luni, 29 noiembrie 2021

Nici gunoiul să nu-l dai afară lunea, că se împrăștie găinile

Știați proverbul din titlu? Eu acum l-am descoperit, căutând ceva reprezentativ pentru a exemplifica ziua de azi, care-a fost din categoria ”duce-te-ai să te duci”. 

🤯 În primul rând a fost luni, fapt care nu era deloc de natură să mi-o facă mai simpatică. Dar singurul mod de-a o încheia era de-a o începe (pfff, debordez de înțelepciune 🙄) - așa că biscuiți, boierii mei. Pregătit, pornit, luat metroul ușor ca de obicei, nimic ieșit din comun.
După vreo 4 stații însă, ne oprim - și cu negrăit interes aflăm, de la mecanic, faptul că circulația pe întreg tronsonul este ”întreruptă pe termen nedeterminat”, ca urmare a faptului că la vreo câteva stații mai în față au găsit o persoană fără adăpost dormind pe calea ferată (într-un tunel), deci au sistat absolut toate trenurile până la sosirea poliției și ambulanței.
Chestia asta cu persoanele neautorizate circulând brambura pe linii se întâmplă frecvent - dar după cum se vede, nu s-a găsit nicio soluție fezabilă, care să nu atragă după sine întârzieri masive. În fine, mestecăm mătrăgună, pufnim, ne pregătim de așteptare.
”Toți călătorii sunt rugați să coboare, acest tren se retrage la depou”, fornăie dintr-odată mecanicul. Vorba lui Bridget Jones, of, afurisenia dracului și p*zda mă-sii. Ne revărsăm pe peron, eu realizez că nu cunosc deloc stația respectivă, cercetez după autobuze dar nicio variantă nu pare prea convenabilă, (adică n-aș ajunge la birou decât în vreo oră și jumătate), mai stăm, ne mai învârtim, după ceva timp aflăm că se reia circulația, dar va decurge mult mai lent ca de obicei - fiindcă toate trenurile trebuie să se aștepte unul pe altul și să lase spațiu între ele. 
Cu întârziere de fix o oră, sosesc în fine la birou. Trăiască Flexitime-ul, hai că poate s-a spart ghinionul.

🤯 Vezi să nu. Din Inbox mă sfidează diverse vești proaste. Aia nu merge, ailaltă nu iese, reparația aia nu s-a putut face, vagonul cutare a fost scos din garnitură pentru că are ”x” defecțiune, piesa ailaltă nu se poate suda și nicinuavemcumsăoînlocuimdecimaidurează, grmmppfffff!!! 🤦‍♀️
Ziua continuă cu un Email expediat de un grangurel la ora 15:30, în care ne aduce la cunoștință că trebuie să trimitem niște anume date clienților noștri, ”obligatoriu înainte de sfârșitul lunii în curs”. Bravo, Pătrățel! Te-ai uitat în calendar? Știi în ce zi suntem azi? Te-ai uitat și la ceas?
Las baltă ceea ce făceam, mă ocup de cerința lui Pătrățel, după o bucată de vreme decid că-mi ajunge și trebuie să rup cercul vicios al unei zile din categoria ”Avântul Prăbușirea”, așa că orvoar.

🤯 Ajung în stație numai pentru a vedea cum tocmai îmi pleacă metroul de sub nas, aștept vreo 8 minute, vine următorul, mă aburc. Mergem două stații, după care încetinește, asta nu-i a bună, se oprește între stații, stăm. Câteva scaune mai încolo, un cetățean cu evidente tulburări începe să se certe de unul singur. Pornim agale. Târ-târ, târ-târ, mecanicul ne informează că la vreo câteva stații mai în față s-au identificat ”persoane neautorizate pe linia ferată și din acest motiv circulația tuturor trenurilor este întreruptă”, aloooo, ce-i asta, glumă proastă??? 😳😳😳
Proastă o fi fost, dar glumă nu era. Iată-ne stând din nou pe loc, zeci de minute în șir. Cetățeanul continua să (se) admonesteze și la un moment dat începuse să plângă. Un vaiet care mi-a cam strâns inima, trebuie să recunosc. Cine știe ce demoni îl tulburau... O doamnă i-a oferit un pachet de șervețele.
Într-un final ne-am urnit, iar la următoarea stație a urcat o mamă cu un copil aprig-urlător. Vă spun, aveam senzația că-mi râcâie creierii cu șpaclul.
Am ajuns la capăt de linie (unde trebuia să schimb metroul, urmând să mai merg încă 2 stații) și afișajul indica 17 minute de așteptare. Deh, urmările circulației întrerupte... Formidabil. Însă cu adevărat superb a devenit când am observat că cele 5 minute care mai rămăseseră au devenit 6, apoi 8, apoi 7, apoi din nou 8.... Cu totul, cred că am stat vreo 25 de minute pe un peron unde vântul se resimțea din plin.

