Am trecut pe aici în fugă, doar ca să vă spun că în următoarele 2 săptămâni și jumătate voi absenta motivat - plecăm în concediu. Sper să ne bucurăm de el, să ne simțim bine și să mai ”spălăm” din stresul ultimelor luni.
Asta deși-n ce mă privește, am dubii serioase că mă voi putea relaxa pe deplin. Nădăjduiesc să-mi iasă, totuși.
Italia, ci incontreremo di nuovo... 🙂
Ultima lună s-a scurs cu greu, parcă am simțit fiecare zi până în plăsele, deși am senzația că n-a trecut nicio săptămână de când plângeam singură, mai speriată decât oricând, pe culoarele celei mai mari clinici din Hamburg.
Acum sunt(em) mai bine, spre și mai bine, totuși încă nu pe deplin bine.
Sper să ajungem acolo cât mai curând.
Sper să uit cât de frică mi-a fost.
Sper să nu-mi mai fie niciodată atât de frică.
În ultimele săptămâni mi-am simțit prietenele foarte aproape și asta m-a ajutat mult. Iar cine nu mi-a fost aproape înainte, n-a fost nici acum. Nu c-ar face vreo diferență, decât poate cel mult cu titlu de curiozitate.
Cel mai greu nu e să-ți fie rău ție, ci omului care e toată lumea ta.
Cel mai tare doare nu când ești tu însăți în pat, ci atunci când stai lângă pat. Când te doare carnea pe tine de chinul omului tău și nu poți decât să strângi mâna care o caută pe a ta și să șoptești încurajări pe care ai nevoie să le crezi în primul rând tu însăți.
Ar fi putut fi mult mai rău, știu bine asta și sunt imens de recunoscătoare că n-a fost. În același timp însă, am sentimentul că am îmbătrânit și mi-am uitat râsul. Frica a fost pur și simplu prea mare.
(Am zis ”aproape” ca să induc o cât de mică notă de optimism, realitatea e însă că ”aproape” ăsta mi se pare, ca întotdeauna, foarte departe).
Din mai multe puncte de vedere, perioada pe care o traversez nu este una tocmai ușoară, însă nu e ca și cum aș putea face eu însămi ceva. Ba nu, de fapt ar trebui - și e ceva care toată viața mi s-a părut dificil și la care, ce s-o mai dau cotită, nu m-am priceput niciodată: să am răbdare (foarte greu) și să gândesc pozitiv (și mai greu).
Știu că nu sunt singura persoană care ”păcătuiește” la aceste aspecte, ceea ce nu e de natură să mă consoleze. Aș putea spune că, după toate care mi s-au întâmplat de-a lungul vieții, ar trebui să fi aflat deja că răbdarea e o virtute și gândirea pozitivă chiar funcționează; dar dacă la teorie mă pricep de-aș putea da lecții și mai multe nu, când vine vorba de partea practică eșuez lamentabil cel mai adesea.
Habar n-am dacă așa am fost dintotdeauna sau așa am devenit ca urmare a unor experiențe (și nu vreau să mă victimizez aiurea). Ce știu este că mi-e foarte greu să am răbdare - vreau să se întâmple totul acum, dacă nu ieri deja - iar în ce privește optimismul... să spunem că atunci când s-a predat lecția asta, eram plecată să ud buretele. Extrem de rar izbutesc să ”dau skip” gândurilor negative. Ca să dau un exemplu - într-o situație în care aștept vreun răspuns sau rezultat și am îndoieli, inevitabil se înfiripă teama că se va întâmpla ceva rău, că răspunsul nu va fi cel dorit. Asta-mi turmentează rău, rău de tot viața. Știu că sună lacrimogen, dar mai știu și că nu exagerez când spun că asta-mi ia aproape orice bucurie de-a trăi.
Tot ce mi se întâmplă bun mi se pare nemeritat. Poate și de aia teama - că doar nu merit bun, nu-i așa? Sunt foarte recunoscătoare pentru tot bunul din viața mea (de care, obiectiv privind, am parte din belșug 🙂), dar tot îmi este teamă că nu-l merit și că poate la un moment dat va veni și nota de plată pentru el. Practic, nu-mi dau voie să fiu fericită, cu toate că am citit și eu de influența gândurilor; iar asta e ca un fel de cerc vicios. Cum ar veni, mi-e teamă de gândurile negative, dar nu reușesc să scap de ele.
