Mostre din viața în Germania (XVI)

La drept vorbind e cam impropriu spus ”mostre”, fiindcă de data asta se referă exclusiv la domeniul medical. (N-am pățit nimic, doar m-am umplut de nervi. Și-o să-mi schimb medicul ginecolog).

🩺 Am mai scris și cu alte ocazii, medicina preventivă a ajuns un fel de glumă. Și una deloc amuzantă. Nu știu cum era acum 25-30 de ani, dar în ziua de azi, ca om sănătos și fără istoric familial încărcat din punct de vedere medical, nu poți face vreo analiză preventivă decât dacă plătești. Ceea ce mi se pare o porcărie, fiindcă sumele respective pot însemna foarte mult pentru o familie (de exemplu 80-90 € o ecografie mamară, 110-120 € un control dermatologic - noi pe vremuri mâncam 3-4 zile cu 100 de euro amândoi, inclusiv cu oarece delicatese și cafea. Banii ăștia pot conta mult). Aaa, dacă te îmbolnăvești, au grijă de tine. Dar am sentimentul că sistemul nu te sprijină cu nimic să nu ajungi în situația asta, să previi. Colegii mei născuți aici spun că nu era așa înainte. Fost-ai lele, sau cum era... 

🩻 Și asta am mai scris: medicina tinde să devină tot mai mult o afacere. Vrei o analiză ca asigurat al Casei de Sănătate? Poftim programare peste 3 luni. Ai asigurare privată sau îți plătești singur investigația? Ce e azi, miercuri? E ok dacă vă programăm vineri dimineață, Herr Otto sau Frau Helga? Păi fmm, scuzați-mi franceza.... 🤬🤬🤬.
Bănuiesc însă că situația se schimbă dacă ești urgență medicală. Dar de ce trebuie să se ajungă până acolo? Nu există resurse? Să fim solemni, e plin de cabinete medicale și clinici care au contract cu asigurările publice de sănătate.

😷 Și, de asemenea, și asta am mai povestit: eu am o coastă de drac. Mă rog, cam nedrept să-i spun așa, că e absolut inofensivă și a fost ”creată” de organism în mod compensator, ca să umple un spațiu rămas gol după intervenția radicală din adolescență. Știu că o am de prin 2009, am cercetat-o cu regularitate la controalele periodice, ne-am salutat și la CT, și de vreo două ori la RMN. E neschimbată și nu mă deranjează cu absolut nimic.
Am avut același medic ginecolog timp de 12 ani; o doamnă doctor cu adevărat deosebită și cu mare drag îmi amintesc de ea. O doctoriță bună, meticuloasă, dedicată, grijulie și foarte apreciată. ”Dar ce mă bucur că ați venit iar să mă vizitați”, îmi zicea când mă vedea la controlul anual, de parcă venisem să sporovăim la o cafea și nu să vorba ceea 🫣.
Mutându-mă la Hamburg acum aproape cinci ani și găsindu-mi alt ginecolog (tot femeie), i-am pus în brațe toate rezultatele celor mai recente analize făcute la ultimul control în Bayreuth. Mhm-hmmm, totul ok, nimic ieșit din comun, a conchis (chestie care m-a surprins oarecum, adică eu chiar am niște particularități care ar trebui să incite măcar curiozitatea unui specialist care mă vede pentru prima dată, dar mi-am zis că asta e, medic într-o metropolă fiind, o fi văzut multe ciudățenii în cariera ei. Mai ales că se apropie de 60 de ani, deci are experiență. A fost și ăsta un criteriu în baza căruia am ales-o).
Am continuat să merg la ea până săptămâna trecută când, la controlul periodic, a dat peste coasta de drac.
- Aveți ceva ciudat, blabla.
- Nu-i nimic ciudat, zic relaxată, e chestia care așa-și-pe-dincolo și de care v-am povestit, cred că ați mai văzut-o, v-am arătat și analizele etc.
- Nein, că nu mi-ați zis, n-o aveați până acum și în analize nu apare.
Hai nu serios! Liebe Frau Doktor, știu de ea de prin 2009 și tot de atunci e documentată. Crezi că la controalele anterioare se juca de-a v-ați ascunselea sau ce?
- Nu apare, n-o aveați, analizele de la fostul medic pe care le-ați adus sunt arhivate și mai bine sunați la cabinetul respectiv să mi le trimită ei să compar.
Splendid! 😠
Mi-a dat trimitere la RMN și mormăia ceva și de investigații suplimentare.
Am lăsat-o să pască și-am plecat plină de nervi. Cum, frate. La controalele precedente unde te uitai? Pe pereți? Și ce dacă analizele sunt arhivate, ți-e lene să le cauți sau ce.
Ajunsă acasă, m-am pus pe căutat cabinete de radiologie sau clinici, pentru RMN. Găsit o mulțime. Dar din mulțimea asta, vreo două treimi nu acceptau decât pacienți cu asigurare privată, sau plătitori. Adică exact ce vă spuneam mai sus.
Până la urmă am reușit să mă programez pe 3 mai, noi fiind în februarie. Magnific.
Între timp am sunat și la cabinetul fostei doctorițe. Ce să vezi, într-un cabinet micuț dintr-un oraș de provincie nu aveau documentele ”arhivate”. Le-au găsit efectiv în 2 minute. Încă un minut ca să le transmită direct la cabinet, ale cărui date le dădusem, și gata.
- Mulțumesc, i-am zis fetei de la telefon, și să știți că niciodată n-aș fi schimbat cabinetul dacă nu m-aș fi mutat din oraș....
A râs, mi-a mulțumit, ne-am dorit reciproc o zi bună și la revedere.
Seara m-a sunat cucoana mea și pentru că nu am răspuns, mi-a lăsat mesaj. Daaaa, am primit analizele de la fostul cabinet și e totul ok, nu e nimic în neregulă, ce aveți e neschimbat și deci inofensiv, nu trebuie să mai faceți niciun RMN, vă aștept data viitoare la control.

