurări repetate că va fi permanent lângă mine și nu mă va lăsa să comit vreo nefăcută, ca să am curaj să iau pistolul în mână.

E greu, e foarte greu. Mi-a arătat cum să-l încarc și cum să-l țin, mi-a explicat că-n momentul tragerii voi resimți efectul de recul până la umăr (motiv pentru care a trebuit să-l țin cu ambele mâini, altminteri existând riscul să-l scap). Mi-a spus cum să țintesc. 

And here you go...



După cum se vede, toată partea superioară a corpului se zdruncina când trăgeam. Nu reușesc să pun în cuvinte, e un sentiment... înspăimântător și fascinant în același timp.

La un moment dat, unul dintre cârligele care susțineau țintele de hârtie s-a desprins și un angajat a intrat în câmpul de acțiune pentru a pune cârligul la loc. Pentru asta ni s-a cerut să lăsăm armele în suport și să stăm la perete, cu mâinile la spate. Un alt tip, cu mâna pe armă, ne-a supravegheat permanent. După ce s-a reparat cârligul, ”mulțumesc pentru cooperare, puteți relua tragerea”. Huh.

Între timp trăsesem toate cele 6 gloanțe, așa că trebuia să scot cartușele trase și să încarc din nou. Aspect surprinzător și pentru mine, nu am îndrăznit să o fac, iar de data asta nicio insistență nu m-a mai convins. Nu pot și nu pot, mi-e frică. ”Dar de ce ți-e frică, de fapt”, mă întreba amicul, ”ai tras toate gloanțele, practic în momentul ăsta pistolul nu e decât o bucată inofensivă de fier”. Nu aveam un răspuns, dar știam una și bună, mi-e frică de el și basta. Ceea ce nu m-a împiedicat să-l încarc din nou după aia (ceea ce chiar putea fi periculos). Femeile și armele, ce vreți 🙄

- De ce ai face asta ca hobby? l-am întrebat ulterior pe amic.
Remarcasem traficul foarte intens de la centrul respectiv. Foarte multă lume, de toate vârstele, oameni în mod evident entuziasmați să se afle acolo și nerăbdători să tragă la țintă.
- Îți răspund tot cu o întrebare: la ce te-ai gândit în timp ce trăgeai?
Am cugetat nițel.
- La nimic, am zis. Eram preocupată doar să țintesc cât mai bine. În rest, mintea mi-era complet golită de orice gând.
- Ei vezi... despre asta e vorba, de fapt. Trasul cu arma e o formă de relaxare totală și de-aia e atât de popular.

Probabil avea dreptate, dar eu nu mi-aș dori să mai fac așa ceva. Sunt pe deplin mulțumită să rămân cu amintirea unei experiențe absolut ieșite din comun.

PS: țin să menționez că n-am țintit chiar rău 😃

joi, 15 noiembrie 2018

Despre ketchup, cu pasiune autohtonă (text interzis minorilor)


 (Îmi cer scuze anticipat pentru limbajul licențios, tributar însă notei de autentic...). 

În seara asta, la un supermarket. Se aud vorbe răstite în românește, voci amestecate de bărbați, parcă și o femeie. Instinctiv, ciulesc urechea.
- Hai, uă, la ketchup, n-auzi că vrea ăsta, zice ea.
- Lasă-mă, fă, în p*la mea cu ketchup-ul lui. Bag p*la-n el.
(Nu s-a elucidat unde-și băga p*la, în celălalt tip sau în ketchup).
- Nu fi cârnat, frate, se bagă amatorul de ketchup.
- Dă-te, bah, de-aici și lasă-mă-n p*la mea cu ketchup-ul tău. 

Apar căutătorii de ketchup, doi bărbați și o femeie, toți purtând geci cu sigla Hermes (un serviciu de distribuție).
- Hai, uă, să căutăm, tre' să fie pe aici, intervine femeia din nou.
- Bah, da' nu se poate așa ceva, da-mi bag p*la, chiar sunteți culmea, ce p*la mea are ketchup-ul ăla de nu mai puteți acuma fără el?
Se enervează și doritorul de ketchup.
- Da' mai dă-te bă, în p*la mea, gata, nu-mi mai trebe, hai să plătim. 
- Ce vrei, bă boule, că io am glumit, în p*la mea. 
 Zboară p*lile prin magazin ca niște vrăbii pe etnobotanice.  Lumea din jur se uită ciudat și trece mai departe.
- Mai taci bă în p*la mea, nu vezi că se uită toți la noi.
- Dacă nu mai vrei ketchup, io mă duc să caut mazăre, zice femeia.

M-am îndepărtat înainte să-i aud cum își bagă diverse și-n mazăre....

marți, 13 noiembrie 2018

Curiozitate cu papornițe


După ziua de azi și de ieri, doamnelor, aș avea o întrebare. De curiozitate, nu de alta.

Presupunând că ați vrea să vă cumpărați... niște poșete. Mda, nu una singură, ca o femeie cumsecade obișnuită, ci mai multe. Considerabil mai multe, să zicem. Nu discutăm motivele, doar simplul fapt. Câte ați cumpăra o dată?

Acuma să nu credeți că e o întrebare-capcană, deși așa ar putea părea, dar parol nu e cazul. Ok, adevăru-i că nu mă văd cumpărând vreodată mai mult de-o poșetă per achiziție (deși sunt fan traiste, cred că v-am mai zis) și-mi doresc mult una anume (pe care nu mă-ndur să dau banii), dar....

... zece poșete. Atâtea a comandat o clientă. Din Stuttgart era, ete c-am reținut aspectul ăsta. Pentru numele lui Belzebut, ce faci cu atâtea (dintr-odată?). De acord, erau reduse, dar nu CHIAR atât de reduse. Erau frumoase, dar în același stil - clasic - și în aceeași nuanță (un fel de gri-verzui nepretențios). Serios? Zece? 

Dacă ești ”influencer” și vrei să te dai mare pe Instagram cum e mai nou tendința, comanzi o traistă Gucci de 6.000 de Euro din piele de șarpe (no joke, până la atât poate ajunge), te fotografiezi cu ea și o trimiți înapoi în termen de 30 de zile. Problem solved. Nu, ce-a făcut clienta aia e diferit.

Măiculiță, zece poșete. Ieri am lucrat 10 ore, că veni vorba. Mno, ce să zic. Bine că n-a comandat 15...

joi, 8 noiembrie 2018

Aici și nu tocmai


Sunt în preajmă, dar am o stare de melancolie blegoasă combinată cu nostalgie, o umbră de tristețe și niscaiva epuizare (la serviciu a început perioada aia, când aproape nu mai știu cum mă cheamă fără să mă uit în buletin). 

