Existențiale din categoria ”first world problems”

După cum vă spuneam, am musafiri, așa încât punem un pic în standby serialul de vacanță (din care au mai rămas 3 episoade, că veni vorba). Dar, ca să nu mă dați dispărută de tot și pentru că și pe mine m-a amuzat, m-am gândit să sporovăim despre niște chestiuni care - cum se va vedea - sunt de o fenomenală importanță și constituie tot atâtea subiecte de aprinse dezbateri.... 

🤔 Salata de Boeuf: cu mazăre sau fără mazăre?

Cam nu mai e Crăciun fără să citesc niște îndelungi deliberări pe tema asta, care nu par să ducă niciodată la vreo concluzie. Unii spun că mazărea fermentează și ”strică” salata; alții spun că dacă s-a întâmplat asta înseamnă că mazărea n-a fost bună și că ”adevărata rețetă” a salatei este cu mazăre. Acuma, o mai fi știind cineva care e ”adevărata” rețetă? Că eu una am citit enșpe variante, toate pretinse a fi ”rețeta originală”.
My 2 cents: cu mazăre e mult mai gustoasă, dar ni s-a întâmplat și nouă să fermenteze nerușinata. Totuși n-am face-o fără, pur și simplu n-ar mai fi la fel.

🙄 Cozonacul: cu stafide sau fără stafide?

În problema asta nu pot emite nicio opinie avizată, pentru bunul motiv că n-am făcut niciodată cozonac - și la drept vorbind, am serioase dubii că se va întâmpla vreodată. Nici de plăcut nu-mi place în mod deosebit, cel mult doar atunci când e abia scos din cuptor; l-aș mânca și cu, și fără stafide. Iar după ce se răcește, nu l-aș mai mânca nicicum 😂. Iată, la mine e o simplă problemă de timing.

😍 Salata de vinete: cu sau fără maioneză?

Hmm, de data asta sunt pusă la grea încercare. Cei care mă cunosc știu că aș mânca salată de vinete și-n culcare și-n sculare, indiferent de felul în care e făcută. Aș spune că parcă e mai gustoasă cu maioneză, totuși. În tot cazul însă, ceapa din belșug este o condiție esențială și indispensabilă. După cum se vede, nici aici n-am o opinie clar definită. Ah, ba da, am una: salată de vinete. Oricum. Oricând. Oricât.

👑 Noul rege al Marii Britanii: Charles sau Carol?

P-asta n-am văzut-o venind, sinceră să fiu. În sensul că nu mi-aș fi imaginat că se poate gândi cineva la așa ceva. Argumentul taberei pro Carol este că și defunctei regine i s-a spus Elisabeta (nu Elizabeth), deci e normal să traducem și prenumele actualului rege. ”Doar suntem români, nu? Deci vorbim românește!” 👀.
Ooookkkk.... acum, ce nu înțeleg eu:
- Dacă am avea un coleg de serviciu pe nume John Smith, i-am spune Ion Fieraru? Nu prea cred. Numele proprii trebuie respectate și pronunțate ca atare, nu traduse - și asta indiferent de rangul purtătorului. Nu înseamnă că, dacă am tradus prenumele reginei, a fost corect.
- Cât timp a fost prinț, niciun vajnic patriot n-a avut o problemă cu prenumele. Prințul Charles în sus, prințul Charles în jos. Acum că tocmai a devenit rege răsculatu-s-au simțămintele naționale sau cum?

🧐 Nutella: cu unt sau fără?

Asta e găselnița colegilor mei de birou. Unii susțin că se pune unt pe pâine, și peste el Nutella. Alții spun că pur și simplu e o erezie să amesteci Nutella cu orice altceva, în timp ce un coleg a zis că Nutella nu are ce căuta pe pâine și locul ei e numai în clătite sau gogoși.
Cum ar spune nenea Iancu: domnilor, din această dilemă nu putem ieși!
(Eu îmi păstrez neutralitatea, pentru bunul motiv că nu-mi place Nutella în mod deosebit - doar în clătite și cu felii de banană peste ea. Aș fi deosebit de activă într-o dispută referitoare la ciocolata albă, în schimb).

Pe cărările Italiei (VII): despre eroii luptei împotriva Mafiei și excursia la Corleone

Ținând cont de faptul că, foarte probabil, voi fi o prezență destul de sporadică în următoarele 2 săptămâni (avem musafiri), m-am gândit să vă las cu povestea pe care mi-am dorit cel mai mult să o scriu după ce am revenit din concediu. Asta deși subiectul este, în sine, unul dramatic; dar pentru noi, în același timp și foarte interesant. Este probabil unul dintre cele mai lungi articole pe care-l voi fi scris, dar sper să vă facă plăcere să îl parcurgeți.

După cum vă veți fi dat seama încă din titlu, în ansamblu este vorba despre lupta contra mafiei - o temă deosebit de vastă, pe care noi am aprofundat-o de-a lungul anilor citind, urmărind seriale inspirate din realitate și nu numai, precum și documentare. Dorința de a vedea o parte dintre locurile despre care citiserăm a fost unul dintre motivele pentru care voiam să vizităm Sicilia. În particular, satul Corleone - despre care auziserăm nu doar din celebrul film al lui Francis Ford Coppola, ci și pentru că aici a fost nucleul grupării mafiote Cosa Nostra și aici s-au născut (de nu s-ar mai fi...) unii dintre cei mai siniștri membri ai acesteia, printre care și temuții capi Bernardo Provenzano și Salvatore ”Toto” Riina - acesta din urmă fiind supranumit ”Nașul tuturor nașilor” mafiei siciliene.