Ajungând acasă, rebegită de frig, am calculat că astăzi am petrecut 4 ore în metrouri. Acum beau un vin fiert și-l ascult pe Luciano Pavarotti cu ”Nessun Dorma”. La pupitru, cine altul decât dragul meu Zubin. Mi-e leac de ani de zile și continuă să-mi fie.

Mâine va fi mai bine.

duminică, 28 noiembrie 2021

Mostre din viața în Germania (XII)

Din categoria ”detalii de zi cu zi, care fac diferența”, într-o seară mă întorceam acasă cu metroul. Era trecut de ora 22 și pe peron așteptau doar câțiva pasageri răzleți. Printre ei, doi tipi înalți, în uniforme având o siglă a unui serviciu de pază și protecție (altul decât cel asigurat de regia de transport; cel mai probabil, un parteneriat extern). La sosirea trenului au urcat în primul, respectiv în al doilea vagon și, din instinct, l-am urmat pe unul dintre ei. Era târziu și prezența lui mă făcea să mă simt în siguranță, chiar dacă mai era lume în vagon.

Printre cei care se urcaseră era și un ”homeless” pus pe scandal, care vocifera de unul singur și s-a trântit pe un scaun. Bodyguard-ul s-a dus și s-a așezat pe scaunul din fața lui. Nu i-a zis nimic, pesemne ideea era să-l vadă că e acolo și să-și ia seama. Respectivul s-a oprit din bombăneală și i-a cerut o țigară ”pentru mai târziu”. A primit două și și-a continuat călătoria în tăcere.

Am mai remarcat că, la fiecare oprire în stație, cei doi ieșeau pentru câteva clipe, cercetau peronul și schimbau două vorbe cu mecanicul, după care, probabil neremarcând nimic suspect, își reluau locul.

Toată chestia asta m-a făcut curioasă, așa că ulterior am cercetat nițel. Și-am descoperit că e un serviciu oferit de regia de transport: în fiecare seară, după ora 22, în primele 2 vagoane ale fiecărui metrou se află câte un bodyguard. Inițial era un serviciu oferit doar pentru serile de weekend, iar acum s-a extins pentru toată săptămâna. 

E păcat că e nevoie de așa ceva. Dar e bine că s-a gândit cineva la asta și se pune la dispoziție. 

Un detaliu minor, știu. Care însă ține de grija față de om și care, alături de alte (sute de) detalii minore, mă face să fiu recunoscătoare că mi-am clădit viața în această țară.

duminică, 21 noiembrie 2021

Stimulent pentru luni (vorbă să fie...)

Dacă tot e mâine luni (🥺), am zis să vă motivez, arătându-vă ceva din categoria ”things money can buy”.

Glumesc, de fapt. Adică de arătat vă arăt, dar - cu riscul de-a suna ca proverbiala vulpe care nu ajunge la struguri - pe mine nu m-ar încânta așa ceva. Adică nu mi-ar trebui apartamentul din filmulețul de mai jos nici să mi-l dea careva degeaba (nu de alta, dar nu mi-aș permite cheltuielile de întreținere, printre altele 🙄).

 

Așadar, pe foarte scurt: un apartament în centrul Londrei, la etajul 28 într-o clădire cu recepție ocupată 24/24, cu panoramă absolut spectaculoasă și o suprafață de 240 mp. Prețul: 7.850.000 de lire sterline, adică undeva peste 9 milioane de Euro. Detaliile se văd pe filmare și sunt, cum altfel decât extraordinare.

M-am uitat la video cu detașarea persoanei care știe foarte bine că așa ceva nu e pentru muritorii de rând și, din moment ce nu-mi va fi accesibil în viața asta, mă pot uita fără ghimpele de ”cum ar fi fost dacă...”. Așa, ca la un documentar.