Dorm destul de puțin și prost, n-am poftă de mâncare. 
Mi-e dor de niște oameni care nu mai sunt în viața mea.
Peste toate astea, cred că am un puseu de astenie de toamnă.
Și alte câteva gânduri, trecătoare tristeți.

Vreau să spun că ascult Cătălin Crișan pe repeat, asta ca să vă faceți idee cam în ce hal mă găsesc 🙄


duminică, 4 noiembrie 2018

Cu un nod în gât, despre ”Festivalul George Enescu” 2019


(Important: în premieră, dreptul de achiziție a abonamentelor se va atribui prin tragere la sorți. Biletele individuale se vor pune în vânzare ca de obicei, începând de pe 6 martie 2019. Detalii, aici).

Programul ediției de anul viitor a Festivalului ”George Enescu” a fost publicat recent pe site și l-am ”scanat” cu spumoasă nerăbdare. Nu pentru că mi-aș fi propus neapărat să ajung la vreun concert, dar e mereu o bucurie pentru mine să văd ce artiști au fost invitați. Mă entuziasmez anticipat, cu gândul la experiența extraordinară de care vor avea parte mii de oameni care vor asculta live unele dintre cele mai mari orchestre ale lumii, unii dintre cei mai renumiți soliști. 

De data aceasta, însă... a fost altfel. Da, am văzut nume consacrate, care vor dărui momente unice în viața celor care se vor afla în sală: Orchestra Filarmonicii din Berlin (considerată, la ora actuală, a fi cea mai bună din lume), Orchestra Royal Concertgebouw, soprana Diana Damrau, dirijorul Mariss Jansons, pianistele Elisabeth Leonskaja și Yuja Wang, orchestra Maggio Musicale Fiorentino... 


.... cam puține nume mari în constelația globală a muzicii clasice, însă - fie-mi iertată îndrăzneala. Precedentele ediții - dacă le luăm numai pe ultimele două, despre care am scris și eu câteva vorbe la vremea respectivă, aici și aici - au fost incomparabil mai ofertante din acest punct de vedere. Nu știu ce s-a întâmplat acum. Poate buget mai mic, poate unii artiști au refuzat să mai cânte în condițiile absolut jalnice din punct de vedere acustic de la Sala Palatului, poate programele n-au coincis... N-am idee. Și nici nu mai contează. Îmi pare doar rău. 

Dar ceea ce m-a întristat cel mai tare fost o anume absență. Am parcurs programul de mai multe ori, sperând să mă înșel, dar n-a fost cazul. 
N-am regăsit în program Orchestra Filarmonicii Israeliene - o prezență constantă la acest festival.
După ce m-am gândit puțin, am găsit explicația - sezonul actual este ultimul pentru Zubin Mehta ca principal dirijor al acestei orchestre. Anul viitor, când se va împlini exact jumătate de secol de când a început colaborarea sa cu Orchestra Filarmonicii Israeliene, va preda bagheta. Iar succesorul lui probabil că nu e la fel de interesat de Festivalul ”George Enescu”, și-o avea propriul concept, propriile idei etc.
Fapt de înțeles, de altminteri. Însă e păcat.
Mai mult decât atât - nu l-am regăsit nicăieri nici pe Zubin. Și abia asta mi-a pus cu adevărat un nod în gât. Ar fi putut dirija o altă orchestră - ca de exemplu Maggio Musicale Fiorentino, al cărei prim-dirijor a fost până anul trecut (în fond, nici Mariss Jansons nu mai e prim-dirijor al celor de la Royal Concertgebouw și cu toate astea, vine cu ei). 
Dar asta nu se va întâmpla. Pentru prima dată după foarte, foarte mulți ani, Zubin Mehta nu va fi prezent pe scena Festivalului ”George Enescu”. 

În ceea ce mă privește, percep asta într-un mod ceva mai.... aparte. Simt că se încheie o eră. 

Vă doresc să ”prindeți” bilete la măcar unul dintre concertele Filarmonicii Operei din Berlin (pe 31 august și 1 septembrie). Printre altele, vor interpreta Simfonia a IX-a de Beethoven, o lucrare absolut colosală... iar să audiezi așa ceva în spațiu și timp real este realmente copleșitor. Nu veți uita niciodată experiența. Și dacă puteți, mergeți la concertele Orchestrei Royal Concertgebouw (21-22 septembrie), sunt grandioși.

Fir-ar să fie. Nu reușesc deloc să scap de nodul ăla din gât...

joi, 1 noiembrie 2018

Șase dintre cele mai cunoscute hoteluri bântuite


Buhuhu! 👻 Textul ăsta ar fi trebuit să apară ieri (având în vedere că a fost Halloween, se potrivea la fix), dar la cât eram de obosită, ar fi ieșit doar o înșiruire de carcalaci beți - ceea ce iarăși poate nu era taman greșit, având în vedere tematica zilei. Mă rog, patul și perna au câștigat pe moment bătălia (sau poate instinctul meu de conservare, sau toate trei la un loc). 

Așadar. Aventură, neprevăzut și, un cuvânt foarte la modă (cam prea la modă, aș opina eu, dat fiind că lumea s-a obișnuit să-l folosească fără a-și pune cu adevărat problema ce ar însemna asta), adrenalină. Oh, da. Adrenalină pompată din toate pistoanele, o experiență pe care n-o vei uita niciodată (și la care te vei gândi în fiecare noapte, după coșmarurile aferente). Acum la superofertă. Bref, e vorba despre niște hoteluri care-au devenit celebre, dar nu neapărat în sens pozitiv.  Sau mă rog, chestie de perspectivă, sunt încredințată că nu le lipsesc mușteriii.

The First World Hotel – Genting Highlands, Kuala Lumpur

Unii dintre oaspeții acestui uriaș hotel (are 7.351 de camere) au povestit că au fost martorii unor fenomene poltergeist (termenul referindu-se la obiecte care fie levitează, fie se autoincendiază, adică-n general fac orice altceva decât ar trebui să facă - respectiv să stea nemișcate acolo unde-au fost puse, nu să plece la plimbare când le tună). 


Personal n-aș spune că arată spooky, mai ales așa tărcat cum e, dar vă zisei cum devine cazul cu poltergeist-ul. Mai mult, unii au raportat că noaptea se aud râsete din pereți, zgomote de zaruri aruncate și alte sunete complet nelalocul lor. Acuma sper că hotelul le-a plătit oamenilor măcar un sejur la spa și câteva ședinte de yoga. Îmi imaginez că după ce stai aici probabil ești cam stresat și ți se pare că polonicul se uită urât la tine. 