Primii fiori i-am resimțit de cum am aterizat pe aeroportul din Palermo, care se numește acum ”Falcone-Borsellino”, după numele a doi judecători asasinaţi în anul 1992 în atentate cu bombă organizate de Toto Riina, la interval de numai două luni unul de celălalt.

Judecătorii Giovanni Falcone (stânga) şi Paolo Borsellino

Ambii şi-au dedicat viaţa - la propriu, în cele din urmă - luptei cu Mafia. Lor li se datorează ceea ce va rămâne în istorie drept ”Procesul Maxi”, desfăşurat între anii 1986-1987, la finalul căruia 360 de mafioţi au fost condamnaţi la închisoare. A fost un demers de un curaj nebunesc, bazat în mare parte pe mărturia lui Tommasso Buscetta, primul mafiot sicilian devenit informator şi care a acceptat să stea de vorbă numai cu Falcone, întrucât acesta a fost singurul magistrat care l-a tratat cu respect.

Giovanni Falcone a murit pe 23 mai 1992, într-un atentat comandat de Toto Riina, în care a fost dinamitată autostrada pe care judecătorul se întorcea la Palermo. S-au folosit 500 de kilograme de explozibil, iar impactul a fost atât de puternic, încât explozia a fost percepută şi de către seismografe. Un act de supremă sfidare la adresa statului, sărbătorit cu şampanie de către Riina şi clica lui.

Explozia (al cărei dezastru se vede în imaginile de mai sus) a avut loc pe autostrada care lega aeroportul de oraș; la locul deflagrației a fost înălțat un monument pe care toți turiștii îl caută cu privirea din autocarul care-i duce către Palermo.

Nici două luni mai târziu, pe 19 iulie 1992, a fost asasinat şi Paolo Borsellino, într-un atentat cu maşină-capcană. Asupra morţii acestuia planează, însă, anumite semne de întrebare. Astfel, unele voci acuză serviciile secrete italiene de implicare în moartea lui Borsellino. Cu numai câteva luni mai devreme, Borsellino solicitase oficial interzicerea accesului maşinilor pe strada unde locuia mama lui (unde a avut loc atentatul), tocmai pentru a preveni incidente cu automobile-capcană. Solicitarea lui a fost ignorată. Aspect foarte ciudat, dacă ne gândim la poziţia lui Borsellino şi la recenta moarte a lui Falcone. De asemenea, o agendă roşie, în care judecătorul nota foarte multe observaţii şi constatări personale, a dispărut după atentat şi nu s-a mai găsit niciodată. Nu în ultimul rând, doi dintre foştii colegi ai lui Borsellino povestesc despre cum acesta, prăbuşit moral, le-a spus cu numai câteva zile înainte de-a muri: "un bun prieten m-a trădat".

Ne documentaserăm în prealabil și am aflat adresa locației unde și-a pierdut viața Borsellino; așa că într-o după-amiază, am pornit la o lungă plimbare. A fost o experiență interesantă inclusiv ca urmare a faptului că am ieșit din perimetrul turistic, descoperind astfel și adevăratul Palermo, cel din afara centrului istoric. Și da, ne-a plăcut mult și partea asta a orașului 🙂.

Dat fiind trecutul său extrem de sângeros, Palermo este ca un fel de memorial permanent; la tot pasul te poți aștepta să găsești dovezi ale crimelor Mafiei și amintiri ale victimelor sale, eroi anonimi într-un război niciodată încheiat cu adevărat.

În locul unde a murit Paolo Borsellino a fost plantat un măslin, de-ale cărui ramuri sunt agățate fotografii, diferite obiecte cu semnificație simbolică și mesaje. Ne gândeam că nu va fi nimeni acolo - în definitiv, au trecut 30 de ani de când a murit și e o zonă rezidențială absolut normală - însă am găsit câțiva turiști. Oamenii priveau, citeau mesajele, schimbau impresii în șoaptă și își făceau semnul crucii.

Unul dintre mesaje m-a impresionat în mod deosebit: ”Tu, cel care ai venit să privești, amintește-ți: nu toți sicilienii sunt mafioți și nu toți mafioții sunt sicilieni”.

O altă dovadă că oamenii nu au uitat este o inscripție pe care am văzut-o plecând de la locul unde a murit Borsellino.

Dacă mormântul lui Borsellino se află în cimitirul Santa Maria di Gesù, sicriul cu ceea ce-a mai rămas din Giovanni Falcone a fost mutat din locul inițial (cimitirul Sant'Orsola) și reînhumat în biserica San Domenico, una dintre cele mai mari biserici din Palermo. Localizată în centru, este foarte ușor de găsit și am vizitat-o. 

Tot aici, pe două plăci comemorative, sunt consemnate toate victimele celor două atentate menționate anterior (au murit atât soția lui Giovanni Falcone, cât și ofițerii de poliție care-i însoțeau pe ambii judecători).