Desigur, sunt și câteva aspecte care mi s-au părut încântătoare și pe care mi-ar fi plăcut să le pot avea, ca de exemplu panorama; îmi pot doar imagina ce experiență ar fi să-mi beau cafeaua în acel balcon, înfășurată într-un halat pufos, înainte de a-mi începe ziua la biroul meu din City...
(... și-apoi a sunat alarma telefonului, ca-n banc).

Mi-a mai plăcut dressing-ul și nu m-aș supăra defel dacă aș avea spațiu să-mi fac și eu unul. Și cu siguranță nu m-aș supăra să am sală de fitness și piscină în clădire.

Cam aici se oprește ceea ce mi-a plăcut. Adică - să ne înțelegem, apartamentul e decorat splendid (cam ce te-ai putea aștepta la o sumă cu 7 cifre, în lire sterline), dar personal, așa cum îl văd, nu cred că m-aș simți bine acolo.
- în primul rând, atâtea suprafețe lucioase - fie că vorbim de camere, bucătărie sau băi - mi-ar da un atac de panică. OCD-ul meu nu ar suporta nici cea mai mică pată sau urmă pe ele; or, chiar dacă ai personal pentru curățenie (cum îmi imaginez că au cei care-și permit asemenea locuință), oamenii ăia nu pot fi prezenți non-stop.
(Evident, poți alege mobilă mată, dar discutăm pe ceea ce se află în apartament în momentul filmării).

- în al doilea rând - cum se poate ca în nicio baie să nu ai view din cadă (știți voi, clișeul ăla în care stai în cadă, în spumă și cu paharul de șampanie pe margine și admiri splendida imagine a orașului), dar să ai view de pe și anume, tron? Am făcut și-un screen shot, luați de vedeți:


Adică să contempli Tamisa în timp ce na, vorba aia... răspunzi chemărilor naturii.  Serios. I can't even.

Concluzionez că nu e totul să ai bani. Mai trebuie și să știi să ai bani, ceea ce nu e cazul meu. Înțelegeți ce vreau să zic. 

Una peste alta, locul ăsta clar nu e pentru mine (și nu doar pentru că nu mi l-aș permite nici dacă m-aș mai naște o dată). Ceva-mi spune însă că, dacă ar fi în New York, aș înghiți în sec.

(Off topic: prezentarea mi s-a părut foarte bună - ca și faptul că agenta s-a îmbrăcat în negru. Reflectez că, atunci când faci asemenea prezentări, trebuie să atragi cât mai puțin atenția; nu pe tine trebuie să te remarce lumea, ci locația pe care o prezinți).

miercuri, 17 noiembrie 2021

Rant: despre nemernicie, lașitate și habarnism

(Avertisment: urmează o postare în care, foarte probabil, o să mă rostogolesc destul de tare - fapt care cred că-i evident încă din titlu... ).

Adevărul este că nu mai am răbdare. M-am săturat până-n gât de ignoranță, victimizare aiurea-n tramvai, exagerări, miștouri de duzină, ”fentat” regulile și răgete împotriva a orice ne-ar putea ajuta să reducem rata de infectare: vaccin, mască, restricții. Și pentru a nu mi se reproșa părtinirea, primii pe care-i sorcovesc sunt nemții.

După cum probabil știți, la ora actuală Germania e-n fruntea plutonului ca număr de cazuri. Niciodată, în 2 ani de când a început pandemia, n-au fost cifrele astea. Mortalitatea se menține încă redusă, pentru că sistemul medical german este unul din cele mai bune din lume, dar nu poți să nu te întrebi ce va urma.
Cum de s-a ajuns aici, vă întrebați? Păi în primul rând, ca urmare a 33% nevaccinați. Din ăia cu DREPTURI, care ”au citit ei pe net” și au auzit ei de ”o cunoștință a prietenei cumnatei vecinei surorii colegei mele de serviciu” care a pățit și căreia după vaccin i s-a întâmplat, și ”nu mă obligă ei pe mine”. Desigur, faptul că nu s-au vaccinat nu i-a împiedicat să hălăduiască pe te-miri-unde și să se-nghesuie cu unii la fel de deștepți ca ei fiindcă, desigur, DREPTURI.
În al doilea rând, pentru că autoritățile germane au găsit de cuviință să închidă o mulțime de centre de testare și de vaccinare și-acum se tot frăsunesc de-amboulea cu măsuri insuficiente și stupide, în loc să-și scoată vata din pantaloni și să-și regăsească ouăle chircite pentru a lua niște măsuri dure, dar absolut necesare în condițiile actuale (gen Austria, de par egzample). Bunăoară - în Germania, începând de luni nu mai ai voie la sălile de fitness și la saloanele de tatuaj fără certificat de vaccinare sau de trecere prin boală, dar te poți duce mulțumesc-bine la coafor. Că doar acolo nu e apropiere fizică, ce mama lu' proces verbal (paranteză: știe cineva de unde provine expresia asta? Mi-a venit acum în minte, dar habar n-am care i-ar putea fi originile. Mulțumesc, ne întoarcem la boscorodit).