Aha, vezi să nu. După o abordare atât de superficială, poți să m-aștepți tu mult și bine.
Am anulat programarea la RMN. Trei luni, auzi tu...

Nicio grabă momentan, dar mă documentez și de data asta caut mai aproape de casă, nu în buricul târgului.
Între un medic la vreo 55-60 de ani, foarte ”galonat” și o doctoriță de vreo 35 de ani, ambii cu sute de recenzii elogioase, voi pe care l-ați alege?

”Gomorrah”. A povesti despre Camorra îngrozitor de bine și extraordinar de realist

Acum câteva zile am terminat de vizionat serialul ”Gomorrah”, adaptat după romanul omonim al lui Roberto Saviano, care este o radiografie a Camorrei (mafia napoletană). Citisem cartea în urmă cu mai mulți ani și mi se păruse fascinant de înspăimântătoare, dat fiind faptul că a fost inspirată din realitate. Documentarea s-a întins pe durata a ani de zile și toate faptele descrise pot fi probate. ”Știu, și am dovezi” este ideea călăuzitoare întâlnită frecvent în carte. Și este și motivul pentru care Saviano este amenințat cu moartea de Camorra, trăind de foarte mulți ani sub protecția poliției. 
Acesta reprezintă ”certificatul de autenticitate” al cărții. Dacă n-ar fi fost adevărat ceea ce a scris, camorriștii nu s-ar fi sinchisit de el.

Așa stând lucrurile, am început serialul cu așteptări direct proporționale. Sărind direct la concluzie, pot spune că acestea au fost depășite cu asupra de măsură.
Da, este un serial dur. Pe alocuri, aș spune, chiar foarte dur, deși în general se lasă mult loc imaginației. Dar nu întotdeauna.
Însă este, cu adevărat, extraordinar de bun.
Iar ceea ce-l face să fie atât de bun este în primul rând realismul. Terifiantul său realism.

Acest serial și-a propus să demonteze imaginea mafioților, prezentată romantic și în note predominant pozitive în atât de multe filme și întreținută ca atare vreme de zeci de ani. ”Nașul” și ”Clanul Soprano” sunt numai două exemple de acest gen, devenite celebre ca urmare a realizării de excepție și a actorilor care au jucat, dar nici pe departe singurele.

Realitatea este că nu există mafioți eroi, șarmanți cavaleri întunecați. Nu avem de-a face cu o versiune modernă a lui Zorro aici, cu toate că asta e una dintre imaginile la care se aspiră în majoritatea filmelor care abordează subiectul.
Nu există nimic romantic în a semăna pretutindeni moarte, distrugere și oroare.
Mafia pângărește și nenorocește tot ceea ce atinge, fără să țină cont dacă cei loviți fac parte din lumea ei sau nu.
Pe unde trec mafioții rămân doar stive de cadavre și destine frânte.
Mafiei nu-i pasă de absolut nimeni și nu are milă de nimeni. Adolescenții sunt torturați pentru informații și executați. Fetelor li se fracturează genunchii cu bare de metal pentru a spune unde se ascund prietenii lor și mor în chinuri fiindcă nu sunt crezute când spun că nu știu, deși acesta era adevărul.

Serialul reușește să arate foarte clar toate acestea, și mult mai mult decât atât.

Este povestea lui Ciro di Marzio, membru al clanului Savastano, al cărui centru de acțiune se află în Secondigliano (o suburbie din Napoli) și condus de Pietro Savastano, personaj inspirat de Paolo di Lauro, un camorrist care a condus districtele Secondigliano și Scampia din 1982 și până în 2005, când a fost arestat și condamnat la 30 de ani de  închisoare.
Gennaro (Genny) este fiul lui Pietro, care în primă fază pare incapabil de-a călca pe urmele tatălui, dar va trebui s-o facă atunci când acesta este închis într-un penitenciar de maximă siguranță și din răsfățatul imatur devine un criminal lipsit de scrupule. Immacolata, mama lui Genny și soția lui Pietro, este una dintre figurile feminine puternice și marcante ale serialului.

De la stânga la dreapta: Ciro di Marzio, Pietro Savastano, Gennaro și Immacolata

Personajul meu preferat (dacă poți ”prefera” vreunul într-un asemenea film) a fost Pietro, interpretat de Fortunato Cerlino. Nu-l cunoșteam pe actor (pe niciunul din distribuție, de fapt), dar mi s-a părut deosebit de expresiv. Aș spune și că a fost credibil în rol, cu toate că a avut unele momente de vulnerabilitate pe care nu știu dacă un real Capo di tutti i Capi și-ar permite să le aibă.

Contextul creat după încarcerarea lui Pietro Savastano îi va pune pe Ciro și Genny de poziții opuse ale baricadei, fiecare alcătuindu-și propria bandă și aspirând la preluarea supremației în Secondigliano. Din prieteni - frați, cum spun ei - devin dușmani de moarte și-n încleștarea care urmează fiecare va plăti un preț teribil.
Povestea îi are pe ei în centru, zeci de alte personaje împletindu-se și gravitând în jurul lor ca într-o spirală fără de sfârșit a jocurilor de culise, a trădării și a morții.

Când cade cortina, nu iese nimeni la rampă.

Fiindcă nu a mai rămas aproape nimeni. Foarte puținii supraviețuitori au fugit, încercând să pună cât mai multă distanță între ei și moartea aflată în fiecare gang și la fiecare colț de stradă.

Legile nescrise ale Mafiei și-au luat tributul.

