vineri, 30 noiembrie 2012

Existențială :D


Atâta rău dacă nu încep să ajung la concluzia că-s pe-alături cu drumul. Nu se poate ca atâția oameni din jurul meu să se înșele și eu să am dreptate. Cred c-am pățit ca-n bancul cu șoferul care aude un anunț la radio, potrivit căruia un nebun circulă pe contrasens și protestează: "cum adică, numai unul?!  Sute!".

Sâmburele, ca să zic așa, al acestui post este îndemnul pe care mi l-a adresat o cunoștință devenită mămică în urmă cu vreo câteva luni. "Fă, dragă, un bebe! Habar n-ai ce realizare înseamnă! Eu sunt așa de fericită când face așa și gesticulează altminteri și râgâie nu știu cum...".
Și tot așa in continuare, avea un debit demn de fluviul Amazon.

Ca să fiu mai clară, este vorba despre felul în care înțeleg să reacționez atunci când am câte-o bucurie sau o realizare personală.  Cel mai adesea eu nu spun aproape nimănui (afară de doi-trei prieteni foarte apropiați și de familie). Nu pun poze pe Facebook de prin excursiile pe unde-am fost. Nu povestesc decât dacă sunt întrebată în mod expres. E drept, poze și povești au fost și vor fi pe blog, însă aici e altceva: cei care vin, se numește că vor să citească despre subiectele respective, nu sunt nevoiți să asculte pentru că noblesse oblige, nici să vizioneze și nici să încuviințeze diplomatic :D

Nu-i înțeleg pe cei care le povestesc de locurile exotice prin care s-au preumblat, amicilor despre care știu că n-au fost decât poate cel mult în Bulgaria. Nu-i înțeleg nici pe cei care le povestesc despre relația lor fericită prietenilor despre care știu că au nemulțumiri în viața de cuplu sau că sunt singuri la momentul respectiv. Și aș mai putea da exemple, dar s-a înțeles ideea. 

Dezbătând însă problema cu niște cunoscuți, aceștia au fost consternați de atitudinea mea. Cum adică, de ce să nu spui? De ce să nu te lauzi? Ce, ai dat cuiva în cap? E vina ta că X n-are cutare și cutare?

Eu nu consider că se pune problema așa. Pur și simplu, nu văd de ce-ar trebui să-mi pun entuziasmul pe toate gardurile și mă pun întotdeauna în pielea celorlalți. Oare lor le-o cădea bine ce îndrug eu acolo? Oare nu tânjesc și ei? Oare nu le sădesc niște amărăciune în suflet? Cum adică, nu mă pot bucura la fel de mult dacă sunt ceva mai reținută?

Nu știu care dintre părți are dreptate, ceea ce știu este că, foarte probabil, nu mă voi schimba niciodată în privința asta. Prin urmare, mă preocupă să aflu dacă sunt sau nu într-o ureche :D

sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Trei bărbați și-o pereche de pantaloni


Mi-am petrecut începutul acestui weekend lenevind în pat până după ora 12, în compania a trei bărbați. Foarte diferiți unul de altul, având in comun doar preocuparea pentru artă și punându-se toți trei cu generozitate la dispoziția mea, cu mijloacele de care dispune fiecare. 

Unul dintre ei mi-a servit cafeaua, preparată exact după gustul meu.

Al doilea mi-a povestit, detaliat și cu umor, despre el și incredibil de interesanta sa viață.

Al treilea, gândindu-se pesemne că n-ar strica un oarecare fundal sonor, mi-a interpretat una dintre cele mai frumoase muzici care s-au compus vreodată.

Am petrecut mai bine de două ore agreabile împreună, experiență pe care mi-am propus să o reedităm cât de curând. 

După care, trecând la treburi ceva mai... telurice, am găsit de-acum celebrii pantaloni, pe care-i dădusem dispăruți în precendentul post. Erau în separeul cu lenjerie de pat, unde până acum nu mă gândisem să caut.  Faptul că i-am găsit acolo spune destul despre ordonata de mine :D

Și pentru că e weekend, m-am gândit să avem un pic de divertisment și vă propun un fel de ghicitoare. Cine-ar putea fi bărbații de mai sus și, mai precis, cum au decurs cele două ore petrecute împreună cu ei? :)

Se acceptă și aproximările ;))

(Dacă nu ghicește nimeni, luni seara vă dezvălui eu însămi).