Nu-mi pot imagina ce așteaptă, pe cuvânt. Să-nceapă să moară oameni ca anul trecut în Italia?

Între timp, unul dintre cele mai mari târguri de Crăciun europene (de la München) a fost anulat. Ce fac ticăloșii cu DREPTURI, în comentariile de la articolul care anunță asta? Se hlizesc, oameni buni. Asta fac. Râd, ca niște nemernici proști ce sunt și scriu că ”s-au speriat degeaba, dar paguba lor, eu îmi voi cheltui altundeva banii”. Dacă-mi permiți o sugestie, ai putea să ți-i bagi în fund pe ei, pe bani. Și dacă nu-mi permiți, tot ai putea. Na.

Și-acum, trecem la nobila nație românească. Aici suntem deja la next level; s-a depășit momentul cu ”nu mă vaccinez că am DREPTURI”. E fumată de luni de zile deja. Acum se conjugă verbe complexe și discutăm istorie, frățiuer. O discutăm de praf o facem, nu ne-ncurcăm noi cu howdoyoudo.

Ziceam mai sus de Austria, unde - cu începere de alaltăieri - s-a instituit un fel de lockdown pentru nevaccinați. Pot merge la serviciu, la școală (vizați fiind copiii cu vârsta de minim 12 ani, care sunt eligibili pentru vaccinare), la supermarket, la medic, la farmacie și la bancă. Atât. Nu  pot merge la restaurant, la mall, la fitness etc.
Eeee, dar nu dădu strechea-n români la auzul acestor noutăți? Păi, dădu!

”Restricțiile astea sunt ca steaua galbenă! Nevaccinații sunt marcați ca evreii!”.
(Adevăru-i că dacă te duci la un supermarket îi identifici din prima pe nevaccinați, cum îi identificai pe evrei în vremurile de tragică amintire, după steaua pe care erau obligați să o poarte. Sau stai, că parcă nu-i așa... Încă nu m-a lămurit nimeni cum îi ochești pe nevaccinați și-n ce fel sunt ”marcați”, dar nu-i bai, mai aștept).
”Nazism, fascism! Vi se pare că e o coincidență că Hitler era austriac?”
(Ăsta-i și cult, cacumarveni 🙄. Dacă-i ceri să-ți definească nazismul și fascismul cu propriile sale cuvinte, se uită la tine cu deștu-n gură).
”Ce urmează? Lagăre de concentrare pentru nevaccinați?”
(La asta nu m-am putut abține și i-am replicat: ”Da. Cu pâine mucegăită, apă și bătaie la tălpi de 436748646 de ori pe zi”.)
”Au voie la muncă... ce exprimare sinistră!”
(fie vorba-ntre noi, chiar pari a fi genul de om căruia a merge la muncă i se pare sinistru).
”Îi sechestrează! Vor să-i lase să moară de foame!”.
(Hai nu serios? Cum? Merg la serviciu, își fac cumpărăturile la supermarket, merg la medic, la nevoie își iau tratamentul de la farmacie, exact cum sunt ”sechestrați” și cum ”vor muri de foame”?).

Și tooot așa. Asocierea situației actuale cu ororile Holocaustului mi se pare atât de mizerabilă, că nici nu am cuvinte să descriu. Și nu, asta nu este numai ignoranță. Este ignoranță, este habarnism, dar este și o ticăloșie imensă, la care nu mi-aș fi imaginat că voi fi martoră.