Dar acest serial nu este numai despre destinul numeroaselor personaje. Dincolo de realitatea pe care și-a propus, și a reușit să o arate, este în bună măsură povestea lui Ciro, cel care și-a căpătat renumele de ”l'Immortale” (nemuritorul) după ce-a reușit să scape cu viață din mai multe împrejurări în care acest lucru părea extrem de improbabil.
Ciro a știut întotdeauna ce vrea să obțină și unde vrea să ajungă.
A plătit prețul suprem.
Dar nu s-a pierdut pe sine.
Și chiar dacă asta poate e neplauzibil, chiar dacă e greu de crezut că un mafiot atât de feroce poate da dovadă de omenie și, da, de suflet într-un moment crucial, mă bucur că scenariștii au decis așa. A existat o anumită scenă teribil de încărcată din punct de vedere emoțional și care l-a arătat pe Ciro mai uman decât oricând.

Și cred că acest serial mai e ceva despre ceva.
Despre faptul că nu este deloc exclus ca asemenea orori să aibă loc inclusiv în ziua de astăzi. Nu mai auzim despre ele atât de frecvent ca odinioară, dar nu înseamnă că nu e foarte posibil să se întâmple. Spun asta după ce am citit despre Gelsomina Verde, ucisă de clanul Di Lauro (condus, cum spuneam, de cel care a inspirat personajul Pietro Savastano). Și nu doar ucisă, ci și torturată ore în șir pentru a spune unde se afla fostul ei prieten, membru al unui clan rival.
Avea aproape 22 de ani.
Știți când se întâmpla asta? Pe 21 noiembrie 2004. Parcă nu chiar așa demult, nu?

M-am ferit să dau spoilere, totuși nu știu dacă să recomand acest serial. E dur, nu prea l-aș putea numi entertainment. Dar e bun, foarte bun. Un episod îl cheamă pe următorul și apoi pe următorul și nu-ți mai vine să te desprinzi. Iar finalul este... exact așa cum trebuia să fie. Având în vedere tot ce se petrecuse până atunci, nu se putea termina altfel decât a făcut-o.

Eu cred că n-o să regretați dacă-i dați o șansă.

Mai greu decât să fii Alexei Navalnîi, a fost să fii soția lui Alexei Navalnîi

Mărturisesc faptul că nu știusem foarte multe despre Alexei Navalnîi și nici acum nu pot spune că știu prea mult, deși în ultimele zile am tot citit zecile de știri și articole care s-au scris după moartea lui și am urmărit documentarul (pe care-l puteți urmări aici, dacă nu l-ați văzut încă; vi-l recomand, este deosebit de tulburător și cred că ar trebui vizionat de cât mai multă lume).

Știu, însă, că a fost un om pentru care cuvântul ”curajos” este prea sărac.
Un temerar.
Un lider care știa cu adevărat să însuflețească și să inspire oamenii.
Un om cu o incredibilă tărie de caracter și care credea, cu adevărat, în ceea ce făcea.
Un om foarte inteligent, cu un foarte ascuțit instinct politic și un umor subtil.

Și mai știu că astăzi vorbim despre el la trecut pentru că, până în ultima clipă a nedrept de scurtei sale vieți, a avut îndrăzneala nebunească de-a i se opune lui Vladimir Putin. 

”Nu mi-e frică. Adevărul este de partea mea”, a spus el imediat după aterizarea pe aeroportul din Moscova.
Adevărul era de partea lui, dar nu a fost de ajuns pentru a-l putea salva.

În momentul ăsta consider că este absolut irelevant faptul că a fost naționalist, că a avut opinii controversate referitoare la anexarea Crimeei, sau viziuni de extremă dreapta.
I-re-le-vant. Erau lucruri cunoscute, nu făcuse niciodată un secret din asta, în multe privințe își revizuise punctul de vedere și oricum nu mai contează.
Fiindcă nimeni nu știe ce fel de președinte ar fi fost și ce politică externă ar fi dus, dacă ar fi ajuns până acolo. Ceea ce, privind în ansamblu, realizăm că n-ar fi fost posibil nici într-un milion de ani.

Când am aflat că a murit, gândul meu s-a îndreptat imediat către soția lui. Știu că are copii, știu că mama lui trăiește (iar tragedia bietei femei depășește, probabil, orice închipuire), dar eu la soția lui m-am gândit. La cea despre care Navalnîi a spus că l-a readus la viață, după otrăvirea cu Noviciok.

La cât de mult trebuie să-l fi iubit, fiindu-i permanent alături în această luptă și restriște.
La ce-o fi fost în inima ei când omul i-a fost arestat imediat după aterizare și smuls de lângă ea.
La ultima îmbrățișare, înainte ca el să plece cu polițiștii care veniseră să-l ia.

La cum trebuie să fi fost viața ei în ultimii trei ani.

Să iubești pe cineva atât de mult și să-l știi într-o închisoare din Siberia, într-una dintre cele mai dure tipuri de detenție.
Să știi că tot timpul i-e foame, i-e frig, să te gândești în orice moment că e foarte posibil ca exact atunci să fie bătut sau umilit.
Să conștientizezi toate astea zi de zi, ani în șir.

Nu pot gândi cu gândul.

În ochii Yuliei Navalnaya, lumina s-a stins. Poate pentru totdeauna.

”În urmă cu trei zile, Vladimir Putin l-a ucis pe soțul meu. Putin l-a ucis pe tatăl copiilor mei. Putin mi-a luat cel mai prețios lucru pe care îl aveam. Putin mi-a luat cea mai apropiată și cea mai iubită persoană”.

E atâta durere în privirea ei, că mi se strânge carnea pe mine și mi se chircește sufletul.
Nici măcar nu-l poate înmormânta. Putin i-l refuză până și în moarte.