Un alt loc pe care l-am căutat, și găsit, este cel unde și-a aflat sfârșitul generalul Carlo Alberto dalla Chiesa, împușcat din ordinul lui Toto Riina pe 3 septembrie 1982. Ca urmare a rezultatelor deosebit de bune pe care le avusese în lupta împotriva terorismului în alte regiuni ale Italiei, dalla Chiesa fusese numit prefect la Palermo în aprilie 1982. Numai cinci luni mai târziu a fost asasinat împreună cu soția sa, ciuruiți de gloanțe în propria mașină.
La locul atentatului a fost așezată o placă de marmură în memoria lor.

Nu este o întâmplare faptul că sunt reprezentați într-o îmbrățișare; în ultimele clipe de viață, realizând ce urma să se întâmple, generalul a încercat să-și protejeze soția acoperind-o cu propriul corp. 

Având în vedere toate cele de mai sus, am pornit spre Corleone având sentimente amestecate. Voiam să ajung acolo, să văd unde-a început totul; pe de altă parte, mi se părea că tulbur o zonă întunecată.

Realist vorbind, excursia la Corleone a fost de departe cel mai greu de organizat din tot ce-am făcut în acest concediu - și după cum s-a văzut deja, n-am făcut deloc puține. Trenul ieșea din discuție, satul neavând gară; iar în ceea ce privește autobuzele, erau numai vreo două pe zi, cu loc de plecare incert (oricât am căutat, nu am găsit informații clare) și cu ore de plecare/sosire încă și mai incerte. Așa stând lucrurile, am închiriat o mașină și dusu-ne-am.

Pe drum, ne-am dat seama de ce transportul public e atât de dificil când e vorba de locația aceasta: pur și simplu nu se mai investește nimic, pentru că exceptând câțiva rătăciți ca noi, turismul e practic inexistent. Șoseaua era în mare parte foarte proastă, plină de gropi și hârtoape, iar oamenii care fac naveta la Palermo vin de regulă cu mașina personală sau cu scuterul. Dar a fost fascinant să vedem autentica Sicilie și decorul părea pe alocuri desprins din filmul “Nașul”. 

”Îți dai seama”, comentam noi, ”câți nefericiți or fi fost sechestrați și torturați în casele din pustietatea asta? Cine naiba să vină să te salveze aici?”.

Când am ajuns la Corleone era aproape ora prânzului. Ne-am plimbat pe străduțe și am încercat - în ceea ce mă privește, poate mai mult ca-n oricare alt loc - să ”simțim” atmosfera locală. Impresia foarte pregnantă pe care am avut-o este că e un sat lăsat să moară. Nu mort de tot, ca să zic așa; dar lăsat cu bună știință să se prăbușească. Pare să fie încremenit în uitare și nu se mai construiește nimic, poate cel mult se renovează niște clădiri ca să nu pice pe oameni, dar în mod evident nu mai are nimeni vreun interes în acest sat. Cred că istoria lui sinistră nu este deloc străină de asta.

Ici și colo, câțiva bătrâni stând pe bănci la povești ne priveau întrebător, așteptând în mod evident să-i salutăm și răspunzându-ne cu multă energie la ”Buongiorno!”. Dar te întrebi, ce-o fi fost în mintea lor? Era clar că nu putem fi decât turiști (mai ales aparatul de fotografiat al jupânului era o dovadă grăitoare în acest sens), deci oare ce-am fi putut căuta noi acolo? Muzeul luptei contra Mafiei, asta căutam - și cred că știau și ei asta, alt punct de atracție nemaiexistând în satul care-a născut și-a adus atâta nelegiuire.

Biletul de intrare la muzeu, cu o imagine a celor 2 judecători

Muzeul nu este mare, iar o bună parte dintre lucrurile pe care ni le-a spus ghidul le știam deja; am aflat însă și multe noutăți, iar cea mai interesantă încăpere a fost, de departe, arhiva unde sunt depozitate toate documentele Procesului Maxi, despre care am scris la începutul acestui articol. Practic, aici se află opera vieții judecătorilor Falcone și Borsellino, tot rodul muncii lor.

Faptul că Palermo este astăzi un oraș frecventabil se datorează în mare parte curajului nebunesc și muncii acestor oameni, precum și a tuturor celor care au început această luptă, au luptat alături de ei, respectiv au continuat după ce ei n-au mai fost.
De fapt nu doar Palermo, ci întreaga Italie le este datoare. 

Acest dosar conține toate declarațiile date de Tommasso Buscetta - mărturii care s-au dovedit cruciale în instrumentarea cazurilor și obținerea sutelor de condamnări.

Nu știu să pun în cuvinte ce sentimente am avut în prezența acestor dosare. Cred că pot spune că am simțit, cu adevărat, istoria.
”Odihniți-vă în pace”, mi-am spus cu gândul la cei doi judecători, ”și mulțumesc”.

Ieșind de la muzeu, eram impresionată și copleșită de ceea ce văzusem.

Ne-am gândit dacă să mergem să mâncăm pe undeva - ne era cam foame și descoperiserăm o pizzerie cu rating foarte bun pe Tripadvisor (”de parcă ar avea careva curaj să nu dea aici rating bun”, am mustăcit noi 😀), dar pe de altă parte nu ne simțeam deloc în largul nostru. Poate era doar autosugestie, dar per total ni se părea că satul are un vibe prost și apăsător.
Ia hai s-o ștergem de-aici, ne-am zis, și asta am și făcut.

