marți, 24 februarie 2015

Mai bine...?


Reuşesc să dorm noaptea şi singurul ajutor extern este un ceai calmant din muşeţel, tei, lavandă şi roiniţă. 

La serviciu reuşesc să mă concentrez, să-mi fac treaba ca de obicei şi, pentru momente scurte, chiar să-mi abat gândurile. În maşină, ascult muzică. Ieri am simţit nevoia Recviemului lui Mozart, pe care, culmea, îl ascultasem pe drumul către casă, cu numai câteva ore înainte ca mama să-şi ia rămas-bun de la lumea asta. Astăzi m-am întors la muzica vieneză dirijată de Zubin.  Senzaţia a fost aceeaşi ca atunci când revezi un vechi şi drag prieten, a cărui companie îţi face bine şi-ţi pune o picătură de balsam pe-o rană deschisă.

Acasă, fie mă cufund în serialul "Murder, she wrote", fie surfez fără ţintă pe net, citind tot felul de bazaconii în esenţă inutile, dar folositoare în demersul meu de a mă gândi la altceva. 

Mai pe scurt, s-ar putea spune că sunt funcţională.  Aşa cred, cel puţin.

Asta nu înseamnă că aş putea face abstracţie vreun moment de realitate. Probabil toţi care au pierdut pe cineva drag cunosc sentimentul de frustrare generat de faptul că... viaţa merge înainte. Ceva din tine a murit şi-a fost îngropat împreună cu omul pe care-l jeleşti, dar cerul tot e plin de stele, soarele continuă să răsară, vântul continuă să bată. Şi e atât de ciudat... ştii că e normal, însă tot ciudat ţi se pare şi parcă ai vrea să tragi la răspundere pe toată lumea. 

Nu ştiu dacă toate astea înseamnă că sunt mai bine. Poate da, poate nu. Poate mă ascund de mine însămi fiindcă mi-e teamă de ce-aş simţi dacă mi-aş da frâu liber. Nu se pune problema că n-aş accepta realitatea (doar eram lângă mormânt când sicriul a fost coborât în cavou şi cât voi trăi nu voi uita momentul în care, privind printr-o perdea de lacrimi cum era fixat capacul, am şoptit "adio, mami"), dar cu toate astea, în continuare totul mi se pare... ireal. 

Timp. Timp. Timp.

12 comentarii:

Anonim spunea...

Asa este, timp.Am o matusa in varsta, sora tatalui meu, care mi-a spus ca sase saptamani dupa plecarea cuiva drag este tare greu, apoi parca se mai estompeaza durerea.Mi s-a parut aiurea cand am auzit-o dar am observat ca asa a fost...
Te imbratisez tare si nu uita, sunt prin preajma.

Carmen

Greta spunea...

Nu uit deloc! Am rămas datoare cu răspuns la E-mail, fapt pentru care-mi cer scuze, dar nu m-am putut aduna. Scriu zilele următoare, promit :)
Mulţumesc, te îmbrăţişez şi eu!

Anonim spunea...

Am vrut sa spun doar ca nu esti singura, nu, nu este cazul pentru scuze chiar deloc, eu vreau doar sa iti regasesti echilibrul, linistea, impacarea cu situatia; vroiam doar sa stii ca ma gandesc la tine dar nu mai repet lucruri pe care cred ca ti le spun multi.
O sa fie bine, vine si primavara, ajuta si ea.
Te pup.

Carmen

thea spunea...

Da, e nevoie de timp. Atunci cand am trecut prin asta, eram convinsa ca toate sentimentele alea vor ramane mereu la aceeasi intensitate, ca voi trai cu golul ala in stomac. Mama s-a dus in apropierea sarbatorilor de iarna, primul craciun fara ea a fost cel mai dureros ever. Si mi-am spus atunci ca toate care vor urma vor fi la fel... Cu timpul, am uitat.... au ramas numai amintirile frumoase :).
Nu stiu daca te ajuta cu ceva experienta mea... te imbratisez.

Greta spunea...

Thea, oh, ba da, sigur că mă ajută! Regret enorm că ai trecut şi tu prin asta, dar vorbele tale îmi dau curaj să mă gândesc că va fi mai... uşor, cu timpul.
Te îmbrăţişez şi eu, strâns... Mulţumesc :)

Greta spunea...

Oare aşa să fie, Carmen? Sper. Azi a fost cald, nişte păsărele ciripeau cu foc şi eu nu mă puteam gândi decât că vine primăvara şi mama nu mai e...
Poate cu timpul...

Anonim spunea...

Poate suna aiurea dar unde este mami a ta acum este mereu primavara; crede-ma, nu ar vrea sa te vada suferind; este insa dreptul tau sa iti traiesti despartirea de ea, aici, unde suntem cu totii trecatori.
Timpul ajuta, da, in cazurile astea, cel mai mult.
Uite, in egoismul meu cat China...mi-au lipsit comentariile tale despre decernarea Oscarurilor...(nice try, oder?)
Carmen

Greta spunea...

Nu sună deloc aiurea, dimpotrivă.... :) Şi da, aşa este, mama s-a dus într-o primăvară eternă. Sper că are acolo zambile şi frezii...
Am să scriu despre Oscaruri weekend-ul ăsta, chiar mă gândeam că aş "forfeca" puţin nişte rochii... :D

Loredana spunea...

Și mie îmi pare că trebuie să faci lucrurile exact în felul tău, să îți dai voie să fii așa cum simți, să lași timpul să își facă treaba. Nu mi-a murit nimeni apropiat, nu la propriu, poate pentru că am puțini, extrem de puțini oameni apropiați, dar știu cum e să pierzi mult și crunt... și știu că putem să ducem mult mai mult decât credem că putem. Mda, ar fi de dorit să nu fim nevoiți, dar cine decide asta?

Toate bune. Ești un om tare frumos.

Greta spunea...

Îţi mulţumesc din tot sufletul, Loredana... :) Aşa de bine-mi face să citesc vorbele şi încurajările voastre, fiecare dintre voi îmi daţi putere. Uf, ce bine că existaţi şi că sunteţi în preajmă... :)

Orjen spunea...

Condoleante. Imi pare rau si as vrea sa-ti transmit putere si intelepciune prin acest internet, atat cat se poate.

Greta spunea...

Mulţumesc mult, Orjen!