Nu regreta că s-a terminat...

... bucură-te că s-a întâmplat. Așa sună o cunoscută zicere, care momentan mi se pare un fel de spanac cu mac și apă rece. 

Poate că pe parcursul săptămânilor, lunilor următoare voi ajunge la aceeași concluzie (de fapt e foarte probabil să se întâmple asta, pentru că-n subconștient știu că e adevărat). Deocamdată însă, nu pot să nu simt regret. 

Unul atât de intens, încât aș vrea să mă ascund de el și nu am unde. 

Unul atât de pregnant, încât simt cum mă doare fizic. 

Alaltăieri mi-am luat rămas bun pentru totdeauna de la Musiu Șarl.

Știam încă din august că va veni ziua asta și de-atunci încercasem să mă acomodez cu ideea. Am mai spus-o, pentru mine a devenit de-a lungul anilor mai mult decât un șef. M-am atașat cumva de el, mi-am dorit în permanență să-l impresionez și nu puține ori am muncit ca o posedată, zece ore pe zi sau șase zile pe săptămână când a fost nevoie, numai ca să-l fac să fie mulțumit de mine. Un zâmbet apreciativ, un ”mulțumesc”, un ”bravo” sau un ”super” reprezentau răsplata perfectă: aveam confirmarea că efortul și rezultatele mi-au fost remarcate. 

Am realizat că(-mi) devenise un fel de figură paternă în momentul în care mi-am dat seama că-i simt lipsa atunci când e-n concediu și că abia aștept să sune din nou telefonul și să mă-ntrebe în ce stadiu e cutare sau cutare chestiune. Nu de puține ori se întâmpla să nu mă sune zile-n șir (”asta e o laudă implicită, dacă nu sun e și pentru că știu că treburile merg bine”, a mustăcit odată, când avusesem o reacție de surpriză auzindu-l la telefon după ce nu vorbiserăm deloc aproape o săptămână), dar mi-era de-ajuns să-l știu acolo. Are darul de-a motiva lumea, de-a te stimula să lucrezi cât de bine poți, să-ți dai silința. Este cu adevărat un lider, în cel mai bun și frumos sens al cuvântului.

Nu doar eu simțeam așa. A fost mereu un consens general că este un șef bun și un profesionist cu enorme cunoștințe în domeniul logistic, care-a restructurat din temelii activitatea în depozit (ușurându-ne munca semnificativ), care nu se dă în lături să lucreze cot la cot cu noi când situația o impunea, care a renunțat la ziua liberă doar pentru că nouă ni se ceruse asta și nu a vrut să aibă regim privilegiat, care era foarte deschis și receptiv, dispus să ajute unde era nevoie, care-și păstra sângele rece în situații de criză, care știa să motiveze și lista ar putea continua încă mult și bine...  

Știam că este extrem de apreciat și chiar îndrăgit, că lasă-n urmă un gol imens și că va fi foarte regretat. Dar să văd bărbați în toată firea cu ochii în lacrimi, nu mi-aș fi imaginat. Și să ne-nțelegem - nu mă refer la puștani cărora le tropăie hormonii, ci la șefi de schimb, bărbați căliți și duri, nu niște cocuțe.

Eh, vineri i-am văzut plângând. Că noi, femeile, aveam ochii roșii și cei din alte departamente ne consolau - ”știm că vă e greu, azi e ultima zi a lui X…”, nu mai e cazul să precizez. Dar la bărbați nu m-aș fi așteptat să-și manifeste astfel emoția și am apreciat că au făcut-o - adică dacă asta au simțit, foarte bine că nu au disimulat.  Asemenea reacții vorbesc de la sine despre ce șef ne-a fost.

Înainte să plec acasă, m-am oprit în biroul lui.  Am stat un pic de vorbă, interval în care au mai venit colegi pentru un last goodbye și-au ieșit din încăpere cu noduri în gât. Printre alții a venit și Sfârfâlică, adjunctul lui vreme de șase ani, care plângea de-a binelea. S-au îmbrățișat. Mă uitam la ei și-n același timp mă gândeam cu ură - îmi pare rău s-o spun, dar chiar cu ură - la Măturător, superiorul lui care l-a hărțuit cu tâmpenii timp de fix doi ani, până l-a adus la paroxism și l-a determinat să demisioneze.

- Asta spune foarte multe despre tine, am remarcat eu după plecarea lui Sfârfâlică, în timp ce Musiu Șarl își relua, cu un oftat, locul pe scaun. De cele mai multe ori angajaților le e indiferentă plecarea unui șef - asta dacă nu cumva se bucură chiar. Pe tine te regretăm cu toții. 

- Nu mi-e ușor nici mie. A fost o perioadă frumoasă aici, mi-a plăcut ce făceam și oamenii alături de care lucram și-aș fi continuat probabil până la pensie, deși naveta era destul de grea, dar...

N-a mai încheiat fraza. Știam și eu la ce (sau mai bine zis, la cine) se referă. În gând, i-am dorit personajului respectiv să fie sodomizat de-o turmă de rinoceri.

A mutat, apoi, discuția spre mine. 

- Ți-ai făcut mereu foarte bine treaba, ai avut permanent un anume entuziasm chiar și-n perioadele dificile și ai fost de-un ajutor fantastic anul trecut, când te-am transferat.

Am impresia că am roșit nițel. 

- Și eu care crezusem atunci că vrei să scapi de mine. 

- Da, știu ce-ai crezut. Inițial mă temeam că n-o să accepți și nu te-aș fi forțat. Dar că renunțam la tine într-un post-cheie numai pentru că aveam nevoie mai mare de tine în altă parte nu ți-ar fi dat prin cap, nu? 

Errrm... nu. Mă cheamă nu doar Greta, ci și neîncredere-în-sine. 

- Vreo câteva luni după ce-ai plecat tu a fost un haos în departament, dar știam că făcusem ce trebuie. Și-a fost și pentru tine o ocazie bună să te dezvolți și să înveți și alte lucruri. 

Am mai discutat diverse, mi-a mai dat câteva sfaturi și se cam făcuse timpul să plec. Venise o altă colegă de-a mea și dădea semnale clare că vrea să rămână singură cu el, cum fusesem și eu, așa încât mi-am adunat catrafusele.

- Vino încoace...., îmi zice Musiu Șarl, ridicându-se. 

Prin urmare, am ieșit și eu plângând. Adică mă stăpânisem binișor toată ziua, dar când m-a îmbrățișat n-am mai putut 🙂

”Se încheie o eră”, spusese mai devreme o colegă și sunt total în asentimentul ei. Am avut parte de cel mai bun șef pe care mi l-aș fi putut dori și îmi va lipsi foarte, foarte mult.  

Rămas bun, Musiu Șarl.