În ceea ce mă privește, experiența aceasta (vizitarea mormântului și memorialelor, precum și excursia la Corleone) a fost incredibil de bogată din punct de vedere al emoțiilor de tot felul și al noutăților aflate. Este o pagină teribilă din istoria Italiei, dar cred că trebuie să o cunoaștem. Chiar dacă, din nefericire, Mafia nu a dispărut cu adevărat - doar că e mai discretă - și lupta nu s-a încheiat nici în zilele noastre.

Pe cărările Italiei (VI): experiența ratată a unei croaziere

Ceea ce-ar fi trebuit să fie o experiență frumoasă pe Marea Tireniană s-a dovedit a fi doar o sursă de tocat nervii noștri, metodic și mărunt. Ar trebui să se inventeze un ciocan de nervi, așa cum există și ciocan de șnițele.

Croaziera în Cefalù ne-a fost recomandată de gazdele noastre de la B&B-ul din Palermo și suna cum nu se poate mai tentant: o croazieră de 3 ore pe mare, cu peisaje deosebite și tratație la bord din partea casei. Zis și făcut! Mă rog, de fapt mai mult zis decât făcut, după cum se va vedea...

Confirmând pe deplin celebra zicală a lui Murphy ”ce începe prost se termină și mai prost”, ne-am umplut de nervi încă de când ne-am dus la agenție să rezervăm locuri pentru a doua zi. Conform orarului inscripționat pe ușă, programul de lucru începea la ora 10; am ajuns cu vreun sfert de oră mai devreme și-am stat pe o băncuță din fața clădirii. Câteva minute după ora 10 a apărut o copilă pe bicicletă care a deschis și-a scos ceva panouri stradale pe trotuar, chestii de-astea de început de zi.
Am așteptat să termine ce avea de făcut și am intrat, povestindu-i ce vrem.
- Sigur, pentru mâine mai sunt locuri la Cefalù, dar nu pot face eu rezervările, trebuie să o așteptăm pe doamna Daniela.
Ok, o așteptăm, am zis noi și ne-am reluat locul pe băncuță. După aproape o jumătate de oră am început să ne enervăm și ne-am dus să întrebăm când apare, totuși, doamna Daniela?
- O sun să o întreb când vine. Dar să știți că în mod normal e aici la ora 10...
În fine, normal is not normal, cum ar zice Dr. House. Am mai stat vreun sfert de ceas, se făcuse aproape o oră de când stăteam acolo și eram gata să renunțăm, că doar n-o fi Cefalù poleit cu aur. A apărut în cele din urmă.

Turned out că biata copilă care deschisese fusese angajată cu numai 2 zile în urmă  și nu știa să facă rezervări. A durat încă o jumătate de oră, că doamna Daniela a insistat să-i arate pas cu pas, ”ca să învețe și ea...”. Na, noi eram în vacanță, nu era ca și cum am fi avut chestii mai interesante de făcut decât să o ascultăm pe ea cum predă.
- Mai este ceva ce ar trebui să știm referitor la această croazieră?
- Nu, ce să mai fie? E o croazieră normală, vă plimbați cu barca pe mare.
Ei taci 🙄. De fapt mai era ceva ce-ar fi fost bine să fi știut, da-n sfârșit....

A doua zi am luat trenul spre Cefalù, iar de la gară ne-a pescuit un shuttle bus care ne-a dus în port. Am urcat la bordul bărcii micuțe (să fi avut cel mult vreo 30 de metri pătrați) și am căutat din priviri locuri, dar nu erau; doar niște bănci fixate pe laturile bărcii, în mod evident insuficiente pentru câți ne adunaserăm.
Zăresc o bancă liberă și mă îndrept spre ea, dar ce să vezi. Nu stătea nimeni, în schimb erau așternute două prosoape mari, care o acopereau în întregime.
- Astea sunt locurile mele, mă informă o dropie care stătea în picioare și pufăia dintr-un Iqos.
Vorbise în franceză, dar înțelesesem. Cu un surâs fermecător (credeam eu), îi elucidez în engleză că, locurile fiind în mod evident limitate, am dori să ocupăm și noi doi o bucată de bancă. Altfel spus, ia-ți naibii de-acolo măcar unul dintre prosoape, că nu ți-a cumpărat mă-ta barcă (asta am zis în gând, doar sunt o doamnă, silvuple 🤫).
- Mais non, astea sunt locurile pentru familia mea, repetă dropia și ca să fie mai convingătoare, luă cele 2 rucsacuri puse pe jos și le trânti pe bancă privindu-mă cu un aer triumfător.
Era evident că pricepe engleză, așa că am continuat să explic: totuși, nu poate ocupa o bancă întreagă doar ea și familia ei...
- Non, j’ai payé pour mes enfants!
Începuse să ridice tonul, între timp coborâseră și les enfants de pe punte: două fetițe de 5-6 ani care sigur n-ar fi ocupat numai ele toată banca aia - decât dacă s-ar fi întins pe ea, ceea ce au și făcut 🤯.
Am mai încercat să-i explic, tot în engleză, dar o ținea morțiș cu ”mes enfants” și tonul virase binișor spre țipat, iar lumea începuse să se uite la noi; am hotărât s-o las în plata ei de nesimțită și am zis, fără să-mi dau măcar seama în ce limbă vorbesc: ”Bon, ça suffit!”.
- Aaaa, deci vorbești franceză! se rățoi dropia, holbându-se la mine ca o broască după ce s-a prăvălit peste ea un calcan destoinic.

