”Sophia Loren - Ieri, azi, mâine. Viața mea” (autobiografie)

Aș începe acest articol citându-l pe Roberto Benigni: 
”Când aud numele Sophia, țopăi, țopăi, fiindcă e o explozie de viață. Ca un sărut pe obraz. E ceva minunat, puteți vedea cum îmi pulsează inima, cum îmi bate inima, bum, bum, bum. Ea e foarte Italia, foarte italiancă. Atunci când se mișcă, când pășește, e Italia care merge. Vedeți cum se mișcă Sicilia, Toscana, Lombardia. Apoi, Milano, Florența, Napoli, turnul înclinat din Pisa, Colosseumul, pizza, spaghetele (...), cuprinde totul”. 

Aceste cuvinte o descriu nu numai pe Sophia Loren, nu numai bucuria autentică pe care o trăiești citindu-i  cartea, ci și înțelepciunea cu care și-a trăit ea scânteietoarea-i viață și pe care a definit-o în două cuvinte care mă vor urmări o vreme: ”savoarea existenței”. 

Dacă ar fi să descriu cu un singur cuvânt sentimentul pe care ți-l lasă această poveste de viață după ce o vei fi terminat de citit, cred că m-aș hotărî pentru ”nostalgie”. Titlul este inspirat de un film din 1963, în care protagonista a jucat alături de unul dintre cei mai dragi prieteni din viața ei. ”Ieri, oggi, domani”. În rolurile principale: Sophia Loren și Marcello Mastroianni. 

Cartea este absolut fermecătoare, Sophia apelând parțial la metafora a ceea ce ea numește ”sipetul meu de taină”. Spun ”parțial” pentru că ea chiar are o cutie în care păstrează scrisori, telegrame, bilete și fotografii, mărturii din vremuri și tinereți care și-au sărbătorit demult apusul, dar ale căror amintiri o vor însoți întotdeauna - și face apel la ele pentru a-și depăna povestea. 

Începuturile au fost dificile, așa cum știu ele să fie de obicei. Pe numele ei adevărat Sophia Scicolone, a copilărit în sărăcie, cu un tată absent și absolut dezinteresat, crescută de mamă și bunică într-un apartament mic din Pozzuoli (o localitate micuță, situată la nord de Napoli și considerată parte integrantă a acestuia). Trăiau din ce câștiga mama Sophiei cântând în cafenele. Banii erau puțini, iar cel de-al doilea război mondial a înrăutățit situația oricum dificilă. 
”Eram neagră, neagră și uscată, uscată și toți îmi ziceau Scobitoarea. (...) Foamea a fost tema dominantă a copilăriei mele. Erau zile în care nu mâncam nici măcar o fărâmă de pâine”. 

Cum se întâmplă multor fetițe, adolescența Sophiei a adus cu sine schimbări înfloritoare din punct de vedere fizic. ”Scobitoarea” devenise o tânără cu forme bine definite și un chip deosebit de interesant, de o frumusețe frapantă, deși neconvențională pentru acele timpuri. 

Sophia la vârsta de 18 ani

A fost remarcată la un concurs de frumusețe și, chiar dacă nu a câștigat, faptul că s-a regăsit printre finaliste i-a dat o enormă încredere în sine. Mama ei a înscris-o la o școală de actorie din Napoli și ceea ce mi s-a părut interesant aici e felul în care elevii erau învățați să-și folosească expresivitatea. 
”Toți mușchii noștri erau educați pentru extrem de dificila sarcină de a exprima vasta gamă a sentimentelor umane: oroare, bucurie, disperare, tristețe, surpriză, semeție, speranță. Protagoniste absolute erau sprâncenele. Pare o glumă, dar acest mic joc de mimică avea să îmi fie de mare ajutor să înfrunt lumea ecranului care mă aștepta în curând”.

Sophia a început să devină cunoscută nu atât ca urmare a rolurilor de figurație, cât mai ales datorită fotoromanelor (benzi desenate pentru care se foloseau ilustrații ale unor actori și care s-au bucurat de un imens succes în Italia postbelică). ”O ucenicie grea, dar distractivă”, spune ea, adăugând că experiența acumulată aici a ajutat-o să se facă remarcată, în timp ce continua să învețe. 

Invitațiile la probe au început să fie tot mai numeroase, inclusiv pentru roluri de anvergură, dar frumusețea ei atipică îi punea în continuare probleme. ”Nu poate fi fotografiată”, se rățoiau operatorii, ”are o față prea scurtă, o gură prea mare și un nas prea lung!”. 
A fost nevoie de un machior care să-i șoptească regizorului ”domnu', ăștia zic numai tâmpenii. E suficient să schimbe orientarea luminilor... și umbra nasului ei se scurtează”. 
Pentru Sophia a fost încă un caz de ”omul nimerit, la momentul potrivit” pentru a-și redobândi încrederea în sine, vlăguită de atâtea comentarii negative. 

