luni, 29 februarie 2016

Surfing sclipicios printre pufi pe covorul roșu


Puteți să mă credeți o cucoană ușor plecată cu sorcova, dar vă dau cuvântul că m-am bucurat de statueta lui Leonardo DiCaprio aproape la fel de mult ca și când aș fi câștigat eu. Prestația din ”The Revenant” poate că n-a fost un recital de artă dramatică, fiindcă rolul nu era de-așa natură, dar se știe ce actor bun e, ce roluri memorabile a făcut și cât de meritat era premiul ăsta. Evident, haters gonna hate... vai, de fapt ursul a câștigat, vai, Leonardo a mâncat ficat crud de bizon. Mă mir că bizonul nu s-a constituit parte civilă într-un proces, să ceară daune. Că doar Leo s-a folosit de ficatul lui ca să câștige Oscarul, nu? Serios, să depășim momentul. DiCaprio merita distincția asta, e părerea mea. Și onorabilii membrii ai Academiei ar fi putut să-l premieze în anii anteriori pentru roluri mai strălucite, în felul ăsta ar fi evitat bâlciul cu ursul și ficatul bizonului. So there.

Prin urmare, sunt entuziasmată și nu pot fi bănuită de acreală cronică. Zic asta în perspectiva forfecării ținutelor de pe covorul roșu. Ca să vă zic drept, atât de multe nu mi-au plăcut, încât o s-ajung să mă suspectez de totală lipsă de bun-gust. Și de orbul tuturor galinaceelor din lume. Hai s-aruncăm împreună o privire, ce ziceți? Sunt curioasă de părerea voastră. Evident, vă împrumut cu mare plăcere foarfeca dacă vă e de trebuință :))

Alicia Vikander

Rochia asta ar fi fost de vis dacă partea de jos ar fi arătat altfel. Asimetria aia strică totul, întrucât croiala bufantă nu e prea inspirată. Mie-mi face impresia de gogoașă neterminată.


Charlize Theron

Am mai spus și cu alte ocazii, o dată cu capul nu-mi plac decolteurile până la buric. Iar rochia asta mai are-n plus și dezavantajul că-i aplatizează sânii femeii, de zici că are două omlete. Cât despre colier, e fix tichia de mărgăritar a chelului...


Altminteri, culoarea e superbă, iar Charlize Theron - una dintre cele mai frumoase femei din lume, în opinia mea. Cu un altfel de decolteu, în ce mă privește ar fi fost din categoria ”nu-mi pot lua ochii de la ea”.

Cate Blanchett

Bag seama că are-un chelcășoz pentru rochiile cu zdrăngănele, că și-acum doi ani a purtat ceva foarte asemănător. Numai că de data asta are și pene, pufi, zulufi... sau ce-or fi alea.


Altfel, văd că tot spre nuanțe pastel trage, iar personal consider că i s-ar potrivi mai bine culorile mai puternice. Știu că a fost foarte elogiată pentru rochia aleasă, îmi asum opinia, sunt Gică Contra sau am gusturi prea peizane :D Nu-mi plac penele și brizbriz-urile, asta e. Nici coafura nu-i reușită, prea banală și nepretențioasă pentru un eveniment de asemenea calibru. 

Jennifer Lawrence

Nu. Asta e, puteți să vă supărați pe mine.... nu-mi place și basta. Prea multă dantelărie jos, prea puțină sus, coafura de școlăriță, treaba asta cu ținutele ”nude cu dantelă neagră” e cu schepsis. 


Kate Winslet

Oh. Ăla e sacul meu de resturi menajere sau ce? 


E adevărat, de cele mai multe ori negrul subțiază. Dar nu când totul e luciossssss și nu cu asemenea croială. Și de coafor n-a mai avut timp, constat. Ah, pardon, e naturală, mă scuzați. La Oscaruri și-a găsit...

Rooney Mara

Nici nu știu de unde să-ncep. Mai bine nu mai încep deloc. Groaznic. Sinistru. Grotesc. Bagă-te sub pat și să nu ieși de-acolo până nu-ți spunem noi.


Naomi Watts

Una dintre puținele prezențe feminine care n-a uitat că vine la cel mai important eveniment cinematografic al anului. 


Frumoasă asociere de culori, potrivite accesoriile, modernă croiala. Nu e ceva care să-mi ia ochii, dar în comparație cu altele, e chiar foarte bine. Măcar nu-mi vine s-o bag sub pat...

Brie Larson

La naiba, chiar trebuia să fie totul atât de încărcat? Culoare puternică, voaluri verticale, cordon cu pietricele sclipicioase. Și coafură stil ”a lins-o vițelul pe cap”. Na bravo... a izbutit o treabă rotundă.


Tot e bine că n-are colier, fix ăla mai lipsea.

Heidi Klum

Primul gând a fost că și-a manufacturat rochia din hârtie igienică. 


Al doilea gând a fost că partea de sus a rochiei amintește la fix de bandajul unui soldat rănit de șrapnelele inamicului. 
Al treilea gând a fost că nu și-a vopsit rădăcinile.
Iar al patrulea gând... sau lasă, mai bine nu mai gândesc atâta :D

Saoirse Ronan

Am lăsat-o special mai la urmă. Nu știu cine e, n-am auzit de ea până acum, dar nu asta contează. Mi-a plăcut rochia. Îndrăzneață dar de bun-gust, culoare frapantă, decolteul a fost salvat în ultima clipă de la a fi până-n buric, iar de cercei m-am îndrăgostit.


Sofia Vergara

Încă o rochie care mi-a plăcut. Decolteu sexy, croială foarte interesantă, culoare potrivită pentru o ținută de ocazie.


Unde mai pui că atât coafura, cât și machiajul sunt foarte reușite și adaptate contextului. Ca să vezi, deci se poate!

Cam atât pe tema rochiilor de la Oscarurile 2016. Pufi, pene, hârtie igienică, sclipici pe alocuri exagerat. Bravo excepțiilor, dar anul ăsta chiar au fost puține. Mă rog, de gustibus nu discutăm, deci voi ce spuneți? :) V-o împrumut pe coana foarfecă sau nu?

duminică, 28 februarie 2016

Blocaj psihic, timiditate, trac. Nervi!


Oricât de multe complimente aș primi, nu cred c-o să trăiesc ziua în care să fiu mulțumită de felul în care vorbesc germana. Și primesc destule, credeți-mă. Cu titlu de anecdotă, dar este adevărat, primele complimente le-am auzit de la niște polițiști, la vreo două luni după ce mă apucasem de cursul de limbă. În fine, poate vă povestesc altădată în ce împrejurări s-a întâmplat asta, nu-i important în cazul de față. Ideea este că știu că nivelul la care mă aflu este unul să zicem onorabil, am parte de multe confirmări în sensul ăsta, dar...

... există o singură persoană în fața căreia germana mea se topește, se mucifică și se transformă într-o peltea de corcodușe răscoapte și lipicioase, bleahh. Mi-e foarte clar ce vreau să spun, aceeași frază în conversație cu oricine altceva îmi iese perfect, fără greșeli de exprimare, fără ezitări sau bâlbâieli. În discuție cu omul ăsta, însă.... praful s-alege, în 99% din cazuri.
N-am o explicație clară pentru care se întâmplă asta; nu-i ca și cum aș fi prinsă pe picior greșit, dar cred că sunt intimidată cronic de respectivul și de-aici blocajul ăsta. În caz că vă-ntrebați despre cine e vorba, persoana e Musiu Șarl.

Bună treabă, nu-i așa? Mie-mi spuneți. Și asta mi se întâmplă de când e omul la noi, adică de aproape cinci ani. Efectiv mi se înnoadă limba și mi se lasă o ceață pe creieri când trebuie să comunic cu el (la telefon sau față în față). Bine, acum să nu vă imaginați că rămâne Musiu Șarl nelămurit, de răspuns nimeresc să-i răspund cumva, dar după ce încheiem discuția îmi vine să-mi dau pumni în cap. La naiba, am folosit prepoziția ”an” în loc de ”auf”, slavă Domnului că a înțeles omul ce voiam să zic. La naiba, am zis aia, când era mult mai edificator să fi zis ailaltă. La naiba, i-am spus măcar ceva de la revedere sau i-am închis pur și simplu telefonul în nas??