Later Edit (26.11, orele 18:00):

Vă mulțumesc tuturor celor care v-ați prins în micul meu joc :) Ați fost foarte aproape, dar, Carmen, te anunț că eu continuu să neg cu fervoare acuzația de a-mi fi băut nădragii :D

Așadar:

Cafeaua mi-a servit-o Dr. House, din cana pe care se află fotografia lui (bonus pentru Thea, care a intuit că e vorba de ceva legat de-un film);
Despre el și despre, într-adevăr, fascinanta sa viață, mi-a povestit Zubin Mehta în autobiografia sa  (aici, bonus pentru Little Book of Myself);
Iar pentru că citeam despre viața unui dirijor, am simțit nevoia să-l las pe Beethoven să se ocupe de muzică.  S-a potrivit la fix în atmosferă :)

miercuri, 21 noiembrie 2012

Misterioasa dispariție a pantalonilor & altele


În ultima vreme m-au enervat, fiecare în felul său, următoarele chestiuni / aspecte:

- camioanele și tractoarele (ce fac mai ales astea din urmă la șase dimineața, de nebune pe șosea? Umblă huhurez cu 20 km/h ca să exaspereze șoferii, aia fac).

- brutăria/patiserie de lângă serviciu, de unde majoritatea ne aprovizionăm dimineața. Oferta lor nu trece în ruptul capului de următorul stadiu: sandvișuri cu-de-toate, pateuri cu brănză și/sau șuncă, "portofele" (a se citi ștrudel) cu mere sau cireșe, un fel de tarte cu brânză sau cu prune, precum și turtă dulce, că e de sezon.  M-am săturat de toate și demult nu le mai mănânc decât ca să mănânc. De ce n-or diversifica nițel oferta? Nici n-ar trebui să se strofoace prea mult; ar putea încerca un portofel cu prune, de exemplu.  Sau un sandviș cu turtă dulce, aia da inovație :D 

- nu mai am energie pentru nimic seara, nici măcar pentru citit.  De scris pe blog, de cele mai multe ori nici pomeneală. În schimb, adorm greu și dimineața aș da nu doar un cal, ci o herghelie, pentru o jumătate de oră de somn în plus. 

- oricât de stupid (sau de femeiesc, sau de-amândouă ar putea părea), de câteva zile nu reușesc să-mi găsesc o anume pereche de pantaloni de casă. Ultima dată au fost văzuți în coșul de rufe, după care le-am pierdut urma. I-am căutat peste tot, atât în locurile plauzibile, cât și-n cele mai puțin probabile. Nu dau de ei nicăieri, și asta mă scoate din sărite. Sunt foarte comozi, stau și frumos pe mine, dar dincolo de asta, ma exasperează: unde pot să fie, frații mei albi?!

- am comandat o carte pe Amazon care n-a ajuns nici după aproape două săptămâni, deși banii au fost luați din cont chiar a doua zi, dacă-mi amintesc bine. 

- o mulțime de videoclipuri youtube îmi sunt inaccesibile pentru că nu sunt respectate drepturile de autor. "Zapp-ez" youtube de mai bine de-un ceas, căutând clipuri cu Zubin Mehta și nobilele mele simțăminte la adresa celor de la GEMA se intensifică pe măsură ce constat că nu pot vedea nici aia, nici aia, nici ailaltă. Dacă aș putea pune un pătrățel roșu la postul ăsta m-aș exprima ceva mai liber de-atât, respectiv le-aș spune eu capetelor ălora pătrate ce-ar putea face cu drepturile lor. Și, evident, aș pretinde și drept de autor pentru gingașele mele urări :))

Una peste alta, cea mai sâcâitoare problemă rămâne cea a pantalonilor. Unde sunt, domn'le?

duminică, 18 noiembrie 2012

Nu mai pot cu "sfârșitul lumii"


Hotărât lucru, a înnebunit lumea.  E noaptea minții, vorba lui Mircea Badea.

Nu mai pot deschide aproape niciun ziar online fără să mă ia de ochi vreo "previziune" sumbră despre ce se va întâmpla într-o lună și trei zile. Mayașii nu cunoșteau ei prea multă geofizică sau astronomie și suspectez că nici despre extratereștri nu auziseră; cu toate acestea însă, simplul fapt că 21 decembrie este ultima zi din calendarul lor a generat o isterie la nivel global. 
Erupții solare. Invazia extratereștrilor. Gaură neagră. Inversarea câmpului magnetic. Erupția unui supervulcan (care-o fi ăla, de n-a auzit nimeni de el până acum? Cred că l-au plantat extratereștrii). Asteroid nerușinat care-o să lovească planeta și ne ducem cu toții pe copcă, săriți.  Și lista ar putea continua, cred că-s deja câteva mii de posibile ipoteze. 

