Pe cărările Italiei (X): postare nerecomandată la dietă

Articolul de astăzi încheie serialul de vacanță italian - și-l încheie en fanfare, așa că vă avertizez prietenește: nu citiți și nu scroll-ați dacă vă e foame. Nici dacă vă e poftă de ceva dulce. Reveniți cu burta plină, eventual în timp ce vă savurați cafeaua - care vă doresc să fie mai mare decât aia pe care-am băut-o eu timp de aproape 3 săptămâni, pe meleaguri italiene. Că dacă e cât aia, o terminați cât citiți următoarele 2 paragrafe. Adică de fapt nu, cred c-ați și terminat-o deja. V-o arăt mai la vale, să nu ziceți că vă mint 😀.

Acestea fiind zise, poftă bună la ... citit 🙈.

Ajunseserăm de vreo 3 ore la Napoli, iar după ce ne-am cazat am ieșit în recunoaștere și să mâncăm de seară. Ce să fie, ce să fie? Oare-o fi departe Pizzeria Da Michele, considerată cea mai bună pizzerie din Napoli? Și ce să vezi, era la vreo 3 kilometri de cazare.

(L'Antica Pizzeria, de fapt. După cum aveam să ne dăm seama în zilele următoare, absolut toate pizzeriile și Trattoriile erau ”L'Antica”. Plin de antichități pe-acolo, dom'le, n-ai văzut așa ceva 🙄).

În general, foarte rar stăm la coadă să luăm ceva anume de-ale gurii. Eh, acum a fost una din ocaziile alea foarte rare. Cred că am stat vreo 40 de minute la rând, însă curiozitatea și pofta erau un factor motivațional semnificativ.

Despre această pizzerie știam că datează din anul 1870 și, după mai bine de 150 de ani, încă păstrează rețeta bucătarului Michele Condurro, care considera că adevarata pizza napolitană este de numai 2 feluri: Margherita (cu sos de roșii și fiori di latte - un fel de mozarella) și Marinara (cu sos de roșii, usturoi și oregano).

Mai erau încă două feluri de pizza disponibile, după cum se vede în meniul din imaginea de mai sus; dar noi ne-am hotărât pentru tradiționalele Margherita & Marinara. ”5 euro, la banii ăștia probabil ne dă o felie”, am reflectat noi, încă nefamiliarizați cu prețurile din Napoli, dar mulțumiți. Ce să vezi, ne-am pomenit cu 2 pizze cât roata carului, cum zice vorba. 

De bune, au fost foarte gustoase - aluatul fraged și exact cât trebuie de crocant, sosul de roșii cu totul aparte (îl fac ei, după o rețetă proprie) și brânza se topea în gură -  dar trebuie să știi ce așteptări ai. O pizza făcută din numai 2-3 ingrediente + aluat nu are cum fi ”curcubeu pe cerul gurii”. Mai citisem niște recenzii ale unora dezamăgiți că ”era aluat cu brânză și sos de roșii...”. Exact, asta era - dar fix asta ți se spusese că este. Nici mai mult, nici mai puțin. N-am priceput dezamăgirea și notele mici, oare la ce s-or fi așteptat oamenii ăștia? ”Vai, era coadă mare, sigur e tourist trap”. Noi nu considerăm că e și nu ne-am simțit deloc păcăliți. A fost o încântare din toate punctele de vedere să gustăm adevărata pizza napolitană, cu rețetă păstrată de un veac și jumătate.

Una dintre fostele mele obsesii în materie de ”chestii bune de mâncat în concediu” este dorada. Am mâncat cândva (acum 10 ani) la Nisa, mi-a plăcut la nebunie și de-atunci am căutat-o când am ajuns la mare: ba în Creta, ba în Mallorca. Am găsit-o și-n meniurile câtorva restaurante din Italia, dar nu m-a mai tentat. Faptul că-n general e mai scumpă decât media a contribuit de asemenea la lipsa mea de chef în ce-o privește.
Dar dacă nu e doradă, în schimb a fost somon și pește-spadă. Mai ales ăsta din urmă, era nelipsit.

De chestia asta (comandată de mine) ne-am amuzat copios. Era un orez nu-mai-știu-cum făcut, cu pește-cică-spadă. Adică așa scria în meniu, dar pe barba profetului, putea fi absolut orice pește for all I know 😂. Spadă sau nu, a fost bun.

În schimb de ăștia eram rezonabil de siguri că sunt somon și pește-spadă, la un restaurant din centrul orașului (nu mai știu cum se numea, îl alesesem pe criteriul punctajului de pe Tripadvisor - și-a fost ok. Nimic memorabil, dar a trecut clasa).

Și-acum cred că e momentul pentru desert. Am făcut cunoștință cu vreo câteva dintre celebrele produse de patiserie napolitane, la una dintre cele mai renumite patiserii din Napoli - Poppella - și maidepartevăuitațipeproprierăspundere 🙃.

Aceasta e Sfogliatella. După cum îi spune și numele este ca un fel de sfoară încolăcită, făcută din aluat fin și caramelizat. A mea era umplută cu o cremă de Ricotta și portocale, dar există multe alte feluri de Sfogliatelle, cum se vede în imagine.

Cât timp m-am ”luptat” eu cu dânsa, jupânul se îndeletnicea cu o gogoașă cu o foarte fină cremă de ciocolată.

Într-o zi am luat, tot de la Poppella, diverse pentru în cameră, fiind hotărâți să muncim cu râvnă 🤓. A fost muncă grea, așa să știți (aveam frigider și pe asta ne-am bazat - că dacă le-am fi mâncat pe toate într-o singură seară, dădeam amândoi în comă diabetică...).