Hotel Burchianti - Florența 

N-am găsit poze decât cu interioare (curios lucru) și nu arată deloc rău. Ba dimpotrivă. Problema e că după o noapte petrecută acolo e posibil să nu mai observi frumusețea decorului, ci să fugi, cu părul vâlvoi și ochii bulbucați. 


A fost una dintre locațiile preferate ale lui Mussolini, dar nu asta l-a făcut atât de cunoscut, ci numeroșii oaspeți clandestini - din categoria celor care stau cât și-n ce camere vor, nu plătesc cazarea și nu se lasă văzuți decât de anumite persoane, în anumite momente. Cei care au fost suficient de curajoși încât să se cazeze aici au povestit că nu de puține ori au simțit o anume ”prezență” care-i spiona (lucru deloc frumos, nț, nț), ba i-au perceput chiar și respirația. Alții au făcut referiri la diverse fantome: un copil mergând pe culoare, o femeie care tricota sau o cameristă. 
Cu titlu de curiozitate - cele mai terifiante experiențe sunt raportate a se fi petrecut în Camera Frescelor (e cea din stânga). 

Hotel Russell - Sydney

Odinioară o locație preferată de marinarii aflați în tranzit, hotelul a devenit cunoscut mai cu seamă pentru camera numărul 8. 


Din ce se spune, în camera 8 ar domicilia fantoma unui marinar, care spionează oaspeții (cu ochii săi de fantomă 👀) și uneori își face remarcată prezența. Interesant e că hotelul se bucură de mare succes și camera 8 este cea mai solicitată. Trăim într-o lume de masochiști, vă zic.

Hotel Queen Anne - San Francisco

Considerat a fi ”o perlă a arhitecturii victoriene”, hotelul a fost inițial o școală de fete, numită Miss Mary Lake School. 


Acum se spune că ar fi periodic vizitat de fantoma fostei directoare, adică a don'șoarei Mary Lake. Vizitatorii au povestit însă că prezența onorabilei ar fi una ”inofensivă” și că majoritatea aparițiilor ei au loc în încăperile de la ultimul etaj - mai precis în camera 410, care fusese odinioară biroul cucoanei. Mă rog. Eu nu pricep cum poate fi inofensivă prezența unei fantome. Nu te sperie de nu mai știi nici cum te cheamă? Ah, stai.  Adrenalină, cum am putut să uit.

The Fairmont Le Château Frontenac - Quebec 

Pe site-ul hotelului zice că ți se oferă ”panorame care-ți taie respirația”. Păi cred și eu că nu mai ai aer, când dai nas în nas cu Louis de Buade de Frontenac.


Problema cu Louis-cum-îl-cheamă (un fost guvernator) e că a răposat la sfârșitul secolului al XVII-lea, dar aparent nu-i place pe acolo - oriunde-ar fi acolo ăsta - și bântuie, la propriu, prin hotel. Pe tripadvisor au scris mai mulți oameni că au simțit o ”prezență” pe durata perioadei de cazare. Ce să spun, mai bine s-ar cupla cu Mary Lake și și-ar găsi o ocupație comună, așa, ca între fantome 🙄

The Stanley Hotel - Colorado, USA 

The best comes at last, sau cum era :))) Lista o încheie unul dintre cele mai cunoscute hoteluri - sau unul dintre cele mai bântuite, depinde cum pui problema.

Acesta e hotelul care l-a inspirat pe Stephen King pentru cunoscutul - și terifiantul - său roman, ”The Shining”. 


Pe Google e plin de informații despre el (în primele rezultate se regăsesc ”Stanley Hotel haunted” și ”Stanley Hotel ghost tours”, ceea ce mi se pare foarte grăitor). Stephen King și soția lui au fost cazați în camera 217, unde i-a încolțit ideea romanului. Desigur, interesul scriitorului pentru hotel și pentru camera cu pricina nu era deloc întâmplător. În 1911, o femeie murise prin electrocutare în camera 217, și de atunci se raportaseră tot felul de întâmplări - occurrences, cum zic americanii - din sfera paranormalului. Unii au povestit că hainele se așezau singure în dulap, luminile se aprindeau și se stingeau de la sine, se auzea chicotit de copii etc. Stephen King însuși povestea într-un interviu că a avut permanent senzația că nu sunt doar el și soția sa în cameră, ci mai e... cineva.

Dacă o fi ceva adevărat în povestea asta, habar n-am (dar partea cu hainele mi se pare interesantă, zic asta contemplând faptul că IAR trebuie să fac ordine în șifonier). Însă un lucru e cert - romanul lui Stephen King e o capodoperă, la fel și filmul lui Stanley Kubrick. Acum că tocmai am scris asta, mă-ntreb dacă e o coincidență că un film inspirat de hotelul Stanley a fost regizat de un om pe nume Stanley 🙃

(Sursa articolului e aici, dar pe Google se găsesc mult mai multe informații despre fiecare dintre cele șase hoteluri. Sunt, într-adevăr, celebre. Dar eu n-aș avea curaj să intru nici în lobby, cu atât mai puțin să petrec o noapte acolo). 

PS: la întrebarea ”crezi în fantome?” nu am un răspuns. Teoretic, nu. Practic, nu-mi doresc să aflu. 
 

marți, 30 octombrie 2018

Gând pentru ei


Am deschis editorul de text ca să scriu altceva, dar mi-am dat seama că n-am starea necesară.

Mă tot gândesc la ei toți. N-am cunoscut pe niciunul, cu excepția Teodorei, dar.... nu-mi pot lua gândul de la ei.  Sper că s-au regăsit în primăvara eternă. 


Nu cunoșteam formația ”Goodbye to Gravity”, nu ascult rock (cel mult balade Metallica, spun asta ca să vă dați seama cam la ce nivel mă aflu), dar... aspectul e irelevant. E vorba doar de ei. Tot stau și-i privesc... Le râdeau ochii. Erau tineri, erau plini de vise, erau buni.  Aveau atât de mult de dăruit ăstei lumi. 

N-a fost să fie. 

N-am energie să scriu despre corupție, despre nemernicia unora, despre ce trebuia să se facă și nu s-a făcut, despre câți tineri din colajul de mai sus ar fi putut fi salvați, despre câte chipuri poate nu s-ar fi regăsit în acest tragic portret de grup, dacă...  De altfel, mi se pare un demers futil. Nu e ca și cum nu s-ar ști de ce au murit. 
Lumea știe. Și degeaba știe. Totul a rămas la fel ca-n noaptea aia cumplită.

Am doar un gând pentru ei, cei care au pierit în flăcări, deși ar fi putut să trăiască. Dacă, dacă, dacă...

