duminică, 26 iulie 2020

Dispută semantică & absență motivată


EDIT, 09 august
Vă rămăsesem datoare cu răspunsul referitor la opinia mea în dilema semantică. Vă mulțumesc pentru opiniile voastre și vă aduc la cunoștință că am pierdut pariul. Eram - și încă sunt, de fapt - de părere că cele două expresii sunt sinonime. Dar majoritatea mă contrazice (inclusiv jupânul consideră că mă înșel), așadar... mă voi gândi la voi când voi consuma langusta 🙄
 
 
Pentru următoarele zece zile voi lipsi (motivat, parol! Și sper să fie bine unde ne ducem, de fapt sper să fie mai mult decât bine - nădăjduiesc să fie superb, minunat, reconfortant, să se spele stresul și oboseala ultimului an). Iar până mă-ntorc, vă las cu o dilemă de ordin semantic, despre care abia aștept să vă citesc părerile.

Totul a pornit de la o mică ciondăneală cu o prietenă de-a mea, ciondăneală în urma căreia am pus un pariu. 
Așadar, întrebarea este dacă expresia “a percepe pe cineva cumva” este sinonimă cu “a considera pe cineva cumva”. Ca să nu existe dubii, iată un exemplu concret - discutând despre cineva într-un context oarecare, am ajuns să ne contrazicem pe o chestie de genul: dacă “mereu am crezut că X vrea să stea în mediocritate” este echivalentă cu “am considerat-o mereu pe X o mediocră”. 

Sunt receptivă la argumente pentru ambele categorii și, până voi fi citit părerile voastre, mă abțin de la a preciza care e poziția mea în chestiunea asta. Dar chiar sunt foarte curioasă cum vedeți voi lucrurile. Să zicem că am o părere foarte bine cristalizată, pe care evident că o pot și argumenta, dar cunoștințele comune pe care le-am întrebat până acum nu îmi dau dreptate. Iar dacă pierd pariul, trebuie să mănânc o langustă. Fapt cu greu imaginabil, vă zic 🙄

Așa. Despre destinația noastră de vacanță, pot spune că e într-unul din cele mai frumoase locuri din Europa - Insula Creta - și sper din tot sufletul să fie totul bine. Încă nu am curaj să mă bucur, am schițat un plan cu niște obiective și planuri de vizitare, dar cam cu jumătate de inimă. Lucrurile arată încă bine acolo din punct de vedere al porcăriei care-a dat peste cap întreaga planetă, însă nu pot fi pe deplin relaxată. 

Iar convorbirea telefonică pe care-am avut-o mai devreme cu o veche amică nu a fost de natură să îmi îmbunătățească starea de spirit. 
”Ah, deci plecați totuși... Mă gândeam că poate amânați. Dar în fine, dacă plecați, plecați. Numai că au arătat la televizor că în hotelurile din Creta nu s-a făcut bine dezinfecția și-au apărut șobolani. Dar poate la voi nu va fi așa. V-ați documentat ce trebuie să faceți înainte de plecare? Aha, un formular, am înțeles. Și la întoarcere? Cum adică nimic, nu e nevoie să fiți testați când reveniți? Ba au arătat la televizor. Nu, numai cei care se întorc din țările aflate în zona roșie, ci de peste tot. Și toți oamenii sunt obligați să plătească. Hmm, și chiar dacă totuși nu e așa, poate se schimbă până vă-ntoarceți voi”. 

Aaaaarrrrggghhhhhh!!!!! 🤬🤬🤬🤬🤬🤬🤬🤬🤬🤬

Nu e prima dată când face asta. Acum exact 2 ani, înainte să plecăm în Mallorca, ne-a servit aceeași doză de ”optimism”, zicându-mi că-n Mallorca nu te duci vara și nu te duci ca să faci plajă (dar când? Iarna? Și ca să ce? Să dresezi broscuțe?) și adăugând că vacanța va fi ”eine Katastrophe”, că nu ne vom putea relaxa, că va fi nu-știu-ce muzică enervantă etc.
La revenire, i-am zis că n-a fost nicio Katastrophe, muzica aia nu ne-a deranjat deloc (în partea noastră de stațiune era liniște pe timpul nopții), am făcut și plajă, ne-am și plimbat și ne-am relaxat foarte bine. ”Nu am spus că va fi Katastrophe, Greta! Și nu înțeleg de ce spui că nu a fost muzică deranjantă, eu știu că mereu e!” 🙄

Nu știu când o să mă lecuiesc de la a-i mai spune ceva, indiferent ce și, în general, de-a o mai suna. Grrrmpfff.