Dintre toate dezmățurile altminteri delicioase de mai sus, ne-au rămas în amintire micile ”gogoși” cu zahăr pudră (cele două din mjloc). Înghițind în sec și cu toată seriozitatea, vă spun că-n viața mea n-am mâncat ceva mai bun. Nu știu dacă o să mai am ocazia să le gust vreodată, dar sunt sigură că n-am să le uit. Il Fiocco di Neve (Fulgul de Zăpadă), așa se numesc și sunt umplute cu o cremă extrem, dar extrem de fină și aromată de Ricotta. Patiseria Poppella este renumită pentru ele. Ceva de neînchipuit, dacă există Olimp, cu asta cred că se hrănesc zeii și-n culcare și-n sculare.

Așa, vă promisesem că vă zic de cafea. Vorba dragului de Jean Constantin, frații mei albi! Cât e Italia de mare, nu găsești o cafea respectabilă. Fie Espresso - două guri, da' stă lingurița-n picioare - fie Caffe Americano, care e un fel de pișvaițer scandalos de slab și de prost. Cale de mijloc nu există la oamenii ăștia (Cappuccino nu se pune, că din punctul meu de vedere ăsta e un fel de lapte cu cafea doar un pic mai răsărit decât Latte Macchiato. Dar nu prea-l consider cafea).

Iaca, ăsta e Espresso. Trebuie să-mi pun lupa de ceasornicar ca să-l văd 🧐.

Foarte puține localuri aveau opțiunea de Espresso Doppio, adică dublu. Am încercat să le explic să pună 2 Espresso-uri minuscule normale în ceașcă, urmând să le plătesc desigur pe ambele, dar la fel de bine puteam să discut cu pereții. Numai la cazarea din Palermo, și mai târziu la Milano, am găsit așa ceva.

Nu-mi amintesc unde am mâncat aceste două fripturi, dar judecând după cum arată farfuriile, trebuie să fi fost în Capri, Amalfi sau Positano. Deși cea din dreapta parcă tot la Napoli a fost, în fine.

Dar dacă de ele nu-mi aduc aminte, n-am uitat peștele (da, spadă, cum altfel) cu piure de la un restaurant din Positano, unde - dacă ar fi fost să crezi fotografiile de pe pereți - luaseră masa multe celebrități de-a lungul timpului, inclusiv Sophia Loren.

N-a fost rău, dar banal și zgomotos de scump - deh, plătești dacă vrei să mănânci unde a fost Sophia Loren, ce să povestim - iar chelnerii, foarte gomoși. Văzând noi așa, n-am mai comandat desert. Tot banal ar fi fost, iar nota de plată ar fi zornăit și mai tare.

Apropo de asta, în Capri am fost nițel trași pe sfoară de un chelner care ne-a recomandat diverse limonade și tarte cu lămâie, specific local, chestii-socoteli - și ne-a adus un fel de fonfleuri bune, dar nejustificat de scumpe.

Ne-am străduit să uităm suma totală, ca să nu ne mai enervăm, dar tot n-am izbutit să uităm că limonada aia din dreapta - apă cu gheață zdrobită și o felie de lămâie - costa 8 euro. Grrr, că simt iar pandaliile cum m-apucă.

Eh, măcar nerușinatul de chelner tot s-a făcut util recomandându-ne la plecare să ne ducem în Giardini di Augusto, care ne-au plăcut mult. Am conchis cu năduf că am plătit consistent pentru această recomandare.

În Anacapri am luat o cină excelentă, la recomandarea gazdei noastre; aici nu am fotografiat însă decât desertul. Uitându-mă la poză, bag seama că de data asta am băut Cappuccino, neașteptat de bun. Dar a fost o excepție.

Dacă ați ajuns până aici, poate vă-ntrebați: dar bere nu s-a băut în concediul ăsta? Ba de câteva ori, s-a - și a fost bună de fiecare dată.

Prima dintre ele a fost la piața Ballarò din Palermo, a doua la localul simandicos din Positano, iar de cea de-a treia nu-mi mai amintesc.

În ceea ce mă privește și cu excepția lui Fiocco di Neve, cele mai deosebite experiențe gastronomice rămân cele din Palermo. Aici mi-am dat în petic cu fistic, peste tot pe unde-am avut ocazia. Pizza cu fistic. Paste cu fistic (Fettuccine al Pistacchio). Înghețată cu fistic (la Frisku, cea mai cunoscută gelaterie din Palermo - numai de fistic aveau 4 soiuri de înghețată, asta ca să vă faceți idee cam ce era acolo).

Cât au putut să-mi placă, n-am cuvinte să descriu. M-am fisticuit ori de câte ori am avut ocazia, cred c-aș fost în stare să mănânc și ciorbă de fistic. De-li-cios.

La Palermo, până și o simplă Pizza Salami era excelentă.

Dar s-a întâmplat de-am mâncat ceva extraordinar și fără fistic. În urma unei recomandări citite pe blogul lui Mihai Vasilescu, în ultima seară la Palermo ne-am dus țintit la restaurantul Cacio e Pepe și am comandat Tagliata al rosmarino. Cred că zeii din Olimp mănâncă tot de-asta ca fel principal. Când vor să facă o pauză de la chestiile cu fistic 😀.

Neam de neamul meu n-a mâncat carne de vită făcută atât de bine.