Nu lipsesc, bineînțeles, sondajele de opinie. Care, dată fiind tema, nu pot fi decât stupide. "Credeți că pe 21 decembrie va fi sfârșitul lumii?" sau "Ce credeți că se va întâmpla pe 21 decembrie?", cea mai ridicolă întrebare fiind  "Ce veți face dacă e sfârșitul lumii pe 21 decembrie?".

Lăsând la o parte faptul că, dacă ar fi să ne luăm după  "profeții", lumea s-a sfârșit de câteva ori până acum, nu reușesc să înțeleg de ce-ar fi nevoie de atâtea analize și întrebări.  Dacă se termină, n-o să avem oricum de ales și cu siguranță n-o să ne întrebe nimeni ce părere avem despre asta. Iar dacă nu se termină, se va concluziona că  "interpretarea a fost eronată", argument folosit și-n alte dăți când lumea nu s-a terminat, în ciuda profețiilor. 

Cel mai tare mi s-a părut un articolaș dintr-un ziar obscur, unde ni se sugerează în ce locuri am putea "petrece sfârșitul lumii".  Dincolo de enormitatea chestiunii - adică de ce m-ar mai interesa unde mă aflu de vreme ce tot ne ducem cu toții la cules de margarete, so to speak - recomandările sunt cel puțin caraghioase. Dacă e să mă iau după autoarea textului, ar trebui să mă baricadez într-un buncăr civil. Sau, dat fiind că e o situație specială (o dată se sfârșește lumea, nu?), să fâlfâi din gene la recent realesul președinte american, ca să mă primească în buncărul prezidențial. De parcă sfârșitului i-ar păsa de buncărul meu. 

E noaptea minții, cum ziceam la început. Și cred c-o să fie tot mai noapte, ca să zic așa, pe măsură ce trece timpul și se apropie ziua respectivă. După care se vor dezumfla cu toții și vor conchide că  "s-a strecurat o greșeală în interpretarea datelor". Quelle surprise. 

Și dacă tot se fac sondaje pe tema asta:  voi cu ce vă îmbrăcați de sfârșitul lumii? :D

sâmbătă, 17 noiembrie 2012

Bucuria unei așteptări :)


Nicio personalitate culturală sau artistică nu-mi este mai aproape de suflet decât el.  Nicio muzică nu-mi place mai mult decât aceea dirijată de el. Pe nimeni nu urmăresc "în exercițiul funcțiunii" cu mai multă pasiune decât pe el.  Omul acesta îmi este atât de drag, încât dacă aleg să cred în vieți anterioare, ajung la concluzia că trebuie să fi fost ceva care m-a legat de el mai mult decât faptul că dă viață uneia dintre cele mai frumoase muzici din lume. 


Alaltăseară l-am urmărit la televizor aniversându-l pe uriașul Daniel Barenboim, prietenul său de-o viață, în cadrul unui concert susținut la Berlin. Celebrul pianist a împlinit 70 de ani în acorduri de Beethoven si Ceaikovski, înconjurat de orchestra Filarmonicii din Berlin și călăuzit de bagheta extraordinarului, minunatului și dragului meu Zubin Mehta :)

Iată-i la finalul concertului. Chimia, magia dintre ei doi, întreținute și alimentate de-o viață dedicată iubirii lor pentru muzică, sunt aproape palpabile. 


Nu știu ce impresie le fac eu altora, dar nu sunt multe lucruri care mă pot face cu adevărat fericită.  Adică de genul celor care mă pot ajuta să mă detașez, să uit de orice altceva și să fiu  "acolo" 100%.  Insă privindu-l și ascultând muzica dirijată de el, sunt cu adevărat fericită. Mi se umple sufletul de bucurie, parcă prind aripi, este emoție în stare pură. 
Ca experiență culturală, nu-mi imaginez că ar mai exista ceva care să-mi dăruiasca trăiri atât de intense.  