Să fiți bine, oamenii mei. Ne citim după 6 august. Cu, nădăjduiesc, povești minunate și pline de culoare. Și trag nădejde ca-n urma opiniilor voastre pe tema disputei semantice, să scap de îngurgitat pe cumătra langustă 😃

joi, 23 iulie 2020

Mostră de socializare la birou


Care sunt eu din cale-afară de irezistibilă, de la soare te poți uita, dar la mine ba.

Ieri la serviciu, o colegă ne spune că-n weekend se duce la cinema să vadă ”Gretel & Hänsel”, care e o adaptare horror după binecunoscutul basm de Frații Grimm. 

Nu sunt absolut deloc curioasă, nu înțeleg de ce au simțit nevoia să masacreze un basm prin excelență clasic. Iar după ce-am văzut ce notă are pe IMDB, sunt încă și mai puțin interesată. Da, mai puțin chiar și decât absolut deloc. Contemplați metafora. 

Dar ce voiam să vă zic. Auzind despre ce film e vorba, unul dintre inginerii noștri exclamă, întorcându-se și privind fix la mine:
- Varianta horror de la ”Hänsel și Gretel”? Adică vrei să spui că se poate și mai rău de-atât?!

L-am asigurat că și eu îl găsesc la fel de simpatic  🙄🙄🙄

(Dar nu vin ei creveții odată și-odată? Cred că știu cu ce-o să-i hrănesc 😈 Mai bine zis cu cine, muahaha).

PS: știți cum se strică cheful în cinci secunde? Simplu, când îți apare fereastra asta de chat:


Ce poate să vrea IT-ul de la tine altceva decât să facă vreun update care te va ține din treabă și, foarte probabil, va buși ceva ce până acuma funcționase bine? Ce-mi mai venea să-i răspund ”I was... until now!!!” 😏

luni, 20 iulie 2020

7 motive pentru care sunt îndrăgostită de Germania


Pe fondul unei recente contradicții avute cu o prietenă referitor la Germania și la nivelul de trai de aici, m-am tot gândit astăzi de ce iubesc eu atât de mult această țară. 

Zic asta pentru că, fără să-mi fie teamă de cuvinte mari, eu într-adevăr îmi iubesc țara adoptivă. Dacă vrea careva să se certe cu mine, nu are decât să-nceapă s-o vorbească de rău și s-a asigurat de-un scandal. Iar dacă persoana nici nu trăiește aici, în funcție de cât tare m-am înfuriat, se prea poate să se fi ales c-un tărăboi cu farfurii sparte-n cap. Mă rog. Metaforic spus, că-mi mai ies vorbe... 🙄

Aceia dintre voi care-mi citesc blogul de mai mult timp vor fi știind că nu m-am sfiit să boscorodesc cu abnegație când ceva nu mi-a convenit prin partea locului, după cum am și folosit destul de frecvent expresia ”nici pe-aici nu sunt câini cu Brezel în coadă”. Dar în definitiv, consider că e o chestiune de... proporții și/ sau priorități. Lucrurile enervante (că nu le-aș considera greșite sau rele, numai pentru că mă scot pe mine din pepeni) sunt considerabil mai puține și de mai mică amploare decât cele foarte multe bune până la extraordinar, pe care le-am primit și de care încă ne mai minunăm uneori, după mai bine de-un deceniu de când viața noastră este aici. 

Desigur, și proporțiile astea variază în funcție de particularitățile și felul de-a fi al fiecăruia. Unii n-ar putea trăi fără să facă săptămânal grătare, ”în gașcă”. Alții nu s-ar putea niciodată obișnui cu felul de-a fi al nemților - politicoși, dar în general distanți, până când ajung să dezvolte o relație mai apropiată cu tine. Este și motivul pentru care tind să fie considerați ”seci” în special de către popoarele latine, dar asta numai până când ajung să te cunoască, apoi sunt sociabili de nu mai scapi de trăncăneala lor și la nevoie te ajută mai mult chiar și decât dacă le-ai fi rudă. Asta ca să nu mai spun că există oameni cărora le place acest fel mai retras de-a fi. Mie, spre exemplu. 