V-am amețit cu atâtea bunătăți și nu știu dacă v-ați dat seama că lipsește desertul-vedetă al Siciliei... dar de fapt nu lipsește, e aici. Cred că nu mai are nevoie de nicio prezentare: doamnelor și domnilor, Cannoli Siciliani.

De la stânga la dreapta: Ricotta. Fistic. Ciocolată. Cremă de migdale. Vai de capu' și de papilele noastre, că de-așa regal n-ar fi crezut ele c-o să aibă parte. I-am împărțit pe fiecare în jumătate și i-am mâncat pe îndelete, savurând și uitându-ne unul la altul, mirați de ce bunătăți aveam parte.
N-am ce să mai spun despre ei. Sunt absolut senzaționali, de neuitat.

Un Cannolo delicios, dar într-o prezentare diferită, am mâncat la un restaurant din Monreale:

(Tot) cu cremă de Ricotta, dar fărâmițat, deci cumva altfel. Înmuiat în cremă, a mers la fix cu minusculul Espresso.

Apropiindu-ne de finalul acestui lung și revoltător de ... caloric articol, vă voi spune că la Milano am fost dezamăgiți. Mâncarea este în cel mai bun caz banală - inclusiv în locațiile situate departe de centru și cu note glorioase pe Tripadvisor - și scumpă.

Am testat ”specialitățile” locale (vorbă să fie, specialități): cotoletta alla milanese (a se citi șnițel de vițel, cam uscățiv, așa...), precum și risotto alla milanese (orez cu șofran).

Atât de dezamăgiți am fost, că următoarele mese de prânz cât am mai stat în Milano le-am luat la Five Guys. Aha, exact așa: la fast food. Măcar era bun la gust și mai ieftin decât farafastâcurile milaneze 😒.

Am ajuns la finalul nu doar al acestui articol (pentru care nădăjduiesc să nu mă urâți prea tare), ci și al serialului despre concediul nostru din această vară. Sper că v-a plăcut. A fost foarte frumos și cu siguranță ne vom întoarce cândva în Sicilia - dar pe partea cealaltă a insulei, despre care de asemenea am auzit numai lucruri frumoase.

Până atunci însă, arrivederci, Sicilia 🙂.

Prietena mea cu 4 lăbuțe

Nu știu dacă vă amintiți de vecinul și musafirul nostru ocazional, Purașul; dar dacă da, cu părere de rău vă spun că nu l-am mai văzut de un an și jumătate. Sperăm să fie bine, oriunde l-or fi dus lăbuțele.

Între timp, eu mi-am făcut o nouă prietenă. Până să dea frigul ne vedeam cam în fiecare zi, când mă duceam la serviciu și / sau mă întorceam acasă. După câteva luni de tatonări de la distanță, interval în care doar ne uitam una la alta (ea circumspectă, eu tot spunându-i cât e de frumoasă), a început să capete încredere.
Acum relația noastră e cam așa: vine către mine în goană, îmi dă târcoale, uneori se dă cu burta-n sus, alteori se freacă de picioarele mele și ”împunge” cu capul (pisicarii știu ce zic 😀). În timpul ăsta eu vorbesc cu ea, îi spun că e frumoasă, o întreb ce face, deh, socializare cu vecina 🤭. Ce am remarcat este că nu se lasă mângâiată - am încercat de vreo două ori și de fiecare dată a sărit ca arsă, cu un mieunat ultragiat. Dar nu-i bai, avem vreme să mai lucrăm la conectare (că tot e la modă cuvântul ăsta...). 

Multă vreme n-am știut nimic despre ea: cum o cheamă sau de care casă aparține (fiind mai multe case în zonă)... Și într-o zi, venind acasă, mă întâlnesc cu o fetiță de vreo 5 ani, care-i dădea să mănânce boabe pentru pisici. Schimbăm două vorbe, că doar nu-i așa, mă oprisem și eu să-mi salut prietena 😀.

- O cheamă Nalla, m-a informat fetița și apoi a arătat spre casa de alături: acolo locuiește ea!

Mi s-a părut una dintre cele mai frumoase exprimări auzite vreodată, în inocența ei. Acum știu cum o cheamă pe vecina mea cu 4 lăbuțe și știu unde locuiește 🙂. Între timp a dat frigul și n-o mai văd pe-afară la orele când plec și vin; îmi place să-mi imaginez că toarce la gura sobei când eu mă îndrept spre stația de metrou.
Sper ca la primăvară, când ne vom reîntâlni, Nalla va avea suficientă încredere încât să mă lase să o mângâi 🙂.

Moment porno cu IT Helpdesk

Cică Mercur e retrograd zilele astea, face și drege și de-aia e posibil ca pe alocuri să ne meargă oarecum ca la spânzurați.
(Toți clienții mei sunt în viață și mulțumesc-bine, thank you very much. Dar să n-am parte de Joițica de nu le-oi face eu freza cu petarda câtorva pitpalaci de la Tehnic 🤬).

Oricum, nu despre asta voiam să vă povestesc astăzi, ci despre o foarte recentă experiență de tip porno-soft (sau oricum s-o zice), pe care-am avut-o cu vajnicii luptători de la IT Helpdesk.
Adică, mă rog. Orice om botezat care-ar fi ascultat discuția ar fi tras această unică și legitimă concluzie: că e martor la o scenă dintr-un pornet de mâna a paișpea.

- Can you start your Team Viewer, please?
- Ok. Here you go, ID and Password.
- Thank you. I wait to come in.
.................
- Sorry. I am not in.
- ... so I notice 🙄.
- I will try to enter again. Can you see me?
- No.
- But I am in.
- I don't see you.
.................
- Ok, now I am really in. Look, I move something on your desktop so that you see that I am in.
- ... all right, now I see you. You are in (🫣).
- Great, thank you for your confirmation.