Deloc întâmplător, cred eu,
cei mai mulți dintre cei care au ales să nu se vaccineze răcnesc de 2 ani în continuu, împotriva a orice. Masca le pute, restricțiile le put, vaccinul e Ucigă-l Toaca. Așa cum foarte inspirat a zis cineva la un moment dat, ăștia sunt precum copiii mici când plouă:

- Vreți afară cu umbrelă?
- Nuuuuuuu!
- Vreți să ieșiți să vă jucați în ploaie și noroi?
- Nuuuuuuu!
- Vreți să stăm în casă și să ne jucăm?
- Nuuuuuuu!
- Dar CE vreți, totuși?
- Vrem să nu mai plouă, uaaaaaa!

My 2 cents: m-am vaccinat imediat ce am avut posibilitatea, o să fac și booster-ul după ce se vor fi împlinit 6 luni în cap de la al doilea vaccin, nici după vaccinare nu am exagerat cu ”socializarea” știind că vaccinul nu mă poate proteja în totalitate, anul ăsta nu am călătorit în vacanță decât în România ca să-mi văd familia și consider că toate drepturile vin la pachet și cu obligații. Așa funcționează lumea normală. Bag seama însă că atunci când e vorba de obligații, ăstora nu le place. Au conspectat doar capitolul despre ”Drepturi”.

Și ca să răspund și la întrebarea tot mai des repetată de nevaccinați: ”cu ce te deranjează pe tine, care ești vaccinată, că eu nu mă vaccinez?”: păi, Pandelică/Marghiolițo, mă deranjează următoarele:

- cu cât mai mulți nevaccinați, cu atât mai mare riscul ca virusul să muteze într-o variantă care să facă vaccinurile actuale apă de ploaie și să fim iar la fel de descoperiți ca anul trecut pe vremea asta. Speranța biologilor că virusul va slăbi nu s-a confirmat, de doi ani încoace;
- cu cât mai mulți nevaccinați, cu atât mai departe de normalitate va fi viața de zi cu zi (inclusiv a mea ca vaccinat, da);
- cu cât mai mulți nevaccinați, cu atât mai mare e riscul să nu pot fi tratată în spital pentru altă eventuală afecțiune, din cauză că spitalele sunt tot mai pline de Pandelici și Marghiolițe cu DREPTURI.
 
Gata! Măcar m-am descărcat. Dacă ați ajuns până aici cu cititul, vă mulțumesc pentru răbdare și sper că nu v-ați schimbat părerea despre mine.

Sănătate, asta vă doresc din tot sufletul, vouă și celor dragi. Să fim bine, să ne fim. Doamne, că multă mizerie și nemernicie a scos la iveală pandemia asta...


luni, 15 noiembrie 2021

”Downton Abbey”, o veritabilă perlă din trecutele vremuri ale aristocrației britanice

Oi fi scriind eu numai joia și primăvara (sau lunea și toamna, mă rog, principiul se păstrează 😒), însă măcar astăzi povestim ceva frumos. Despre unul dintre cele mai bune seriale pe care le-am văzut vreodată - și concurența nu e tocmai de neglijat.

Spoiler Alert: dacă nu l-ați văzut și aveți intenția, sau nu l-ați terminat, nu vă recomand să citiți mai departe.


În general, încerc să nu ”pornesc la drum” cu idei preconcepute în privința vreunui serial, dar de la acesta aveam așteptări mari. Care, ei bine... mi-au fost împlinite cu asupra de măsură. 🙂

După cum poate veți fi știind deja, serialul constituie ”saga” familiei de nobili Crawley, care locuiește într-un imens castel, pe domeniul al cărui nume se regăsește în titlu. În centrul acțiunii se află Robert Crawley (al cărui titlu nobiliar, ”Earl”, este intraductibil în românește; ar fi ceva între marchiz și viconte), soția sa, Cora și cele trei fiice ale lor (Mary - cea mai mare, frumoasă, cu foarte multă încredere în ea, de multe ori sufletistă, dar uneori de-un snobism notabil și în răstimpuri chiar meschină; Edith - mijlocia, crescută în umbra surorii mai mari, nepărând să-și afle niciodată rostul, iar rivalitatea dintre ele nu se va stinge decât spre finalul serialului, cu toate că și-au avut și ele momentele lor de armistițiu - și Sybil, mezina, inimoasă și idealistă, a cărei viață se va încheia prematur și tragic).