Am lăsat-o bătând din plisc și ne-am aciuat într-un colț, cât mai departe de ea; mai târziu am putut sta pe lada frigorifică, unde nu aveam prea mult loc, dar era o soluție oricum mai bună decât alternativa de-a sta 3 ore în picioare.

Și-am pornit...

Dropia nesimțită nu fusese decât începutul fermecătoarei noastre croaziere; la bord se aflau și 4 bebeluși cu vârsta sub un an. Aveau cam 6-7-8 luni, aș zice. Și-acum este momentul în care nu-i exclus să-mi aprind paie-n cap, dar părerea mea e că niște copii atât de mici nu aveau ce căuta acolo.
Nu exagerez când vă spun că timp de 3 ore nu a fost niciun moment în care să nu plângă măcar unul dintre ei, dacă nu mai mulți simultan; erau evident în disconfort, era cald, zăpușeală, multă lume străină în jur… Eram destul de mulți și deci cam înghesuiți, barca se încinsese, prin urmare bebelușii erau supraîncălziți - de unde și agitația și plânsul, probabil. Mi-era milă de ei, nu aveau nicio vină că părinții lor nu judecau, sau erau egoiști, sau ambele.

Cunosc foarte bine discuțiile din Social Media pe subiect, mămikile reclamând că ”au dreptul” și ”doar n-o să stau acasă, vreau concediu”. Sunt cum nu se poate mai de acord, însă ca mamă, principala ta prioritate ar trebui să fie confortul copilului tău, nu mofturile tale. Îți faci programul astfel încât să-i fie lui comod, în primul rând. Nu te duci cu un sugar pe o barcă de agrement de câteva zeci de metri pătrați, doar parțial umbrită, unde copilul va fi expus la soare și temperaturi de vreo 35 de grade timp de mai multe ore.
La punctul ăsta, cred că mămikile m-ar arde pe rug. ”Eu îi ofer copilului meu experiențe de la cea mai fragedă vârstă!”, se zborșea una într-o discuție mai veche de pe Facebook. Mda, experiențe la câteva luni de viață, ceva deosebit. Sunt încredințată că toți cei 4 bebeluși, care au urlat timp de câteva ore, au beneficiat de experiențe de viață înălțătoare, profunde și de natură să le lărgească orizonturile 🙄.

Îmi pare rău dacă sună dur, însă asta denotă atât nepăsare față de propriul copil, cât și lipsă de bun-simț față de cei din jur. Să te distrezi tu, ca părinte, tratându-ți propriul copil ca pe un simplu accesoriu doar pentru că vrei să-ți demonstrezi că faci exact ce făceai și înainte de a-l avea. Un copil atât de mic are nevoi speciale, care țin mai ales de necesități biologice și de planul afectiv, nu are amintiri și nu reține absolut nimic din ce e în jurul lui. Îi trebuie doar un ambient fizic sigur și confortabil, adaptat la nevoile lui de sugar, comunicare afectivă și brațele părinților. Atât, nu ”experiențe”.

Zâmbetul resemnării

După vreo oră, barca s-a oprit în larg și-a ancorat, pasagerii având o jumătate de oră la dispoziție pentru înot. Ei bine, noi n-am știut că urma să ni se ofere ocazia asta (ar fi trebuit să ne fi spus ”doamna Daniela”), deci nu eram pregătiți de scăldat. Ne-a părut rău. Cât timp am stat pe loc barca s-a încins și mai rău, deci bebelușii urlau tot mai tare. Părinții au avut strălucita idee de a-i băga în apă 🤨. Nu, n-au tăcut, ba chiar dimpotrivă.

După trei ore am coborât de pe barcă, dorindu-ne un singur lucru: liniște.

Aceasta a fost croaziera noastră din Cefalù. N-am avut nimic de reproșat personalului de la bord; ne-au pus la dispoziție sucuri, apă și pepene proaspăt, au fost amabili și profesioniști. Am fi putut călători confortabil, am fi putut înota, ne-am fi putut amuza. Dacă am fi avut noroc de o angajată care să ne fi răspuns corect la întrebarea ”mai e ceva ce-ar trebui să știm?” (ceilalți pasageri aveau costume de baie; am dedus că-și luaseră bilete de la agenții mai informate) și de asemenea, dacă am fi avut noroc de colegi de croazieră înzestrați cu bun simț.

Pe cărările Italiei (V): Palatul Normanzilor și Teatro Massimo

Dacă Palatul Normanzilor s-a regăsit încă de la început pe lista obiectivelor noastre din Palermo, Teatrul Massimo a fost, se poate spune, o surpriză neașteptată. Luând-o cu începutul, întâmplarea a făcut că am ajuns la palat destul de leșinați de căldură și, aspect mai degrabă neobișnuit, nu găsiserăm în jur nici măcar un chioșc de unde să luăm apă. Exagerez oarecum, dar nici departe de adevăr nu sunt când spun că am intrat să vizităm castelul având în minte în primul rând s-ajungem undeva la umbră...