Se spune că întotdeauna e mai greu pentru cel care rămâne, decât pentru cel care pleacă. Sau, într-un caz de boală, că e mai greu pentru cel care stă lângă pat, decât pentru cel care se află în pat.
Cred că asta e cumva adevărat. Cred că, într-un fel - un fel groaznic - lui i-a fost mai ușor decât ei de-a lungul acestor ani de calvar.

Mă gândesc la imaginile din documentar. La îmbrățișarea lor. La inimioara pe care a desenat-o el pe un geam privind spre ea, în timpul uneia dintre înfățișările la farsa aia sinistră care a ținut loc de proces.
Și mi se pune un nod în gât.

Nu știu ce să scriu în încheiere. Îmi pare foarte, foarte rău că acest om s-a dus. A fost de partea bună a baricadei și am convingerea că istoria îi va face dreptate.

Odihnească-se în pace.

Taina unei cifre care mă însoțește permanent

M-am gândit să vă povestesc ceva ce nu știați despre mine (deși pare-mi-se că am menționat mai demult, în treacăt), asumându-mi riscul de-a fi considerată, vorba lui Frau Zgaibă, fosta noastră vecină din Bayreuth, ”tralala und tralala” 😀. Pfiu, ce amintiri nepieritoare îmi evocă simpla ei mențiune.

Dar să nu-mi uit vorba. Așadar, cu toate că sunt o persoană de cele mai multe ori rațională (sau cel puțin așa am pretenția), de-a lungul vieții n-am putut să nu observ o suită de coincidențe legate de anumite numere. Sau mai precis, de un singur număr - 9, și combinațiile care îl au ca rezultat. Probabil ”bazele” au fost puse începând cu chiar cu data nașterii ale cărei cifre, însumate, dau 9. Deci pe scurt, într-o anumită măsură am unele motive să cred în numerologie.

Sigur că aceste coincidențe ar putea fi puse pe seama hazardului, dar eu nu cred că toate se pot explica astfel. Iată mai jos câteva dintre ele - cele de care-mi aduc aminte, că au fost mai multe de-atât, dar nu pe toate le-am reținut.
(Cam ăsta ar fi momentul în care ați putea concluziona că-s plecată cu sorcova, în caz că nu s-a întâmplat până acum 🤭).

- am știut că m-am îndrăgostit, cu adevărat și pentru prima oară într-o zi de 18 (mai 1995);
- mi-am luat rămas-bun în sinea mea, și pentru totdeauna, de la acel om tot într-o zi de 18 (iunie 1996). Am intuit atunci că e ultima dată când îl vedeam și timpul mi-a dat dreptate. Mă mai gândesc și acum la el uneori, cu nostalgia pe care numai prima dragoste ți-o poate da. A rămas - așa cum foarte frumos citisem într-o carte -  ”o efemeră clipă de poezie” 🙂;
- la prima probă de la bacalaureat (limba română oral), am tras biletul cu numărul 18 (și-am luat zece, inclusiv cu felicitările comisiei, vă rog să pardonați lipsa de modestie 🫣);
- într-o zi de 18 (februarie 2002) am fost operată pe stern, corectându-se malformația congenitală ”pectus excavatum”, operație care a reușit și în urma căreia am început să port, pentru prima dată în viață, decolteuri. Asta nu fusese posibil până atunci, fiindcă deformația era foarte adâncă și vizibilă;
- eu și omul meu ne-am cunoscut într-o sesiune de chat pe mIRC într-o zi de 9 (septembrie 2004);
- fix un an mai târziu, pe 9 (septembrie 2005) am fost - ca jurnalist acreditat la Festivalul ”George Enescu” - pentru prima dată la un concert dirijat de Zubin, care a schimbat pentru totdeauna ceva în sufletul meu;
- l-am văzut pentru prima dată live pe unul dintre artiștii cei mai dragi mie, Michael Bolton, într-o zi de 9 (noiembrie 2005), când am fost, tot ca jurnalist acreditat, la concertul susținut de el la București;
- omul meu m-a cerut în căsătorie într-o zi de 18 (martie 2007);
- ne-am căsătorit civil într-o zi ale cărei cifre, însumate, au ca rezultat 9 (19 august 2007);
- când am luat permisul de conducere (la a treia încercare, nu mă feresc să recunosc), am avut varianta de test cu numărul 90;
- tot într-o zi de 18 februarie (dar 2008), am început cursul de limbă germană în țara mea adoptivă;
- am semnat actele de cumpărare ale fostei noastre mașini, draga mea Blackie, într-o zi de 9 (ianuarie 2013);
- l-am întâlnit personal pe dragul meu Zubin într-o zi ale cărei cifre, însumate, au ca rezultat 9 (19 februarie 2013). Într-un fel, seara aceea a fost un turning point pentru mine;
- am depus actele pentru cetățenie într-o zi de 27 (iulie 2016). Totul a decurs foarte repede și fără niciun fel de probleme: o lună și 4 zile mai târziu, depuneam jurământul;
- într-o zi de 18 (septembrie 2019) am vizionat apartamentul pe care urma să-l cumpărăm;
- numărul blocului în care se află apartamentul nostru este 54 ;
- ... și într-o notă amuzantă: ce zi e azi, când v-am făcut mărturisirea asta? 🙃.

Acum că mi-am dezvăluit această, hai să-i spunem, credință, trebuie să subliniez că niciuna din întâmplările de mai sus nu au fost intenționate, ci exact asta au fost: întâmplări, și tocmai din acest motiv sunt cu atât mai interesante. Nu înseamnă că-mi ghidez viața după ele și unele nici nu au fost conștientizate pe moment ci mult mai târziu, dar am învățat să le observ.