Cu ajutorul Lui Dumnezeu, îl voi revedea peste câteva luni :) Sunt, evident, foarte nerăbdătoare, dar în același timp savurez și așteptarea aceasta...  E parte din vraja pe care Zubin Mehta a aruncat-o pentru totdeauna asupra mea într-o seară de septembrie a anului 2005, când l-am văzut la București dirijând Simfonia a VI-a de Mahler. 

marți, 13 noiembrie 2012

Decât atât


Discuție pe Facebook, între doi nemți  (un el și o ea):

Ea:  Mă plictisesc....
El:  Atunci fă ceva.
Ea:  Da, dar ce?

Serios, people. Lumea o să ajungă să scrie pe Facebook inclusiv că se spală pe dinți, își leagă șireturile la adidași, pune lapte în cafea și alte asemenea informații de interes general.

Ah, stați așa, că tocmai i-a răspuns el. Cuvântează tânărul: "Gătește ceva bun și vino să-mi aduci". (Iote la ăsta, frate. Se crede spiritual :D În primul rând, îi sugerează unei femei care se plictisește să se-apuce de gătit. Ca și cum n-ar fi suficient (de grav), găteala trebuie să fie pentru el. Și să-i fie livrata de către gătitoare (ptiu) personal. Poftim cultură).

Petrecerea continuă, vorba lui Gârneață

Ea:  Nu am bucătărie.
(slab contraatac, eu l-as fi făcut ostropel, că tot suntem la mâncare).
El:  Am eu.

... Deci tot scutur din cap și mă abțin din răsputeri să încep cu "pe vremea mea....". Însă adevărul e că la vârsta de 21 de ani, cât au protagoniștii de mai sus, nu mă plictiseam deloc. 
(Dar la fel de adevărat este că nici eu nu aveam bucătărie :D).

Unde-o să mai ajungem cu Facebook-ul ăsta și-n general cu apucăturile astea de a "share-ui" toate bazaconiile?

Voi ce făceați la 21 de ani?
 

duminică, 11 noiembrie 2012

Sub soarele monegasc


Despre Principatul Monaco se poate spune că nu ne-a dezamăgit; din foarte multe puncte de vedere, a fost așa cum ni-l imaginaserăm. 
Am făcut de-acum obișnuitul tur cu trenulețul turistic și-am fotografiat cu îndârjire.


Cazinoul din Monte Carlo

În fața cazinoului era parcată o mașinuță viu colorată. Nu era cine știe ce, afară de faptul că lumea se strânsese să se uite la ea și toți făceau poze.  De parcă nu mai văzuseră mașini, domn'le :D


 Ah, da... omisesem un amănunt: era un Ferrari absolut superb :))

Ceea ce ne-a surprins a fost multitudinea de clădiri. Cu siguranță, monegascii trăiesc cam înghesuiți. Ulterior am aflat că Principatul Monaco este cunoscut drept statul cu cea mai mare densitate a populației între toate țările lumii (18.000 locuitori pe kilometru pătrat).


Am vizitat, bineînțeles, Palatul Grimaldi. Mi-a plăcut foarte mult, audioguide-ul era foarte cuprinzător și-ar fi meritat să ascultăm tot ce avea de povestit.  N-a fost timp însă, așa că peste unele descrieri am trecut mai repede. 
Nu era permisă fotografierea în incintă, prin urmare am făcut doar poza asta:


În imediata apropiere a palatului se află Catedrala Sf. Nicolae (cunoscută și sub denumirea de "Catedrala Monaco"), unde au avut loc numeroase servicii religioase memorabile în istoria familiei Grimaldi și unde, printre mulți alți prinți, sunt înmormântați Grace Kelly și Rainier al III-lea.




După aceea am vizitat Muzeul Oceanografic. Sute de specii de vietăți marine (alge, peștișori in cele mai vii culori imaginabile, rechini, căluți de mare, caracatițe, sepii samd), exponate unice (unul dintre cele mai vechi costume de scafandru din lume, unul dintre cele mai vechi submarine sau o navă din secolul trecut), precum și foarte interesante schelete - printre altele, scheletul unei balene. 

Cu deosebire interesant mi s-a părut faptul că bazinele sunt alimentate cu apă direct din Marea Mediterană, iar ecosistemele sunt reproduse cu fidelitate.




Părăsind muzeul, ne-am mai plimbat vreo două ceasuri și-am mai făcut niște poze. 