Adevărul este că omul vorbește exasperant de încet și trebuie să ciulesc mereu urechea să-l aud când comunicăm la telefon. De fapt, ca să respectăm adevărul istoric, rostește un piiiic mai tare doar primele cuvinte, respectiv ”Frau N.” :)) Uneori, mai adaugă și ”vă vorbește șeful dumneavoastră”, dar asta doar când are timp și niscaiva chef de hlizeală. După ce zice ”Frau N” însă, s-a terminat; coboară tonul, de parcă mi-ar spune ceva ultrasecret. În spatele meu clănțăne banda, cineva trece pe-acolo împingând pe roți niște suporturi metalice amarnic zornăitoare, poftim de pricepe ce vrea Musiu Șarl dacă poți.... Inutil să precizez că microfonul e setat pe nivelul maxim, când sunt la telefon cu oricine altcineva mi se pare că-mi străpunge timpanul și creierii :))

Dar asta nu este o explicație care să mă mulțumească, fiindcă mi se întâmplă la fel și când vorbim față în față. Cel mai recent, vineri - a venit pe la mine și, cum face de obicei, a plimbat ochii până a găsit ceva de comentat :)) De fapt, m-a întrebat ce-i cu facturile cutare, care erau puse pe biroul meu, cu un post-it de tip ”în lucru” pe ele. Mi-ar fi trebuit vreo 8-9 cuvinte să răspund la întrebare, inclusiv prepozițiile. I-am răspuns în două propoziții lungi, din care a doua a fost ca explicație la prima.... Emoticon_cu_migrene_și_comprese.

M-am gândit că asta se întâmplă din cauză că mi-e superior și de-aici intimidarea. Nici asta nu e o explicație; nimerindu-se pe la noi Logistik Managerul, a venit la mine să afle diverse chestii punctuale. Să ne-nțelegem, ăsta e șeful lui Musiu Șarl. Iar eu n-am avut absolut niciun stres, i-am explicat clar, șnur ce voia să știe, am și glumit puțin cu omul... Să-mi fi pus Musiu Șarl aceleași întrebări, am mari îndoieli c-aș fi fost în stare să fiu măcar pe jumătate la fel de elocventă.
Sunt convinsă că el realizează faptul că e vorba de un blocaj, pentru că-n scris mă exprim corect, așa cum în vorbirea directă nu reușesc aproape niciodată. Dar asta nu e de natură să mă consoleze.

De curând am fost la jupân la serviciu, într-o împrejurare oarecum mai protocolară (de-aia gen ”dă bine să fie prezentă și soția”). Evident, m-am întreținut cu mai mulți oameni de-acolo și toată lumea mi-a complimentat germana. Pe moment sigur că mi-a făcut plăcere, dar apoi m-am gândit la Musiu Șarl și m-am enervat, iar. N-am cuvinte să vă descriu cât mă agasează situația. Fir-ar să fie, cu el de ce nu reușesc să comunic la fel de bine și de fluent, de ceeeeeeee?!

Off topic: forza Leonardo DiCaprio! Sper să aflu mâine de la radio că l-ai luat, în sfârșit :D

joi, 25 februarie 2016

Pasta de dinți, ucigașa de șoareci la menopauză


A înnebunit lumea, serios vorbesc. Sau nu prea mai sunt eu la curent cu trend-urile, demodată și prăfuită ce mă aflu. Habar n-aveam de exemplu de motivul pentru care șoarecii au carii. Voi știați că fluorura de sodiu din pasta de dinți omoară șoareci? Nici eu nu știam, dar așa citii la gazetă. Mă interoghează o cucoană pe un site cu nume alarmant: ”Ce-ați zice dacă aflati că vă spălați dinții cu insecticide? Și încă, din cele mai puternice! Printre primele aplicații ale fluorurii de sodiu era cea de insecticid, împotriva gândacilor de bucătărie, furnicilor, și a altor gângănii”.  
Ce-aș zice? Aș zice că-n primul rând, treaba asta-i o dovadă că nu sunt șobolan, nici gândac și nici furnică (și nici altă gânganie, for that matter). În al doilea rând, aș zice că tanti suferă de exces acut de virgule. Mai bine le-ar da niște fluorură de sodiu, poate mai scapă de ele. 

Îmi iau dinții și mă duc brambura pe alte coclauri, dar spectrul pastei de dinți mă urmărește neostoit. Aflu că printre ingrediente se regăsește ”triclosan, similar cu BPA, care provoacă tulburări hormonale”. Stați așa și nu mișcați. Așadar potrivit acestei avizate surse, alta decât cea de mai sus, pasta de dinți nu omoară șobolanii, doar îi tulbură hormonal. Și ce li se întâmplă, mă rog? Le cresc sâni? Intră la menopauză?

Bun, deci pasta de dinți e-o asasină de rozătoare, să pregătim cu ea capcane de șoareci. Și cu ce ne spălăm pe dinți totuși? Cu ulei de cocos, cică. ”Uleiul de cocos este un extract puternic care este capabil de a ucide bacteriile responsabile pentru afectiunile orale”. Sublimă formulare: ”este, care este”. Ca să zic așa, atâta decât. 

Daaaarrrr, să nu cumva să vă imaginați că turnați uleiul pe periuța de dinți și bacteriile cad secerate ca șobolanii când dau de pasta de dinți. Aflăm că se prepară o licoare unsoare din următoarele ingrediente:

”– 6 linguri de ulei de cocos;
– 6 linguri de bicarbonat de sodiu;
– 25 picaturi de ulei esential (daca preferati un gust);
– 1 lingurita de stevia (indulcitor natural – daca doriti sa fie mai dulce).”

Mă simt de parc-aș fi pe platourile de filmare pentru ”Vrăjitoarele din Eastwick”. Coada de mătură dintre picioare-i mai lipsește autoarei (sper că nu mă citesc minorii).

Îmi atârn după gât o funie de usturoi, preventiv înșfac și-o țepușă pentru speriat eventualii strigoi și citesc mai departe.

”Instructiuni: Se amesteca ingredientele intr-un castron, pana cand se obtine o textura cremoasa. Se toarna totul intr-un borcan; puneti capacul intre utilizari. Spalati-va cu atentie pe dinti cu aceasta pasta naturala si veti observa rezultatele in timp”.

Pfiu, am scăpat. Mă gândeam că-mi cere să folosesc maglavaisul numai la miezul nopților cu lună plină ori să rostesc vreun descântec de nimicit bacteriile. Desigur, cu atenție, neapărat. Constat că nu-mi spune decât că voi observa rezultatele, nu și-n ce fel or fi rezultatele astea. Cert e că dinții mei vor fi deosebit de hidratați. Și evident, n-o să am șoareci. 

marți, 23 februarie 2016

Scurt serial despre colegii de serviciu: Diavolul Tasmanian (V)


Galeria personajelor antologice de pe plantația unde prestez cu abnegație se îmbogătește cu un nou exemplar care, într-o anumită privință, constituie o premieră: dreptul de autor pentru poreclă nu-mi aparține. Spre deosebire de Alergătorul Isteric, Miorlăita Puturoasă, Eficientul Degeaba, Insipida Somnoroasă și Sfârfâlică (frate, da' pestriț peisaj mai avem acolo, acum că mă uit :D), pe Diavolul Tasmanian nu l-am botezat eu. Însă-mi ridic pălăria virtuală în fața autorului, foarte inspirat s-a dovedit a fi :))

Diavolul Tasmanian e unul dintre cei patrusutedemiidouăsutedouăzecișișapte de șefuleți pe care-i a(ve)m. Asta-i problema când lucrezi într-o companie de câteva sute de angajați: ai la șefi de le pierzi numărul, iar organigrama e un fel de caracatiță pentru care nu-ți ajunge un poster de-un metru pe-un metru ca s-o redai. Din fericire, nu e șeful meu în nicio privință (asta mi-ar mai lipsi), dar ierarhic vorbind mi-e superior și lucrăm împreună, deci uneori trebuie să-i urmez directivele. Și tot din fericire, nu prea e familiarizat cu procedurile din pătrățica mea și nu are decât o vagă idee despre cum decurg lucrurile, așa că-n unele privințe suntem pe poziții egale și câteodată pot să-i închid gura zicându-i ”nein, nu am timp de așa ceva acum/ nu se poate face asta” șamd. 