Salată de weekend (60)

Una și cu una fac două, weekend-ul e după colț (numai să nu mă-ntrebați unde e colțul), suntem la jumătatea lunii februarie (tălicăăăă, unde a zburat timpul că parcă mai ieri ne pregăteam de sărbători), vine primăvara, în concluzie toată lumea la salată. Prima pe anul ăsta, de altfel.
Poftiți, nu vă sfiiți, avem frunze din belșug 🥬🥬🥬🥬🥬🥬🥬.

🤐 În lista mea de Facebook se găsesc și niște oameni altminteri inteligenți, dar care, atunci când vine vorba de USR, se comportă ca un fel de martori ai lui Iehova. USR sunt cei-mai-cei, electoratul e absurd și are așteptări nerealiste, lumea e rea și nu sunt lăsați să facă - nu mai insist, probabil cunoașteți tiparul. Dar ei se declară obiectivi și nu care cumva să aduci vreo critică iubitului lor USR, că ți-ai dat foc la valiză.
Ce voiam să spun. Din nefericire și după cum cred că știți, Trump e pe cai mari și, în ciuda celor peste 90 de capete de acuzare pe care le are și-a celor enșpe procese aflate pe rol, este în pole position pentru nominalizarea în cursa prezidențială (retragerea lui DeSantis și declarația acestuia de sprijin pro Trump a fost o nucă a naibii de indigestă). Or, campania electorală poate lăsa loc de multe surprize, mai ales dacă ne gândim că democrații nu au reușit să propună un candidat suficient de puternic și competitiv, așa încât cel mai probabil vor merge tot pe mâna lui Joe Biden, a cărui popularitate nu e tocmai grozavă momentan.
Așa stând lucrurile, ce credeți că spun amicii mei useriști (în general deosebit de locvace)? Ați ghicit: nimic. Dar nimic-nimic, o plătică ar fi mai comunicativă decât ei pe subiectul ăsta. De parcă nu ei sunt aceiași care contabilizau fiecare nou cap de acuzare și parcă nu ei făceau meme-uri, amuzându-se de mugshot-urile cu Trump (cam singurul lucru palpabil reușit de justiția americană în cei 3 ani scurși de la precedentele alegeri).
V-ați întreba: și ce pot să facă? Păi nu e ca și cum s-ar aștepta cineva la asta, e clar că ei nu pot face nimic. Dar personal, mi-aș dori o fărâmă de obiectivitate. Mi-aș dori să-i citesc înfuriindu-se pe ceea ce se conturează a fi un eșec potențial catastrofal al justiției americane (nominalizarea lui Trump din partea Partidului Republican), așa cum se amuzau de mugshot-uri. În schimb au spus, grijulii, că numai în dictatură sunt judecăți rapide și e bine că durează mult, că-și iau timp să verifice faptele, probele... 🙄.
Care judecăți rapide? Alea care nu s-au încheiat în 3 ani? Și desigur, e bine să-și ia timp. Nu care cumva să se grăbească. Poate ajunge Trump să depună iar jurământul la Capitoliu cât își mai iau ei timp.

😃 N-am apucat să vă povestesc cum mi-am petrecut eu un weekend în compania a doi bărbați absolut seducători, fiecare în felul său. Asta-n timp ce omul meu nu era acasă, desigur. Că altfel poate n-aș fi avut timp să jonglez cu ambii domni 😁.
- Ce faci? mă întrebase o prietenă.
- Sunt în pat cu Stephen, i-am spus, cu toată sinceritatea. 
Stephen, as in Stephen King. Între timp am terminat ”O mână de oase” și, după un binevenit și foarte agreabil intermezzo cu ”Oamenii de pe peronul 5” de Clare Pooley (care mi-a plăcut la nebunie, nu-mi venea s-o mai las din mână), am început să citesc ”Cimitirul Animalelor”.
Ahh, cât de minunat e sentimentul că mai ai încă o mulțime de cărți necitite ale celui care-a devenit unul dintre autorii tăi preferați...!
Cine e al doilea bărbat, probabil nu mai este necesar să precizez 🙂. Am revăzut un documentar și mai multe fragmente din diverse concerte. Îmi doresc să-l mai regăsesc, în spațiu și timp real.
Cu Zubin nu m-am dus în pat, țin să menționez chestia asta. Ne-am întreținut pe sofa.
Stephen și Zubin m-au ajutat să nu mă simt singură câtă vreme omul meu a fost plecat. Și-n continuare nu înțeleg cum ajung unii oameni să se plictisească.

😎 Voi știți cum se poate forța un seif al cărui cifru nu-l cunoști? Eeee, vă împărtășesc eu o metodă revoluționară: îl îngropi în nisip fierbinte. Nu mă-ntrebați ce efect are chestia asta, că m-am trezit înainte să aflu. Dar în vis eram cu niște oameni destul de hotărâți, care păreau foarte convinși de eficiența acestui procedeu și unul dintre ei spunea că nu doar pentru seifuri funcționează, ci și pentru ”bancomate recalcitrante” 😂.
Trezindu-mă, am concluzionat că serialul ”Gomorrah”, pe care îl urmărim cu asiduitate, e profund nepedagogic (am ajuns la ultimul sezon; voi scrie separat despre el, pentru că este extraordinar).
Am cugetat tot drumul până la serviciu. Cum de-am ouat chestia asta? Și admițând că serialul trebuie să fi jucat țonțoroiul în subconștientul meu, de unde și până unde nisip fierbinte? Te pomenești că-n adâncul sufletului oi fi vreo Bonnie Parker 😂.