Cum spuneam, diferă de la caz la caz. Dar, sărind direct la concluzie, pot conchide că nu ajungi să-ți dai seama ce minune este această țară cu tot ceea ce implică asta, până când nu ajungi să trăiești aici, măcar un an de zile. 
Nu ca turist, nici în călătorii de serviciu.
Ci ca simplu locuitor. Să ai treabă cu autoritățile locale, cu sistemul medical (fie și, după cum le doresc tuturor - numai pentru controale de rutină), cu sistemul de chirii, cu transportul în comun, cu Fiscul și-n general cu toate daraverile de zi cu zi. Abia atunci se va putea face cu adevărat diferența.

Revenind, am tot cugetat și am cristalizat următoarele motive:

Sistemul de sănătate
Cu mulți ani în urmă, omul meu a trecut printr-o serie de intervenții chirurgicale complexe și cu grad de risc de la mediu până la ridicat - toate, cu anestezie generală. Abia respiram în perioada cât era spitalizat și numai faptul că era extrem de bine îngrijit mă ajuta să dorm noaptea (partea cu mâncatul o cam săream). Nu eram demult în Germania și, având venituri încă mici, nici contribuția la sistemul de sănătate nu fusese glorioasă până atunci; or din ce-am mai aflat ulterior, intervențiile acelea, cu tot ce au presupus, au însumat câteva sute de mii de euro. Noi am plătit doar 10 euro pentru fiecare zi de spitalizare, ceea ce reprezintă o taxă standard pentru pacienții peste 18 ani. Ce șpăgi? Ce ”să pun asistentei ceva în buzunar, ca să nu mă lase fără calmant”?. Ce ”cât se dă la doctor, cât se dă la anestezist”? Nici nu-ți puteai închipui așa ceva în mediul acela curat, profesional, deopotrivă uman și eficient. Cu o singură excepție, operațiile au fost făcute de șeful de secție, deși acesta era profesor și-n general profesorii nu se ocupă ei înșiși decât de pacienții cu asigurare privată (ceea ce noi evident că nu aveam și nici n-o să avem vreodată). 
Când te doare carnea pe tine de grija omului pe care-l iubești mai mult decât orice pe lume, nimic nu te poate alina mai mult decât să vezi că se are grijă de el cu adevărat și că se face totul pentru a-i fi bine și pentru a se recupera cât mai ușor. 
Da, ăsta este sistemul, nu era ca și cum ni se făcuse o favoare (deși profesorul, de fapt, ne făcuse) și aici reprezintă normalitatea, dar nu este ceva de la sine înțeles în orice țară din lumea asta. Iată, în România oamenii plătesc niște contribuții deloc mici - și din păcate e binecunoscut cum sunt tratați pacienții în cele mai multe dintre spitalele de stat... 
Că sistemul acesta este incredibil de bun s-a dovedit și cu ocazia pandemiei care-a lovit întreaga lume. Germania continuă să fie una dintre țările care s-au descurcat extraordinar și, cu toate că am idee despre forța sistemului, nu pot să nu fiu mută de admirație. 

Infrastructura și sistemul de transport public
Bine-bine, știu că i-am boscorodit pe cei cu șantierele stradale și, mai recent, pe-ăștia cu lucrările de terasament (și o s-o mai fac, ce credeați?). Dar. 
Nici nu mai menționez mobilitatea și legăturile, care sunt în cea mai mare parte foarte bine puse la punct. Însă când au deviat circulația și au înlocuit parțial metrourile cu autobuze, în stația care era punctul de plecare s-au aflat în fiecare zi angajați ai regiei de transport, care stăteau de la 5:30 la 9 dimineața și de la 16 la 18:30, numai pentru a îndruma oamenii unde să se ducă și ce autobuze să ia. Zilnic, timp de 3 săptămâni cât au durat lucrările, acolo i-am văzut. Mereu amabili, mereu zâmbitori, mereu ajutând - deși după câteva zile cred că trebuie să le fi ajuns cuțitul la os de stat în picioare ore în șir și repetat mereu același lucru. 
Apoi, curățenia din trenuri, din autobuze, din metrouri. Intercity Expres, despre care am mai povestit pe aici. Căldura confortabilă iarna, aerul condiționat vara. Ambele bine gestionate, astfel încât să te simți comod, nu să-ți fie greață de cald sau să-ți înghețe urechile și capul.
Detalii, veți spune. Da, dar detalii de zi cu zi, care fac diferența atunci când ai parte de ele cu regularitate. Rețineți ce am zis referitor la a trăi măcar un an aici....?

