Și totuși, nu-i să fie

Astăzi, cu trei zile înainte de seria celor trei concerte programate la Filarmonica din Berlin (joi, vineri și sâmbătă), Zubin și-a anulat prezența, din motive de sănătate.
Și chiar dacă nu se întâmplă pentru prima oară și nici nu e un fapt neapărat surprinzător (tocmai se întorsese dintr-un turneu în China, care trebuie să-l fi epuizat) și chiar dacă am convingerea că nimeni nu regretă mai mult decât el, de data asta simt că efectiv mă seacă la inimă.

Nu-l mai văzusem live din iunie 2023 (ulterior avuseserăm bilete la încă un concert, dar l-a anulat și pe acela). Îl așteptasem cu atâta drag și dor și cu atât de multă nevoie de-a lăsa muzica și energia lui bună să-mi picure liniște în suflet. Având în vedere ultimele luni, atât de bine mi-ar fi prins leacul muzicii lui și-al valului de emoții, căldură și bucurie care mi-au hrănit sufletul, la fiecare dintre concertele sale la care am avut privilegiul de-a mă regăsi în public.
Muzica lui Zubin îmi este leac de mai bine de 12 ani și mare, mare nevoie aș fi avut de ea.

Dar iată că din nou nu e să fie. Având în vedere vârsta lui și problemele de sănătate pe care le are de ani de zile, încep să cred că e posibil să nu mai fie niciodată. Și nu mă sfiesc să spun că-n seara asta am scăpat câteva lacrimi. De dorul de a-l vedea în spațiu și timp real, de dorul muzicii lui, de cât de mult mi-am dorit să-l regăsesc, de gândul că poate n-o să-l mai văd niciodată.

Sunt conștientă că-n lume se petrec tragedii. Realizez că poate mă răsfăț și că ceea ce simt ar putea fi descris ca un moft din categoria ”țara arde și baba se piaptănă”. Dar astă seară sunt tristă și nu mă pot împiedica să simt așa. Și știu că voi mă înțelegeți, iar pentru asta vă mulțumesc.

De fapt, ceea ce simt acum îmi pare-a fi începutul unui rămas-bun despre care știu că inevitabil va veni, dar pentru care nu știu cât de pregătită sunt.