Situată în cel mai înalt punct al centrului vechi, cea mai veche reședință regală din Europa se află deasupra primelor aşezări punice, ale căror ruine pot fi văzute în subteran, sub o podea transparentă. Construcția în sine este mai degrabă simplă și gândită să fie funcțională; de altfel, din 1947, aici este sediul Parlamentului Siciliei.

Am trecut relativ repede prin galeriile de la parter și curtea interioară încadrată de coloane cu arcade, fiindcă eram nerăbdători să ajungem în Capela Palatină, considerată principala atracție a palatului și descrisă de Guy de Maupassant drept ”cea mai surprinzătoare bijuterie religioasă creată de mintea omenească şi desăvârşită de artişti”.

Capela Palatină reprezintă un opulent amestec de tradiții și de stiluri: romanic, normand, islamic şi bizantin, ca simbol al toleranței religioase. Este una dintre cele mai fastuos împodobite capele existente. De cum intri stai practic numai cu ochii pe sus, contemplând îmbinarea dintre mozaicurile bizantine pe fundal din foiță de aur și tavanul în stil arab, cu încrustații din lemn în formă de fagure.

Am fi putut vizita și apartamentele regale, dacă ne-am fi informat în prealabil și-am fi aflat că miercurea acestea sunt închise publicului - iar noi am vizitat palatul, evident, miercuri 🙄. Inițial ne-a părut rău, dar apoi am citit că nu prea s-a mai păstrat mobilă, așa încât n-ar fi fost oricum prea multe de văzut.

Ne-au plăcut mult și grădinile unde am stat pe bancă la umbră și ne-am hidratat cu apa cumpărată de la cafenea.

Spuneam la începutul acestui articol că Teatro Massimo a fost oarecum o surpriză. Eram foarte curioși să-l vedem; aici s-a filmat ultima parte din cel de-al treilea film al trilogiei ”Nașul” (Mary, fiica lui Michael Corleone, este asasinată pe trepte, într-un atentat care-l viza pe el) și tot aici a avut loc unul dintre cele mai frumoase concerte ale Filarmonicii din Berlin, în 2002, dirijat de Claudio Abbado.

Surpriza a fost că, așa cum am descoperit întâmplător, era accesibil publicului, în tururi ghidate organizate la fiecare jumătate de oră. Pentru noi a fost o bucurie cu atât mai mare cu cât nu ne așteptaserăm la asta.

Este cel mai mare teatru din Italia (și a treia mare casă de operă din Europa) și interiorul este absolut încântător. Tavanul sălii este mobil și are un mecanism care permite ventilarea optimă a întregii încăperi, nefiind astfel necesară instalația de aer condiționat.

Un moment foarte interesant a fost acela când ghidul ne-a condus într-o anumită sală din foaier (rotonda del mezzogiorno) unde, pentru cei care stăteau în mijlocul unui cerc trasat pe podea (marcat ca atare și pe tavan) și pronunțau câteva cuvinte, se crea un efect de rezonanță aparte, ei auzindu-și propria voce amplificată în mod excesiv.

Un domn s-a postat în cerc și-a slobozit un ”Vincerò!” care l-ar fi umplut de mândrie pe Puccini și de invidie pe mulți tenori.

Personal, am avut un sentiment de nostalgie; mi-e așa dor de-un spectacol de Operă... dar cumva nu m-am mobilizat să-ncerc în Hamburg până acum. În studenție mergeam măcar de două ori pe lună la Opera din București și de fiecare dată plecam de-acolo cu sufletul plin de bucuria pe care numai muzica bună ți-o poate da.

 ”Deschidem stagiunea cu 'Nabucco' ”, mi-a spus ghidul când l-am întrebat și numai gândindu-mă cum o fi sunând în acest teatru celebra arie ”Corul Robilor”, m-au cam străbătut fiorii. 

Iat-o, dacă vreți să vă străbată și pe voi 🙂.

 

Părăsind Teatro Massimo, am aruncat o ultimă privire ușilor care dădeau spre loje. Le văzusem în ”Nașul”, iar în viitorul imediat îmi propun să vizionez din nou întreaga trilogie. Nu numai pentru teatru, ci și (mai ales) pentru scenele din satul Corleone; dar despre asta vom sta de vorbă pe îndelete în capitolul dedicat - pentru mine, articolul pe care aștept cu cea mai mare nerăbdare să îl scriu, despre un loc și niște experiențe pe care mi le doream de foarte mult timp 🙂.

Libertatea ta de exprimare e să faci glume despre moartea Reginei. A mea e să-ți spun că ești un bou.

Am ”pritocit” articolul ăsta în metrou în timp ce mă întorceam de la serviciu și preconizasem un text la metru, dar acum îmi dau seama că de fapt nu are de ce să fie un articol lung. Sentimentul pe care-l am în clipa asta e că-n acest fel le-aș conferi legitimitate unora care nu merită decât să se zbată în sucul propriei nemernicii și ignoranțe.