Oportunități de reconversie profesională 
Nu-mi mai reiau povestea, că am mai scris de multe ori despre asta. De la jurnalism la logistică, acum pe o poziție bunișoară în transport feroviar, fără nicio specializare în domeniu. Doar cu muncă pe brânci și oameni care m-au sprijinit și mi-au dat șanse (fără de care munca mea ar fi fost în van). 
Dar să vă zic pe scurt povestea unui coleg de la fostul job. Basarabean cu cetățenie română, la vreo 45 de ani, nu știa deloc germană, soția lucra la un atelier de ceva gen mecanică fină și aveau 3 copii. 
Îl puseseră la rampele de încărcare. L-am ajutat la început cu traduceri de proceduri și protecția muncii și s-a așternut omul pe treabă. Cum merge, îl mai întrebam când ne intersectam pe secție. ”Merge, merge, doamna Greta! Mă bucur că pot să muncesc!”. Îi râdeau ochii în cap de entuziasm. După vreo două săptămâni, ambele schimburi se certau pe el. ”Puneți-l pe tura noastră!”. ”S-o credeți voi, nu vi-l dăm”.  Și asta nu pentru că ar fi vrut să profite de conștiinciozitatea lui, dar cine nu și-ar fi dorit un coleg destoinic, amabil și care nu se văicărea niciodată de munca grea? 
Îl mai ajutam ocazional, când voia să-i roage pe șefi să-i dea o zi liberă și-n general când avea nevoie de lămuriri pentru care i-ar fi trebuit germană. Era mereu curios referitor la diferitele protocoale și procese, punea întrebări, își lua notițe cu puținul pe care-l putea înțelege. După alte câteva săptămâni, aveam să aflu că se apucase de cursuri de germană. ”Păi cum să stau așa, fără să înțeleg limba țării?”. 
A demisionat cu vreo câteva săptămâni înainte de mine. Fusese la interviu la firma unde lucra soția lui, îi impresionase și-l angajaseră și pe el. Soția făcea o calificare de doi ani, plătită de firmă, copiii erau la școală și-n paralel învățau limba, cel mai mic mergea la grădiniță. Viața lor se stabilizase și intrase pe făgașul cel bun la numai vreo 8-9 luni de când se mutaseră.
Când ne-am luat rămas bun, m-a îmbrățișat. ”E incredibilă Germania, Greta. Am muncit 25 de ani în țara mea și n-am avut nici a zecea parte din cât am aici după niciun an”. 
Ultimele vești despre ei sunt că și-au luat credit pentru propria locuință și el face cursuri de șofer pe autobuz. ”A fost o ocazie și e gratuit, de ce să nu iau și permisul ăsta?”.

Sistemul de protecție socială și, în general, stabilitatea
Nu e nicio fericire să ajungi la cei de la oficiul de șomaj, dar dacă se întâmplă, în general ai parte de sprijin până reușești să reînnozi firul. Inclusiv din punct de vedere material. Sunt în măsură să știu asta, pentru c-am trecut și pe-acolo. Nu e o perioadă de care să-mi aduc aminte cu plăcere, dar funcționara în ”portofoliul” căreia eram a făcut tot ce i-a stat în puteri să mă ajute (în condițiile în care Germania abia ieșea din criză, iar job-urile erau oricum pe sponci) și m-a încurajat mai mult decât i-ar fi cerut-o fișa postului. 
Ca idee, conceptul de siguranță socială este luat foarte în serios aici.