(Politicos băietul, n'est-ce pas? Mi-a mulțumit că i-am confirmat că e IN 🤭).

Am contemplat posibilitatea de a-i povesti bancul ăla vechi (”are you in?” ”yeah...” ”then, ahhh!”), dar m-am gândit că, mai știi, te pomenești că-mi cere Team Viewer și pentru asta... 😁

Nu sunt și n-o să fiu niciodată ”stilată”

De fapt nu știu sigur dacă ”stilat” e cuvântul potrivit, dar nu găsesc altul mai bun care să definească felul în care mă simt în momentul ăsta.

Fără a mă fi putut plânge vreodată de sărăcie, o bună parte din viața mea n-am fost în postura de a-mi permite diverse chestii (care fac parte, rezonabil vorbind, din categoria ”mofturi”, dar pe care mi le doream). Buget studențesc, primele job-uri plătite ca la cules de corcodușe, emigrare, luat totul de la capăt, învățat limba, cursuri, căutat serviciu în cel mai prost moment (post criză economică) și multă vreme negăsit, trăit 3 ani cu un singur venit (al jupânului), bani puțini, cheltuieli etc. Așa stând lucrurile, inerentele capricii feminine au trecut rapid undeva la coada listei. Fără ca eu să fi perceput asta ca pe-un sacrificiu, îmi era clar că mai mult de Nivea, Kik și C&A nu-mi permit și eram mulțumită cu atât. Altele erau prioritățile noastre.

Uneori îmi ”plimbam” ochii prin raioanele produselor de lux și-mi spuneam cu multă convingere că într-o zi îmi voi lua o cremă de față Shiseido. Un demachiant Chanel. Un fond de ten Dior. O poșetă de 3-400 de Euro. Toți blugii mei vor fi măcar Levi's, dacă nu și mai bine. Și așa mai departe, ați prins ideea. Eram sigură că ziua aceea va veni, o așteptam cu nerăbdare și-mi ”pictografiam” mental momentul în care-mi voi cumpăra cele menționate și multe altele.

Ani buni mai târziu, mi le-aș permite pe toate astea. Nu cu regularitate și nu în toate privințele, dar toate cele enumerate mai sus îmi sunt accesibile și n-ar fi o problemă să mi le cumpăr. Am muncit amândoi, dar am avut și multă șansă. Prin urmare, here we are.

Numai că, ce să vezi. Nu mă mai animă absolut deloc ideea. Dorința de-a le avea n-a dispărut, și totuși. Mă uit și-acum uneori pe la Chanel sau Dior, numai ca să plec scuturând din cap ”doar n-am înnebunit să dau minim 50-60 de Euro pe-o cremă”. Și de cele mai multe ori, tot la Nivea ajung.
Analog în ceea ce privește poșetele sau hainele. Cred că sunt măcar vreo 2 ani de când mă uit luuuuung la o anume poșetă Michael Kors. Costă 450 de Euro și o dată am fost cât-pe-ce. M-am consultat cu omul, ”ia-ți-o, dacă ți-o dorești de-atâta vreme clar o să te bucuri de ea”, a zis el. Are dreptate și uneori după câte o săptămână grea am sentimentul ăla de ”what the f*ck, la cât îmi fac creierii țăndări cu tot felul de nebuni la munci, atâta lucru merit și eu”.

Evident, nu mi-am cumpărat poșeta (și nici nu cred că se va întâmpla). Referitor la creme și maglavaisuri, cam la fel (supremul răsfăț e spuma de duș de la Rituals, care e vreo 8 euro, în rest - Nivea și Ordinary, ocazional alte mărci mai puțin cunoscute dar din aceeași paletă de prețuri). Haine, în principal de la C&A, H&M și Bonprix. Ok, am făcut anul trecut o extravaganță luându-mi o geacă de iarnă Uniqlo, dar tot cât una de la s.Oliver costa. Și predecesoarea ei fusese o geacă Esprit luată în 2017.

Nu știu să explic exact ce se petrece în mintea mea. Îmi plac toate chestiile astea exclusiviste, sunt convinsă că m-aș bucura de fiecare dintre ele, dar nu mă pot hotărî să le iau. Am sentimentul că-mi bat joc de bani, bani pe care acum zece ani nu-i aveam.

Ceea ce-am scris mai sus nu trebuie citit în cheia ”nu-mi permit niciun capriciu”. Un concert dirijat de Zubin este un capriciu (mă rog, unul pe care, cu mai multe eforturi, mi-l permiteam și-n urmă cu un deceniu, dar tot la categoria ”mofturi” se încadrează oricum aș da-o). Îmi fac unele plăceri, dar nu pe cele pe care le visam acum mulți ani.
Cred că e un blocaj pe undeva, dar nu-i dau de cap. Nici nu sunt convinsă că ar fi de dorit 😁.

Catalizatorul care-a dus la scrierea - pe nerăsuflate - a textului ăstuia a fost un filmuleț al unei bloggerițe pe care o urmăresc, de prezentare a produselor Chanel pe care le folosește cu regularitate. L-am urmărit și-mi plac toate, știu că m-aș bucura de fiecare în parte.
Mi le-aș putea cumpăra azi. Sau ok, mâine, că azi sunt închise toate magazinele.

Numai că.

Avea dreptate Mark Twain...

... când a spus că ”eternitatea a fost inventată pentru a învăța limba germană” 😂.