Eh, si la lăsarea serii, ne luăm noi și purcedem spre cazinou...  Eram deciși: aruncăm o privire pe-acolo, jucăm de zece euro (adică-i dăm de-a azvârlita de dragul amintirii, nu că am fi fost atât de nebuni să ne imaginăm că am putea câștiga ceva) și gata.

Când am văzut cam în ce fel sunt îmbrăcați cei care intrau, ne-am întrebat dacă ni s-o permite accesul. Rochii de seară, smocking-uri, diamante. Dar ne-au lăsat. Înauntru.... palat, nu altceva. Mă uitam în jur ca broasca la inundație. Am identificat sala de joc (mă rog, una dintre ele), broasca a rămas la locul ei :D Evident că nu aveam ce căuta la mese, unde se așezaseră deja niste posesoare de accesorii Vuitton (autentice, cred :D), ci ne-am dus la "păcănele", unde-am jucat Blackjack.

Adică mă rog, "am jucat" e un fel de-a spune. Suma minimă era zece euro, iar aparatul ne-a înghițit prompt bancnota. Soțul a pierdut cinci euro în timp record, fără sa câștige nicio mână, iar apoi am trecut eu la butoane, să pierd și eu ceva :D Surprinzător, am câștigat două mâini una după alta (mi-au venit cărți bune, n-a fost meritul meu), ceea ce m-a făcut să visez că voi pleca din Monte Carlo cu avionul personal :D M-am scuturat din această frumoasă reverie în momentul în care am pierdut tot ce pariasem :)))

Drept pentru care am părăsit demni cazinoul, i-am mai făcut niște poze - care-au ieșit splendid, dat fiind că se lăsase seara) și-am plecat luând cu noi niște amintiri într-adevăr aparte.


Mi-a plăcut Monaco, dar m-aș mai întoarce doar pentru o vizită mai amănunțită a Palatului Grimaldi. În rest.... cred că am văzut cam tot ceea ce e cu adevărat semnificativ în minusculul, dar atât de spectaculosul stat de pe malul Mediteranei.

sâmbătă, 10 noiembrie 2012

Sunt bețivul din "Micul Prinț"


Azi-dimineață pe la șase și ceva, conducând spre serviciu și ascultând ABBA (mai ales "The day before you came", pe repeat, mi se pare o piesă absolut senzațională), am realizat că poziția mea față de scrisul pe blog se aseamănă foarte bine cu povestea celebrului bețiv din romanul lui Antoine de Saint-Exupéry:

- De ce bei?
- Ca sa uit.
- Ce să uiți?
- Că mi-e ruşine.
- De ce ți-e rușine?
- Pentru că beau. 

Well, cam așa și eu: n-am mai scris pe blog pentru că nu prea m-am simțit bine, moral vorbind. Și în subsidiar, unul dintre motivele pentru care nu mi-a fost mai bine a fost că n-am scris în ultimele zile. M-ar fi ajutat cu siguranță.

Mă rog, nu e nimic ireparabil, dar all in all săptămâna asta n-a fost din cale-afară de bună. În rezumat:

  • joi am fost la dentist, unde am petrecut mai bine de două ore. Curățare profesională și trei plombe, acestea din urmă precedate de o anestezie care m-a pus în cap de-am găinat apoi toată ziua.
  • nervi puși pe bigudiuri la serviciu, în mare parte din pricina Insipidei Somnoroase, dar nu numai.
  • e frig, mi-e frig, sunt rea de frig, burnițează mocirlos, am decis că nu-mi place toamna.  În tot cazul, nu toamna de noiembrie.
  • m-am consolat tipic femeiește cu niște creme, papuci de casă cu "Hello Kitty" și o biografie a lui Mozart.
În altă ordine de idei, mi-am propus să scriu cu diacritice.  Îmi pare că textul e mai autentic și mai plăcut lecturii. Până mă obișnuiesc însă, am două mâini stângi. Apropo, știe cineva cum se fac ghilimelele pe tastatura RO? Încă nu le-am depistat, până  una-alta fac switch cu tastatura DE atunci când am nevoie de ele.  Da' undeva tot trebuie să fie...

luni, 5 noiembrie 2012

Vis de Nisa si de-azur.... *


Dupa cum va povesteam acum vreo luna, Cannes este un oras care m-a deconcertat intr-o anumita masura, asa incat am incercat sa nu mai anticipez nimic referitor la Nisa. Marturisesc, insa, eram destul de convinsa ca este un loc cel putin la fel de snob precum Cannes - si de ce n-ar fi fost, in definitiv? E pe Coasta de Azur, e unul dintre cele mai mari orase din Franta (al cincilea, daca nu ma insala memoria), e superb, ar avea prin urmare toate motivele sa fie ingamfat si sa ne trateze "de sus" precum confratele sau de la 30 de kilometri distanta.