Curățenia, verdele, farmecul orașelor care păstrează aerul medieval
Dacă vizitați Bamberg, Bremen, Rothenburg ob der Tauber sau partea cunoscută drept ”orașul vechi” din Nürnberg - ca să nu dau decât câteva exemple care-mi vin pe loc în minte - îi veți înțelege pe scriitorii care spun că fiecare piatră din Germania ar putea spune o poveste. Am văzut multe locuri frumoase până acum, dar cred că printre cele mai frumoase sunt cele care nu se regăsesc în niciun ghid turistic.

Posibilitățile de integrare 
Am mai scris asta cu ani în urmă: în opinia mea, numai cine nu vrea nu se integrează în Germania. Și nu e nicio problemă, fiecare decide pentru sine și nu e deloc obligatoriu să-ți clădești viața aici dacă nu simți că asta-ți dorești și că aici poate fi, cu adevărat, casa ta. Dacă însă vrei să o faci, vei avea ocazia să descoperi o lume de-un șarm pe care nu l-ai fi crezut posibil.
E adevărat că germenele discriminării încă mai rezidă în unii oameni, dar din fericire nu ei sunt cei care formează majoritatea. Mâna sus cine-a pomenit pădure fără uscături...
Despre cum se poate ”și altfel” și despre ceea ce reprezintă o mostră de integrare am scris un articol, cu ani în urmă. Vă invit să-l citiți, acesta este. Vă povesteam despre una din interacțiunile mele cu refugiații pentru care Germania în general și Angela Merkel în special a fost atât de blamată. 

Cele multe și mărunte 
Cum spuneam mai devreme. Aparatul administrativ. Contactul cu autoritățile locale, pentru indiferent ce. Traiul de chiriaș (în principiu, sistemul este mult mai favorabil chiriașului decât proprietarului și există multe reglementări de natură să prevină abuzurile). Brutăriile și măcelăriile deținute de persoane private, unde patronul frământă el însuși coca, afumă carnea și vinde la tejghea. Incomparabilele târguri de Crăciun.

Toate cele de mai sus, dar și multe altele pe care nu le-am mai inclus, contribuie la menținerea unui nivel ridicat și constant de calitate a vieții și de liniște pe care le consider un ”capital” extrem de prețios și care mă fac să cred că Germania este una dintre cele mai recomandabile destinații pentru cei care vor s-o ia de la capăt pe alte meridiane. 

joi, 16 iulie 2020

Cum să fac să nu mai car după mine...


... problemele de serviciu 🤔

Pentru că in all fairness, ăsta e motivul epuizării din ultima vreme și, totodată, explicația faptului că n-am mai avut pic de disponibilitate emoțională pentru a scrie.

Dacă stau să mă gândesc, cred că e prima dată când vă cer sfatul, pentru că realmente nu știu ce și cum să fac. N-am excelat niciodată la chestia asta - mă refer la detașare - da-n ultima vreme o fac lată. Adorm greu, când dorm visez numai probleme de serviciu și clienți de-o nesimțire crasă (cum nu mi-aș fi imaginat că există într-un mediu care, totuși, impune un anumit nivel), nu mă pot relaxa pentru a citi o carte, pentru a vedea un film, pentru nimic. Nici să glumesc nu-mi mai vine, pe nicio temă. Practic seara e doar o prelungire a stresului de peste zi, împopoțonat cu ”ce fac dacă...” și cu foarte, foarte mulți nervi și stomac înnodat. Marți a fost cât pe ce să vomit după ce-am coborât din autobuz, la gândul ”oare mi-o fi răspuns cutare, oare ce fac dacă”. 

Teoretic am niște superiori care sunt la curent cu problemele actuale, dar șef direct nu am și mi-e groază să tot bat lumea la cap, ”ce fac(em) cu X”. Încerc să nu trag și pe ceilalți în nebunia mea (de care singură sunt vinovată, pentru că iau totul personal, oricât m-aș autosugestiona să nu o fac și pentru că nu mă pot detașa), dar e un cerc vicios; pe cât posibil nu-i bat pe ei la cap, în schimb mă fac pe mine praf. 