Aseară, în metrou, doi asiatici discutau (în engleză) despre nepătrunsele 🧐 mistere ale limbii lui Goethe.

- Așa, deci la gară coborâm. Chiar, cum se spune ”a coborî”? Einsteigen?

- Nu, asta e ”a urca”. A coborî e aussteigen.

- Ah, da. Deci avem einsteigen, aussteigen și umsteigen (n.r. - în context, înseamnă să schimbi mijlocul de transport).

- I-auzi, deja 3 cuvinte cu ”steigen”.

- Păi nu doar astea, eu mai știu câteva. Absteigen. Aufsteigen.

Domnul de pe scaunul din față mustăcește: ”ansteigen. Ersteigen. Hinaufsteigen”.

Râd și cei doi asiatici, și domnul, și ceilalți din jur care am prins discuția. Devine o provocare la care iau parte mai mulți. Limba germană connecting people, vorba ceea.

- Hinsteigen.

- Durchsteigen.

- Bergsteigen.

- Darübersteigen.

- Herabsteigen.

- Emporsteigen. (Pe-asta nici eu n-o mai auzisem, deci se poate spune că mi-am îmbogățit vocabularul aseară).

Cei doi au coborât și discuția n-a mai continuat. Dar lista cuvintelor compuse din ”steigen” (verb cu particulă separabilă) și diverse prepoziții încă nu se încheiase 🤓.

Learn German, they said. It is a logical language, they said 🙄.

Acuma la drept vorbind, iluzia mea că limba germană ar fi logică se spulberase oricum demult. Din primele săptămâni ale cursului de integrare, de fapt. Eram exasperată de lipsa regulilor și-n mare parte, a logicii (pentru numele părților intime ale lui Merlin, de ce ”cafea” e substantiv masculin, ”soare” e feminin și ”lună” tot masculin?), așa că m-am bucurat când proful ne-a spus că, pentru nu-mai-țin-minte-ce, există o regulă. Eu: avem o regulă, yey 🥳. Proful, cu un zâmbet hâtru: ”Ja. Numai că această regulă are excepții. De la A la J”.
😳😳😳
(Paranteză: au trecut aproape 15 ani de când am început cursul de integrare. Ce timpuri, ce experiențe, ce amintiri... Și, cu toate că germana e oricum numai ușoară și logică nu, îmi place foarte mult și atârnând nițel modestia în cui, sunt mândră de mine că o învăț. Da, formularea la timpul prezent nu este întâmplătoare. Pentru că învățarea limbii germane nu se încheie, de fapt, niciodată).

Pe cărările Italiei (IX): la plimbare prin Milano

Milano se afla pe ”bucket list” ca destinație turistică de foarte mulți ani. Nici nu fusese inclus în itinerariul acestui concediu, de fapt - inițial plănuiserăm să ne rezumăm la Napoli & Sicilia - dar a fost ideea jupânului și m-am bucurat mult. O veche dorință urma să devină realitate.

Știam că unii îl consideră a fi un oraș banal, devenit cunoscut în principal pentru Săptămâna Modei și pentru Dom, în afară de centru neconsiderându-se că ar fi ceva care să merite vizitat; dar asta nu m-ar fi clintit de la dorința mea de a-l vedea.

Sărind direct la concluzie, ne-a plăcut mult. Am explorat centrul și nu numai și am vizitat Domul, însă mai non-turistic, așa, în sensul că am fost doar în biserica propriu-zisă. N-am fost curioși nici de muzeu, nici de terasă, aceasta din urmă pentru că, la cei 108 metri ai săi, Domul nu ni se părea atât de înalt încât priveliștea să merite banii. Am urcat în Bazilica Sf. Petru (136,5 metri) și în Domul din Köln (157 metri), așa încât o înălțime de 108 metri nu ni s-a părut tentantă.

Ce e drept nu ne-a plăcut mercantilismul, ca să nu zic avariția din jurul acestui ultracunoscut obiectiv. Cost suplimentar pentru muzeu, cost suplimentar pentru terasă, cost suplimentar pentru a lua liftul ca să ajungi pe terasă. Mbine, fie, astea sunt deja prețuri consacrate la cele mai multe catedrale din întreaga lume, că doar se știe, Biserica duce lipsă de bani, lol 🙄. Ceea ce ne-a enervat cu adevărat a fost prețul de 2,50 € pe care trebuia să-l plătești pentru ”acoperământ”, obligatoriu dacă erai în pantaloni scurți sau cu umerii goi. La Catedrala din Palermo dădusem 1,00 € și măcar acolo puteai lua marafetul direct la intrare, fără să mai pierzi timp prețios.
La Milano însă era diferit, în sensul că trebuia să te duci în altă clădire, unde să obții bon de ordine. După care mai așteptai o vreme, să-ți vină rândul. Prețul mi s-a părut destul de piperat. Încă și mai frustrant decât asta mi s-a părut faptul că jupânului i s-a impus să poarte cearșaful ăla în măsura în care am văzut intrând bărbați îmbrăcați fix ca el (tricou și pantaloni până la genunchi), cărora nu li s-a cerut să cumpere sacul de hârtie, că asta era. Însă cu cine să discuți? Ăia știau una și bună, dacă au zis să te înfășori în chestia aia și nu o faci, nu intri.

Înăuntru, organizarea nu era din cale-afară de practică. Pe anumite culoare nu aveai voie să intri decât pe anumite laturi și greu găseai pe cineva să te lămurească. Și cam fără excepție, angajații erau acri și sictiriți. ”Doamne”, mi-am zis la un moment dat în sinea mea, ”știu că e casa Ta, dar oribili slujbași ai...” 🫢.