De la stânga la dreapta: Edith, Sybil, Mary

”Portretul de familie” este completat de contesa Violet Crawley, mama lui Robert (interpretată de fabuloasa Dame Maggie Smith) și de Isobel, verișoara lui Robert și viitoarea soacră a lui Mary. Interacțiunea dintre aceste două doamne este un garant al bunei dispoziții. 

Viața familiei se întrepătrunde cu aceea a angajaților săi, care-și trăiesc propria viață și propriile drame, fiind în același timp parte activă a ceea ce se întâmplă ”sus” în sufragerie și, nu de puține ori, chiar în dormitoarele nobiliare. 

Serialul începe în anul 1912, odată cu naufragiul Titanicului (în care-și pierde viața inclusiv moștenitorul familiei Crawley) și, de-a lungul celor șase sezoane, familia va trece prin evenimentele cunoscute ale începutului de secol XX: primul război mondial și răsturnările de situație de după încheierea acestuia, epidemia de gripă spaniolă, problemele financiare, noua ordine socială generată de asasinarea ultimului țar al Rusiei etc. Ca spectator, trăiești alături de ei aceste evenimente și-i urmărești cum evoluează, afectați de ele; inclusiv din punct de vedere psihologic, în final nimeni nu va mai fi ca la început.

Personajele mele preferate sunt, desigur, contesa Violet, precum și cuplul Anna & John Bates. Pe întreg parcursul poveștii am stat cumva ”cu inima-n gât” să nu mă lase producătorii fără vreunul dintre ei. După șocantele morți din sezonul al treilea (Sybil și Matthew), eram aproape tentată să mă ”spoileresc” citind ce se întâmplă mai departe, numai ca să fiu sigură că preferații mei rămân în viață. Am rezistat (cu greu) ispitei și la sfârșit am putut să răsuflu ușurată.

Despre Lady Violet s-ar putea scrie un articol de sine stătător. Ce rol complex, și ce interpretare extraordinară... Dacă e adevărat că Isobel (Penelope Wilton) îi ridică de cele mai multe ori mingea la fileu, la fel de adevărat este că serialul n-ar fi avut nici pe departe același farmec fără ea. Replicile ei sunt de cele mai multe ori adevărate mostre de umor englezesc și ironie suculentă, iar expresiile faciale care le însoțesc și accentul britanic autentic le fac să fie cu atât mai savuroase.

Îmi permit să fac o mică selecție de citate ale contesei  - greu de tot m-am hotărât...


“I know several couples who are perfectly happy. Haven’t spoken in years”.

“First electricity, now telephones. Sometimes I feel as if I were living in an H.G. Wells novel”.

“Principles are like prayers; noble, of course, but awkward at a party.”

“If I were to search for logic, I would not look for it among the English upper class”.

Isobel: “You take everything as a compliment”.
Violet: “I advise you to do the same, it saves many an awkward moment”.

(după moartea lui Pamuk): “Last night, he looked so well. Of course it would happen to a foreigner. No Englishman would dream of dying in someone else’s house.”

Isobel
: “How you hate to be wrong”.
Violet
: “I wouldn’t know, I’m not familiar with the sensation”.

“Don’t be defeatist, dear. It is very middle class”.

Cora: “I take that as a compliment”.
Violet: “I must have said it wrong”.

Cu o poveste care îmbină magistral suprafaţa şi subsidiarul, importanta protocolului şi abaterea de la obiceiuri, umorul savuros al dialogurilor și crizele iminente, ”Downton Abbey” este o producție fabuloasă, meritându-și pe deplin recenziile elogioase (care-au fost atât de numeroase, încât a intrat și-n Cartea Recordurilor). 

Scenografia reprezintă un element de spectacol în sine; pentru costume s-au realizat studii serioase și nicio economie (bugetul a fost de un milion de euro pentru fiecare episod), iar mâncărurile servite au fost, toate, adevărate. Numai când mă gândesc la jeleul de șampanie sau la budincile lui Mrs. Patmore, simt că-mi plouă-n gură. De asemenea, este deopotrivă amuzant și fascinant să-i urmărești adaptându-se noilor tehnologii (telefonul, electricitatea, gramofonul, sau... prăjitorul de pâine). Recunosc că am mustăcit încercând să mi-o imaginez pe Violet manevrând un telefon mobil sau în fața unui calculator... Cât despre Mrs. Patmore, cred că un cuptor cu microunde i s-ar părea o adevărată blasfemie. 😀