Fie vorba-ntre noi, mare mi-ar fi fost mirarea ca românii să nu-și dea în petec la moartea Reginei. I-am văzut în acțiune anul trecut când a murit Ducele de Edinburgh și mai recent când s-a publicat știrea, ulterior infirmată, a decesului lui Florin Salam. Glume ”nostime”, meme-uri cu Iliescu, hahaha și hihihi și să te ferească Aghiuță să le fi zis ceva, că imediat începeau cu ”libertatea de exprimare” și cu îndelung trâmbițatul citat ”Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca tu să ai dreptul să nu fii de acord cu mine” - atribuit lui Ion Rațiu, dar care de fapt îi aparține lui Voltaire.

Așa stând lucrurile, nu m-a surprins deloc avalanșa de mitocănii împopoțonate cu titlul de ”glumă” care s-au rostogolit în Social Media în primele 24 de ore care-au trecut de la anunțul oficial al decesului suveranei. Hlizeli deșănțate pe tema vârstei Reginei, meme-uri cu Iliescu (da, iar), ”God shave the Queen”, referiri la ea cu apelativul ”Lizuca” sau ”Veta” (că doar, nu-i așa, ați păscut curcile împreună pe domeniul Windsor 🙄), imprecații precum ”babă imperialistă”.... Un nătărău se rățoia că ”ne-a vândut la ruși în 1945!”, în condițiile în care de la momentul respectiv urmau să mai treacă 7 ani până avea să devină regină. Asta ca să ne facem idee de nivel, nu că n-ar fi fost clar deja...

Mi-am ”primenit” lista de prieteni și mi-am văzut de treabă. Însă cu adevărat m-am enervat când unii oameni, pe care de altminteri îi respect, au început să peroreze despre libertatea de exprimare. Că de ce le punem pumnul în gură celor care fac glume grobiene, că doar au dreptul să spună ce vor, că libera exprimare, că e părerea lor, că...
Bun. Așa stând lucrurile, fix în același fel îmi exercit și eu libertatea de exprimare prin a le spune celor de mai sus că sunt niște dobitoci, care-și pot băga libertatea de exprimare unde nu pătrunde lumina, dacă ăsta e modul în care înțeleg să o folosească.

Și nu putem invoca nici simțul umorului. Da, Regina avea umor, chiar unul savuros; însă cu tot respectul, ”God shave the Queen” și altele din aceeași categorie nu se încadrează la umor, oricât de open minded ar pretinde autorii acestor nemernicii că sunt.

Cum spunea cineva: este reprezentativă scena din ”Gaițele”, când una dintre surori, uitându-se pe fereastră și văzând o procesiune mortuară, le strigă pe celelalte: “Țațo! Trece mortu’!” și alea dau fuga să vadă. Fix ăștia sunt cei despre care am scris în acest text. Niște ciocli a căror bucurie este când moare un om - cu cât mai cunoscut, cu atât mai bine, fiindcă le dă ocazia de-a face meme-uri și ”glume” de care râd ei singuri și cei (din păcate, mulți) asemenea lor.

Astăzi, pentru o clipă, lumea s-a oprit

S-a încheiat o eră și a dispărut o lume. ”London Bridge is down”. Acesta este ”codul” care desemnează începutul unei operațiuni complexe de coordonare a acțiunilor de după moartea Reginei.

Foarte mulți dintre oamenii din întreaga lume au trăit cu Elizabeth II ca Regină. Nu cunoaștem altfel Marea Britanie. Dar o vom cunoaște, începând de mâine.
Într-un fel a fost și Regina noastră, a tuturor celor cu respect și admirație pentru oamenii cu adevărat mari. 

A fost dintotdeauna, va fi pentru totdeauna.

Iar dacă e să credem că unele lucruri sunt, cu adevărat, dincolo de noi - și eu cred - se poate spera că și-a aflat pacea. Spun asta având în vedere mesajul din imaginile de mai jos, despre care o foarte dragă prietenă spune că reprezintă inclusiv cea din urmă binecuvântare a Reginei pentru poporul pe care l-a slujit, după cum a jurat, până-n ultima clipă a vieții.

Eu sper că s-a reunit cu Philip al ei.

Un om cât istoria. God rest the Queen 🖤.

Pe cărările Italiei (IV): descoperind Palermo

Capitala Siciliei fusese o veche dorință de-a mea, dar mai degrabă în mod abstract; nu avusesem în minte vreun motiv anume pentru care-mi doream să vizitez acest oraș, altul decât filmele și serialele despre mafia italiană pe care le-am văzut și cărțile pe care le-am citit; dar asupra acestui capitol, care pentru mine a reprezentat unul dintre cele mai interesante momente ale vacanței, voi reveni într-un articol separat. S-o luăm însă cu începutul.

Palermo a fost una dintre cele mai mari surprize pentru amândoi, în sensul bun. După haosul din Napoli și ”viermuiala” de oameni de pe Coasta Amalfi, străzile spațioase și peisajele din Palermo s-au dovedit un balsam pentru suflet și ochi.
Am stat 7 zile în Palermo, interval în care am străbătut orașul în lung și-n lat, luând cu noi ceva din atmosfera locală și vizitând mare parte din obiectivele principale: Palatul Regal (sau Palatul Normanzilor), Teatrul Massimo, plaja Mondello, piața Ballarò, Catedrala, precum și satele Monreale și Corleone. Pentru că sunt prea multe de povestit și nu vreau să fac rabat de la nimic, voi ”împărți” în mai multe articole.