E un tip scund, îndesat, tuns numărul doi și dacă ar fi să-ncerc o asociere, personal l-aș compara cu un pește fiert. Denumirea de Diavol Tasmanian i se trage de la faptul că mereu pare să fie-n goană precum celebrul personaj de desen animat, debordând de eficiență (vorbă să fie) și apărând exact unde și când te aștepți mai puțin. 

În cea mai mare parte a timpului se îndeletnicește cu vorbitul la telefonul sau cu scrisul de E-mail-uri. Când ai nevoie de el, are telefonul ocupat sau n-are timp de tine pentru că are de scris chestii fenomenal de importante și de detaliate. Explică preluuuuuung fiecare rahat, de parcă ar ține prelegeri unor călugări tibetani care n-au auzit în viața lor de calculator. Asta-n timp ce tu trepidezi lângă el sau la telefon, având nevoie de o informație scurtă, pe care el nu prea dă semne c-o să ajungă s-o menționeze în era noastră. Când s-a împărțit capacitatea de sinteză, era dus să ude buretele. 

Apropo de trepidat lângă el, îmi dă de exemplu un telefon. ”Greta, ăăăă....”. Aștept. ”În ce stadiu ești, ăăăăă, cu procesarea, hmm, comenzii cu numărul, staaaai un pic să mă uit în sistem....”. Treișpe-paișpe, treișpe-paișpe, bat pe loc pas de defilare, arunc un ochi în monitor, ce ziceai că vrei? ”Așa, da, am găsit, ăăăă. Comanda xyz din data de...”. Știu, de ieri. Am dat mail pe tema asta și ți l-am trimis și ție. ”Mieee? Ăăăă, ggmpfhh, nu știu dacă l-am citit, spune-mi acum”. Citi-ți-ai mail-urile să ți le citești, pește fiert ce ești (n-am găsit altă rimă :D).

Și asta ar mai fi cum ar mai fi. DAR:

1) Individul are două ticuri verbale: ”im Prinzip” și ”praktisch”. E ușor de intuit ce înseamnă, au același sens ca-n limba română (dacă nu m-am ramolit de tot în ce privește noțiunile de lingvistică, vreo 10% din vocabularul limbii germane este de origine latină). Eh, el repetă cuvintele astea nu în fiecare propoziție, ci aproape în fiecare alăturare de termeni. Dacă e să redau fidel citatul de mai sus, ar fi cam așa: ”Greta, ăăăă.... în ce stadiu ești, im Prinzip, cu procesarea comenzii cu numărul, stai să mă uit, praktisch... Comanda xyz, im Prinzip, din data de... Mail?  Ăăăă, ggmpfhh, praktisch nu știu dacă l-am citit, spune-mi acum, im Prinzip...”. 

2) Credeți că mai enervant decât atât nu se poate? Eh, Tasmanianul nostru e un perfecționist, el poate întotdeauna mai mult și se străduiește intens. Închipuiți-vă că, printre 'j de ”im Prinzip” și ”praktisch”, mai vorbește și cu altcineva în paralel. ”Ăăăă, Greta, stai puțin, da, Johann, ce problemă ai? Mmm, praktisch trebuie să scanezi codul cutare... da, Greta, imediat. Așa, deci, Johann, im Prinzip eroarea care-ți apare e cauzată de X chestie, praktisch dacă scanezi se resetează datele... Greta, ai un pic de răbdare, imediat, deci Johann, im Prinzip...”. 

L-am amenințat de o mie de ori că-i închid telefonul, dar cumva nu m-am ”adunat” niciodată ca să fac asta. Curaj de bibilică, mie-mi spuneți? Oricum, n-ar fi o premieră pentru el; colegii de la alte departamente închid fără să clipească atunci când îi lasă-n telefon și el vorbește cu altă persoană.
Apropo de telefonat (activitatea lui favorită, de altfel), recordul absolut a fost de 92 de apeluri, într-un interval de opt ore. La un singur departament. Nouăzeci. Și. Două. De. Apeluri. Cei pe care i-a căpiat cu telefoanele garantează că cifra e reală; nu de alta, dar au făcut liniuțe pe o hârtie pentru fiecare apel. Un calcul elementar ne va arăta că, în medie, a sunat de aproximativ 12 ori pe oră. Ceea ce ”praktisch” (ptiu!), înseamnă un telefon la fiecare cinci minute. 

Acum că am scris despre el, realizez că nu i se potrivește deloc porecla de Diavol Tasmanian. Pește fiert cu prințipuri, mai degrabă. L-o fi citit pe Caragiale, cu a sa ”soțietate fără moral și fără prințipuri”? 

duminică, 21 februarie 2016

Câteva motive de mândrie (Blog Challenge 17)


Tema cu numărul 17 din leapșa-foileton m-a cam pus în încurcătură. Trebuie să vorbesc despre ceva ce sunt mândră, subiect care pe moment mi s-a părut dificil. Nu prea știam să răspund, ce mai încoace-încolo. Așa că m-am dus la duș să meditez (acolo-mi vin cele mai bune idei, de regulă) și m-am întors cu vreo câteva găselnițe care, să zicem, s-ar încadra în categoria asta. 

Așadar, după ce mi-am scobit bine scăfârlia, am concluzionat că sunt mândră de următoarele:


- am ieșit cu bine, în toate sensurile posibile, din boala pe care-am avut-o la 15 ani și care probabil va rămâne pentru totdeauna o necunoscută. N-am luat-o razna, n-am devenit un monstru de egoism, îmi sunt dragi copiii, îl ador pe nepotul meu în vârstă de aproape trei ani (care într-o zi, referindu-se la mine, a zis ”când vine Gheta, o iau în bațe, așa”, deschizând mânuțele larg. M-am topiiit, credeți-mă! :) ) și am învățat să trăiesc cu o tristețe de care știu că nu voi scăpa niciodată pe deplin. Despre una dintre metodele care mi-au fost de un imens folos, și anume scrisul, am povestit mai demult aici.

- am învățat germana la aproape 28 de ani. Primele cuvinte însușite au fost ”zu vermieten” (de închiriat) și ”zu verkaufen” (de vânzare), pe care le vedeam pe diverse clădiri. Cel de-al treilea cuvânt pe care-l știam înainte să încep cursul de limbă era ”Apotheke” (farmacie). Păi cum să nu-l știu, frate, la ăștia farmaciile sunt mai frecvente decât sunt la noi casele de schimb valutar :)) Și reușesc să supraviețuiască toate. Poate inclusiv ca urmare-a faptului că mulți dintre nemți sunt ipohondri... :D

-  m-am făcut greu de înlocuit la serviciu. Nu indispensabilă (niciun om nu e indispensabil, indiferent despre ce loc de muncă ar fi vorba), dar cum am zis, greu de înlocuit. Lăsând nițel modestia deoparte, nimeni nu știe mai bine ca mine protocoalele și sutele de chichițe ale sistemului și nimeni nu ține mai bine situația sub control, inclusiv în plin haos. 
(Apropo de ”a fi indispensabil”, citisem la un moment dat despre directorul unui mare cotidian american de prin anii '70 că i-a cerut redactorului-șef să trimită pe-un anumit reporter în Europa, cu ocazia nu-mai-rețin cărui eveniment. ”Nu pot să-l trimit, e indispensabil aici”, zice redactorul-șef. Directorul mai propune încă două nume, același răspuns. ”Concediază-i imediat pe toți trei”, îi spune redactorului-șef. ”Nu am nevoie de oameni indispensabili la ziarul meu” :)) ). 

