duminică, 14 octombrie 2018

Postarea cu numărul 1.000 e despre voi :)


Mărturisesc faptul că sunt destul de emoționată scriind acest text, așa că vă rog anticipat să-mi scuzați eventualele exprimări stângace, în acest fel explicabile - și pe care de data asta nu știu dacă le pot evita 🙂

Au trecut mai bine de 8 ani de când am început să scriu aici și până azi am publicat 999 de texte. E mult, e puțin? Nu știu, dar în definitiv e numai o cifră. După unele standarde e destul de puțin, dar am pus o bucățică din mine în fiecare dintre postări, așa că, privind din unghiul ăsta, probabil că este foarte mult. Este... eu. 

Dar nu despre mine e vorba acum (ăsta da aspect inedit), ci despre fiecare dintre voi, care-ați venit, ați citit și ați rămas. Sau mai corect spus, mi-ați rămas 🙂 și vă simt aproape, ca pe niște prieteni care de altfel ați devenit. 


M-ați ajutat mult, poate nici nu vă dați seama cât de mult. Uneori am scris cu năduf, alteori cu furie și frustrare, alteori cu amărăciune, alteori cu nehotărâre, dansându-mi semne de întrebare în fața ochilor. Și când vedeam că textele sunt citite, parcă mi se încălzea sufletul, era sentimentul că am împărtășit, pe undeva comparabil cu terapia de grup. Fiecare răspuns primit m-a ajutat, v-am simțit și vă simt aproape, realmente pentru mine ați devenit o familie în acest colț de lume virtuală unde mi-am găsit loc. 

Vă mulțumesc pentru sfaturi, opinii, încurajări, umerii oferiți, recomandări, idei și experiențe împărtășite, vă mulțumesc pentru că nu o dată mi-ați domolit focul care-mi ardea sufletul, vă mulțumesc pentru că mă citiți, vă mulțumesc pentru că alegeți să reveniți, vă mulțumesc pentru că sunteți 🙂 

sâmbătă, 13 octombrie 2018

Miracolul normalității


Să tot fie vreo doi ani de când, exact vis-à-vis de locuința noastră, s-a construit - în timp record, nu știu dacă a trecut jumătate de an de când începuseră să sape fundația, până când au îndepărtat ultimele schele - un bloc destinat refugiaților recunoscuți oficial ca atare. Clădirea are 17 apartamente și, cu toate că judecând după aspectul exterior nu pot fi din cale-afară de spațioase, cred că pentru acești oameni reprezintă un colț de Rai - având în vedere ceea ce trebuie să fi lăsat fiecare dintre ei în urmă. 


Realitatea e foarte departe de prejudecățile înrădăcinate în mintea multora - din păcate, a prea multora. Nu, familiile care s-au mutat aici nu sunt formate din ”sălbatici”. Nu, oamenii nu sunt violenți, nici zgomotoși. Nu, nu au câte 8-9 copii per familie (din ce mi-am dat seama, judecând după ce se vede pe spațiul de joacă amenajat în fața clădirii, mai mult de 3 nu are nimeni). Dacă lucrează cu toții sau nu, habar nu am, după cum nu știu ce regim au în prezent, sau dacă merg la cursuri de limbă sau cu ce se ocupă în general. Și by all means, nici nu e treaba mea. 
(Da, ”spațiu de joacă” am zis, mi s-a părut foarte frumos din partea constructorului că s-a gândit și la asta. Nu se vede în poză din cauza vegetației, dar au o groapă cu nisip, două leagăne și un balansoar. Deosebit de apreciate de copii, din ce-am observat în trecere). 