Tot teoretic, aș putea face abstracție de existența nesimțitului de client din momentul în care am ieșit de la muncă și până a doua zi; am închis ușa, orvoar cretinule, până mâine nu mai exiști! Dacă mi-ar reuși asta, bine (mi)-ar fi. Sau în orice caz, mai bine. Dar nu-mi reușește; practic, v-am explicat mai sus cum stă treaba. Mă urmărește, mă bântuie, mă obsedează, mi-a pus stăpânire pe viață. Tocmai pentru că e o situație dificilă, de care nu pot fi acuzată direct (să trăiască mail-urile și ”scripta manent”), dar care în ultimă instanță tot ”bucătăria” mea e și tot cratițele mele sunt.

Așa am fost toată viața, mereu m-am consumat pentru chestiile de job și le-am luat cu mine acasă, dar la fosta firmă era cumva mai ușor. Sau așa mi se pare acum, în retrospect; tot ce știu e că stări atât de proaste ca-n ultimele săptămâni nu am avut niciodată, nici măcar atunci când lucram 10 ore, în schimburi și conduceam câte 90 de kilometri zilnic.

”Nu e firma ta, faci tot ce poți, nu te mai consuma, nu mai pune atâta presiune pe tine”. Recomandări de oameni normali la cap și făcute cu cele mai bune intenții, dar pe care nu reușesc să le pun în practică.

Dacă aveți un sfat pentru mine, din experiența voastră personală sau cunoscută, v-aș rămâne infinit îndatorată.

În încheiere, v-aș spune că mă duc să-mi bag capul într-un butoi cu gheață, dar tare cred că nici asta nu ar funcționa.

marți, 14 iulie 2020

Pe-aici...


Doar că foarte, foarte obosită. Din toate punctele de vedere. 
Am vrut să scriu asta pentru că unii și-au făcut griji, fapt care mi-a mers la suflet 🙂 Și ca să nu credeți că am dat bir cu fugiții.

O să revin. Nu știu când, dar sper să fie curând.

Aveți grijă de voi și nu vă îmbolnăviți de parascovenia aia.... 

marți, 7 iulie 2020

Mostre din viața în Germania (IX)


Vinerea trecută, bucuroasă că am supraviețuit încă unei săptămâni de serviciu, am decis să dau pe la supermarket și să mă premiez cu niște chestii bune de ronțăit și o sticlă de Dr. Pepper la litru.

(Dacă sunteți din generația 40+, citiți cu glas tare ultima parte din fraza de mai sus. V-ați adus aminte, da? ”Ce arbitru?” 😀).



Hai că v-am făcut să râdeți sau  să deveniți nostalgici, sau și una și alta; oricum ar fi, cu plăcere!

Revenind. Ajung la casă, pun ronțăielile și sticla-returnabilă-de-un litru pe bandă și la final dau să achit, ca de obicei, cu cardul.
Biiiip! Eu tresar, vânzătorul se uită suspicios. ”Card fals”, scrie pe display. Hait!
Vânzătorul extrage cardul, îl freacă energic de tricou și-l înfige cu simț de răspundere. Introduceți PIN-ul, zice POS-ul amabil. Convinsă că a fost doar o eroare de moment tastez, confirm și... Biiiip!

Din suspicios, vânzătorul devenise acritura întruchipată. 
- Aveți cash? 
N-am (chiar n-aveam, adică doar vreo câteva monede care nu mi-ar fi fost de ajuns. Și oricum, deja mă enervasem, ce-are cardul meu, are purici?).
- Aveți alt card? 
Nici de-ăla n-am. 
- N-am mai văzut eroarea asta până acum. Probabil e ceva în neregulă cu cardul dumneavoastră. 
”Nu mă-nnebuni, nea Nicu!”. 
- Încercați la colega. 
Stau iar la rând și cu coada ochiului observ că vânzătorul nu mă scăpa din priviri. Greta pericol public. Nu care cumva să jefuiesc magazinul de sticla de Dr. Pepper la litru.  
”Card fals”, mă sfidează și POS-ul colegei. Biiiip!
- Ați mai folosit acest card vreodată?
Da, ieri. Și alaltăieri. Și săptămâna trecută. Și-acu' 3 luni.
- Și nu v-a apărut că e fals?
Șocant: nu mi-a apărut! Cine și-ar fi imaginat, nu-i așa?