- ultima, dar cu siguranță nu și cea din urmă: am un om extraordinar lângă mine și niște prietene minunate. Sunt norocoasă cu ei. Vă iubesc, C., R, A. și R (alt R decât al doilea, desigur :D). Jupânului nu-i spun nimic, el nu-i cu declarațiile de amor în public and all that jazz :))

Și poate-oi mai avea și alte motive de mândrie, dar astea-s cele mai semnificative care-mi vin în cap. Și în același timp sunt nu doar mândră din sus-menționatele pricini, ci și foarte recunoscătoare :)

joi, 18 februarie 2016

Penița Cârcotașă revine pe ecrane


Cei mai mulți dintre voi probabil că nu mă cunoașteți. Cum ați putea, de fapt? Greta m-a lăsat pe fundul lăzii, cu toate că știe foarte bine că naftalina nu e parfumul meu preferat, thank you very much. Să tot fie vreo patru ani de când mi-a promis că mă scoate-n lume, să socializez și să fac ceea ce știu cel mai bine, adică să cârcotesc. Șiiii, când colo, ce să vezi? Repede s-a mai plictisit de mine, deși prin alte locuri repurtasem un succes răsunător.

Mda, prin alte locuri ziceam, doar nu credeați c-am debutat aici. Însă ce folos că mă îndrăgeau cititorii pe coclaurii virtuali pe unde bântuiam înainte, că am fost dată uitării. Nu-i așa, Greto? Da, știu că nu-ți place vocativul, ce să-ți povestesc, fleoșc. Îmi pasă de simțămintele tale cam cât ți-a păsat și ție de-ale mele. 
(Bine, bine, Penițo care ești tu Peniță, am înțeles. Îmi pun cenușă-n plete și stau la colț. Da' mai taci, că mă doare capu' deja de cât îți merg pistoanele).

S-aștepți tu mult și bine să tac. Așa, unde rămăsesem? Să mă prezint, deci, pentru aceia dintre voi care nu mă știu. Eu sunt un personaj inventat de cucoana asta al cărei blog îl citiți, iar treaba mea e să răscolesc Internetul și să comentez cu acid sulfuric pe ce teme vreau și cum îmi place. Exact, cu acid. Nu-s chiar blândă, nu vă lăsați înșelați de înfățișarea-mi nevinovată. Dar în apărarea mea, să știți că umorul nu-mi lipsește. Cred că n-o să vă plictisiți cu mine. 
N-o să mă lungesc prea mult cu acest post de revenire, că-s mai timidă la început (și-afară de asta, vreau să mă duc s-o asist pe Greta cum stă la colț punându-și cenușă-n cap). Sper să ne citim relativ periodic, deși nu vă pot promite c-o să mă țin de-un program strict. Depinde ce materie primă găsesc pentru boscorodelile mele și mai depinde și de toanele lui madam. Că, voi o cunoașteți deja, uneori e everfescentă ca aspirina Bayer, alteori i se scufundă corăbiile, alteori filozofează și le cugetă adânc. Însă în măsura în care ține de mine, o să-ncerc să nu-mi duceți dorul prea mult. 

Între timp, aș vrea să vă rog ceva, mi-a zis Greta că sunteți foarte săritori. Spuneți-mi, aveți vreun subiect preferat pe care v-ar plăcea să melițez? Modă, frumusețe, sfaturi înțelepte extrase din puțul gândirii, cure de slăbire cu extract din tibie de macac, lecții de viață despre cum să devii mai deștept pășind în ”mersul piticului”, eventuale profunzimi de pe Facebook șamd șamd. Dacă aveți vreo preferință, nu vă sfiiți, vă făgăduiesc să țin cont de sugestiile voastre în măsura în care găsesc material pe care să mă desfășor. 

În speranța unei grabnice revederi (s-aude, Greto?), vă salută cu drag,

Penița Cârcotașă 

marți, 16 februarie 2016

Vă place luna februarie?


Dintotdeauna mi s-a părut că luna februarie e așa, relativ cenușie din toate punctele de vedere și oarecum lipsită de personalitate. Un fel de nici cal, nici măgar. Afară e frig, ziua e încă scurtă, nu avem nicio sărbătoare importantă (personal, nu pun la socoteală Valentine's Day), până la concediu mai sunt niște pogoane bune de timp, dar a trecut suficient de mult de la sărbători ca să te simți obosit și cam fără vlagă... N-are niciun chelcășoz și una peste alta, abia aștept să treacă. Mai ales că, începând de anul trecut, o voi asocia pentru totdeauna cu plecarea mamei în veșnicie. 

Și totuși, dacă e s-o iau la bani mărunți (pe ea, pe luna februarie), concluzionez că o pot lega de multe amintiri. Unele frumoase, altele importante, altele și una și alta. Bunăoară, în februarie:

- 1998: am fost la olimpiada de limba română, etapa județeană (nu m-am calificat pentru faza națională, deși făcusem o lucrare foarte bună. Cel puțin așa mi-a zis dirigintele, unul dintre cei mai buni profesori din județ, care o citise. În același timp însă, ”ai omis aia, aia și ailaltă și ai pierdut puncte serioase. Nț nț, măi Greto”). Când îl enervam, folosea vocativul, pe care știa că nu-l sufăr :))

- 2002: am suferit o intervenție chirurgicală. Nimic grav, dar important. M-am recuperat neașteptat de repede și ușor.

-  2006 - m-am mutat cu jupânul într-o garsonieră, primul nostru ”acasă”. O să-mi amintesc mereu de seara în care ne-am dus, cu tramvaiul, să ne cumpărăm câteva obiecte strict necesare: farfurii, două căni de cafea, pahare, bureți și detergent de vase, parcă și niște cratițe mititele. Cât de frumoase sunt amintirile astea, acum că mă gândesc :) Cu tacâmurile am ieșit pe minus o bucată de vreme (adică era o problemă dacă aveam musafiri la masă, că n-aveam prea multe și-n niciun caz din același set), dar problema asta s-a rezolvat la cununia civilă. Am primit trei seturi identice de 24 de tacâmuri fiecare :))))

- 2008 - am făcut o excursie de câteva zile la Veneția (foto-document mai jos :D). Și am purces să învăț germana, mai exact am început cursul de limbă. 


- 2011 - am început actualul serviciu. Nu-mi vine-a crede că au trecut cinci ani de-atunci. 

- 2013 - mi-am împlinit visul de a-l întâlni pe dragul meu Zubin și de-a obține un autograf pe cartea lui :) 

- 2015 - mami... 

Cum spuneam, în ansamblu februarie nu pare să fi fost o lună banală. Dar tot nu mă dau în vânt după ea. Luna mea preferată e martie, că veni vorba; mi se pare că toate se dezmorțesc, afară e mai cald, natura se trezește din nou la viață, apar zambilele și freziile (pe care le iubesc). 

Voi cum vă împăcați cu februarie? Aveți o lună preferată?

duminică, 14 februarie 2016

O experiență cu imigranți


Nu am povestit niciodată vreo întâmplare de-a mea cu refugiații / azilanții, pentru că nu am avut niciuna. Din fericire, se poate spune, dacă ne uităm la ce se petrece în unele orașe germane. Există și în Bayreuth un azil, la niciun kilometru distanță de blocul unde locuim. În opt ani am trecut de sute de ori pe lângă el, în drum spre un parc din apropiere. Nu mi-a fost frică niciodată, pentru că n-am avut motive. Oamenii se comportă normal, copiii joacă fotbal în curtea azilului, nu ne-a zis nimeni nimic și nu s-a uitat nimeni urât că eu purtam pantaloni scurți.