Ne salutăm uneori, când parchez mașina de partea cealaltă a străzii și ei sunt pe afară. Copiii se joacă, mereu supravegheați de un adult care și-a scos un fotoliu pliant în fața casei. ”Bună, ce faci?”, m-a abordat într-o după-amiază o ghindoacă adorabilă, să tot fi avut vreo 4 ani, care împingea foarte responsabilă un landou cu o păpușă Barbie în el. ”Eu sunt Aisha”, mi-a adus la cunoștință, înainte să mă întrebe ”pe tine cum te cheamă?”. 
M-am lăsat pe vine la nivelul ei și i-am spus. Nu prea știa cum să procedeze cu informația asta, așa că a zis ”eu mă joc, la revedere!” și a plecat, împingând la fel de preocupată landoul. 
Vorbise în germană. De la câțiva pași, un om care o supraveghea, probabil o rudă, mi-a surâs.

”Ce frumoasă e normalitatea”, mi-am zis atunci. Nu știu din ce țară provine Aisha, dar am dubii că acolo putea să-și plimbe păpușa pe trotuar, în deplină siguranță.

M-am gândit din nou la asta zilele trecute. Am avut schimbul doi, așa că am plecat în jur de ora 8 de acasă (altfel plec la 5, nu întrebați). Mergând la mașină am văzut în fiecare dimineață, de cealaltă parte a străzii, un bărbat cu o fetiță în vârstă de vreo șase ani, cu ghiozdan în spate. 
Așteptau microbuzul școlii, care vine zilnic să ia, respectiv să-i aducă pe copii. ”Uite-l”, zice tatăl, când microbuzul apare în capătul străzii. Se apleacă, o sărută pe frunte. ”Viel Spaß!" (”Distracție plăcută”), îi mai spune înainte de-a o ajuta să urce, o așteaptă să se așeze pe scaun, îi face ”pa” și se întoarce în clădirea cu obloane roșii, galbene și portocalii. În casa lui.
Ieri m-au văzut și ei, m-au salutat. Am plecat zâmbind și cu un sentiment de bine care persistă și acum. Copila aceea a primit o șansă majoră, probabil șansa vieții sale. Trăiește în Germania, merge la școală, tatăl vorbește cu ea în germană. Remarcabil mi s-a părut și că înainte de plecare nu i-a spus ”fii atentă” sau ”fii cuminte”, ci ”distracție plăcută” 🙂 Vă mai amintiți ce ne spuneau nouă părinții sau bunicii când ne duceau la școală? 

Pentru mulți oameni, normalitatea este un miracol. Dar pentru copila asta, pentru Aisha și pentru atâția alți copii asemeni lor, va deveni ceva banal. Este unul dintre motivele pentru care Germania e o țară minunată. Oricât de criticată ar fi Angela Merkel pentru politica imigraționistă permisivă, ceea ce a făcut ea este extraordinar: a salvat vieți, destine, copii.

marți, 9 octombrie 2018

Nostalgii, oameni, fluturări de gând, etape


Mă întorceam de la serviciu în seara asta și, ca de obicei, vorbeam cu jupânul la telefon. Cum i-a fost fiecăruia ziua, ce-am făcut, ce-am dres. I-am povestit, pe ton egal și monoton, banalitățile de la birou și, pentru prima dată, am realizat pe deplin un lucru și am spus cu glas tare ceea ce simt de vreun an încoace: la serviciu, totul s-a schimbat - și nu în bine. Deși sună cam melodramatic și nu neg faptul că e foarte posibil să exagerez întrucâtva, am un sentiment de zădărnicie, de ”it's over", de.... ”ne-am destrămat”. 

Recitesc textele mele de-acum câțiva ani (cele cu tag-ul ”muncă”) și-mi dau târcoale amintirile și părerile de rău. Ce vremuri faine au fost alea, în ciuda unor specimene precum Insipida Somnoroasă, Alergătorul Isteric, Plodul Incurabil sau Diavolul Tasmanian. Ce energie aveam, cât de motivată eram... și cât de suculent povesteam despre toate astea 🙂

Sunt pe un post bunicel, munca e incomparabil mai ușoară, programul de lucru mult mai ”uman”, performanța mi-e recunoscută și totuși... ceva lipsește. Atmosfera de echipă, de unitate, de ”trebuie să-i dăm de cap, la naiba”, munca pe brânci, încordarea, scrâșnitul din dinți, dar și satisfacția de-a fi rezolvat la timp toate problemele, glumele, râsul în hohote până ne dureau coastele, epuizarea, dar și sentimentul de ”we did it!”, felul în care ne ajutam și ne susțineam reciproc....