Cea mai plăcută surpriză a fost că, spre deosebire de bisericile din Roma și de ce văzusem în Sicilia, aici se aprindeau lumânări adevărate. Nu mă așteptam, eram convinsă că și aici e tot cu becuri, după cum cu năduf am povestit după ce ne-am întors de la Roma. 

 

Instantaneu luat fără de știința-mi :)

Per total ni s-a părut impresionant. La ieșire am vrut să dăruiesc cele două ”veșminte” unor fete care stăteau la rând și care nu știau, încă, de faptul că li se va cere să-și cumpere (dar era clar că asta se se va întâmpla, ele purtând topuri cu bretele și / sau pantaloni scurți). Am abordat mai multe persoane și m-a refuzat toată lumea, deși le-am zis că-n felul ăsta economisesc niște bani și evită statul la altă coadă. Li s-o fi părut suspect că fac așa ceva, sau poate neigienic, nu știu. Cert e că după vreo câteva refuzuri m-am enervat și am îndesat chestiile în primul tomberon ieșit în cale 😂.

De la Dom ne-am dus prin galeria Galleria Vittorio Emanuele II către cealaltă parte a orașului.

N-am cumpărat nimic de-acolo și nici la cafele n-am stat, prețurile părându-ni-se pur și simplu nerușinate.
Ne-am plimbat mult și bine și ce-am văzut ne-a plăcut foarte mult. Străzile largi se ramifică în străduțe înguste, cu restaurante cochete și case decorate frumos. Deloc surprinzător, cele mai frumoase locuri sunt cele din afara zonelor turistice.

Ne-a atras atenția și ne-a impresionat acest aranjament floral 🙂...

... și ne-au amuzat scaunele deja pregătite pentru domnii cu pricina:

Chiar așa. Oare cum ar decurge o discuție între Tony Montana (Scarface) și Zlatan Ibrahimović? 🤔

Am mers la Castelul Sforzesco (fostă reședință a ducilor de Milano) și ne-am plimbat prin grădini, însă văzând coada de la casa de bilete, n-am avut nicio dorință de-a ne așeza la rând. Ar fi meritat în primul rând pentru pictura ”Cina cea de Taină” a lui da Vinci, care se află acolo, însă cine știe, poate altădată. Am vizitat în schimb galeria de artă Brera, care cuprinde cea mai valoroasă colecție de artă din nordul Italiei, după cea din Veneția.
Pe lângă Scala am trecut, dar era în renovare, deci nu tocmai fotogenică la momentul respectiv. Într-o bună zi, vom veni la un concert aici. Sper că la unul dirijat de Zubin. 

Am mers cu metroul până la Naviglio Grande - un canal de-a lungul căruia te poți plimba, însă acesta chiar n-a fost cine știe ce. Interesant mai degrabă prin prisma faptului că se afla cumva în afara perimetrului turistic, deși este un obiectiv menționat în ghiduri pentru că e cel mai vechi canal din Milano, cu o lungime de aproximativ 50 de kilometri.

Se lăsase seara când am ajuns din nou în centru. Luminate, Domul și piața ne-au oferit o imagine de pus la păstrare în suflet. 

În ultima zi, cu doar câteva ore înainte de-a ne îmbarca în avionul spre Hamburg, am luat metroul până la stadionul San Siro. Fusese dorința jupânului să-l vadă și eram și eu curioasă. Este o construcție grandioasă și cred că pe interior e spectaculos (nu era deschis pentru public în acea zi).

Într-o zi, vom veni la meci pe acest stadion.

Pentru că tot am menționat metroul, trebuie să spun că am fost plăcut impresionați de rețeaua de transport subteran. Foarte bine pusă la punct și mai ales, foarte explicită și ușor de înțeles. Un singur lucru aș avea de comentat - aici a fost pentru prima dată când a trebuit să trecem cartela de transport prin turnicheți inclusiv la ieșire. Mi s-a părut ciudat și la început ușor agasant, dar nu e ceva cu care să nu te obișnuiești repede.

Cam aceasta a fost experiența noastră milaneză - dacă nu punem la socoteală mâncarea, despre care voi scrie în articolul dedicat experiențelor gastronomice (care va fi și ultimul). Nu că ar fi fost ceva ieșit din comun, de fapt exact cu asta am avut o problemă - că n-a fost 😂. Per total, Milano ne-a plăcut și ne vom întoarce. La Scala și pe stadionul San Siro.

Ce mentalitate ați schimba în România?

Postarea asta mi-a fost inspirată parțial de o discuție pe Facebook și parțial ca urmare a vizitei în România - oricât de scurtă ar fi găsesc mereu acolo ceva să mă inspire, de bine sau dimpotrivă 😀.

Așadar. Încă e luni, deci vă dau greu. Ce-ați schimba în România din punct de vedere al mentalităților, dacă ar sta în puterea voastră să o faceți?

Încep eu, că doar tot luni e și la mine. Am ezitat serios între două chestii care mă scot din minți: ”lasă că merge și-așa” și ”dar nu numai noi facem și dregem, și alții fac la fel, de ei de ce nu vă luați”, iar cea din urmă a câștigat. Se poate spune că este una dintre chestiile care mă enervează cel mai tare la compatrioți, respectiv la țara în care m-am născut. Și mai am una, derivată de la asta: ”eu aleg să mă concentrez pe pozitiv și să ignor ceea ce este negativ!”. Păi da... inclusiv din motivul ăsta nu se urnesc o mulțime de treburi, sau multe rămân înfipte: prea mulți văd numai roz-bombon și împing gunoiul sub preș, pe sistemul ”ce nu se vede nu deranjează”.