Nu doar ca m-a surprins in cel mai placut mod, insa, in interval de doar patru zile, m-am "imbolnavit" de Nisa. 

Promenada seamana in mare parte cu aceea din Cannes. Dar, spre deosebire de acesta din urma, Nisa este un oras mult mai.... teluric. Mai "asezat". Mai de-al nostru, al celor multi care nu consuma caviar dimineata, la pranz, seara si intre mese. Si as spune ca este si mai eclectic - nu mai departe de 5-600 de metri de promenada strajuita de palmieri si "bordurata" cu buticurile Vuitton, Prada, Chanel sau Dior, incepe zona pietonala - unde se gasesc si magazine pentru toate buzunarele, si localuri tip fast food, si cafenele cu preturi accesibile.
Si tot in partea aceea se afla piata, care in fiecare luni devine piata de antichitati, micii comercianti punand uneori in vanzare adevarate obiecte de arta (am ezitat serios in fata unui serviciu de cafea de moda veche, din portelan aurit si avand inclusiv zaharnita, dar am renuntat gandindu-ma ca e prea pretentios la transport. Acum regret, mai ales ca nu costa decat 40 de euro). Cu alte cuvinte, e loc pentru toata lumea, iar asta nu face decat sa adauge un plus de farmec locului si, in acelasi timp, o nota de autentic.


Ca si la Cannes, am optat pentru circuitul turistic, numai ca aici ne-am dedulcit de-a binelea: am mers o data cu trenuletul si de doua ori cu autobuzul etajat (cu autobuzul se face un tur mult mai complex si foarte bine pus la punct - dureaza circa 50 de minute si are 11 statii, in care vine la fiecare jumatate de ora. Biletul e valabil o zi intreaga si ne-am "tras" de doua ori prin oras, de care nu ne-am mai fi saturat).





Oarecum spre surpriza noastra (retroactiva, adica ne-am dat seama de asta abia cand am revenit acasa si am purces la sortat pozele), n-am facut foarte multe fotografii in Nisa. Probabil pentru ca parea atat de normal, atat de firesc. Sau poate, cine stie, am fost mai ocupati sa-l privim si sa-l simtim, decat sa-l fotografiem.

Am vizitat trei muzee (Matisse, Chagall si palatul Lascaris - la cel din urma am avut norocul de a prinde o expozitie temporara de instrumente muzicale vechi, printre exponatele careia se regasea si cel mai vechi trombon din lume). Matisse mi-a placut si nu prea - exceptand tabloul "Tempête à Nice" ("Furtuna la Nisa"), care intr-adevar mi s-a parut deosebit, nu pot spune ca mi-a ramas ceva in amintire (chiar daca in memorie, da). Muzeul Chagall a fost mai pe gustul meu, pentru ca majoritatea tablourilor erau insotite de o nota explicativa, de mare ajutor in cazul unui profan in domeniu. 

Nisa este un oras pe care mi-as fi dorit sa-l pot lua cu mine.

Este orasul in care am baut sampanie veritabila (adica singura pe eticheta careia scrie "Champagne"; in lipsa acestei certificari, orice alta bautura "cu bum" este vin spumos, nu sampanie). E... buna :) Putin aspra, seducatoare, insinuanta. Si n-a fost decat 16 euro sticla de 750 de mililitri (name it sampanie proletara, dar tot buna e  :D).

Este orasul in care am mancat inghetata cu aroma de flori. De iasomie, de trandafiri, de lavanda. Am concluzionat ca, probabil, pentru astfel de delicatese s-a inventat sintagma "hrana zeilor". Nu ocoliti gelateria Fenocchio, daca ajungeti prin zona. E ultracunoscuta si pe buna dreptate mentionata in orice ghid turistic al Nisei.  Nu cred sa fie multe locuri pe lume unde gasesti inghetata din floare de portocal.