🎶 Din pură curiozitate, m-am înscris din nou la tragerea de sorți pentru bilete la Concertul de Anul Nou de la Viena. De fapt voiam numai să văd dacă s-a schimbat ceva față de acum zece, respectiv nouă ani când încercasem (detalii aici și aici, dacă e cineva interesat. Dar, după toate cele văzute și experimentate de mine, n-am niciun gram de încredere în tragerea la sorți. Biletele se pot găsi pe alte căi, ceva mai scumpe, dar măcar nu-și bate nimeni joc de visul tău, cum fac ăștia de la Filarmonică).
Așa, revenind. S-a schimbat ceva, destul de important și nu în bine. Nu știu de când, că n-am mai încercat demult, nemaiavând motiv. Am observat însă că, spre deosebire de atunci, nu te mai poți înscrie la toate 3 reprezentațiile (pe 30, 31 și 1 ianuarie), ci doar la una singură. Asta reduce semnificativ șansele oricărui participant. Nu că înainte ar fi fost prea multe... dar acum sunt și mai puține.
O porcărie, în concluzie. De ce-or fi făcut asta?
Realizez, din nou și din nou, cât de norocoasă am fost să pot ajunge la acest concert, dirijat de nimeni altul decât dragul meu Zubin. Știu sigur că asta e una dintre amintirile pe care-o să le iau cu mine dincolo, când o fi să fie.

Unii clienți trebuie să aibă un loc special în Purgatoriu

Nu mai știu ce scriitor spunea cândva că e suficient să fii un pic atent la ceea ce se întâmplă în jurul tău ca să-ți găsești surse de inspirație când muza pare să fie plecată brambura. Se poate să fi fost doamna Rodica Ojog-Brașoveanu, dar nu sunt sigură. Mă rog, eu nu sunt scriitoare, dar de observat una-alta, mi se mai întâmplă.
Ca de exemplu, ieri.

🤓 Cred că am povestit mai demult pe-aici că Fielmann (un retailer destul de mare de produse de optică medicală, foarte cunoscut în Germania, ai cărui clienți suntem de ani de zile și eu și omul meu) oferă, pentru suma de zece euro anual și timp de doi ani după achiziționarea ochelarilor, o asigurare care include o pereche gratuită de ochelari cu lentile din sticlă, dar cu aceleași dioptrii pe care le ai la ochelarii obișnuiți. O rezervă, cum ar veni. Desigur, ochelarii gratuiți nu sunt la fel de frumoși precum ceilalți (ai mei cei de zi cu zi sunt cu ramă pe fir, cu lentile din plastic, subțiate și cu heliomat). Ochelarii de rezervă sunt cu ramă obișnuită și lentile de sticlă, nesubțiate și fără heliomat. Însă reprezintă un backup semnificativ și foarte important, pentru cineva care în absența ochelarilor are o vedere comparabilă cu cea a unei cârtițe pensionare ziua-n amiaza mare, pe o plajă din Caraibe 😀.

Eu mi-am făcut ochelarii actuali în ianuarie anul trecut, dar am tot neglijat să-mi comand și unii de rezervă. Că mi-e lene să mă duc, că lasă că nu stau acum de asta, că mai am timp, că câr, că mâr. Însă ieri am avut un atac de vrednicie acută și m-am dus la ei gândindu-mă că timpul trece, de ochelari noi (aș face bine să) n-am nevoie din nou prea curând și-mi expiră asigurarea la sfârșitul anului.
Am rezolvat relativ repede; dar în scurtul interval de timp cât a durat am asistat și la o scenă cam penibilă. Un cuplu se certa cu nefericita angajată care avusese ghinionul să le fie desemnată spre a-i consilia.

A început destul de nevinovat.
- Am nevoie de ochelari noi fiindcă cei pe care i-am făcut la dumneavoastră au probleme cu materialul, e mult prea sensibil, zice doamna.
Opticiana solicită lămuriri și-o roagă să-i dea ochelarii. Doamna cotrobăie în poșetă și-i scoate; de la masa vecină, unde fusesem invitată să aștept să vină cineva, am putut vedea că erau oarecum... storciți, să zicem, adică îndoiți într-un fel cam dubios.
- Cum s-a întâmplat asta?
- Nu cred că e important, răspunde doamna, al cărei ton virase binișor spre rățoială; am garanție!
(Precizare: garanția este cu totul altceva decât asigurarea; e valabilă timp de 3 ani și acoperă în principal  defecțiunile care țin de particularitățile materialului, atât al lentilelor, cât și al ramei: stratul antireflex, luciul metalic al ramei și altele din categoria asta).
Revenind la mirificul cuplu, după ceva izmeneli doamna a recunoscut, țâfnoasă, că de fapt rama se îndoise în felul ăla fiindcă ea se așezase din greșeală pe ochelari.
- Acesta nu este un defect acoperit de garanție, spune opticiana, butonând între timp pe o tabletă.
Domnul socotește că e momentul să intre în scenă, cu delicatețea unui taur turbat în arenă.
- Adică ce vreți să spuneți, că nu înțeleg? Cum să nu fie acoperit de garanție? Este clar un defect de fabricație! Materialul ar fi trebuit să reziste!
Pentru numele lui Belzebut 😂.
-... și oricum, continuă opticiana, ați făcut ochelarii aceștia în martie 2018. Sunt aproape 6 ani de atunci.
- Da, știu când i-am făcut, se oțărăște așezătoarea-pe-ochelari. Și ce-i cu asta??
- Asigurarea este valabilă numai trei ani.
Taurul (adică domnul) a văzut pe dată roșu aprins.
- Nu se poate așa ceva, mă scuzați, dar ce fel de servicii oferiți dumneavoastră aici?!
În niciun servicii din categoria ”reparăm și decontăm orice stricăciune, inclusiv una cauzată de faptul că nevastă-ta nu s-a uitat unde se așază și-acum se agită ca balena-n polonic”, m-am gândit eu.