Parcursul ei și ascensiunea în cinematografie sunt povestite în cuvinte simple, din care însă răzbat lupta interioară, îndoielile și momentele de ezitare. În 1957 a plecat la Hollywood, fiind deja un star recunoscut și având la activ roluri cu greutate. 

Cel mai greu rol din viața ei a fost cel al Cesirei din ”La Ciociara”, pentru care a primit 21 de distincții, inclusiv premiul Oscar. Pentru Sophia a fost cu atât mai complex cu cât acțiunea se petrece în timpul celui de-al doilea război mondial, din care păstrează ea însăși amintiri teribile. ”M-am născut într-o altă viață, care, în momentul acela, devenea singura posibilă”. 

Cu adevărat fascinante mi s-au părut relatările despre interacțiunile și relaționarea cu monștrii sacri ai cinematografiei mondiale, aducându-i mai aproape de noi, oamenii obișnuiți. 

A fost prietenă o viață cu Marcello Mastroianni, despre care povestește cu mult drag și care, printre altele, era înnebunit după mâncarea ei. Dacă li se mai întâmpla să se ciondănească pe platou, el era primul care-și cerea scuze. ”Sofi, vino-ncoace să te pup, te voglio da' 'nu bacio”. 
Iar Sophia îi gătea fasole cu șuncă (mă-ntreb dacă șunca aia era Guanciale, cum mai cumpărăm noi ocazional de la un supermarket italian. Dacă era, înțeleg prea bine de ce lui Mastroianni îi plăcea atât de mult 😀).
Cary Grant a iubit-o enorm și a cerut-o în căsătorie. Dar între ei era o diferență de vârstă de 30 de ani și inima ei a aparținut dintotdeauna lui Carlo Ponti, care i-a fost mai mult decât soț; i-a fost mentor, cel mai apropiat prieten, iubit și partener de viață. 
Despre Marlon Brando vorbește puțin, recunoscându-i imensul talent, dar și atitudinea negativă față de viață în general. Menționează și un gest nepotrivit la adresa ei, pentru care l-a taxat imediat (”să nu cumva să mai îndrăznești vreodată!”) și care a marcat relația dintre ei, fiindu-le amândurora dificil să mai joace împreună ulterior. 

Povestește și despre admirația pentru Charlie Chaplin (cel care a învățat-o să spună ”nu”), interacțiunile cu Audrey Hepburn, Frank Sinatra, Gregory Peck, Richard Burton sau Paul Newman (”frumos ca un soare”) și o face cu o naturalețe adorabilă. 
Sau despre Omar Sharif și concursul dintre mamele lor (a Sophiei și a lui Omar): cine pregătește cele mai bune vinete parmigiana. ”A câștigat pe muchie de cuțit doamna Sharif”, mustăcește Sophia. 
Exact relatările de genul acesta fac din orice autobiografie o lectură savuroasă (că tot vorbim de mâncare... 🙂). 
Cu altă ocazie, inclusiv Al Pacino a venit să ia masa cu ea și echipa de filmare, pe când turnau un film în Cinecittà (un complex de studiouri de film din Roma, unde lucra și el la un film). Fusese atras de irezistibila aromă de ragù napoletan (un sos pentru paste, de obicei tagliatelle) 😀. 

Viața personală a Sophiei a avut un parcurs liniar: s-a îndrăgostit încă de când era copilă de Carlo Ponti (mai mare decât ea cu 22 de ani) și-au rămas împreună timp de aproape 57 de ani, până la moartea lui. Nu le-a fost ușor - el era despărțit de soție, dar legal încă însurat și statul italian nu recunoștea divorțul, chiar dacă inclusiv soția lui își dorea să divorțeze - însă au răzbit în cele din urmă (înfruntând inclusiv o acuzație de bigamie) și s-au căsătorit în 1966.

Sophia și Carlo în ziua nunții lor

Din carte nu lipsesc povestirile pline de duioșie despre cei doi copii ai lor, Carlo Jr. și Edoardo (alături de care Sophia a jucat într-un film când Edoardo avea 11 ani și, ulterior, a apărut într-un film regizat de el; acesta a fost, de fapt, ultimul film al Sophiei). Cartea se încheie cu Sophia închizând sipetul amintirilor și pregătind chifteluțe de Crăciun, alături de cei patru nepoți ai ei. 

Închei această (din nou, foarte lungă) recenzie prin a spune că Roberto Benigni avea dreptate: Sophia este foarte Italia. Cu tot entuziasmul, dragostea de viață, energia și exuberanța ei. Această carte e o bucurie, printre altele pentru că vorbește despre sensul vieții fără să aibă aerul că o face, în timp ce te călăuzește la plimbare în luminile cinematografului de altădată.