Fie-le somnul liniștit, că de năprasnic sfârșit au avut parte.

duminică, 28 octombrie 2018

Poveste din Elveția (+ o mică ghicitoare)


Excursia în Elveția nu fusese în planul concediului de anul acesta, dar pentru că avem niște prieteni care locuiesc la 100 de kilometri de Zürich și care ne-au invitat pe la ei, iată o nouă destinație din 2018.

”Nouă” e de fapt oarecum impropriu spus.... amândoi mai fuseserăm în Elveția (deși pentru mine a fost prima dată când am văzut-o în alt anotimp decât iarna). Cât despre Davos, exclusivista stațiune asociată pentru totdeauna cu Thomas Mann ca urmare a monumentalului său roman ”Muntele Vrăjit”, era a patra vizită pentru mine și a cincea pentru jupânul. Acolo ne-am petrecut de altfel primul Revelion împreună și de aceea va avea mereu o semnificație aparte pentru noi.

Faptul că mai fuseserăm acolo nu a știrbit însă câtuși de puțin din farmec și din senzațiile pe care le-am experimentat. Elveția este, cu adevărat, un ținut binecuvântat de Dumnezeu și aș recomanda oricui o vacanță acolo - de preferat la munte, pentru că doar acolo percepi cu adevărat frumusețea ei și respiri aerul acela care, vă rog să mă credeți, are efectul unui adevărat balsam pentru plămâni. 


Peisajele din Alpii Elvețieni sunt o încântare pentru ochi și suflet. Privești în jur și nu-ți vine a crede că există asemenea frumusețe. Uitate sunt toate sursele zilnice de nervi, toate motivele dătătoare de dureri de cap, tot stresul cotidian. Este, de fapt, ca un fel de spa al sufletului și minții. 



Ne-am rezervat o zi întreagă pentru Davos și a fost foarte bine așa. Ne-am plimbat prin toată stațiunea în timp ce mâncam ciocolată (Ragusa te bagă în păcat, vă spun), ne-am adus aminte de primul nostru Revelion, am revăzut locurile unde mai fuseserăm împreună - inclusiv biserica Marienkirche, care acum mi s-a părut, în mod curios, mult mai mică - și am respirat adânc. Mai că mi se părea că plămânii mei dau banchet și mai multe nu :)))


Ca o curiozitate - iată cum înțeleg elvețienii să marcheze un minuscul, cum se vede, șantier stradal: 


Am urcat cu funicularul până la platforma unde, până la jumătatea secolului trecut, se afla un sanatoriu TBC, destinat bolnavilor cu dare de mână și celebru în Europa, care l-a inspirat pe Thomas Mann pentru romanul despre care scriam mai sus. 
Am citit acum câțiva ani cartea (pe care o mai începusem de două ori, dar abia la a treia încercare am dus-o până la capăt) și a fost mai mult decât impresionant să văd locația de la care a început totul. 


Din ce-am înțeles, s-a încercat pe cât posibil să nu se intervină asupra arhitecturii exterioare, pentru a se păstra cât mai mult din aspectul autentic al sanatoriului. La vremea respectivă nu se descoperise niciun tratament medicamentos, așa încât bolnavii - cei suficient de bogați încât să-și permită o ședere cu pensiune completă timp de luni, în multe cazuri de ani de zile - erau tratați exclusiv prin ”cure de aer”. Și asta, indiferent de anotimp. Iarna, bunăoară, petreceau ore în șir pe balcon, în șezlong, înfășurați în pături lucrate din păr de cămilă (pe care le procurau ”din sat”, adică din Davos). În fapt, ceea ce făceau aceste cure de aer era să grăbească evoluția bolii - și ori te vindecai, ori... nu. 

În 1953, descoperirea streptomicinei a permis tratarea mult mai rapidă - și mai eficientă - a tuberculozei, așa că-n anul respectiv sanatoriul a fost transformat în hotel, ceea ce este și astăzi. 

Am petrecut ceva timp acolo, am băut și un excelent ceai cu rom la o terasă ”with a view”, cum se spune mai nou. 


Cândva, ne-am spus noi în timp ce contemplam priveliștea, vom petrece un sejur de câteva zile la acest hotel. Vom sta în șezlong, pe balcon.  Și vom reciti ”Muntele Vrăjit” 🙂

La coborâre am renunțat la funicular și am luat-o pe jos. Drumul nu e lung și l-am parcurs evocând momente și personaje din roman. A fost cu atât mai drăguț să vedem un marcaj pe cărare.... 

”Drumul Thomas Mann”

Adevărul este că, în Elveția, aproape fiecare loc constituie un spectacol în sine. Oriunde te uiți, e ceva de admirat. Sau de savurat, spun asta gândindu-mă cu nețărmurit respect la ciocolată. 


(Credeați că vă arăt poze cu ciocolata? Doar nu v-ați imaginat că a supraviețuit vreuna din august până azi.... serios acuma). 

La întoarcerea acasă am trecut și prin Zürich, preț de o plimbare și o cafea însoțită de o prăjitură de ciocolată. Drăguț oraș, dar Berna mi-a plăcut parcă mai mult în urmă cu 13 ani, când l-am vizitat. Apropo de nimic, am descoperit cea mai interesantă toaletă publică pe care am văzut-o până acum:


Poate credeți că am luat-o razna, de-am ajuns să v-arăt toalete... dar stați să vă explic cum funcționa asta. Colacul negru îl lăsai manual, îți făceai treaba și apoi apăsai unul din butoanele de pe perete, pentru a se trage apa. Simultan, colacul era dezinfectat (printr-un dispozitiv care-n imagine nu se vede, find chiar în spatele lui), după care se ridica la loc, iar din micul robinet tubular de pe perete curgea apă. Săpunul venea prin acționarea unui alt buton, după cum se vede erau destule... Despre hârtie igienică nici nu e cazul să mai menționez, evident că era nelipsită.
Și toaleta era curată. Neverosimil de curată. Mirosea a curat, ca să mă-nțelegeți. Pentru mine, asta a fost încă o dovadă a respectului oamenilor față de locuri, în general. 

Nu puteam încheia postarea fără să v-o arăt pe yours truly, cocoțată pe unde-a nimerit și ea prin Zürich. 


În încheiere, vă las cu un răspuns: 14. Care credeți că e întrebarea? 😃

miercuri, 24 octombrie 2018

Ceva ce mă îngrijorează (Blog Challenge 25)


Mai să-mi șterg din nou lentilele ochelarilor, când m-am uitat la data celei mai recente postări din leapșa-foileton: ultima temă rezolvată a fost în februarie. Ziceam că văd aburit, vorba ceea.... însă nu, chiar a trecut mai bine de jumătate de an de când am lăsat-o în paragină. Cred însă că asta a fost și ca urmare a faptului că următorul subiect nu mă încântă prea mult și probabil din cauza asta l-am tot amânat. 