Mentalitatea ”dar nu numai noi/ dar de alții de ce nu vă luați” mi se pare una dintre cele mai păguboase cu putință. Pentru că induce - rapid și foarte eficient, din ce-am observat - convingerea că-n definitiv e perfect ok să te comporți ca un bizon în felurite situații de viață, că doar ce.... și alții fac la fel. Un fel de spirit de turmă, de fapt. E foarte ușor să-ți adormi conștiința, să calci pedala de accelerație, să ”te bagi în față” la cozi, să ții lumea pe loc la îmbarcarea în avion că vrei să-ți îndeși bagajul supradimensionat în compartimentul unde oricum va ocupa și spațiul destinat bagajului altui pasager, și-n general să nu ții cont de felurite reguli amendabile doar de către bunul-simț, comportându-te ca un bizon pe principiul ”și alții fac la fel, da' ce, io-s mai prost?”.

Da, n-am schimbat eu lumea prin faptul că nu călcam ”la blană” accelerația pe vremea când conduceam 2.000 de kilometri lunar (am luat și eu niște amenzi pentru depășirea vitezei, dar maximum a fost de vreo 15 kilometri peste limita admisă. Și niciodată în condiții dificile de trafic gen ploaie puternică, ninsoare, ceață șamd). Dar cele câteva minute pe care aș fi avut iluzia că le economisesc n-ar fi meritat riscul. Da, în România iei flash-uri și ți se umple frigiderul dacă mergi reglementar, EI ȘI? Să te depășească și să facă ei pe nebunii pe barba și riscul lor dacă de-atât îi duce mintea, iaca... 🤷‍♀️.
Nu s-a rezolvat problema încălzirii globale și nici gaura din stratul de ozon nu s-a astupat pentru că respect eu pe cei care stau la rând sau pentru că-n general țin cont de niște reguli elementare de comportament în societate; dar dacă ar face la fel toți ceilalți, poate că ar fi un pic mai bine. Extrapolând și-n alte domenii, poate mai mult decât un pic.

Mă gândesc însă că asta nu se va întâmpla. E mult mai ușor să calci pe-alături și să te scuzi în sinea ta că ”și alții fac la fel”. Văd asta mai ales în discuțiile legate de neglijență, delăsare, corupție, grobianism... și cred c-o să mai tot văd, cu alte cuvinte asta nu se va schimba prea curând.

Rândul vostru acum. Ce-ați alege să schimbați, dacă ar fi posibil?

Sezonul 5 din ”The Crown”. Ce așteptări. Ce dezamăgire...

După cum poate vă amintiți, așa de entuziasmată am fost de primele patru sezoane ale serialului ”The Crown”, încât am numărat practic lunile așteptând să apară sezonul 5. Îmi părea rău că nu va mai juca draga mea Olivia Colman, dar având în vedere experiența sezoanelor anterioare fusesem atât de sigură că mă va ”da pe spate”...
Și m-a dat. Atât de tare m-a dezamăgit. 

Nici nu știu de unde să încep, la drept vorbind. Totul a fost dezamăgitor în sezonul acesta. Dar absolut totul.

Distribuția a fost un eșec monumental

- Imelda Staunton nu a reușit să iasă din rolul profesoarei Umbridge, pe care mulți o știm din ”Harry Potter”. În niciun moment nu am regăsit măreția și distincția Reginei și de câte ori se enervează Elizabeth, tot pe Umbridge o auzi: îi ”scapă” vocea exact la fel și are aceeași expresie a ochilor ca Umbridge când se certa cu McGonagall. Mi s-a părut că-n anumite momente o punea pe defuncta Regină în posturi chiar ridicole și niciodată nu a redat devotamentul acesteia față de națiune și Coroană. Te-ai fi așteptat ca o actriță atât de aclamată să intre mult mai bine în pielea și temperamentul personajului interpretat, mai ales că vorbim de un rol iconic.

În opinia mea, i-a lipsit profunzimea celorlalte două actrițe. Singurul moment intens a fost scurtul monolog din episodul 8, când află de la Diana despre controversatul interviu de la BBC. Un singur moment într-un sezon mi se pare cam subțire. Prin comparație, Olivia Colman ”umplea ecranul” printr-o simplă privire...

- Contrastul dintre Charles și Diana nu răzbate deloc pe ecran, poate de unde Dominic West a creat un Charles mult mai omenos decât (se spune că ar fi fost) originalul. Drept urmare, în loc să o compătimești pe Diana, ca spectator ajunge să te calce rapid pe nervi. Hotărât lucru, West nu s-a potrivit în rolul ăsta.

- Că veni vorba: rolul Dianei mi s-a părut cel mai reușit, deși Elizabeth Debicki a fost pe alocuri mult prea teatrală, aproape histrionică. Dar în comparație cu toți ceilalți a intrat realist în rol, deși impresia mea a fost că scenariștii s-au străduit să tragă spuza pe turta lui Charles.

- Mi-a plăcut și Jonny Lee Miller (pe care-l știam din ”Elementary”) în rolul lui John Major, dar peruca aia a fost cumva caraghioasă, nu-l prindea deloc.