... nimic n-a mai rămas din toate astea. Echipa de atunci s-a înjumătățit, iar cei care-au rămas s-au răspândit, în bună parte, la alte sedii și nu mai colaborăm decât extrem de rar. Ne mai vedem uneori, mai schimbăm o vorbă, mai telefonăm, ne mai aducem aminte de ”cum era atunci”, dar nu s-a mai păstrat nimic din acele timpuri. Sau noi n-am mai păstrat.

- Care crezi că-i explicația? l-am întrebat, mai mult retoric, pe unul dintre ei de curând. 
- Nu știu să ”pun degetul” exact pe problemă. Dar cred că a luat cu el ceva din noi când a plecat. 
La Musiu Șarl se referea. 
- Exagerezi, i-am zis. Nu neg, și eu îi simt enorm lipsa, dar nu i-aș pune în cârcă destrămarea unei echipe atât de mișto cum am fost noi, chiar dacă eram împrăștiați în cinci departamente diferite. 
- Da, poate nu e vorba numai de asta. Dar un fapt e cert - a fost ultimul șef adevărat pe care l-am avut.

Aici nu l-am putut contrazice. Actuala ”șefime” e caracterizată în mare parte de o competență.... 
discutabilă, ca să fiu drăguță, iar din punct de vedere al spiritului și al leadership-ului... ”lemne, bune de pus pe foc”, vorba lui Mihăilescu-Brăila. Nu e de mirare că ne-am blazat și am devenit niște roboți. Ne facem treaba pentru care suntem plătiți, avem grijă să atingem obiectivele impuse, dar o facem pentru că trebuie - nu pentru că ne implicăm, ca odinioară. Nu mai e nimeni care să ne țină laolaltă.

Nu prea știu dacă am reușit să pun în cuvinte ceea ce simt, ceea ce simțim mulți dintre noi de altminteri. Poate e doar o etapă cât se poate de normală, habar n-am. Însă am puternica bănuială că n-o să-mi pară rău când oi pleca din firmă. Nu mai e nimic de regretat. Am pus suflet, am fost unghie și carne pentru oamenii de aici, însă mi-au cam secat resursele în ceea ce privește job-ul ăsta. Cred că se apropie momentul să privesc spre alte zări. Senzația de ”time to say goodbye” devine tot mai pregnantă. 

duminică, 7 octombrie 2018

Salată de weekend (XXVI)


De votat n-am votat (sper că nici voi), de plimbat am fost, de lenevit am lenevit, de citit am citit, niște fructe am ronțăit (ce-oi avea de fac rime iar), așa că vă invit la o salată. Ca să-ncepem săptămâna energizați, mă gândesc. 

1) În ultimele zile - care-au fost destul de stresante, în unele privințe - m-am refugiat într-un serial care cred că e binecunoscut tuturor - ”Dallas”. Nu e prima dată când fac recurs la el, de altminteri... În urmă cu vreo 10 ani, când amândoi traversam o perioadă mai dificilă, am vizionat aproape tot serialul, pe care l-am cumpărat de pe Amazon - mai puțin primele două sezoane, despre care știam că au fost mai puțin interesante. Și ne-a plăcut foarte mult, și am plonjat cu mare bucurie în realitatea paralelă din Texas, ca să uităm, pe cât se putea, de realitatea noastră. 