Așadar.... tema nr. 25 îmi cere să scriu despre ceea ce mă îngrijorează în prezent. Păiiii, cum să vă zic eu vouă... sunt genul ”probleme n-am, dar griji îmi fac”, iar în dicționar, la cuvântul paranoia, se află poza mea (n-o căutați, că nu-s fotogenică). Altfel spus, mie mi-e cam tot timpul teamă de câte ceva, chiar dacă de cele mai multe ori realizez eu însămi că sunt pe câmpii. 

După cum știți, uneori bombănesc pe aici de una sau de alta de la serviciu - de clienți certați fatal cu logica, de Aristița Orbulgăinescovici, de colega ei Eufrosina Habarnamescu, de bibilici aiurite și pițigoi abulici... dar pe de altă parte, îmi place serviciul actual și-mi place și răspunderea pe care o am (asta când nu-mi ies peri albi din antemenționatul motiv, ceea ce e aaaltă discuție). Și, când n-am de lucru - ba și când am, dacă e să fiu sinceră - mă tot gândesc și mă frământ dacă o să mai găsesc un post asemănător când o veni vremea să plec de aici. 
Mă apucă pandaliile numai la gândul că va trebui să ”confirm” din nou, să demonstrez cutare și cutare. Poate că mă răsfăț, dar gândul ăsta mă cam bagă-n sperieți. Lucrez de aproape opt ani în firma asta, lumea știe bine cum sunt și ce pot, am primit multe dovezi de încredere și recunoaștere deopotrivă. Am convins mulți oameni aici și-n anumite privințe a devenit un fel de ”acasă”. Oare mai pot face asta din nou? Rațiunea îmi spune că da, însă e aglomerație mare de pitici la mine-n scăfârlie 🙄

Adevăru-i că mie nu-mi plac schimbările - și chiar dacă se dovedesc a fi de bun augur, tot mi-e teamă de ele, cel puțin la început.

duminică, 21 octombrie 2018

Hello Darlin' - povestea adevărată a lui J.R. Ewing :)


Se știe că titlul unei cărți are o importanță covârșitoare, uneori poate decisivă, pentru succesul pe piață al respectivei publicații, prin impactul pe care-l poate avea (motiv pentru care nu înțeleg de ce s-a propagat, pe piața de carte românească, tendința titlurilor-cârnat; dar asta-i altă discuție...). În cazul unei autobiografii, mi se pare cu atât mai important; aș spune chiar definitoriu. Titlul unei autobiografii cristalizează în câteva cuvinte însăși esența a ceea ce este omul care a scris-o. 

”Partitura vieții mele” e un titlu ideal pentru autobiografia unui dirijor, ”A trăi pentru a-ți povesti viața” dă clar de înțeles că autorul este el însuși un om al literelor, ”Open” este un minunat joc de cuvinte perfect ales pentru povestea unui jucător de tenis... iar Larry Hagman, pe care practic întreaga planetă îl cunoaște drept J.R. Ewing din ”Dallas”, nu putea găsi pentru autobiografia sa un titlu mai nimerit decât ”Hello Darlin' ". 


Fie și numai pentru efectul dat de asocierea cu poza atât de expresivă, și tot mi se pare cel mai bun titlu posibil. De câte ori luam cartea pentru o nouă repriză de lectură, mi se părea că mi se adresează direct mie personal. Parcă-l auzeam, de fapt. I-am și răspuns, în treacăt fie zis, dar să nu mai ziceți la nimeni 🤫

Inițial mă gândisem că este un salut tipic texan (analog personajului său, Larry Hagman s-a născut în Texas). Aveam dreptate, dar s-a dovedit a fi mai mult decât atât: este salutul pe care l-a adresat Lindei Gray, interpreta lui Sue Ellen, când s-au întâlnit prima oară, chiar înainte de începerea filmărilor. ”Nice to meet ya, husband”, i-a răspuns ea - și acela a fost momentul în care Hagman a știut că are partenera perfectă pentru rol. 😃

A fost un copil iubit de către părinți, dar a avut o viață destul de complicată. Mama lui a fost de asemenea o actriță cunoscută în epoca respectivă, așa că el a crescut practic în lumea showbiz-ului și a realizat destul de devreme că vrea să fie actor (după ce a recunoscut că e prea leneș pentru a deveni avocat, cum și-ar fi dorit tatăl lui). Drumul nu i-a fost ușor și s-a folosit când a avut ocazia de relațiile mamei sale - recunoscând, fără pic de ipocrizie: “A lot of people criticize nepotism, but hell, it worked for me”. A avut foarte multe roluri micuțe, a jucat și teatru (deși nu i-a plăcut niciodată în mod deosebit) și a încercat să scape de înrolarea în războiul din Coreea argumentând că e... miop. ”I'm in deep shit”, a concluzionat el după ce a dat peste un soldat care avea vederea mult mai slabă decât a lui și, cu toate acestea, fusese recrutat. 

Succesul l-a cunoscut cu sitcom-ul ”I dream of Jeannie” în care a jucat alături de Barbara Eden, însă mărturisesc faptul că am trecut destul de repede peste asta - deși a fost un episod marcant al vieții lui. Eram nerăbdătoare să ajung la epoca ”Dallas” - serial care l-a găsit într-o perioadă în care o ducea foarte prost cu banii și telefonul se încăpățâna să nu sune. Având de ales între un rol bine plătit și cel al lui J.R., remunerat mai modest, s-a decis fără ezitare pentru acesta din urmă (soția lui, Maj, citise prima scenariul: ”Larry, this is it! We found it!”). 

Filmările pentru ”Dallas” au fost, spune el, cea mai frumoasă perioadă din viața lui. Și-a dorit ca întreaga echipă să se simtă bine, să lucreze armonios și împreună să aibă ”a real good time”.
Dacă i s-a împlinit dorința? ”And boy howdy, did we!” 😃

Serialul se bucura de succes la public, contractul fusese reînnoit, dar adevărata explozie de popularitate a avut loc odată cu memorabila enigmă ”Who shot J.R.?”. A fost cel mai bine păstrat secret din branșă, s-au trimis milioane de scrisori, actorii, regizorul și scenariștii au fost bombardați cu întrebări și practic devenise o problemă de importanță internațională. 350 de milioane de spectatori de pe tot globul au urmărit episodul care elucida misterul. Dacă nu vă mai aduceți aminte, nu vă bazați pe mine să vă dezvălui 😃 În definitiv, nici măcar Regina-Mamă a Marii Britanii nu a beneficiat de acest favor.
Da... inclusiv Majestatea Sa era fan ”Dallas”.