Plimbându-ne fără țintă, nu mă mai săturam de palmieri - în Germania neexistând, îi asociez întotdeauna cu ideea de vacanță - și spre deosebire de Napoli, aici erau bine îngrijiți, mai mare dragul să-i privești.

 
Palermo reprezintă un amestec impresionant de stiluri arhitectonice (bizantine, arabe și italiene), alternând clădirile istorice și magazinele moderne de pe Viale della Libertà, Via Maqueda sau Via Principe di Belmonte. Este mult mai liniștit comparativ cu Napoli, cu toate că și aici regulile de circulație par să fie facultative și / sau supuse liberei interpretări de către foarte mulți șoferi; dar n-am avut niciun moment senzația de înghesuială insuportabilă și obositoare, deși spre seară zonele pietonale erau foarte aglomerate.

Prețurile sunt și aici destul de mici, poate nu chiar ca-n Napoli, dar în tot cazul nimic extravagant. Am avut o fixație cu piersicile în concediul ăsta, prin urmare am mâncat destule și la Palermo; patru bucăți, un euro și 50 de cenți, deci cu jumătate de euro mai mult față de Napoli.
Nici suvenirurile nu aveau prețuri exagerate; bunăoară, pe această splendidă pereche de cercei lucrați manual din ceramică am dat măreața sumă de 10 euro.

Cel mai interesant punct din centrul istoric este Quattro Canti, o intersecție încadrată de patru clădiri decorate cu fântâni și sculpturi.

Fotografiile nu prea le fac dreptate; construcțiile sunt spectaculos de frumoase. Am petrecut minute în șir în mijlocul intersecției (fără să jenez circulația, pentru bunul motiv că mașinile nu aveau acces, iar bicicliștii se strecurau fără probleme), doar savurând și bucurându-mă de simplul fapt de-a mă afla acolo.

Nu cred că m-aș simți bine să locuiesc în Palermo, este prea cald și parcă totuși prea agitat pentru introvertita de mine; dar timp de o lună-două pe an mi-ar plăcea foarte mult un apartament cu balconașe atât de simpatice precum cele de mai jos.

Catedrala din Palermo este o construcție impresionantă, datând din secolul XII și cu evidente influențe maure la exterior, dar - urmare a numeroaselor modificări și restaurări - reprezintă de fapt un amalgam de stiluri arhitectonice.

Ne-a plăcut, dar în ceea ce mă privește factorul spiritual a cam lipsit; asta poate și ca urmare a faptului că, aspect comun în bisericile din Italia, nu se aprindeau lumânări, ci becuri (în formă de lumânare, dar totuși... becuri 😒).

Prin natura profesiei omului, ne-am obișnuit să căutăm din priviri orga în fiecare biserică în care intrăm; pentru mine a devenit un punct de atracție, dacă pot spune așa 🙂 (aici erau două, câte una de fiecare parte).

La piața Ballarò am ajuns întâmplător, în timp ce ne plimbam, deși o aveam oricum pe listă. Un permanent du-te vino de turiști și localnici care-și făceau loc anevoie; vânzători lăudându-și sonor produsele care încărcau tarabele așezate una lângă alta, cu de toate: pește și fructe de mare pescuite chiar în dimineața respectivă, tot felul de legume și fructe pe care în parte nu le-am recunoscut, brânzeturi și mezeluri ale producătorilor locali, dulciuri, lichioruri, ”munți” de fistic, diverse ”prăjeli” specifice zonei...

Un caleidoscop de arome și culori, de nu știai unde să te oprești mai întâi. De altminteri, gastronomia locală este renumită, în special datorită mixului de influențe arăbești, spaniole, franceze și italiene.

M-am mirat în special din cauza enormei cantități de pește și fructe de mare; știut fiind cât sunt de perisabile și având în vedere cât era de cald, era clar că seara nu mai sunt bune și trebuie aruncate, fiindcă n-ar fi riscat nimeni să vândă așa ceva a doua zi, ca să-și atragă belele dacă vreun turist ajunge la urgențe. Cei de la cazare însă (am stat la un hotel în sistem ”Bed & Breakfast”, chiar lângă port; excepțional a fost, din toate punctele de vedere; păstrăm legătura cu oamenii și nu este exclus să-i revedem la Hamburg) ne-au povestit că tot ce-am văzut acolo se vinde într-o singură zi. Pescarii știu foarte bine cât să prindă și numai rareori se întâmplă să fie nevoie să se arunce din ele la lăsarea serii.

(Până să mă apropii, am crezut că treaba asta de mai sus e ghimbir la grătar 🫣 și mă gândeam ce bazaconie o mai fi rezultând de-aici... abia când m-am uitat mai bine am văzut că erau de fapt niște cârnați locali, pe numele lor Stighiola).

Jupânul și-a luat o ”arancina” - o bilă din orez prăjit, umplută cu sos și mazăre, pe care a ”stropit-o” cu o bere locală. Numele derivă din forma originală și culoarea aurie tipică, amintind de o portocală. Eu nu m-am aventurat, dar el a zis c-a fost bună.

Cu voia voastră ne oprim aici pentru astăzi, urmând ca-n articolul următor să mergem la cel mai mare teatru din Italia și la un castel. 🙂