Cu deosebire fascinant mi s-a părut că fiecare personaj își are povestea și destinul său. O urmărim pe Daisy evoluând de la ajutorul deseori impacientatei Mrs. Patmore întâi la nivel de bucătăreasă iscusită, apoi reluându-și studiile, dornică de a-și depăși condiția. Îl vedem pe Thomas, multă vreme atât de nesuferit, un evident personaj-problemă, ce pare determinat să se facă detestat de toată lumea și sfârșim prin a ne da seama de adevăratele motive care stau la baza comportamentului său. Îi îndrăgim pe Anna și John și nu ne îndoim că dreptatea va triumfa și își vor afla, și ei, fericirea. O compătimim pe Edith care, pentru o bună bucată de timp, pare să fie ilustrarea zicalei ”logodnică de-a pururi, soție niciodată”, dar care, în final, ajunge marchiză, împlinindu-se atât ca femeie și mamă, cât și din punct de vedere social. Și-n acest fel îi ”petrecem” pe toți, separat și împreună, până la genericul de final.

În weekend am urmărit și filmul (realizat în 2019, prezentând vizita regelui George al V-lea și a reginei - idee inspirată din realitate, de altfel) și a fost un deliciu. Ăsta e cuvântul. Fără dramă, fără inimă-n chingi, doar cu aventură, bună dispoziție, amuzament și muzică bună (care, pe final, devine de-a dreptul magică 🙂❤️).

”Downton Abbey” este mai mult decât un serial. De-un rafinament desăvârșit, este o lume întreagă în care te scufunzi, un microunivers din timpuri demult apuse care te cheamă și care, după ce-ai făcut cunoștință cu el, te prinde-n vraja sa pentru totdeauna.

luni, 8 noiembrie 2021

În amorțire

Încerc să găsesc o explicație pentru faptul că scriu atât de rar, însă nu prea reușesc. Și când te gândești cât de mult îmi place să povestim împreună... inclusiv tastatura mecanică, amintind în multe privințe de o mașină de scris, ar trebui să mă stimuleze, dar iată că nici ea nu reușește să o facă. Sau prea puțin și prea rar.

Cum spuneam - nu am o explicație pentru asta. Cineva apropiat specula că poate (mi)-a trecut vremea blogului, poate nu mai am nevoie să-mi aștern gândurile așa cum o fac de mai bine de un deceniu. Sinceră să fiu, nu am idee dacă despre asta e vorba; de fapt, sper să nu fie asta. Vreau să cred că e vorba doar de efectul unui an petrecut pe jumătate în home office și pe parcursul căruia am avut doar două săptămâni de vacanță (că nu mi-am luat, nu că nu mi s-ar fi dat. Am cârmit-o nițel pe panta workaholism-ului). Nici acum nu e foarte diferită situația - vin acasă destul de târziu și mai am resurse cel mult pentru Netflix. Nici de oraș nu mă mai bucur ca odinioară, nici plăcerea unei nevinovate reprize de shopping n-o mai am. Și-mi pare rău; atât de multe aș fi vrut să vă povestesc, dar m-am tot luat cu altceva...

Cu cititul stau (la fel de) prost, însă măcar nu mă mai păcălesc pe mine însămi. N-am energie, n-am dispoziție, n-am răbdare, n-am... nimic.  

Un singur lucru am izbutit zilele astea: am terminat ”Downton Abbey”. Sper să mă adun zilele viitoare să scriu despre el. Deocamdată, pot spune doar că-și merită cu prisosință toate elogiile. Este unul dintre cele mai bune seriale care se vor fi făcut vreodată. Și m-am îndrăgostit pentru totdeauna de Dame Maggie Smith. 

Nădăjduiesc să revin mai curând decât mă tem că se va întâmpla.

marți, 2 noiembrie 2021

Un gardian public din Palma de Mallorca și o lecție de principialitate

Articolul ăsta ar fi trebuit să fie de fapt despre workshop-ul în care ne-am petrecut mai bine de 5 ore; gândindu-mă mai bine însă, am realizat că nu ar fi prea multe de povestit: în primul rând n-a fost cu mult diferit față de cel de anul trecut și-n al doilea rând, poate că mă înșel, dar nu cred că v-aș captiva prea mult 🙂 Adică data trecută nu mi-a ieșit și nu cred că ar fi fost altfel acum. 