Din fericire (a doua oară când folosesc expresia asta într-un text despre imigranți musulmani; chiar sunt norocoasă), din fericire cum spuneam, nu urmează niciun ”dar” după ceea ce-am scris în paragraful anterior. Ba dimpotrivă, aș zice. 

Aflându-mă zilele trecute prin zona pietonală, m-a ”luat de nas” un miros de pâine coaptă. Curios lucru, nu e ceva ce-am pomenit pe aici până acum. M-am uitat în jur, adulmecând precum Jerry când punea Tom vreo capcană cu brânză și am identificat sursa: un cuptor aflat lângă o tarabă, unde un bărbat și o femeie, musulmani după înfățișare, erau în mod evident ocupați. Ea tocmai deschisese cuptorul și scosese o imensă tavă cu pâinici rotunde și rumene, care miroseau de m-aș fi băgat cu fața în ele mormăind satisfăcută. El, echipat cu mănuși, lua pâinicile și le așeza în niște coșuri mari puse pe tejghea. Între timp, în spatele lui, femeia începuse să frământe un aluat, cel mai probabil pentru un nou lot.
Mi-era peste putință să rezist aromei, așa că m-am apropiat să văd, vorba aia, ce se dă. Pâinicile rotunde care tocmai fuseseră scoase din cuptor erau cu stafide. Se mai găseau unele simple, și unele cu semințe. De asemenea, aveau și lipii, pe care le umpleau cu diverse amestecuri (din ce mi-am dat seama, brânză cu tot felul de ierburi sau sosuri). 

Prețul unei pâinici (mare cam cât palmele mele puse una lângă alta) era de... doi taleri. Așa scria, ”2 Taler”. M-a intrigat, după știința mea talerul nu se mai află în circulație (dar se poate să mă înșel). ”Doamna, doriți ceva? E proaspăt totul, făcut de noi, astea sunt calde!”. Mda, le-aș fi mâncat cu ochii :)) ”Vreți să încercați? Avem mostre pentru dumneavoastră!” și-mi arată o farfurie cu bucățele de pâine. Gust. Excelentă, fragedă, pufoasă, o adevărată pâine de casă cu aromă de stafide. Întreb, 2 taleri sunt 2 euro, nu? Da, mi se răspunde, cu un aer ușor jenat. Cumpăr. Vânzătorul îmi mulțumește de parcă i-aș fi cumpărat toată marfa. ”Poftă bună, sper să vă placă, vă mai așteptăm oricând!”. 

Pâinica a fost delicioasă. Atât de bună, că mi-a părut rău că luasem doar una. Sunt singură c-o să-i mai vizitez. 

Sigur, oamenii ăștia nu pot să fie din ”lotul” de refugiați ajuns în Germania anul trecut. Pentru a vinde produse făcute de tine ai nevoie de autorizații care nu-s tocmai ușor de obținut. Și omul vorbea bine germană, chiar dacă accentul era foarte puternic. Ei sunt, cel mai probabil, un caz fericit de integrare. Posibil este, chiar dacă nu are cum fi ușor. Și astfel de exemple sunt dătătoare de speranță și optimism.

vineri, 12 februarie 2016

Primul an, mami...


De un an încoace nu mă mai pot uita la cer și la stele cum o făceam odinioară. Pentru mine cerul a devenit locul unde ai plecat tu și spre care privesc fără țintă atunci când tot sufletul din mine te cheamă. Iar stelele sunt tot atâtea făclii care-ți luminează zborul în eternitate.
A trecut un an, mami. 

Un an!  Încă mi se pare greu de crezut. Un an pe care l-am simțit până la os, un an în care am simțit cum mi se fărâmițează sufletul, un an în care m-am sufocat de multe ori de jale și regrete, și la capătul căruia ÎNCĂ nu pot să cuprind pe deplin cu mintea că n-am să te mai văd niciodată. Încă nu pot să asimilez realitatea asta.

Nu mai sunt aceeași, mami. Nu mai pot fi aceeași, nu după ce am aflat cât de definitiv și cât de dureros e ”niciodată”. Dar nici nu știu exact cine, sau ce-am devenit în ultimul an. Multe gânduri mi se învârt în cap, lovindu-se unele de altele ca niște fluturi bezmetici. Îmi vine să urlu de frustrare la gândul că nu am nicăieri înregistrată vocea ta. Nicăieri, mami. O voi avea pentru totdeauna în suflet și în amintire, e adevărat. Dar Doamne Dumnezeule, cât de mult mi-aș dori să te mai aud măcar o dată aievea...

Uneori, când sunt singură și mă sugrumă tristețea și dorul, te strig. Știu că mă auzi. Mi-aș da ani din viață să-mi mai poți răspunde. 

Te simt în permanență lângă mine. Avem, chiar dacă asta le poate suna ciudat unora, o relație foarte apropiată. Și cum să nu fie așa? Tu privești direct în sufletul meu, iar eu știu că ești mereu cu mine și că-ți pot cere ajutorul pentru orice. O și fac, de altfel. Dau fuga la mama de fiecare dată când am vreo problemă. Asta nici moartea n-a putut lua. Mi te-a luat pe tine, dar mi-a lăsat dragostea ta. În inima mea vei trăi veșnic, iar într-o zi ne vom regăsi. 

Am primit atâtea semne de la tine de când ai plecat... și sunt imens de recunoscătoare pentru fiecare dintre ele. Aș vrea să te visez, să-mi vorbești, măcar în vis să-ți mai aud glasul. Am avut câteva vise cu tine, dar au fost foarte scurte și vagi. Mi-aș dori să visez că mă ții în brațe și îmi povestești cum e sus la tine. Am încredere că ai să-mi apari, când ai să poți. Tu știi când va fi asta și cum e mersul lucrurilor acolo...

Nu mai văd să scriu de lacrimi, mami. Te iubesc, te rog să ai grijă de mine...

miercuri, 10 februarie 2016

Fixurile mele, drăguțele de ele :))


N-oi fi eu prea bătrână la aproape 36 de ani (de fapt 35 de ani, 7 luni, două săptămâni și șase zile), dar sunt plină de fixuri ca pisica de purici. M-am gândit nițel la chestia asta, la început superficial - ”hai că n-or fi așa de multe, ce naiba” - dar pe măsură ce le inventariam, mă scărpinam tot mai intens în cap. Am concluzionat că demersul de-a le reține pe toate presupune un apel susținut la memorie, așa că mai bine le-aș scrie frumos, cu liniuță de la capăt. Nici așa nu-s deloc sigură că n-am să omit vreunul, oricum. 


Fixuri de casă

- Ies din casă cu piciorul drept. Dacă nu-s prea buimacă de somn, piciorul drept e primul pe care-l pun pe dușumea când mă dau jos din pat.
- Înainte să plec, verific de zeci de ori dacă am închis robinetele. Mi s-a întâmplat să mă întorc din fața blocului să controlez. Din nou. Nu că n-aș mai fi făcut-o de 37 de ori în ultimul sfert de oră.
- Dacă trebuie să calc ceva, verific, verific și iar verific dacă am scos fierul din priză. Când mă plictisesc (vorba vine), verific din nou.
- Încuiatul ușii e o adevărată saga. Am tras bine ușa? Am încuiat o dată sau de două ori? Da' ia stai așa, am încuiat de fapt? Sigur-sigur?
- În timpul săptămânii, setez alarma telefonului înainte de culcare. Două alarme de fapt, la interval de cinci minute. Estimativ, cam de câte ori credeți că mă uit la telefon să mă asigur că alarmele sunt active, deși asta presupune luminarea ecranului și deci ”săritul” somnului? Vă zic eu, de minimum cinci-șase ori înainte să ațipesc.
- În anotimpul rece: oare am închis ferestrele? Sau le-am lăsat rabatate? Mă-ntorc și verific. Dacă-mi aduc aminte, mă uit încă o dată dacă am scos fierul din priză. Dacă nu-mi aduc aminte, foarte posibil să mă întorc din nou. 
- Indiferent cât ar fi de cald afară, eu nu pot dormi neînvelită. Nici măcar un cearșaf nu-mi ajunge - de multe ori e o pătură, chiar și în miezul verii. Asta când nu e pilotă. Sunt foarte friguroasă (motiv pentru care nu mă entuziasmez defel de ”bucuriile iernii”. Să fie la alții, cărora nu le e frig). 
- Nu iau niciodată un cuțit din mâna cuiva. Jupânul îmi știe damblaua și pune cuțitul pe masă, dacă trebuie să-l iau eu din varii pricini. 