Evident, am plecat fără să mai cumpăr nimic, boscorodind lugubru. Îmi trecuse și pofta de Dr. Pepper, pe care de altfel îl ador. Card fals, auzi tu.
Plină de năduf, îi povestesc omului. Iote și la ăștia, așa și pe dincolo. ”Ce chestie, exact la fel mi s-a întâmplat ieri și mie la cumpărături. Am plătit cash până la urmă. Mă gândeam că e ceva izolat, dar acum nu mai sunt așa de convins”.

Logic. Nici eu nu mai eram. Sâmbătă ni s-a întâmplat la fel (dar eram înarmați cu cash), drept pentru care omul a sunat ieri la bancă. 
(De prisos să spun că neprețuita sa jumătate broda cu hărnicie carcalaci pe pereți, despre cum încearcă unii să ne fraudeze contul 🤫).

Explicația s-a dovedit a fi cât se poate de simplă: ăia de la bancă sunt idioți. Quel surpriz 🙄

Noi avem cont comun (adică suntem amândoi titulari, nu un titular și-un împuternicit). 
După cum v-am mai povestit, noi ne-am mutat în februarie (🙂).
Ne-am înregistrat la primărie cu noua adresă, omul a anunțat la bancă schimbarea de domiciliu și am PRESUPUS că automat au făcut schimbarea pentru amândoi, de vreme ce suntem căsătoriți. 
Învățătură de minte. Al'dată să nu mai presupunem. Și-n niciun caz când e vorba de băncile germane.
Ăia nu au făcut schimbarea decât pentru el și eu ”le apăream în sistem” cu vechea adresă. 

Moment în care, ce face banca? Nu sună să întrebe sau să ne anunțe, alo Frau, fă cerere de schimbare a adresei că-ți luăm lanțul de la bicicletă. Nu, ei blochează direct cardul și, dacă tot s-au apucat de-o treabă, îl blochează și pe-al omului. Să fie, să nu trebuiască. 

E lucru mare cât sunt de deștepți. Am trimis cerere scrisă, acuma așteptăm, că doar vorba aia, ce să mai și faci.
(Doar nu vă imaginați c-ar fi fost suficient să mă duc la filiala unei bănci și să completez un formular; birocrația s-a născut în Germania, fără scrisoare nu se poate. Și musai semnată de amândoi, ni s-a spus. Nu care cumva să mă fi mutat cu omul în casă și el să nu fi băgat de seamă acest insignifiant amănunt. Păi ori suntem vigilenți, ori nu mai suntem). 

Precizări:
1) Dacă dau impresia că am pretenții exagerate așteptându-mă să ne fi anunțat de necesitatea schimbării, ei bine, cu altă ocazie ne-au scris. Am povestit aici întâmplarea. Era așadar oarecum firesc să ne fi așteptat să ne dea și-acum de știre dacă trebuie să modificăm ceva.
2) Eu m-am mutat din Bayern anul trecut și până în februarie am avut o altă adresă (alta decât cea de acum, zic). Ne-am înregistrat ca atare la primărie și bună-ziua. Banca nu s-a sesizat și n-a blocat nimeni nimic. Așadar de unde era să presupunem că de fapt trebuie să le comunicăm în scris?
3) De la bancă putem scoate amândoi bani fără probleme, introducând cardurile în cititorul lor. Deci acolo nu mai sunt false, cacumarveni. Poftim de mai pricepe ceva.

duminică, 5 iulie 2020

Scurte (și clare)


- Am avut șoarece la birou, după cum vă spuneam. N-a deranjat pe nimeni, a stat în cubul lui și a dormit, ieșind periodic pentru a ronțăi și a bea apă, dar nu și-a părăsit tăvița.


Toată ziua mi-a umblat prin cap declinarea substantivului ”șoarece”, din ”Alice în Țara Minunilor”: ”un șoarece - al unui șoarece - unui șoarece - o, șoarece!”. N-aș fi zis că-mi mai amintesc ceva din cartea aia, pe care-am citit-o în școala primară, dar se vede că nu m-am ramolit de tot (încă). Mă rog, ca experiență a fost interesant și, chiar dacă nu mi-aș dori asemenea animal de companie, concluzionez că reprezintă un entertainment mai bun decât virtualii creveți.
- Am primit un voucher pentru amazon.com de la colegii de serviciu, cadou de ziua mea și l-am folosit pentru a-mi achiziționa soundtrack-ul integral ”Harry Potter”, adică de pe toate cele 8 filme. Consider a fi o investiție excelentă. Vorba bancului - nu vreau nimic, doar mă laud. Și nu vând tractor 🙄
- Azi am lenevit jumătate de zi în pat și am citit ”Evanghelia după Satana” de Patrick Graham. E un pic prea dusă la extrem pentru gustul meu, totuși, dar îl scoate la pensie pe Dan Brown.
- Imaginea de mai jos mi-a umplut sufletul de bucurie. Fotografia e recentă, de-acum câteva zile, de la un concert susținut alături de orchestra Maggio Musicale Fiorentino.