Altfel, mai am o săptămână până la concediu, perspectivă de care - poate v-ați dat seama deja - nu pot spune că mă bucur, deși avem planuri și amândoi avem nevoie de relaxare. Încaltea eu sunt cu un picior jumate în burnout, sau cel puțin așa estimez. Cealaltă jumătate de picior nu mai are nici ea mult.
Cam pe aici sunt, momentan. Dacă are cineva vreun sfat, îl primesc cu recunoștință și promit să încerc să-l aplic.
Duminica trecută am împlinit 3 ani la actualul loc de muncă, prilej să cuget întrucâtva la diverse aspecte (nu duc lipsă de timp de cugetat. De cum a început vacanța școlară, ăștia au purces să recondiționeze anumite tronsoane de metrou și au deviat circulația, drept pentru care mă distrez schimbând câte 6 mijloace de transport pe zi (4 metrouri și 2 autobuze dus-întors. Așa că am timp să le cuget adânc, vă dați seama).
M-ar tenta să spun că primele luni la acest job nu au fost ușoare, dar adevărul este că nu doar primele luni; abia de vreun an simt că am început să mă mai relaxez, după ce am învățat mai mult și am căpătat oarece experiență. În primii doi ani m-aș fi agățat de orice ofertă serioasă, chiar dacă ar fi însemnat s-o iau la capăt în alt mediu, cu alt colectiv, cu perioadă de probă and all that jazz. Anul trecut însă, printr-o conjunctură să zicem favorabilă, care-a venit într-un moment în care eram pregătită pentru ea, perspectivele mi s-au schimbat.
(Conjunctura fiind că mi s-a dat un client consistent, dar foarte pretențios și dificil, care mi-a pus nervii în batistă luni în șir. Însă datorită lui și-a provocărilor inerente am învățat în câteva luni cât nu învățasem cu 8-9 clienți în anii anteriori. Încă am momente când îmi vine să-i sucesc gâtul, dar n-aș renunța la el. Iar din feedback-ul primit pe cale formală, și el este foarte mulțumit de felul în care lucrăm împreună și de rezultate, deci am acumulat niscaiva bile albe la ăia din birourile ”de sus”. Și vorbind de management, de un an avem o șefă extraordinară, care contribuie foarte mult la atmosfera bună din echipă și la eficiența noastră în general).
Dincolo de toate astea, atmosfera din echipă s-a schimbat semnificativ, și numai în bine. Râdem mult, suntem uniți, ne consultăm în ceea ce facem, ne sprijinim permanent și chiar dacă ocazional ne mai ”ciupim” când ne-apucă nervii, în situații serioase ne susținem - cum a zis un coleg, dacă unul dintre noi se clatină, ceilalți sunt acolo să-l prindă pentru a nu cădea. Păstrând desigur proporțiile, se poate spune că într-un fel, suntem ca într-o mică familie.
Ajungând la serviciu marți pe 21 iunie (zi în care am devenit mai înțeleaptă cu un an 🧐), mi-am găsit biroul așa:
(Da, ciocolată albă, my guilty pleasure. Știu că nu e sănătoasă, știu că îngrașă, dar cum să vă zic, nu-mi pasă absolut deloc de antemenționatele aspecte 🙄. De fumat m-am lăsat demult, de băut nu beau, am nevoie de încă un viciu în afară de cafea).
În ziua următoare omul meu a fost operat și una dintre colege a stat cu mine pe telefon toată seara, încercând să mă liniștească fiindcă eram foarte speriată. A vorbit cu șefa noastră căreia i-a explicat situația și a preluat toți clienții mei pentru cele 2 zile cât am lipsit. Am avut parte de tot sprijinul și înțelegerea din partea tuturor și a constat foarte mult că n-a trebuit să-mi fac griji și pentru asta. Or, așa ceva e de neprețuit și nu este ceva de la sine înțeles în orice companie.