Fixuri de pe stradă/ magazin / whatever

- Am încuiat mașina? Sigur? O dată sau de două ori? De foarte multe ori mă întorc să verific. Nu și la serviciu, însă (adică nici măcar o paranoică incurabilă ca mine nu-și poate imagina că s-ar putea întâmpla ceva cu mașina în intervalul celor nouă ore cât se află în ditamai parcarea companiei). Acasă însă, se schimbă treaba - verific, verific și mai verific încă o dată.
- Apropo de mașină, când o aveam pe cealaltă verificam inclusiv dacă am tras frâna de mână și dacă am stins farurile. Din fericire, mașina actuală face treburile astea automat (frâna de mână se activează oricum în momentul când desprind centura de siguranță, iar farurile se sting când scot cheia din contact).
- La cumpărături. Dacă plătesc cash, nicio problemă. Dacă însă plătesc cu virgulă cardul (nu știu cum altfel să evit cacofonia asta, am încercat diferite formulări, degeaba), mă voi uita de trei-patru ori în portofel până la ieșirea din magazin, să mă asigur că n-am uitat cardul pe tejghea). 
- Nu plec de-acasă fără cercei. Mă simt absolut ciudat fără, ca și cum aș fi în pielea goală. Odată, când am plecat în grabă și-am uitat să-mi pun, am intrat în primul magazin de tip Meli Melo și mi-am cumpărat o pereche. Gablonțuri de câțiva euro, dar nu asta conta, ci faptul că, iată, aveam cercei :))
- Nu-mi scot niciodată verigheta, indiferent ce aș face (dacă spăl diverse prin baie sau bucătărie, port oricum mănuși de menaj). Probabil singura ocazie când o voi scoate va fi vreo intervenție chirurgicală, dacă s-o întâmpla (nu știu cum e prin alte părți, aici n-ai voie să intri în sala de operație cu absolut niciun accesoriu). 
- Dacă sunt trepte de urcat, sunt foarte mari șanse să le număr. Chiar dacă le urc zilnic. La coborâre nu mă interesează niciodată aspectul ăsta. 

Cam astea-mi vin în minte, la o primă strigare. Dar cu siguranță am uitat câteva. Oricum, sunt în grafic, foarte stabilă emoțional și pe deplin relaxată. Desigur :))

luni, 8 februarie 2016

Un prim semn bun pentru Anul Maimuței :)


Despre părerea mea referitoare la horoscop și despre cât (nu prea) cred în prezicerile astrologice, am mai povestit. Pe scurt, dacă-mi convine ce scrie, mă decid pe loc să cred, dacă nu - ”ce-i și cu aiureala asta, eeee” :))) În ce privește horoscopul chinezesc însă.... lucrurile stau nițel diferit.

Nu c-aș crede cu fanatism în el, nici vorbă de asta. Dar unele aspecte m-au cam pus pe gânduri. De exemplu, anul 2004. Anul Maimuței (pentru cei care nu știu, horoscopul chinezesc are tot 12 zodii, fiecare dintre ele având câte un an dominant, deci unei zodii îi vine rândul la fiecare 12 ani). Este momentul să spun că yours truly e Maimuță - câteodată la propriu, dar să trecem peste :)) Mă regăsesc în unele trăsături definitorii ale zodiei, însă nu în totalitate. Cu toate acestea, de citit horoscopul chinezesc îl citesc și, retroactiv, fac niște conexiuni. 

Ziceam de 2004. A fost un an greu, cu multe eforturi, destul de mohorât și, până prin septembrie, presărat cu eșecuri pe toate planurile: profesional și personal deopotrivă. 
- N-am reușit să obțin un post pe care credeam că mi-l doresc, deși mi-era clar că nu prea mi se potrivește, dar mă agățam de el prostește;
- Mi s-a refuzat viza pentru Statele Unite ale Americii, unde fusesem admisă la un colegiu din California pentru o specializare de doi ani;
- M-am despărțit de boyfriend-ul de atunci, după ce am descoperit în cel mai stupid mod posibil că-n absența mea se consola, vorba lui Toma Caragiu, cu o vertebrată blondă :D Adică nu știu dacă era blondă, da' vertebrată trebuie să fi fost :)) Chestia asta mi-a cam șifonat Zen-ul o vreme. 

Dar tot în 2004:

- L-am cunoscut pe dumnealui jupânul;
- Mi-am găsit un loc de muncă pe sufletul meu, unde am avut parte de împliniri extraordinare și de oameni minunați; din punct de vedere profesional, anii aceia vor rămâne de referință în viața mea și-mi voi aminti de ei mereu cu nostalgie :)

Așadar: n-am luat un job nepotrivit, pentru că după colț mă aștepta ceva incomparabil mai bun. Mi-am găsit omul meu. Și n-am plecat în America, pentru că drumul meu era  în Germania împreună cu el :)
Rezumând: chiar dacă e unul din cele mai perimate clișee, tot răul a fost spre bine. S-au trasat tușe definitorii pentru destinul meu. Și cât de vizibil a fost asta... 

Astăzi este Anul Nou chinezesc. Am intrat în Anul Maimuței,  un nou an al meu. Sper din tot sufletul să fie bun cu mine; dacă se poate, mai bun și mai blând decât 2004, cu împliniri sufletești și profesionale importante și de durată. Am atâta nevoie de asta...
Optimistă sunt; de pildă, pentru mine noul an chinezesc a început astfel:


Ce se vede în imagine este o pufoasă și delicioasă muffin cu banane și ciocolată. Și decorată cu o foarte simpatică maimuțică, făcută din.... de fapt nu știu din ce, părea să fie un fel de crustă comestibilă, foarte aromată. Aproape că-mi părea rău s-o mănânc de bună ce era. 
Pasămite săptămâna asta e carnaval în Germania (Fasching, cum i se spune), iar azi a fost ”lunea trandafirilor” (Rosenmontag). Marcând această zi, un coleg a adus pentru toată lumea muffins precum cea de mai sus.

Dacă maimuțica o fi sau nu o coincidență, nu știu, că n-am apucat să-l întreb pe coleg. Dar aleg să cred că nu este și că reprezintă un indiciu de bun augur pentru mine. 

Ceea ce vă doresc și vouă :)

duminică, 7 februarie 2016

O leapșă și-un cuvânt ilegal de lung :))


N-am făcut nicio leapșă anul ăsta și mi-era cam dor de una, drept pentru care am purces să caut ceva de actualitate. Am găsit mai multe aici și m-am hotărât pentru cea intitulată Liebster Award. Sper că autoarea nu se va supăra :)

1. Ce preferi să citești: romane sau cărți de dezvoltare personală?
Romane, fără discuție. În ruptul capului n-am răbdare pentru cărțile de dezvoltare personală. Cum să devii un om mai bun în șapte pași, gen. Not for me. Și nici prea multă încredere n-am în ele. Poate n-am găsit cărțile care trebuie. 

