Nu mai vreau sa-mi fie frica.
Am obosit. De mine, de lume, de gandurile mele si din nou de lume. Nu stiu sa traiesc altfel decat fiindu-mi frica. Asa am fost dintotdeauna. N-am stiut niciodata sa traiesc altfel. Doar intensitatea a variat - stres ucigator, sau panica datatoare de crampe, sau tensiune surda, insa monotona, care scoate capul exact cand iti permiti sa te destinzi putin. A existat mereu in viata mea, intr-una din formele de mai sus sau in toate deodata.
Nici acum nu stiu altfel. Nu-mi pot imagina cum ar fi. Si-mi vine sa spun ca nu mai pot. Dar mi-e - da! - frica. Mi-e frica de faptul ca o sa pot.
Si poate ca asta e adevarul. Poate ca mai pot, mult si bine.
Dar nu mai vreau. Nu ma mai simt in stare.
Dar nu mai vreau. Nu ma mai simt in stare.
... Stiti cum e sa plangi de frica? Sa simti ca nu te mai poti opri? Si sa nu te inteleaga nimeni? Nici macar cei mai binevoitori si bine intentionati oameni care fac parte din viata ta?
Da, "Prostia omeneasca" a fost scrisa (si) pentru mine. Nu ma sfiesc s-o recunosc.
Doar ca habar n-am ce sa fac cu recunoasterea asta.
Postări
7 comentarii:
Imi pare foarte rau ca treci prin asta . Sa nu mai zic de faptul ca spui ca e permanent asa . Nu stiu ce ai scris in postul editat si daca avea legatura cu asta . Dar mi-as dori sa te pot ajuta . Si sunt sigura ca e posibil sa scapi de frica .
In afara de eforturile tale cred ca ai nevoie si sa vorbesti cu cineva care sa te ajute . Si discutia asta ar trebui sa inceapa cu intrebarea ,,de ce / de cine iti este frica? "
Sunt sigura ca se poate! Nu renunta la gandul asta .
Mai scriu ceva si pe mess.
Te imbratisez :)
Clara
Capul sus Greta. Crede-ma, se trece peste orice, cu destula vointa. Si vorbesc din experienta.
@Clara, si eu cred ca e posibil. Doar ca, de una singura este evident ca n-o sa reusesc, am incercat ani de zile. Cei apropiati nu ma pot ajuta, nu fac decat sa-i incarc negativ si sa-i stresez cu spaimele mele more or less "Prostia omeneasca", asa ca, in masura in care e posibil, incerc sa tin totul in si pentru mine.
E gresit, stiu, dar nu stiu ce altceva sa fac. M-am gandit inclusiv la psiholog, mi-e clar ca e deja de domeniul patologicului. Dar bariera limbii mi se pare inca de netrecut, cand e vorba de ceva atat de profund personal. Chiar daca vorbesc bine germana.
Culmea e ca stiu, sau cred ca stiu, exact ce-a dus la asta. Ce nu stiu e cum sa abordez chestia asta.
@A.O., ai dreptate.... mereu mi-am zis ca, daca am trecut peste x, y, z, treaba, o sa trec si peste altele.
Doar ca uneori am senzatia ca unele lucruri sunt de nedepasit si-o sa le car dupa mine in permanenta.
Daca te ajuta iti spun ceva.
Am trimitere de internare la un spital, departamentul psyschotherapie...o sa raman cel putin 2 luni de zile acolo. Adica asta sper eu. Doctorul meu mi-a spus ca probabil o sa fie mai mult. Si bineinteles ca imi fac ganduri...despre munca, despre bani, despre prietenul meu cu care locuiesc si care nu prea intelege. Dar o sa fac treaba asta. Este important pentru viitor. Deci se poate.Doar sa vrei. Si trebuie sa vrei daca nu iti merge bine.
A.O te felicit pentru curaj si iti doresc sanatate si liniste .
Greta , eu zic sa mergi la un psiholog , te poate ajuta . Incearca sa treci peste retinerea de a apela la un psiholog si cere ajutor. Chiar si cei mai puternici dintre noi avem uneori nevoie de ajutor . Spui ca stii ce a dus la asta . Ti-am mai zis , asta cred ca va fi pasul de pornire . Gandeste-te , cum ar fi sa fii linistita? Si cat de mult iti doresti asta ...
Cauta-ti linistea , se poate sa fii ajutata sa o gasesti . Eu te incurajez , iti tin pumnii , te sustin :)
Clara
@A.O., iti multumesc din tot sufletul pentru increderea de a-mi spune asta. Si da, ma ajuta; ma ajuta in sensul ca-mi da inca un imbold spre a cauta ajutor specializat.
@Clara :) cred ca ar trebui sa invat sa traiesc din nou, fara temeri. Asta apropo de intrebarea "cum ar fi". E de neimaginat pentru mine, inca. Te imbratisez.
Ma bucur ca te ajuta. Si da, este destul de greu sa spui si sa accepti asa ceva.
Sa stii ca limba este cea mai mica problema...de fapt nu ea mai mica, dar una dintre cele neimportante. Rabdarea este mult mai grea...Dureaza totul...de la stabilit programarea pana la convorbirea propiu zisa.
Daca vrei poti sa imi scrii, am un pic de experienta pe tema.
Trimiteți un comentariu