Da, încă sunt multe aspecte care-ar putea fi îmbunătățite, pe diverse paliere. Însă cu toată sinceritatea o spun, în momentul ăsta nu știu ce-ar trebui să se întâmple ca să-mi înaintez demisia. Probabil dacă ar demisiona în bloc inginerul meu preferat, încă vreo 2 colegi care-mi sunt mai apropiați și actuala șefă, iar în paralel aș primi o ofertă cu minimum 30% peste venitul actual. Poate doar așa aș considera să plec, dar altfel, deocamdată n-am niciun gând în sensul ăsta (chestie care mi se părea neverosimilă acum 3 ani, când nu eram sigură că stau nici până se încheie perioada de probă).
A, bine - aș demisiona în secunda doi în cazul în care aș câștiga vreo câteva milioane la Loto 😀.
Dacă în articolul precedent am vorbit despre aspectele de ordin organizatoric și administrativ pe care le-am observat în Centrul Medical Universitar Hamburg-Eppendorf pe parcursul celor 5 zile în care a fost internat soțul meu, în textul de astăzi voi povesti despre oameni, respectiv despre cadrele medicale.
Una dintre ideile larg răspândite (de obicei tot de către cei care cunosc sistemul german de sănătate din ce ”au citit ei pe net” sau ”le-a spus cineva care știe”) este că numai pacienții cu asigurare privată ajung să fie tratați de către cei mai buni medici, respectiv de către profesori.
Ei bine, chestia asta nu e adevărată. Ce e drept, asigurările de sănătate sunt obligatorii și nu tocmai ieftine - dar atunci când ajungi să ai nevoie de serviciile sistemului sanitar, îți dai seama că merită fiecare cent.
Realitatea este că profesorii nu tratează exclusiv pacienții din sistemul privat, cu alte cuvinte decizia nu se ia pe criterii de bani; ci în funcție de complexitatea cazului. Soțul meu a fost operat la Nürnberg acum mulți ani de un profesor care deținea 2 doctorate; iar în urmă cu 2 săptămâni, tot de către un profesor-doctor, unul dintre cei mai buni 3 medici din Germania în specialitatea respectivă. Cum am mai spus, noi nu avem asigurare privată și sunt rezonabil de sigură că nici n-o să avem în viața asta. Nicio pierdere.
Am avut ocazia să-i întâlnesc și eu pe profesorii respectivi (atât pe cel de la Nürnberg, cât și pe cel de aici). În ambele ocazii am rămas cu impresii adânci, și de durată. Pe cel de la Nürnberg nu l-am uitat nici după 12 ani și sunt încredințată că nici pe cel de la Hamburg nu-l voi uita.
Oamenii aceștia sunt niște somități, adevărați corifei în domeniul lor de activitate. Probabil că n-aș fi fost din cale-afară de surprinsă dacă aș fi văzut la ei aroganță (despre care unii cred că face parte din ”job description-ul” unui profesor). Dar cât de tare mă înșelasem.
Nu mi-a venit să cred cât de... profund umani sunt acești doctori. Cât bun-simț am regăsit la ambii, câtă omenie, câtă răbdare. Cât suflet și câtă implicare. Amândurora le-am simțit, și am convingerea că nu m-am înșelat, emoția - pe care niciunul nu a făcut vreun efort s-o ascundă.
Profesorul de la Nürnberg era bucuros că dusese cu bine la capăt un caz deloc simplu, de care se ocupase personal timp de câțiva ani.
Profesorul de la Hamburg era ușurat că pacientul - în speță, omul meu - depășise cu bine un incident care-ar fi putut fi foarte complicat.
Umanitate. Grijă față de pacientul lor. Căldură sufletească. Implicare. Omenie.
Referindu-mă acum strict la experiența din Hamburg (aflată în imediata proximitate temporală, ca să zic așa), am regăsit toate calitățile menționate mai sus la întreg personalul de pe secție.
Profesionalismul și omenia acestor oameni ne-au fost balsam de suflet mie și leac omului meu. Nu o dată mi-am imaginat cum ar fi fost ca, terminată de frică pentru soțul meu cum eram în primele 2 zile și agățându-mă de orice încurajare, să mai trebuiască și să mă lupt cu portarul care nu-mi dă voie să intru în spital, ori să îndes bancnote în buzunarele asistentelor ca să nu-mi lase omul - aflat oricum în suferință - să se chinuie suplimentar, sau ca să-i schimbe perfuzia.