Acum câtva timp jupânul se gândise să le vândă pe Ebay, în ideea că nu ne mai uităm noi la ele prea curând și ne ocupă spațiu. N-am fost de acord și ulterior mi-a dat dreptate. Ne-au ținut de urât într-un interval dificil; n-o să ne debarasăm de ele acum că am trecut cu bine, din fericire, de acele timpuri. Și-n afară de asta, reprezintă o amintire a ceva ce am depășit, împreună. 

2) Pornind de la punctul 1, am tot ”migrat” pe Youtube de la un clip la altul și am descoperit vreo șase cu ”J.R. - Best Quotes”, pe care le-am vizionat de mai multe ori fără să mă plictisesc. Ce personaj, ce interpretare, mă gândeam, fără el n-ar fi existat serialul ăsta, el a fost nucleul în jurul căruia s-au mișcat toți ceilalți.... Am devenit curioasă dintr-odată să aflu mai multe despre Larry Hagman. Am căutat interviuri, care au fost mereu spumoase și pline de spirit, chiar și-n ultimul lui an de viață și-am avut un permanent zâmbet pe față urmărindu-l... 
Trebuie să fi fost un om extraordinar, mi-am zis. Mi-am dorit să-l cunosc mai bine, chiar dacă în noiembrie se împlinesc deja șase ani de când a plecat în altă lume. Din fericire, și-a scris autobiografia 🙂 Am comandat-o și abia o aștept să vină. Cele câteva pagini disponibile în preview, pe care le-am citit, sunt deosebit de promițătoare 🙂

3) Până vine J.R., mă îndeletnicesc în continuare cu Beethoven, pe care-l recitesc. Realizez, nu pentru prima dată, că-mi place la nebunie să citesc biografii. Sunt cele mai fascinante povești cu putință, din punctul meu de vedere deseori mult peste orice ar putea imagina cel mai iscusit scriitor, tocmai pentru că sunt reale. Nu inspirate din realitate, ci adevărate. 

4) Visul meu de-a locui într-un oraș mare - sau în imediata proximitate a acestuia - începe să prindă contur. Despre asta însă, vorbim ceva mai încolo. Sper să iasă totul așa cum ne dorim. Între timp, reiterez ceea ce am mai spus pe aici: m-am săturat de Bayreuth, e prea mic pentru ceea ce-mi doresc eu, prea lipsit de zvâc, prea liniștit, prea fără nimic interesant. 

5) Hai să vă arăt toamna mea, ce ziceți? 🙂


(da, poza e făcută în Bayreuth, ceea ce nu-mi schimbă absolut deloc sentimentele referitoare la el). Asta e, nu pot să simt altfel și pace bună.

O săptămână cât mai frumoasă și colorată să avem! 🙂 

miercuri, 3 octombrie 2018

Impresii din Mallorca (multe povești și încă și mai multe poze)


Spre deosebire de alte destinații de vacanță, pe asta nu am ales-o în baza vreunui criteriu anume - cel puțin, nu altul în afară de ”mare, soare, relaxare”. Palmierii au fost bonus. 



Noi am stat în C'an Pastilla, una din mai multele stațiuni de pe insulă, situată la numai 9 kilometri de capitala Palma. Și pentru că n-am avut așteptări, n-am fost dezamăgiți. It is what it is - un fel de Mamaia mai curată (de fapt, nici de aici n-au lipsit anumite, hmm.... elemente pestrițe, după cum am povestit deja). O amică reușise să mă enerveze serios cu numai câteva zile înainte de plecare, ”prezicând” că nu ne vom simți bine, că ”în Mallorca nu te duci să faci plajă”, că va fi muzică enervantă pe străzi, că nu ne-am documentat, că.... Din fericire, n-a avut dreptate în nicio privință (dar a ținut să-mi spună, la întoarcere, că știe ea că acolo e muzică enervantă, că a fost și ea - la 1900 toamna - și nu înțelege de ce noi n-am auzit-o? Păi poate pentru că nu mai era așa, d'ohhh). 