(Larry Hagman a avut ocazia de-a o cunoaște, pe ea și pe Prințul Charles, în timp ce asista la celebra cursă de cai de la Ascot, iar serialul se afla în pauza dintre sezoane.
”Now I want to tell me, young man, who shot J.R.?”, l-a chestionat ea, regal și autoritar. 
N-a fost ziua ei norocoasă.
”Not even for you, ma'am", a răspuns obrăznicătura 😃).

”Aș fi putut scăpa ușor de ziarele și televiziunile care mă asaltau cu întrebarea asta, dându-le un răspuns greșit și argumentând ulterior că am fost păcălit de scenariști. Dar nu puteam să fiu atât de J.R., totuși”.

Într-o notă mai serioasă, Larry Hagman povestește în detaliu și despre marea sa problemă de sănătate - ciroză pe fond alcoolic - pentru care a avut nevoie, în cele din urmă, de un transplant de ficat. Mi-a plăcut cum a scris despre asta - la obiect, în cuvinte simple, fără să se victimizeze și recunoscându-și slăbiciunea care îl adusese într-o situație atât de gravă. Ulterior, s-a implicat activ în demersurile pentru sprijinirea asociațiilor de transplant. 

Cartea se încheie cu relatarea vizitei făcute împreună cu soția sa la București 🙂 pentru a ajuta fundația Prințului Paul în colectarea de fonduri pentru copiii bolnavi de SIDA. Am mustăcit citind că a vizitat ranch-ul de la Slobozia numai după ce a fost plătit separat pentru asta, ideea fiind că el nu face endorsement pe gratis. Așa a ajuns să facă reclamă la Lukoil, pentru care a fost plătit cu 100.000 de dolari (după care s-a dus, desigur, și la Slobozia).

În final, două lecții de viață de la adorabil de ticălosul J.R.

”The secret of a long and successful marriage?  Two bathrooms. I'm not joking.  And a lot of fun”. 

”The only answer is love. Don't worry. Be happy. Feel good”. 

Mi-a plăcut mult cartea, foarte mult. Mi-aș fi dorit să-l fi cunoscut. Țin neapărat să menționez și stilul de scriere, ușor de citit (în ciuda senzației că uneori sunt prea multe nume), absolut spumos, conversațional și atât de... tipic J.R. Serios, când dădeam peste expresii gen ”howdy”, ”hell, I'm tellin' ya” sau ”boy, I thought Linda would kill me...”, aș fi jurat că e-n cameră cu mine și-mi povestește, la un pahar de... ceai cu gheață 🙂

Aș mai fi avut atât de multe de scris, dar... boy howdy, știu că m-am lungit! 😃

miercuri, 17 octombrie 2018

Meh-uri


Zilele astea sunt pe mood ”meh”, dintr-o sumă de pricini care se pot încadra în categoria ”multe și mărunte”.
  • Mi s-a făcut subit poftă de pepene murat. Prost moment, ce să zic. Unu, că la ora asta (20:20, fără nicio legătură cu neasemuita Dăncilă) nu am de unde să procur. Doi, și de-ar fi ceva mai devreme, singura sursă ar fi magazinul rusesc, de unde m-am mai aprovizionat și am rămas mofluză: pepenele (care ar fi trebuit să fie) murat era, de fapt, dulceag și mult prea moale. Așa că tot n-ar fi o alternativă.
  • Sunt frântă de oboseală, o oboseală de-aia tâmpită, care parcă nici să dormi nu te lasă. Și perioada cea mai grea de la serviciu nici n-a început. Dar va trebui să rezist pe baricade. O să-ncerc să nu vă fac nervii chisăliță cu povești de pe acolo 🙄 (Apropo de baricade, cel mai iubit articol de către clientele noastre este încălțămintea UGG. Fiecare a zecea comandă plasată, ni s-a comunicat, constă în cizme UGG. Beats me dacă înțeleg de ce. Ok, știu: sunt călduroase. Dar în afară de asta, ce ”magnet” mai au de atrag atâtea comenzi? Sunt inestetice, nepractice - potrivite doar pentru ger uscat, la umezeală făcându-se imediat fleașcă - și per total, pot fi descrise drept moartea pasiunii, din punctul meu de vedere). Deloc surprinzător însă, părerea mea e total irelevantă. Ca urmare, clientul pentru care lucrăm ne va livra în următoarele săptămâni 11.000 de perechi de UGG, pe care le va pune în vânzare de Black Friday. Unsprezece. Mii. Pe barba lui Belzebut, cred că o să domnească munți de cutii maro în toată secția și o să avem coșmaruri cu felurite ciubote UGG zâmbindu-ne cu sadism din oglindă.
  • Afară e o toamnă absolut splendidă, iar eu abia dacă am timp s-o observ, darămite s-o admir așa cum ar merita. V-aș fi arătat niște imagini, dar evident, n-am avut când să fac poze.
  • ”A sunat X în legătură cu problema Y. Ce a zis? Ah, nu mai știu. A zis că a verificat cutare și...  bla-bla-bla, nu am înțeles exact. Dar nu crede că poate să rezolve azi. De ce? Ah, a zis ceva, dar.... sunt derutată. Nu, nu-l mai găsești acum, e în ședință până... habar n-am”. În caz că v-ați luat cu mâinile de cap, vă anunț că eu stau și mai prost. Tocmai v-am arătat o mostră din comunicarea cu o colegă de-a mea. Lucrăm împreună și de cele mai multe ori e ok fata. Asta când nu-mi vine s-o scutur până ies din ea niște propoziții cu cap și coadă.
    (Precizare: chiar ”bla-bla-bla” a zis. Folosește des expresia asta, spre exasperarea mea. Și de obicei în situații când chiar am nevoie de informația respectivă și s-a nimerit să nu fiu pe secție când a sunat persoana cu pricina).
On the bright side, îmi petrec serile cu Larry Hagman, mai cunoscut drept J.R. din "Dallas" 🙂 Absolut fascinantă povestea vieții lui și excelent scrisă. Povestim despre ea în curând. 

duminică, 14 octombrie 2018

Postarea cu numărul 1.000 e despre voi :)


Mărturisesc faptul că sunt destul de emoționată scriind acest text, așa că vă rog anticipat să-mi scuzați eventualele exprimări stângace, în acest fel explicabile - și pe care de data asta nu știu dacă le pot evita 🙂

Au trecut mai bine de 8 ani de când am început să scriu aici și până azi am publicat 999 de texte. E mult, e puțin? Nu știu, dar în definitiv e numai o cifră. După unele standarde e destul de puțin, dar am pus o bucățică din mine în fiecare dintre postări, așa că, privind din unghiul ăsta, probabil că este foarte mult. Este... eu. 