In ultima zi am baut o cafea la hotelul Negresco, pe care ne-am dorit neaparat sa-l vedem "pe dinauntru", intrucat citisem cate ceva despre istoria lui. Fondat de un roman la sfarsitul secolului al XIX-lea, e unul dintre cele mai luxoase hoteluri din lume, decorat intr-un stil absolut iesit din comun (ne-am amuzat gandindu-ne ca asta face parte din strategia de management: clientii sunt atat de ocupati sa se zgaiasca la jucariile si decoratiunile din salon, incat nu ajung sa consume nici jumatate din ce-au comandat :D).




Nu cred sa ma intorc prea curand - atat de multe locuri stau, vorba aia, la coada...  - insa mi-as dori sa revad candva Nisa. E mare lucru sa fii sofisticat fara a fi pretentios - iar Nisa a reusit cu siguranta acest lucru.

* (titlul postului este o parafraza a singurei poezii de Bacovia care-mi place - "Note de primavara")

PS:  in "episodul" urmator va povestesc cum am jucat la cazinoul din Monte Carlo.  Expresia "baba si mitraliera" e o subestimare a intamplarii cu pricina :D.

joi, 1 noiembrie 2012

Nimicnicia unor dascali


Cazul invatatoarei de la liceul Nicolae Iorga (despre care nu cred ca mai e necesar sa povestesc, ati citit cu siguranta in presa) mi-a lasat un gust amar prin prisma faptului ca mi-a adus aminte de o dascalita foarte asemanatoare, de care am avut parte in gimnaziu si care m-a terorizat trei ani, cu atat mai mult cu cat: 1) era profesoara de matematica, o materie la care eu n-am excelat niciodata si 2) era diriginta.

Aceasta "doamna Vucea" a copilariei mele era animata, in primul rand, de dorinta de a avea cat mai multi elevi "la meditatii". Le-a facut parintilor aceasta oferta in cadrul unei sedinte si unii au acceptat, iremediabil sedusi de tariful orei de meditatie (despre care avusese grija sa mentioneze ca e "cu 20 de procente mai scazut decat pretul pietei") si de lacrimogena afirmatie  "imi sacrific timpul meu liber pentru a ma ocupa de copiii dumneavoastra".

Povestea asta cu meditatiile a aparut cand eram prin clasa a VI-a.  Pana atunci pot spune ca nu-mi mersese tocmai prost la mate - eram un elev de nota 7-8, in zilele bune de 9, niciodata de 10. Asta sunt si nu mi-e jena s-o spun. Poate as fi fost in stare de mai mult, insa niciodata n-am avut un dascal care sa ma motiveze si sa-mi trezeasca vreun apetit pentru monoame si polinoame sau pentru triunghiul echilateral. Insa problema s-a acutizat in momentul in care ai mei au decis ca mai bine imi tocmesc un profesor din afara scolii care sa ma ajute ocazional cand ma poticnesc, neavand incredere in obiectivitatea dirigintei.

Timpul a aratat ca nu se inselasera, desi initial aparentele indicau contrariul. Colegii meditati de ea luau note foarte bune la lucrari de control si la teze, desi un salt de la nota 5 la nota 9, in doar cateva saptamani, ar putea parea ciudat; parintii lor au ales sa creada insa ca diriginta face miracole la orele particulare.
Dar pe cat de vizibile erau progresele celor meditati de ea, pe atat de evident era regresul nostru, al celorlalti. Luam note tot mai mici, eram tot mai des umiliti in fata clasei, la tabla ("fetito, tu iti imaginezi ca ai vreo sansa in viata cand  tu nu esti in stare sa descompui un polinom?"), eram loviti (cu manualul cartonat de algebra sau plesniti peste fata), fetele care purtau parul impletit erau trase de cozi samd. Evident, nimic din toate acestea nu se intampla elevilor meditati de ea.

Situatia s-a inrautatit in ultimii doi ani de gimnaziu. Eram demonizati la fiecare sedinta cu parintii, ni se prevedea un viitor sumbru (mie si parintilor mei ni se spunea ca nu am nicio sansa la un liceu teoretic, poate cel mult la "Chimie" - eventualii cititori din Piatra Neamt stiu cu siguranta ce reputatie trista avea acest liceu), all in all se poate spune ca eram terorizati.