2. Care este primul citat care-ți vine acum în minte?
”Era urâtă și săracă, în schimb - leneșă și ghinionistă”. În apărarea mea, țin să precizez că n-am pe nimeni special în minte :D Este începutul nuvelei ”Recunoștință” din volumul de povestiri ”Grasă și proastă”, de Rodica Ojog-Brașoveanu.

3. Dacă ți s-ar oferi posibilitatea să pleci din România, ai pleca?
Bănuiesc că nu-i cazul să mai răspund la asta :)) 

4. Dacă ai putea fi un personaj dintr-o carte sau dintr-un film, cine ai fi?
Dintr-o carte - Minerva Tutovan, din romanele aceleiași Rodica Ojog-Brașoveanu. Dintr-un film, J.B. Fletcher din ”Murder, she wrote”.

5. Care consideri că este cea mai mare realizare a ta?
Mi-e greu să spun. Nu c-aș avea prea multe, dar nu știu care-i cea mai importantă. Probabil faptul c-am învățat germana la 28 de ani, de la zero. Apropo de asta, pe final de leapșă să nu uit să vă arăt ceva drăguț :D

6. Care a fost materia ta preferată la școală? 
Limba română. Am urât din rărunchi matematica, n-am înțeles niciodată chimia și din fizică n-am știut niciodată mai mult de legea lui Ohm (varianta modernă, desigur - ”dacă ești ohm cu mine, sunt și eu oahmă cu tine”). De asemenea, pentru că proful de fizică dintr-a doișpea era un dement care ne punea să tocim pagini întregi de teorie, mai rețin și ceva despre experimentul Franck-Hertz. Ceva cu o foiță de aur prin care trecea un... ceva. Nu mai știu ce anume, dar cred că-i prea destul, ținând cont de cât mi-a plăcut mie fizica... :D 

7. Când te-ai îndrăgostit pentru prima oară?
La 15 ani. Dau în nostalgii acuma, amintindu-mi că peste câteva luni se împlinesc 20 de ani de când l-am văzut pe respectivul pentru ultima dată. Și pentru că n-am chef de melancolii blegoase, menționez că la vârsta de 3 ani am declarat că mă voi mărita cu tata. Asta în timp ce stăteam pe oliță :))

8. Care era visul tău cel mai mare în copilărie?
Să devin scriitoare. Încă e, deși am sentimentul că ne îndepărtăm tot mai tare unul de altul. 

9. Există vreo melodie care te descrie pe tine sau un moment din viața ta?
”To where you are”, interpretată de Josh Groban. 



Mă face să mă gândesc la mama, care va fi cu mine pentru totdeauna.

10. Care este prima lege pe care-ai da-o dacă ai fi președinte?
Președintele nu e organ legislativ. Iote, tot știu ceva din Constituție :D Dar aș promulga o lege care să reformeze din temelii sistemul de sănătate.

11. Dacă L-ai întâlni pe Dumnezeu, ce i-ai spune?
I-aș mulțumi. I-aș spune că am înțeles de ce mi s-au întâmplat anumite lucruri. Și L-aș ruga să mi-o trimită din când în când pe mama în vis.

Ca de obicei, leapșa e pentru toată lumea care-o vrea :)

Așa, ziceam că vă arăt ceva legat de frumoasa și poetica limbă germană.
Cum vă place cuvântul ăsta: Eierschalensollbruchstellenverursacher? :D Nu că-i simplu și prietenos și mai ales lesne de pronunțat? :D Fitness lingual, nu altceva :)) S-ar traduce ”instrument de scos capacul oului” și arată așa:


Da, cred că într-adevăr ar trebui să fiu mândră de mine c-am învățat limba asta :)) Totuși... n-ar fi mai ușor cu o plictisitoare linguriță? Întreb, nu dau cu paru' :))

miercuri, 3 februarie 2016

Transportul public în București. Studiu de caz(uri)


Postarea de astăzi este inspirată de un text de pe un alt blog, mai bine-zis de controversa care s-a iscat acolo pe tema călătoriilor cu transportul public în comun din București. Aha, RATB-ul, drăguțul de el. Subiectul inițial se referea la un tip prins fără bilet și niște controlori ultra zeloși, care l-au bruscat și despre care am înțeles că vor fi în curând disponibili pe piața de muncă :D Pornind de la asta însă, s-a ajuns la o chestiune foarte importantă în opinia mea (și nu numai), respectiv: cum ar trebui procedat dacă omul nu are de unde să-și pună credit pe celebrele carduri? Că bilete de hârtie nu mai sunt de ceva vreme, iar chioșcuri RATB nu se găsesc în orice stație și dacă da, nu-s mereu deschise. Și nu toată lumea are Internet oricând, oriunde. Așadar: ce-ar trebui făcut în situația asta? E-n regulă felul în care procedează Regia Autonomă de Transport București, care nu le asigură oamenilor posibilitatea de-a circula legal?

Personal, am două exemple. Unul ar fi al jupânului care, acum câțiva ani (când încă existau bilete), avea de ajuns într-o duminică undeva în București. S-a dus să-și cumpere bilet. Chioșcul era închis. Nu știa unde e următorul, că nu era un obișnuit al zonei. Așa că a așteptat să vină troleibuzul și l-a întrebat pe șoferul acestuia cum trebuie să procedeze pentru a putea circula legal.
”Luați taxiul”, i-a răspuns gherțoiul în zeflemea și a demarat. 
A mers pe jos, distanța nefiind prea mare. Întrebarea este: RATB l-a tratat corect pe potențialul pasager care voia să-și achite călătoria?

Celălalt exemplu e al meu și l-am mai relatat pe blog. Ajungând anul trecut în București (veneam de la Piatra Neamț, de la înmormântarea mamei), aveam niște ore bune până când trebuia să fiu la aeroport și m-am întâlnit cu două prietene. Ca să ajung în centru, cel mai la îndemână mi-era troleibuzul. Mă duc la chioșc, unde aflu că ”nu se găsesc carduri” și că singura soluție de-a circula legal e să urc și să mă rog de cineva să-mi taxeze pe cardul său o călătorie, eu achitându-i contravaloarea. Am preferat să iau taxiul. 
Din nou, aceeași întrebare: a fost RATB-ul corect față de mine, care nu voiam decât să-mi plătesc călătoria? 

Și-acum voi spicui câteva dintre ”argumentele” celor care, în discuția iscată la postul de care vă spuneam la început, erau de părere că-n ambele situații pe care le-am descris, dar și-n altele asemănătoare, vina le aparține pasagerilor.

- ”dacă nu știai, suntem în secolul XXI, s-a inventat Internet-ul și poți afla tot ce vrei de acolo”;
- ”dacă nu aveai bilet, înseamnă că nu ai plătit, deci transportul nu-ți era permis, că nu e autobuzul tău”;
- ”dacă erai un adult funcțional, te informai dinainte și știai unde e următorul chioșc; ți-a fost lene”;
- ”dacă te duce mintea, încarci în avans călătorii, să ai la nevoie”;
- ”nu aveți etică, nu sunteți civilizați, vreți totul pe de-a moaca, de-aia e România așa cum e”;
- ”nu ți-ai plănuit itinerariul cu câteva zile înainte, nu știi să plătești online, deci furi de la RATB”.