Da, a îmbătrânit. Da, dirijează tot stând pe scaun și-n alte imagini l-am văzut sprijinindu-se în baston. Dar e prezent. E acolo 🙂 Și, cum a comentat cineva pe pagina de Facebook a orchestrei, sempre meraviglioso 🙂

Altfel, mâine e luni. La conștientizarea acestui fapt, starea mea de spirit adoptă o traiectorie descendentă. 

joi, 2 iulie 2020

Salată de weekend (XXXVII)


Iar a trecut ceva timp de la ultima salată, însă asta de azi măcar are niște ingrediente oarecum mai... inedite. Vorba aia, rar, da' bun.

1) La serviciu e minunat și prea-sublim. Mai mult sau mai puțin. Toată săptămâna asta am visat numai chestii legate de job… care chestii au culminat cu visat un coleg (arab) de la Paris azi-noapte, spunându-mi să nu mă mai stresez.  Mda, ca și cum așa ceva ar fi posibil când e vorba de mine. În sfârșit. Simt o nevoie fulminantă de-a ucide un client care e întruchiparea aroganței, a nesimțirii și-a imbecilității. ”Să ne pupe în fund”, a zis un coleg azi, când le-am povestit ce îndrugă ăla. Eficiență germană, mno. Personal, am viziuni cu dobitocul înfoliat în saci de plastic, precum în serialul ”Dexter”.

2) Creveții au fost (iar) amânați. Pasămite colega - era să zic ”mama creveților”, dar să trecem peste asta - ne-a explicat că nu-i mai poate aduce, pentru că au ajuns la maturitate și nu le-ar mai prii transferul. Trebuie să așteptăm să se împuieze, că numai puii pot fi mutați fără să le dăuneze schimbarea de mediu. Tiii, ce cunoștințe elevate am căpătat, să mă pup eu de zooloagă. 

3) Cu aproape două săptămâni în urmă - când am schimbat prefixul, that is - am fost cu jupânul la o terasă în Hamburg să mâncăm ceva. Asta nu e foarte interesant. 
Ce era cu adevărat interesant am descoperit acolo unde și regele se duce pe jos, mai exact această imagine cu instrucțiuni de folosire a periei de toaletă:


De la stânga la dreapta:
Complet greșit.
Aproape corect.
Absolut corect.
E fascinant să-ți imaginezi de ce-a fost nevoie de asemenea instructaj... sau mai degrabă nu 🙄

4) Mâine se-mplinește un an de când am început job-ul actual. E doar un simplu gând. N-am niciun sentiment anume legat de asta, altul decât mirare că n-am plecat. Am vrut s-o fac de nenumărate ori, tot mi se părea că nu e pentru mine, că n-am nicio satisfacție, nicio plăcere. Mă rog. Tot acolo mă aflu, s-au schimbat unele lucruri - în bine, se poate spune - și e posibil să mai stau o vreme. Dar nici vorbă să fi dezvoltat o pasiune pentru domeniu.

5) Dacă n-avem clienți, mâine vom primi în schimb vizita unui șoarece. Da, nu vă uitați așa la mine, șoarece am zis. Îl aduce o colegă la birou. Ne-a istorisit că e animalul ei de companie momentan și pentru că pleacă din localitate în weekend, nu dorește să lase singură vietatea. Creatura va sta în cutia ei de lemn și va mânca iarbă uscată specială, amestecată cu bucăți de măr uscat. 
Adică mă rog. Ar face foarte bine să stea în cutia aia 🙄 Vă țin la curent cu evoluția situației. Cred totuși că prefer creveții.