In clasa a VIII-a devenise deja insuportabil. Pe langa stresul legat strict de pregatirea la matematica, diriginta isi gasise in persoana lui yours truly un adevarat cal de bataie. Aflase, nu stiu nici azi de unde, ca fac "pregatire" cu altcineva si innebunise de-a dreptul, considerand asta un adevarat afront. Ma scotea la tabla aproape in fiecare ora - in special la orele de geometrie, care era pentru mine un adevarat calcai al lui Ahile -, ma critica pentru vestimentatie (tin minte si-acum ca m-a scos in fata clasei pentru a-mi critica niste amarati de pantaloni de lana care erau, sustinea ea, prea mulati; "fato, parintii tai te-au vazut in ce hal iesi din casa?" Erau niste simpli pantaloni de lana, jur); imi punea note exagerat de mici si spun asta obiectiva fiind; specula micile rivalitati si invidii inerente din clasa, dandu-mi-le ca exemplu taman pe colegele cu care eu nu ma aveam bine, spre deliciul acestora din urma; si multe altele asemenea, demolante pentru moralul unui copil de 13 ani. 

Apogeul l-a atins cand ne-a adus tezele de pe trimestrul intai al clasei a VIII-a.  Organizase, special pentru asta, o sedinta cu parintii la care sa luam parte si noi, copiii (how about that for terror). A inceput prin a tine un speech emotionant despre "copilasii aflati inaintea primului examen din viata lor", neuitand sa sublinieze cat de nepregatiti sunt, "din pacate, unii dintre ei".  In mod special ii pare rau pentru.... si am inghetat. Imi rostise numele.
"Ridica-te in picioare", a susurat ea bland, ca un sarpe care-si hipnotizeaza prada. M-am ridicat, constienta de faptul ca privirile tuturor erau indreptate spre mine, exprimand felurite stari de spirit: compatimitoare (ale celorlalti parinti), zeflemitoare (ale unor colege carora nu le eram prea simpatica si care savurau ceea ce promitea sa devina o executie publica) sau crunte (a lui taica-meu, aflat in imediata mea proximitate).
N-am avut nimic de spus (nu ca as fi fost in stare), tot ce-a trebuit sa fac a fost sa ascult cat de slaba sunt eu la matematica, in pofida incercarilor ei de a ma "stimula si incuraja" (oh yes, mie-mi spui? Manualul de algebra trantit in capul meu, asa stimulent mai rar, bobocule) si cat de mult sufera ea pentru ca, din pacate, eu am visuri prea inalte pentru posibilitatile mele reale. Pam-pam!

La teza imi pusese nota 3. Trei. Va puteti inchipui ce-a urmat: groaza mea, lacrimi, scandal, istericalele alor mei, convinsi ca "femeia aia are dreptate, n-ai sa intri nicaieri" etc. Insa ceea ce urma sa aflu abia dupa multi ani, a fost ca maica-mea a dus teza mea la scoala unde preda ea insasi si a dat-o unor colege profesoare de matematica, rugandu-le sa faca abstractie de faptul ca e vorba de fiica-sa si sa corecteze teza de la zero. 
Ambele profesoare, corectand independent, au apreciat teza la nota 7.  Un mare QED. 

Examenul de admitere l-am luat cu bine, cu o nota in jur de 7 la mate, ceea ce dovedeste ca asta era nivelul meu real. Am intrat la un liceu teoretic, in ciuda previziunilor funeste ale dirigintei, care pana-n ultima clipa mi-a explicat ca "este un liceu pentru copiii foarte buni, Greta, crede-ma, nu faci fata la admitere".  Ce bine ca n-am crezut-o :D 

Povesteam mai sus de colegii meditati de ea: niciunul nu a reusit sa intre la mai mult decat liceul de Chimie sau scoli profesionale. Realitatea, dupa cum aveau sa povesteasca ei insisi mai tarziu, era ca diriginta le dadea dinainte problemele de la teze si lucrari, cu rezolvari cu tot. Asta explica "uluitoarele" progrese.

Anii au trecut si, dat fiind ca am urmat un liceu si-o facultate cu profil umanist, am uitat si bruma de matematica pe care-o stiam :)) N-am uitat, insa, umilintele. Infieratul in fata clasei. Felul in care mi-a aruncat pe jos caietul, dupa ce cutezasem sa intreb ce gresisem. Si foarte multe altele. 

Nici nu vreau sa-mi imaginez ce urmari a lasat "doamna invatatoare" in sufletul unui copil care vine acasa si spune ca mai bine se sinucide decat sa se mai duca la scoala.