 

- Referitor la ceilalți, unul mai dezastru ca altul. Philip e un moșneag ticăit, nițel defazat și tipicar, n-a transmis nimic din spiritul adevăratului Duce de Edinburgh. Și Jonathan Pryce pare mult mai în vârstă decât era Philip în acea perioadă. Margaret e absolut lipsită de strălucire și nu i s-a scris nici măcar o singură replică memorabilă, Anne a devenit o gospodinuță, Andrew și Edward sunt practic inexistenți, iar Regina-Mamă e o bunicuță oarecum sclerozată (spre deosebire de adevărata Elizabeth, care a fost o personalitate puternică până în ultima clipă a vieții ei).

Dinamica dintre personaje strălucește prin absență

- Departe de-a fi o echipă, Regina și Philip sunt tot sezonul într-un conflict mai mult sau mai puțin mocnit. El îi reproșează sacrificiile făcute pentru a se însura cu ea și ea îi bagă sub nas infidelitățile. Nu mai regăsești nimic din căldura, chimia, sprijinul reciproc și complicitatea lor din sezoanele anterioare, scenele comune sunt foarte puține, practic ni se arată un cuplu în care ambii parteneri sunt sătui unul de celălalt până peste cap.

- Nu s-a regăsit nicăieri relația atât de cunoscut-strânsă între Diana și băieții ei (William chiar pare stingher și foarte stânjenit de posturile în care-l pune maică-sa, nici vorbă de fiul ocrotitor care i-a spus ”când voi ajunge rege, îți voi da înapoi titlul de Alteță Regală”), iar Mohamed Al Fayed apare ciudat de mult - chestie care m-a mirat, adică nu înțeleg de ce i s-a alocat un spațiu atât de generos.

- Faptul că Regina are un rol mai degrabă secundar - practic, e la capitolul ”și alții”, având mult mai puțin screen time decât în sezoanele precedente - poate fi, de asemenea, considerat un eșec. Nu cred că asta s-a urmărit.

Acuratețea faptelor lasă de dorit

- Unul dintre atributele serialului fusese valoarea de documentar a acestuia. Așa stând lucrurile, faptul că faimosul discurs ”Annus Horribilis” nu a fost reprodus corect (expresia fiind atribuită de Regină anului 1992, când mariajele celor 3 copii ai săi căsătoriți în acel moment au eșuat și partea nordică a reședinței Windsor a ars într-un incendiu care nu a putut fi controlat timp de 15 ore) mi se pare o gafă incredibilă.

- Scenariștii n-au izbutit în niciun moment să redea, prin scriitură, covârșitorul impact negativ pe care l-a avut eșecul mariajului dintre Charles și Diana asupra imaginii monarhiei. Or, tocmai despre asta se presupunea că va fi acest sezon.

Last, but not least: savurosul umor britanic, care-a făcut deliciul sezoanelor precedente, a lipsit aproape cu desăvârșire.

În concluzie, epic fail. Ar fi trebuit păstrați actorii din sezoanele 3-4 și ”îmbătrâniți” cu ajutorul machiajului. Va apărea și sezonul 6 (care va fi și ultimul) și-o să-l urmăresc, dar nu mai am niciun motiv să-l aștept cu nerăbdare.

Am revenit, ce bine mi-e acasă 🙂

Vizita asta în România a fost ciudată, poate mai ciudată ca oricând în ultimii 15 ani, de când am emigrat.

M-am bucurat să-i văd pe cei din țară. Bunica mi-a plâns în brațe când m-a văzut și, la fel ca tata, mi-a mulțumit de mai multe ori că am venit, deși de fiecare dată le spuneam că nu e nimic pentru care să-mi mulțumească, m-am dus pentru că așa am vrut.

Am fost la mama și la cealaltă bunică, am ascultat la mormânt (după cum a devenit un obicei) ”Stay Another Day” - una dintre melodiile preferate ale mamei, în timp ce priveam ba fotografiile lor pe cruce, ba cerul senin de unde știu că mă veghează amândouă, am petrecut timp cu cei de-acasă, m-am plimbat un pic prin oraș...

... a fost bine că m-am dus. Nu știu cum să descriu, a fost... alinător. Dar, deși îmi era drag să stau cu ei, abia așteptam să mă întorc acasă. La omul meu, la casa mea, în țara mea. 

Piatra Neamț o fi orașul unde m-am născut, dar de foarte multă vreme nu-l mai simt a fi fost vreodată casa mea. După ce se vor fi dus și bunica și tata, o să mai ajung acolo o zi pe an, pentru a aprinde lumânări la morminte și a plăti taxele anuale la cimitir. Nu voi mai avea absolut niciun motiv, sau dorință, de-a sta mai mult.
Tata și bunica mă iubesc, dar niciunul nu mă cunoaște cu adevărat. Într-o discuție ceva mai adâncă, între 4 ochi, tata m-a întrebat de ce nu înfiem un copil. I-am explicat. A înțeles (sper...). Am surâs în sinea mea, amintindu-mi că m-a mai întrebat asta și altădată. I-am spus și atunci același lucru ca acum, dar a uitat pentru că... na, nu știu, n-o fi fost important. Oricum, dacă m-ar fi cunoscut, n-ar fi avut niciun motiv să mă întrebe - și în niciun caz după 27 de ani. Adică ar fi știut deja.
Asta nu mă întristează, e doar un simplu fapt și-atât.

Mai mult ca oricând, am simțit că orașul în care am trăit până la 18 ani mă strânge.

Și am senzația că-mi dă tot mai mult târcoale PTSD-ul pe care-l suspectam în vară.

În fine, asta e. Ce bine mi-e acasă 🙂

PS: n-au fost găluște cu prune, dar a fost borș moldovenesc (făcut de bunica), salată de vinete și pepene murat 🙃 (damblaua mea supremă în materie de murături).