Regulamentul clinicii menționa clar: vizitele sunt permise timp de o oră pe zi, cel târziu până la ora 20:00. În ziua operației am ajuns puțin după ora 18 și am plecat în jur de ora 22. Speriată cum nu mai fusesem niciodată, după ce plânsesem singură pe culoar niște ore așteptând să-mi readucă omul în rezervă și neștiind dacă va fi bine.
- Știu că ar trebui să plec, dar vă rog, se poate să stau până îl aduc în rezervă?
- Stați, doamnă, că nu ne încurcați cu nimic.
L-au adus pe la ora 21, era treaz. Dar cum să mă fi lăsat inima să plec atunci?
- Mai puteți sta un pic, dacă vreți.
Am mai stat cu el o oră, am plecat cu inima-n gât și cu nodul în suflet. Am dormit vreo 3 ore chinuite în noaptea aia și am sunat pe secție să aflu cum se simte când nu era nici 6 dimineața. Am fost ușurată să aflu că avusese o noapte liniștită și putea primi vizite.
Ziua următoare a fost foarte grea și mi se rupea sufletul de chinul lui și de teama că nu e bine. Un medic rezident a venit să-l vadă, ne-a explicat ce medicamente i se vor da și ce teste vor face pentru a se asigura că nu au survenit complicații.
O oră pe zi, spunea regulamentul? Am fost de două ori la clinică în ziua aia și de fiecare dată am stat vreo 4 ore. Nu mi-a zis nimeni absolut nimic, deși mă vedeau acolo în permanență.
La plecare am mers până la lift cu una dintre asistentele din tura de seară, căreia i-am mulțumit pentru că mi-au permis să stau atât de mult cu el.
- Nu vă faceți griji, înțelegem situația și cum vă simțiți. Așa aș reacționa și eu dacă ar fi vorba de soțul meu.
Am înghițit în sec, eram în pragul lacrimilor. Mi-a pus mâna pe umăr.
- Respirați adânc. O să fie bine. Noi oricum facem un tur la fiecare 2 ore pe la toți pacienții, dar la el vom merge mai des. Duceți-vă acasă și încercați să vă odihniți, o să avem grijă de el.
Doamne, cât contează o vorbă bună când inima ți-e chircită de frică.
Chiar au avut grijă de el, după cum mi-a povestit în ziua următoare - când starea i se ameliorase considerabil.
”Au venit tot timpul să vadă ce fac, m-au ajutat cu tot ce am avut nevoie. Și când le-am mulțumit, mi-au spus că asta e datoria lor”.
N-am s-o uit pe asistenta care m-a lăsat să stau până la 10 seara.
Nici pe cea care m-a încurajat.
Nici pe cea care i-a pus o pungă de gheață pe mâna care i se umflase din cauza branulei (schimbată oricum între timp, de medicul rezident) și a revenit după vreo 40 de minute să vadă cum se prezintă. ”Pielea e foarte iritată și gheața aplicată direct văd că nu-i face bine, aduc imediat și un prosopel, ca să nu stea gheața direct pe piele”.
A adus. Umflătura a cedat până a doua zi.
Detalii. Oameni.
N-am s-o uit nici pe infirmiera care, aflată în trecere prin rezervă când soțul meu fusese luat pentru teste, a zis ”ia să schimb eu acum așternutul până se-ntoarce domnul N., ca să nu-l deranjez pe el mai târziu”.
Profesorul a venit să-l vadă după ce se făcuseră testele și ne-a explicat pe înțelesul nostru incidentul survenit intraoperator precum și temerile pe care le avusese - care temeri, din fericire, au fost infirmate de rezultatele testelor. ”Sunt extraordinar de liniștit văzând rezultatele”, ne-a spus (în germană sună mai bine și mai firesc decât în română); și asta mi s-a părut fabulos. Un profesor care să recunoască faptul că-i fusese teamă? Rara avis....
”Danke, Herr Professor”, am îngăimat eu anemic, dar era un ”mulțumesc” mare cât toată frica mea din acele două zile.