Hotelul nostru. Confortabil, cu mic dejun foarte bun (dacă voiai, îți făceau omletă și clătite pe loc, în combinațiile și cu umpluturile alese de tine. Mmm, e într-un fel treaba asta, n-am ce  să zic). Am fost de vreo două ori și la piscină, aveau și un jacuzzi (pe care l-am testat și personal mi-a plăcut foarte mult - sunt de viță nobilă, e clar).


Ne-am ”împărțit” săptămâna petrecută acolo cât de bine am putut, alternând zilele de plajă cu unele de plimbare. Am fost de două ori în Palma (se ajungea foarte ușor, cu autobuzul) și, fără să fi fost din cale-afară de impresionați, ne-a plăcut. 


Catedrala

Într-una din zile am închiriat o mașină (sunt foarte multe firme de profil acolo, mașina fiind mijlocul optim de transport pe insulă - motiv pentru care condițiile sunt deosebit de avantajoase și prețurile mici) și am plecat pe coastă. 

Prima oprire a fost în Valldemossa, stațiunea unde Chopin și George Sand au petrecut un an și care a inspirat-o pe scriitoare pentru cartea ”O iarnă în Mallorca”. 
Împrejurimile sunt superbe, acolo chiar am simțit că mi se umple sufletul de atâta frumusețe 🙂

Pe drum...



 .... și prin Valldemossa. O stațiune absolut spectaculoasă, unde cred că orice artist și-ar putea afla liniștea necesară creării artei sale.





Intrarea în chilia lui Chopin și pianina acestuia. 



Personal, cu siguranță m-ar fi impresionat mai mult locația dacă aș fi fost pasionată de muzica lui Chopin - dar nu sunt. Pentru jupân în schimb, a fost o experiență mai aparte - în special pentru că vizita a fost permanent acompaniată de muzică, inclusiv un scherzo pe care îl interpretase și el cândva, în cadrul unui examen crucial. 

De la Museum Shop nu am cumpărat nimic, dar am apreciat logo-ul, în schimb. 


După Valldemossa, următoarea oprire a fost Port de Soller, care ne-a plăcut mult mai mult decât C'an Pastilla noastră. Contrastul creat de munți dădea un efect foarte interesant, iar debarcaderul era încântător. Ne-am plimbat nițel pe acolo și ne-am adus aminte de serialul ”Destinul familiei Howard” (asta e din ciclul ”ești bătrân dacă știi despre ce-i vorba” 😃).



Și pentru că ne-a plăcut așa mult cum arăta, am și mâncat de prânz acolo. Cu ocazia asta, yours truly a vrut să fie curajoasă. I-a cam ieșit pe nas.


Ce se vede în imagine sunt doi calamari. Am zis să-ncerc, ce naiba. Meh. Parcă mestecam cauciuc copt cu aromă de alge stătute. Am mâncat unul, cu demnitate și mai degrabă din ambiția ”ori eu, ori el”. De la al doilea am mâncat doar capul (chestiile alea mici, cu tentacule, din nordul farfuriei 😃). Apoi am abandonat, lăsând celălalt calamar stăpân pe câmpul de luptă.
Hotărât lucru, nu-s pentru mine lighioanele de mare. Motiv pentru care am renunțat la ideea de-a mânca Paella, cum avusesem de gând. M-am limitat la somon și doradă și-a fost foarte bine așa. Iar într-o seară am mâncat la un restaurant indian și a fost un adevărat regal.

A, să știți că asta e exact ceea ce pare (pe un platou ”mix grill”).


Jupânul nici n-a vrut să audă, iar eu n-am îndrăznit. Mi-ar fi plăcut să vă scriu că am mâncat broască, dar asta s-a întâmplat după eșecul calamarilor, deci nu m-am mai aventurat.

În încheierea acestei postări kilometrice, pot concluziona că Mallorca a fost o experiență interesantă și agreabilă, care ne-a plăcut, dar pe care nu avem niciun motiv s-o repetăm. Mai sunt atâtea locuri extraordinare pe lume... 🙂