Dar nu despre mine e vorba acum (ăsta da aspect inedit), ci despre fiecare dintre voi, care-ați venit, ați citit și ați rămas. Sau mai corect spus, mi-ați rămas 🙂 și vă simt aproape, ca pe niște prieteni care de altfel ați devenit. 


M-ați ajutat mult, poate nici nu vă dați seama cât de mult. Uneori am scris cu năduf, alteori cu furie și frustrare, alteori cu amărăciune, alteori cu nehotărâre, dansându-mi semne de întrebare în fața ochilor. Și când vedeam că textele sunt citite, parcă mi se încălzea sufletul, era sentimentul că am împărtășit, pe undeva comparabil cu terapia de grup. Fiecare răspuns primit m-a ajutat, v-am simțit și vă simt aproape, realmente pentru mine ați devenit o familie în acest colț de lume virtuală unde mi-am găsit loc. 

Vă mulțumesc pentru sfaturi, opinii, încurajări, umerii oferiți, recomandări, idei și experiențe împărtășite, vă mulțumesc pentru că nu o dată mi-ați domolit focul care-mi ardea sufletul, vă mulțumesc pentru că mă citiți, vă mulțumesc pentru că alegeți să reveniți, vă mulțumesc pentru că sunteți 🙂 

sâmbătă, 13 octombrie 2018

Miracolul normalității


Să tot fie vreo doi ani de când, exact vis-à-vis de locuința noastră, s-a construit - în timp record, nu știu dacă a trecut jumătate de an de când începuseră să sape fundația, până când au îndepărtat ultimele schele - un bloc destinat refugiaților recunoscuți oficial ca atare. Clădirea are 17 apartamente și, cu toate că judecând după aspectul exterior nu pot fi din cale-afară de spațioase, cred că pentru acești oameni reprezintă un colț de Rai - având în vedere ceea ce trebuie să fi lăsat fiecare dintre ei în urmă. 


Realitatea e foarte departe de prejudecățile înrădăcinate în mintea multora - din păcate, a prea multora. Nu, familiile care s-au mutat aici nu sunt formate din ”sălbatici”. Nu, oamenii nu sunt violenți, nici zgomotoși. Nu, nu au câte 8-9 copii per familie (din ce mi-am dat seama, judecând după ce se vede pe spațiul de joacă amenajat în fața clădirii, mai mult de 3 nu are nimeni). Dacă lucrează cu toții sau nu, habar nu am, după cum nu știu ce regim au în prezent, sau dacă merg la cursuri de limbă sau cu ce se ocupă în general. Și by all means, nici nu e treaba mea. 
(Da, ”spațiu de joacă” am zis, mi s-a părut foarte frumos din partea constructorului că s-a gândit și la asta. Nu se vede în poză din cauza vegetației, dar au o groapă cu nisip, două leagăne și un balansoar. Deosebit de apreciate de copii, din ce-am observat în trecere). 

Ne salutăm uneori, când parchez mașina de partea cealaltă a străzii și ei sunt pe afară. Copiii se joacă, mereu supravegheați de un adult care și-a scos un fotoliu pliant în fața casei. ”Bună, ce faci?”, m-a abordat într-o după-amiază o ghindoacă adorabilă, să tot fi avut vreo 4 ani, care împingea foarte responsabilă un landou cu o păpușă Barbie în el. ”Eu sunt Aisha”, mi-a adus la cunoștință, înainte să mă întrebe ”pe tine cum te cheamă?”. 
M-am lăsat pe vine la nivelul ei și i-am spus. Nu prea știa cum să procedeze cu informația asta, așa că a zis ”eu mă joc, la revedere!” și a plecat, împingând la fel de preocupată landoul. 
Vorbise în germană. De la câțiva pași, un om care o supraveghea, probabil o rudă, mi-a surâs.

”Ce frumoasă e normalitatea”, mi-am zis atunci. Nu știu din ce țară provine Aisha, dar am dubii că acolo putea să-și plimbe păpușa pe trotuar, în deplină siguranță.

M-am gândit din nou la asta zilele trecute. Am avut schimbul doi, așa că am plecat în jur de ora 8 de acasă (altfel plec la 5, nu întrebați). Mergând la mașină am văzut în fiecare dimineață, de cealaltă parte a străzii, un bărbat cu o fetiță în vârstă de vreo șase ani, cu ghiozdan în spate. 
Așteptau microbuzul școlii, care vine zilnic să ia, respectiv să-i aducă pe copii. ”Uite-l”, zice tatăl, când microbuzul apare în capătul străzii. Se apleacă, o sărută pe frunte. ”Viel Spaß!" (”Distracție plăcută”), îi mai spune înainte de-a o ajuta să urce, o așteaptă să se așeze pe scaun, îi face ”pa” și se întoarce în clădirea cu obloane roșii, galbene și portocalii. În casa lui.
Ieri m-au văzut și ei, m-au salutat. Am plecat zâmbind și cu un sentiment de bine care persistă și acum. Copila aceea a primit o șansă majoră, probabil șansa vieții sale. Trăiește în Germania, merge la școală, tatăl vorbește cu ea în germană. Remarcabil mi s-a părut și că înainte de plecare nu i-a spus ”fii atentă” sau ”fii cuminte”, ci ”distracție plăcută” 🙂 Vă mai amintiți ce ne spuneau nouă părinții sau bunicii când ne duceau la școală? 

Pentru mulți oameni, normalitatea este un miracol. Dar pentru copila asta, pentru Aisha și pentru atâția alți copii asemeni lor, va deveni ceva banal. Este unul dintre motivele pentru care Germania e o țară minunată. Oricât de criticată ar fi Angela Merkel pentru politica imigraționistă permisivă, ceea ce a făcut ea este extraordinar: a salvat vieți, destine, copii.

marți, 9 octombrie 2018

Nostalgii, oameni, fluturări de gând, etape


Mă întorceam de la serviciu în seara asta și, ca de obicei, vorbeam cu jupânul la telefon. Cum i-a fost fiecăruia ziua, ce-am făcut, ce-am dres. I-am povestit, pe ton egal și monoton, banalitățile de la birou și, pentru prima dată, am realizat pe deplin un lucru și am spus cu glas tare ceea ce simt de vreun an încoace: la serviciu, totul s-a schimbat - și nu în bine. Deși sună cam melodramatic și nu neg faptul că e foarte posibil să exagerez întrucâtva, am un sentiment de zădărnicie, de ”it's over", de.... ”ne-am destrămat”. 