Între timp rezolvasem problema pentru care venisem și beligerantul cuplu declarase - pe un ton nu tocmai coborât și nici politicos - că dorește să fie servit de un alt angajat. Magazinul nu are voie să-i invite să părăsească incinta, mi-a spus confidențial opticianul care mă asistase pe mine, deci nu aveau altă opțiune decât să trimită pe altcineva care să le explice diferența dintre șase ani și trei ani 🙄.
- Clientul e rege, oftez eu, gândindu-mă la dragul de Pandelică.
- Așa este. Dar istoria reține câteva cazuri când regii au fost decapitați, mustăcește opticianul.

Ha! Pandelică, în locul tău m-aș gândi de-acum înainte de două ori înainte de-a trimite cel de-al cincilea mail, la fel de stupid precum celelalte patru pe care le-ai trimis în ultima oră și, tot la fel precum celelalte, început cu ”Dear...” 😒.

Despre mail-urile cu ciocan de șnițele

Stăteam într-o zi și mă gândeam (periculos obicei, vă spun). Nu o dată s-a întâmplat să-i aud pe unii dintre colegi, și chiar și pe șefa mea, spunând: ”ah, da, am văzut că am primit mail despre cutare chestie (n.r. - ne referim la ceva important și stresant, o problemă care-ți stă pe creier până o rezolvi), dar n-am avut chef să-mi stric seara, așa că nu l-am citit decât în ziua următoare”.

Și asta, prieteni, este ceea ce eu nu pricep nici în ruptul capului.

Cum or fi izbutind unii oameni să ignore un mail pe un subiect arzător? Să-l vadă necitit, să-l știe că e acolo persiflându-i din Inbox ”uite-mă, sunt aicea, poate că aduc un răspuns pozitiv și ți-aș face o seară plăcută, dar tu mă ignori, așa că n-o să afli astăzi, nanana și ninini 😋” și totuși, să-nchidă laptopul și să-ncheie ziua de lucru?

Mie nu mi-a reușit niciodată figura. Între noi fie vorba, n-am răbdare nici măcar cinci minute. Singura situație în care-i pot permite să mă sfideze necitit este să vorbesc la telefon sau să fiu în vreun call pe Teams. Dar simplul fapt că-l știu acolo mă râcâie grav pe Feng Shui și de cum închei convorbirea sau call-ul mă năpustesc pe el ca vaca-n lucernă (ok, asta a sunat cam ciudat 🙄).

Iar dacă pentru o seară mai pot, oarecum, înțelege asta - greu, dar să zicem - să lași un asemenea mail de vineri până luni mă depăsește absolut. Cum să poți, cum, cum, cum.
Două zile juma' fără să știi ce-a opinat Frau von TocNerviCuCiocanulDeȘnițele sau Herr von PisălogescSistematicȘiFacPeProstu'? Și capac la asta, să-ți începi ziua de luni și implicit săptămâna taman cu Email-ul în care se bate cu ciocanul de șnițele pe nervii tăi?

Cred că trebuie să fii fachir emoțional, altfel nu-mi explic fenomenul.

Apariția de la fereastra casei goale unde-ar fi urmat să ne mutăm

Zilele astea sunt cufundată într-o carte de Stephen King, cum altfel decât fascinantă și în care este vorba despre o casă bântuită. Dar nu despre ea mi-am propus să scriu astăzi (cu atât mai mult cu cât n-am terminat-o încă), ci despre cum era să ne mutăm noi într-o casă unde... hai să spunem că am unele motive să cred că ceva foarte ciudat se petrecea.

Povestea este veche și nu m-am mai gândit de foarte mult timp la asta. Se întâmpla în primăvara lui 2010. Proprietarul apartamentului în care locuiam în chirie ne anunțase că trebuie să ne mutăm fiincă are nevoie să se mute el însuși în locuință (unul dintre puținele motive pentru care poți da afară un chiriaș care nu face niciun fel probleme și plătește chiria la timp) și ne dăduse preavizul legal de 3 luni.
În mod normal n-ar fi fost o problemă să ne găsim altceva, nici măcar în orașul mic unde locuiam pe atunci. Dar noi, fără a fi lipsiți de surse de venit, eram strâmtorați financiar, motiv pentru care nu prezentam ”siguranță” în ochii proprietarilor.
Ne duceam la vizionări, completam chestionarele cerute și colectam refuz după refuz. Iar timpul trecea.

Cam în acea perioadă, o prietenă ne-a intermediat accesul la un tip care voia să-și închirieze una dintre casele pe care le deținea și, aspect foarte important pentru noi, era dispus să ne facă o reducere substanțială, oferindu-ne casa contra unei chirii mult sub prețul pieței. Omul era bogat, efectiv nu avea nevoie de bani și tot ce voia era să locuiască cineva de încredere în casă, pentru a nu o ține goală.

Ce ne-am fi putut dori mai mult? Ne-am întâlnit cu el și ne-am dus să vedem casa. Era destul de mare (cam prea mare pentru noi doi și puțina mobilă pe care o aveam atunci), dar chiria ar fi fost cu siguranță în bugetul nostru și ăsta era singurul lucru care conta la momentul respectiv.
Am făcut un tur complet, am discutat cu proprietarul câteva aspecte de ordin organizatoric și-am ieșit. Urma să ne revedem pentru semnarea contractului.
Înainte să plecăm, m-am întors și-am aruncat încă o privire casei.

Și-atunci am văzut.

La una dintre ferestrele de la etaj se afla o femeie care privea spre noi. Am văzut-o foarte clar. Părea să fie ceva mai în vârstă - spre 60 de ani sau peste, cu părul până la umeri și îmbrăcată în ceea ce părea să fie un halat de casă de culoare maro, cu guler mare din dantelă albă.