Nu știu dacă am reușit să redau cu adevărat cum au fost toate cadrele medicale și cât de mult au contat sprijinul și umanitatea lor. Constat că mi-e greu să scriu despre ce-am simțit în acele zile și probabil n-am fost din cale-afară de elocventă în tot ce am povestit; dar nu pot să nu mă gândesc oare cum ar fi fost dacă n-ar fi avut grijă cum trebuie de omul meu și dacă eu însămi nu aș fi beneficiat de înțelegere din partea lor.
La aproape o săptămână de când soțul meu e acasă, bine și în refacere, pot răsufla din nou normal. Am decis, împreună, că nu voi scrie pe blog despre experiența pe care am traversat-o amândoi, fiecare în felul său (el ca pacient, eu - din postura celei care tremura pentru starea omului ei). Așa cum a zis el, ”este ceva intim, rana noastră personală pe care trebuie să o gestioneze fiecare pentru sine și să o depășim împreună”.
Mă voi rezuma la a spune că a fost vorba de o intervenție chirurgicală planificată, în decursul căreia a survenit însă un incident neprevăzut, ale cărui urmări mi-au înghețat sufletul de o frică pe care sper și mă rog să n-o mai simt niciodată. Slavă Domnului, omul meu a trecut cu bine prin și peste asta, iar recunoștința mea e până la Ceruri și dincolo de ele.
M-am gândit să povestesc însă despre experiența spitalizării într-una dintre cele mai mari și mai bune clinici din Europa - Centrul Medical Universitar Hamburg-Eppendorf. Gândindu-mă la toate pe care aș vrea să le scriu, mi-am dat seama că ar ieși un articol kilometric, așa că voi împărți în două. Astăzi, despre aspectele de ordin organizatoric și administrativ. În articolul următor, despre oameni - începând de la profesorul care l-a operat pe soțul meu și încheind cu infirmierele.
Aș începe cu o precizare. După cum știți de când citiți pe aici, sunt foarte pornită contra celor care, fără să știe ce înseamnă propriu-zis viața în Germania cu tot ce implică asta, scuipă disprețuitor la adresa acestei țări și a oamenilor de aici. Că așa au auzit ei: nemții sunt seci, prea multe reguli, rigiditate, țara aia nu e mare scofală etc etc. Ei bine, am sentimentul că de-acum voi fi și mai pornită. Fiindcă după ce-am văzut îndeaproape cum ești tratat într-un spital german, îi invit pe toți românii detractori să-mi arate un spital (de stat 😉) din România unde beneficiezi de același tratament, aceeași curățenie și aceleași condiții. Evident, fără să dai șpagă și fără să ”cunoști pe cineva”, doar prezentând cardul de asigurat în sistemul public de sănătate. Unul singur. După aia, putem sta de vorbă.
Pentru omul meu, n-a fost prima intervenție chirurgicală în Germania; pe celelalte (efectuate în urmă cu 12-14 ani într-o clinică din Nürnberg, tot de către un profesor) cred că le-am cam uitat, deși la vremea lor au fost, și ele, dificil de gestionat din punct de vedere emoțional. Acum însă, am perceput totul mult, mult mai intens și asta nu doar din cauza incidentului pe care-l menționasem la început. Efectiv, mi-a fost frică de intervenția asta și sub semnul acestei frici am trăit în ultimele luni de zile.
Operația a fost efectuată în sistem SDS - Same Day Surgery. Probabil pentru o gestionare mai bună a fluxului de pacienți și a paturilor disponibile, mă gândesc. Ce presupune asta:
- toate analizele preoperatorii se fac înainte cu o zi sau două de intervenție (în funcție de particularitățile cazului; soțul meu a fost operat miercuri și făcuse toate analizele de luni);
- în ziua intervenției te prezinți la clinică la ora indicată, dar nu mergi în rezerva ta, ci ești preluat, când vine momentul, cu tot cu bagaj;
- într-o anticameră, te schimbi în cămașa de spital și toate efectele personale le pui într-un dulăpior metalic pe roți. Pe bagaj se lipește o etichetă cu numele și un cod de bare (în genul celor de la aeroport) și aceeași etichetă ți se pune pe mână, ca brățară. În felul acesta, după operație, vor ști în ce rezervă să aducă bagajul fiecărui pacient.
31 decembrie 2014, ora 18:35. Sunt în faţă la Musikverein. Concertul urmează să înceapă la 19:30 şi ştiam că accesul publicului este pe...
Postări
Comentarii