Au mai fost și altele, dar cred că mi-a crescut tensiunea numai cât le-am scris pe astea. Oricum, cireașa de pe tort a fost argumentul final al unuia, care mi-a comunicat că-s o ”putoare hoață”, am încheiat citatul. Exact unde era hoția, din moment ce eu circulasem cu taxiul și nu cu troleibuzul ”pe de-a moaca”, n-am înțeles, da' el să fie sănătos :)) Că vorba aia, deștept a demonstrat deja că e, dă prin gropi și mai multe nu :))

Boon... Eu am încercat să dialoghez și să argumentez. Vin din an în Paști în țară, de ce-ar fi obligația mea să mă ”documentez” dinainte cum să iau un amărât de troleibuz? Că doar nu mă duceam pe Marte și nici în Papua Noua Guinee. Mă duceam în România, într-o capitală a unei țări din Uniunea Europeană, for pete's sake. Mai veneam și de la înmormântare, deci fix la documentarea științifică pe site-ul RATB îmi fusese mintea (not). Sistemul ar trebui să faciliteze oricărui călător accesul la bilet, indiferent că e profesor doctor în fizică nucleară sau tanti Aglaia de la Cuca Măcăii, care crede că Internetul e lucrul diavolului și piei drace. E un serviciu public, frate, ar trebui să fie accesibil tuturor. Și dacă din varii motive de ordin organizatorico-tehnic nu se pot cumpăra bilete, călătoriile trebuie să fie gratuite, cum am aflat ulterior că au fost în exemplul meu, când nu se găsiseră carduri. 

O situație asemănătoare am trăit și eu în Germania, când veneam odată cu trenul acasă, iar în minuscula gară de unde-l luasem nu exista casă de bilete în interior, ci doar un automat care-n ziua aceea nu funcționa (nu accepta nici plata de pe card, nici cash). Știam, și de altfel treaba asta e scrisă la vedere, că deși e obligatoriu să ai bilet, în situații excepționale cum era a mea de exemplu poți urca în tren, dar trebuie să te duci imediat la controlor să-i expui situația. Omul mi-a luat datele de contact și mi-a explicat ce urmează: va face un raport și voi fi anunțată în scris. Dacă se dovedește că automatul era defect, totul bine și frumos. Dacă nu, împreună cu înștiințarea mi se va trimite și amenda. Și am călătorit pe ruta respectivă gratuit cu bilet cumpărat de la conductor. Am primit după o săptămână înștiințarea că da, au verificat, automatul era defect. Îmi mulțumesc pentru sesizare, l-au reparat, speră că voi călători în continuare cu ei. Am detaliat și povestea asta în controversă, gândindu-mă că mă fac mai bine înțeleasă. ”Cele două situații nu se aseamănă, nu ești om cinstit, ești o hoață”, s-a zborșit inteligentul meu interlocutor, dând dovadă de-o logică deosebit de anchilozată :))) 

Pfiu, știu c-am scris mult, dar a fost dintr-o răsuflare, m-am descărcat vijelios :)) Acum întrebarea mea este: voi cum vedeți lucrurile? Cine are dreptate în situația asta? Eu și cei cu păreri asemănătoare cu a mea, ”tabăra adversă” sau RATB-ul? 
(Dacă spune careva că RATB-ul, îmi datorează o cafea și-o felie de tort de ciocolată albă, am zis :D) Pe de altă parte, dacă sunteți de părere că eu sunt pe-alături, chiar vă rog să mi-o spuneți :) În fond, din diversitatea de opinii vine progresul :)

PS: vă conjur, să nu credeți că intenția mea e să ponegresc România. Mai demult, într-un context asemănător, m-am pomenit și cu acuzația asta. Nimic mai departe de adevăr; n-am descris decât fapte reale. 

PPS: postarea inițială e pe blogul lui Zoso, dacă e cineva interesat. 

luni, 1 februarie 2016

Părinți, nu vă subestimați copiii și nu le minimalizați izbânzile


Cred că voi inaugura un nou serial intitulat ”Părinți....”, unde punctele de suspensie sunt urmate de vreo recomandare provenită din experiența mea de fost copil. Un prim articol de felul ăsta am scris în decembrie, dintr-o inspirație și-un impuls de moment, fără să fi bănuit atunci că nu va fi singurul de acest gen. 

Dar tot un impuls mă face să scriu și textul din seara asta. Text pe care îl percep a fi extrem de personal, poate chiar mai personal decât posturile în care am povestit despre faptul că nu pot avea copii sau despre terapie. Poate fiindcă atinge un subiect dureros, pe care nici acum, la aproape 36 de ani, nu pot să-l gestionez ca atare: (ne)încrederea în mine însămi.

Știu că se spune că avem tendința să dăm vina pe copilărie pentru orice, inclusiv când suntem căscați și ne dă laptele-n foc. Dar eu am toate motivele să cred că subestimarea și felul în care mă reduc la zero își au rădăcinile fix acolo. 

(Aproape) niciodată ceea ce-am făcut n-a fost suficient de bun, de frumos, de reușit, de cu moț, de fără moț. ”Mda, bun, dar se poate și mai bine”. ”Numai atât?”. ”Mă rog, e cam puțin”. ”Da, ai rezolvat corect problema, dar ce urât ai scris”. ”Premiul 2? Degeaba, dacă n-ai luat coroniță....”. ”Bine c-ai luat zece la citire... dar când ai să iei zece și la matematică?”. Șamd șamd șamd, mereu acel ”dar”, care practic îmi anula reușita și-mi lua toată bucuria și fărâma de mândrie pe care le aveam. 

Nu-i condamn. Așa se înțelegea noțiunea de parenting pe atunci și ei au fost cu siguranță bine intenționați, deși ar fi putut avea mai mult tact. Însă exemple precum cele de mai sus, venite cu siguranță și pe-un fond destul de sensibil (asta ca să nu zic slab), au săpat. Încet și sigur, ca apa-n stâncă. Nici faptul că am intrat la cel mai bun liceu din oraș, la profilul pe care mi-l dorisem, n-a fost suficient. ”Cam mică nota la matematică. Ia uite, la profilul tău ești pe locul 17 din 30. Nici măcar în prima jumătate...”. Nici măcar, da? Nu conta că luasem admiterea și că nimeni n-avea să-și mai aducă aminte de notele alea. ”Nici măcar”.

Și încă n-am spus nimic de comparații.

Ah, comparațiile. Cred că datează încă de la primele amintiri. ”Marius e mai cuminte”. ”Diana se joacă mai frumos”. ”Carmen e mai ascultătoare”. Astea erau la grădiniță și-au evoluat, ca să zic așa, în paralel cu mine. ”Alina lucrează cu plăcere la matematică, tu de ce nu?”. ”Toată ziua stai și citești, de ce nu faci la matematică?”. ”Mihaela merge la olimpiada de matematică, de tine oare ce-o să se aleagă?”. ”Irina cum a putut să ia zece și tu nu?”.
Mereu, mereu, mereu am fost termenul negativ de comparație. Oare aveam și calități? Posibil, dar nu contau. Orice-aș fi fost și orice aș fi făcut, pălea în comparație cu realizările Alinei, cumințenia lui Marius, joaca Dianei, olimpiada Mihaelei, zecele Irinei etc.
Cum mă percepeam eu însămi? Sublim, vă dați seama. O să relatez un singur exemplu, care-mi tot revine în cap. Trecusem în clasa a treia și luasem premiul al doilea. Ai mei nu mă certaseră, dar mocnea nemulțumirea. Într-o zi, ieșind la joacă împreună cu o fetiță din scara vecină, am ajuns să vorbim despre școală. Trecuse și ea tot în clasa a treia. Dar, spre deosebire de mine, luase premiul întâi.
Știți care-a fost primul meu gând? ”Ce mult trebuie s-o iubească părinții ei...”. Nici măcar nu mi se părea trist aspectul; găseam că e normal să fie așa.

Aș mai avea multe, multe povești precum cele de mai sus, dar nu-și au rostul, cred că am exprimat ceea ce-mi propusesem. Niște zeci de ani mai târziu, neîncrederea în mine mă întovărășește în permanență. Orice apreciere sau laudă mă ia prin surprindere și primul meu gând e că interlocutorul încearcă doar să fie amabil. De prea puține ori am curaj să fac lucruri pentru mine. Mi-e frică să am inițiative. Tot timpul mi se pare că, exact, nu sunt destul de bună.

Vise am. Dar n-am și încrederea că le pot împlini. Nu știu nici de unde să încep. Nu cred în mine. Nu știu s-o fac, n-am știut niciodată. Mi-e teamă să nu visez degeaba.