Recitesc textele mele de-acum câțiva ani (cele cu tag-ul ”muncă”) și-mi dau târcoale amintirile și părerile de rău. Ce vremuri faine au fost alea, în ciuda unor specimene precum Insipida Somnoroasă, Alergătorul Isteric, Plodul Incurabil sau Diavolul Tasmanian. Ce energie aveam, cât de motivată eram... și cât de suculent povesteam despre toate astea 🙂

Sunt pe un post bunicel, munca e incomparabil mai ușoară, programul de lucru mult mai ”uman”, performanța mi-e recunoscută și totuși... ceva lipsește. Atmosfera de echipă, de unitate, de ”trebuie să-i dăm de cap, la naiba”, munca pe brânci, încordarea, scrâșnitul din dinți, dar și satisfacția de-a fi rezolvat la timp toate problemele, glumele, râsul în hohote până ne dureau coastele, epuizarea, dar și sentimentul de ”we did it!”, felul în care ne ajutam și ne susțineam reciproc....

... nimic n-a mai rămas din toate astea. Echipa de atunci s-a înjumătățit, iar cei care-au rămas s-au răspândit, în bună parte, la alte sedii și nu mai colaborăm decât extrem de rar. Ne mai vedem uneori, mai schimbăm o vorbă, mai telefonăm, ne mai aducem aminte de ”cum era atunci”, dar nu s-a mai păstrat nimic din acele timpuri. Sau noi n-am mai păstrat.

- Care crezi că-i explicația? l-am întrebat, mai mult retoric, pe unul dintre ei de curând. 
- Nu știu să ”pun degetul” exact pe problemă. Dar cred că a luat cu el ceva din noi când a plecat. 
La Musiu Șarl se referea. 
- Exagerezi, i-am zis. Nu neg, și eu îi simt enorm lipsa, dar nu i-aș pune în cârcă destrămarea unei echipe atât de mișto cum am fost noi, chiar dacă eram împrăștiați în cinci departamente diferite. 
- Da, poate nu e vorba numai de asta. Dar un fapt e cert - a fost ultimul șef adevărat pe care l-am avut.

Aici nu l-am putut contrazice. Actuala ”șefime” e caracterizată în mare parte de o competență.... 
discutabilă, ca să fiu drăguță, iar din punct de vedere al spiritului și al leadership-ului... ”lemne, bune de pus pe foc”, vorba lui Mihăilescu-Brăila. Nu e de mirare că ne-am blazat și am devenit niște roboți. Ne facem treaba pentru care suntem plătiți, avem grijă să atingem obiectivele impuse, dar o facem pentru că trebuie - nu pentru că ne implicăm, ca odinioară. Nu mai e nimeni care să ne țină laolaltă.

Nu prea știu dacă am reușit să pun în cuvinte ceea ce simt, ceea ce simțim mulți dintre noi de altminteri. Poate e doar o etapă cât se poate de normală, habar n-am. Însă am puternica bănuială că n-o să-mi pară rău când oi pleca din firmă. Nu mai e nimic de regretat. Am pus suflet, am fost unghie și carne pentru oamenii de aici, însă mi-au cam secat resursele în ceea ce privește job-ul ăsta. Cred că se apropie momentul să privesc spre alte zări. Senzația de ”time to say goodbye” devine tot mai pregnantă. 

duminică, 7 octombrie 2018

Salată de weekend (XXVI)


De votat n-am votat (sper că nici voi), de plimbat am fost, de lenevit am lenevit, de citit am citit, niște fructe am ronțăit (ce-oi avea de fac rime iar), așa că vă invit la o salată. Ca să-ncepem săptămâna energizați, mă gândesc. 

1) În ultimele zile - care-au fost destul de stresante, în unele privințe - m-am refugiat într-un serial care cred că e binecunoscut tuturor - ”Dallas”. Nu e prima dată când fac recurs la el, de altminteri... În urmă cu vreo 10 ani, când amândoi traversam o perioadă mai dificilă, am vizionat aproape tot serialul, pe care l-am cumpărat de pe Amazon - mai puțin primele două sezoane, despre care știam că au fost mai puțin interesante. Și ne-a plăcut foarte mult, și am plonjat cu mare bucurie în realitatea paralelă din Texas, ca să uităm, pe cât se putea, de realitatea noastră. 


Acum câtva timp jupânul se gândise să le vândă pe Ebay, în ideea că nu ne mai uităm noi la ele prea curând și ne ocupă spațiu. N-am fost de acord și ulterior mi-a dat dreptate. Ne-au ținut de urât într-un interval dificil; n-o să ne debarasăm de ele acum că am trecut cu bine, din fericire, de acele timpuri. Și-n afară de asta, reprezintă o amintire a ceva ce am depășit, împreună. 

2) Pornind de la punctul 1, am tot ”migrat” pe Youtube de la un clip la altul și am descoperit vreo șase cu ”J.R. - Best Quotes”, pe care le-am vizionat de mai multe ori fără să mă plictisesc. Ce personaj, ce interpretare, mă gândeam, fără el n-ar fi existat serialul ăsta, el a fost nucleul în jurul căruia s-au mișcat toți ceilalți.... Am devenit curioasă dintr-odată să aflu mai multe despre Larry Hagman. Am căutat interviuri, care au fost mereu spumoase și pline de spirit, chiar și-n ultimul lui an de viață și-am avut un permanent zâmbet pe față urmărindu-l... 
Trebuie să fi fost un om extraordinar, mi-am zis. Mi-am dorit să-l cunosc mai bine, chiar dacă în noiembrie se împlinesc deja șase ani de când a plecat în altă lume. Din fericire, și-a scris autobiografia 🙂 Am comandat-o și abia o aștept să vină. Cele câteva pagini disponibile în preview, pe care le-am citit, sunt deosebit de promițătoare 🙂

3) Până vine J.R., mă îndeletnicesc în continuare cu Beethoven, pe care-l recitesc. Realizez, nu pentru prima dată, că-mi place la nebunie să citesc biografii. Sunt cele mai fascinante povești cu putință, din punctul meu de vedere deseori mult peste orice ar putea imagina cel mai iscusit scriitor, tocmai pentru că sunt reale. Nu inspirate din realitate, ci adevărate. 

4) Visul meu de-a locui într-un oraș mare - sau în imediata proximitate a acestuia - începe să prindă contur. Despre asta însă, vorbim ceva mai încolo. Sper să iasă totul așa cum ne dorim. Între timp, reiterez ceea ce am mai spus pe aici: m-am săturat de Bayreuth, e prea mic pentru ceea ce-mi doresc eu, prea lipsit de zvâc, prea liniștit, prea fără nimic interesant. 

5) Hai să vă arăt toamna mea, ce ziceți? 🙂


(da, poza e făcută în Bayreuth, ceea ce nu-mi schimbă absolut deloc sentimentele referitoare la el). Asta e, nu pot să simt altfel și pace bună.

O săptămână cât mai frumoasă și colorată să avem! 🙂