Totuși, mi-ar plăcea să vă povestesc despre o lecție de principialitate pe care, fără să-și fi propus, ne-a dat-o un gardian public din Palma de Mallorca.

Pasămite, în cea de-a treia zi, am fost împărțiți în grupe mixte de câte șase persoane (adică fiecare echipă includea colegi și din Germania, și din Franța, și din Marea Britanie) și-am pornit într-o veritabilă ”vânătoare de comori” prin centrul orașului. Ni s-au dat câte-o hartă și-un caiet de sarcini pe care trebuia să le îndeplinim, urmărind un traseu la capătul căruia echipa care ajungea prima și rezolvase cel mai bine sarcinile urma să fie declarată câștigătoare.

Probele fuseseră gândite astfel încât să-i determine pe membrii fiecărei echipe să lucreze împreună (de-aia îi zicea team building, mno): identificarea vreunui anume obiectiv turistic mai puțin cunoscut, găsirea unei anume patiserii celebre - unde mai trebuia și să afli care sunt umpluturile de plăcintă preferate de localnici, fapt care te obliga să discuți cu vânzătorii -, determinarea numărului de șuruburi care fixau arcada unei anume uși, traducerea unor expresii din jargonul local, scrierea unui rezumat de 2 rânduri despre o legendă locală, găsirea a trei anume clădiri și identificarea stilului arhitectural căruia aparțineau... Pe parcurs am avut și două check point-uri unde a trebuit să rezolvăm câte o problemă pe loc, fapt de natură să ne ajute să acumulăm puncte.

A fost pe cât de obositor, pe atât de distractiv și chiar am lucrat bine împreună. Un coleg din echipă vorbea spaniolă și, fiind un veritabil francez (adică un charmeur 🙃), și-a asumat responsabilitatea de-a rezolva sarcinile care țineau de comunicarea cu localnicii. De fapt localnicele, mai bine-zis, pentru că aborda numai fetele tinere și drăguțe, cu un ”Hola, señoritas” cu accent franțuzesc și-un zâmbet de se topeau copilele și-i spuneau tot ce voia să știe 😀. Noi ceilalți luptam cu sarcinile din caiet, o colegă se îndeletnicea cu harta, un coleg inginer se preocupa să ne țină laolaltă (echipa era descalificată dacă nu ajungeau toți membrii în același timp la check point-uri și la finish), ce mai - muncă de echipă în toată regula. Chiar a fost frumos și ne-am distrat pe cinste.

Ziceam așadar de gardian. Una dintre sarcini presupunea să răspundem la câteva întrebări despre un muzeu și caietul de sarcini menționa clar ”nu veți găsi răspunsul corect pe Google”. Am identificat muzeul, ne-am învârtit, am întrebat câțiva trecători care nu știau și-apoi am văzut un gardian public, care păzea intrarea.
L-am abordat, i-am spus  că suntem din țările cutare și cutare - deci habar n-avem de amănuntele locale -, i-am povestit că jucăm un joc pe echipe și l-am rugat să ne ajute. Omul ne-a răspuns bucuros la întrebări, i-am mulțumit și, pe când să plecăm, am văzut că tocmai sosea o altă echipă (traseul de concurs fiind comun, era inevitabil să ne întâlnim la un moment sau altul).
- Vedeți că mai vin și alte echipe în urma noastră. Ei sunt concurența, să nu le dați răspunsurile!
- No worry,
compañeros, ne-a asigurat gardianul, voi ați fost primii, nu le spun!

Ulterior, când ne-am reunit după încheierea concursului, i-am chestionat pe cei pe care-i văzuserăm în urma noastră:
- L-ați întrebat și voi pe gardianul de la muzeu?
- Da, și nu ne-a spus nimic. Cică ”I am sorry, but a promise is a promise!”.

🙂🙂🙂
Nu că ar conta, dar echipa noastră a câștigat. Premiul a constat într-un calendar de birou pentru fiecare. Însă cel mai important câștig îl reprezintă amintirea experienței în sine, amuzamentul de care-am avut parte și lecția de onestitate dată de gardian. Pentru că niciunul dintre noi nu crezuse că nu-i va ajuta și pe ceilalți, cu toate că ne făgăduise că n-o va face.