În punctul ăsta probabil zâmbiți îngăduitori, așa cum au zâmbit și alți cunoscuți când le-am povestit.
👻 ”Erai stresată de căutările de până atunci și *vedeai* chestii”.
Da, eram stresată de căutările de până atunci, dar tocmai din motivul ăsta îmi doream să iasă bine cu această casă, fiindcă preavizul dat de proprietar se scurgea alarmant de repede.
👻 ”Știi și tu că nu există fantome”.
Da, știu că nu există fantome. Teoretic. Practic, ceea ce am văzut a fost atât de real și de... veridic, încât cred că de fapt tot ce știm e că nu știm nimic.
👻 ”Nu voiai să locuiești acolo și ai proiectat inconștient imaginea aia”.
N-aș fi avut nimic împotrivă să ne mutăm în casa aceea. Ba dimpotrivă, eram curioasă cum va fi, pentru că - spre deosebire de omul meu - eu mi-am trăit cea mai mare parte a vieții la bloc.
👻 ”Sigur citeai tu ceva cu fantome în perioada aia”.
Asta ar fi simplificat foarte mult lucrurile, pentru că mi-ar fi oferit explicația perfectă. Dar nu, chiar nu citeam nimic de felul ăsta atunci și nu citisem nici în perioada dinainte.

Am ales să nu-i spun nimic soțului, fiindcă nu eram pe deplin încredințată că nu sunt tra-la-la și pe de altă parte, problema locuinței era deosebit de stresantă. Văzând și făcând, mi-am zis. 

Câteva zile mai târziu, proprietarul casei ne-a comunicat că s-a răzgândit și nu vrea, totuși, să închirieze în pierdere. Am fost inundată de ușurare și abia atunci i-am povestit omului meu. ”Și-n condițiile astea, tu erai dispusă să ne mutăm acolo?! Chiar dacă ți s-a năzărit, tu cum ai fi putut trăi în casa aia? Mai ales dacă se întâmpla să fi fost eu plecat uneori?”.

Adevărul e că nu știu. Nu mă gândisem atât de departe. Dar am fost și sunt recunoscătoare că n-a trebuit să aflu.

După câteva săptămâni, am găsit apartamentul perfect pentru noi. Situat foarte aproape de unde locuiserăm până atunci, ceva mai mic și mai ieftin decât cel pe care urma să-l părăsim, confortabil și bine compartimentat. Totul a decurs perfect, din categoria ”când e să fie...”. Inclusiv de-acum fostul proprietar a fost de acord să ne mai lase o lună în vechea locuință, până când noul apartament urma să fie disponibil. Am locuit acolo nouă ani, până când ne-am început viața la Hamburg și ne-am simțit mereu foarte bine în el.

Au trecut paisprezece ani și nu am nicio explicație pentru acea, să-i spunem, viziune. Probabil e mai bine că nu am. Unele lucruri e mai bine să rămână acolo unde și așa cum sunt.

(La muncă) nu ne plictisim deloc

E perioada aia prea-minunată din an când suntem frecați și răs-para-puricați cu analize ale activității din anul precedent, retrospective, prezentări și estimări de ne pică ochii-n nas și visăm numai Excel-uri și PowerPoint-uri. Tot biroul a dezvoltat o alergie acută la fraza ”the next thing I am going to ask you to do....” și cam așa o s-o ținem până-n martie, când vor avea loc evaluările anuale.
Da-n sfârșit, toate astea nu reprezintă nimic nou - în fiecare an e la fel - și mai e loc și de ceva distractiv între ele.

🚂 Discuție între un client degrabă scandalizat și un inginer pe care picase măgăreața să potolească recalcitrantul, care era-n spumele cele mari. Că nu se poate-așa ceva, s-au bușit roțile de la niște vagoane și testele de frână au ieșit bine, dar cei de la compania de căi ferate își dau cuvântul de onoare că frâna de mână era dezactivată și e revoltat că el pierde bani și cum de s-a putut întâmpla și ce să facă mecanicul să nu se mai strice roțile din cauza frânării?!
Inginerul însă nu era-n cea mai trandafirie dispoziție și (bănuim noi) se săturase până peste cap de atitudinea ”eu sunt mic nu știu nimic, tata-n pod jupoaie capra”.
- Să nu mai frâneze, a zis flegmatic.
Un lucru e cert, l-a făcut pe-ăla să se oprească din urlat 🤣🤣🤣.

☕ Pe chat-ul intern: zilnic postări specifice, update-uri, noutăți din branșă etc.
Reacții (de la toate sediile): 3-4 like-uri, în medie.
Comentarii: 0.
Vineri, unul dintre ingineri postează un reel filmat în timp ce repara espressorul din biroul nostru, care era stricat de vreo două zile.
Reacții (de la toate sediile): sute de like-uri, inimioare, thumbs-up.
Comentarii: câteva zeci, majoritatea din categoria „well done, bravo, good job“ etc.
Astea ne sunt prioritățile, ce să mai și zicem 😀.

🫣 Rar de tot mi se-ntâmplă să rămân perplexă, dar azi am avut unul dintre momentele alea. Cred însă că aveam motive. Voi cum ați reacționa dacă un client v-ar spune cât se poate de serios ”I need your help, internally and externally”? 
”I will do my best”, l-am asigurat eu și bine-ar fi fost dacă mă opream aici. Numai că am adăugat, plină de solicitudine: ”both ways” 🙄.
Ulterior le-am povestit și celor din birou. ”Tot e bine că nu i-ai zis 'in every possible way'...”, a fost concluzia lor 🫢.