”Jurnalul Annei Frank”

Nu cred că aș mai citi vreun roman de ficțiune despre Holocaust, oricât de bine ar fi scris și oricât de multe detalii de atmosferă ar surprinde. Am convingerea că adevăratele povești despre Holocaust sunt cele reale, istorisite de supraviețuitori ai acestei catastrofe, care - deși atât de cunoscută și documentată - rămâne totuși de neînțeles, de nepătruns, de necuprins pentru mintea omenească. 

Despre ”Jurnalul Annei Frank” ați auzit, cu siguranță. Mulți dintre voi poate că au și citit cartea, bazată în întregime pe fapte reale și a cărei autoare a murit înainte de-a împlini 16 ani. Anne provenea dintr-o familie evreiască și împreună cu tatăl, mama și sora s-a ascuns de teama deportării timp de doi ani (1942-1944), alături de niște prieteni de familie, într-o clădire din Amsterdam - oraș aflat la vremea respectivă sub ocupație germană. Timpul se scurgea cu greu, iar locatarii pendulau între disperare și nădejde. 

Au numărat zile, săptămâni, luni, și-n cele din urmă, ani. 

Au sperat mereu că-și vor putea relua viața normală și se însuflețeau când elaborau planuri pentru ”după război”. 

Au învățat că fericirea poate însemna uneori să dai noaptea perdeaua de camuflaj la o parte și să privești cerul. ”Când ești singur și nefericit sau trist, încearcă și tu odată, pe o vreme la fel de frumoasă, să privești din pod lumea de-afară. Nu casele și acoperișurile, ci cerul. Câtă vreme te poți uita fără teamă la cer, vei ști că lăuntric ești pur și că, orice-ar fi, îți vei regăsi fericirea”.

Anne a descoperit, mult prea devreme, amarul singurătății. Se izola în cărți și-n scrierile proprii, încercând să-și găsească liniștea în lumea ei interioară și să-și potolească temerile și demonii care puneau deseori stăpânire pe ea. Visa la ceea ce va deveni, evident, ”după război”. ”Trebuie să lucrez ca să nu devin proastă, să fac progrese, să devin jurnalistă, căci asta îmi doresc”. 

Condițiile de trai în clandestinitate nu puteau fi ușoare. De exemplu, paisprezece zile în șir au mâncat la cină doar spanac și salată. În măsura posibilităților, primeau alimente de la prieteni de încredere care le cunoșteau ascunzătoarea și nu mergeau la toaletă în timpul zilei, de teamă că ar putea atrage atenția cuiva care venea în vizită în partea locuită a casei. Cea mai mare parte a discuțiilor se desfășura în șoaptă. Veștile din exterior erau de cele mai multe ori dramatice. Restricții tot mai mari și mai grele impuse evreilor, foamete, lipsuri, prieteni și cunoscuți arestați și deportați în lagăre. ”Indiferent ce fac, n-am cum să nu mă gândesc la ceilalţi, la cei care au plecat. Şi dacă ceva mă face să râd, mă opresc numaidecât îngrozită şi-mi zic în sinea mea că este o ruşine să fiu aşa de veselă. Dar oare trebuie să plâng toată ziua? Nu, nu pot, iar mâhnirea asta o să treacă şi ea (20 noiembrie 1942)”. 

Anne

Anne a încercat permanent să ducă o viață cât mai aproape de normalitate, în ciuda situației în care se afla. S-a îndrăgostit  de Peter, fiul familiei Van Daan care împărțea cu ei viața clandestină, a visat - chiar dacă era în același timp realistă în ce-l privește - și-a trăit bucuria inocentă a primului sărut. Se certa des cu mama ei și era mult mai apropiată de tată. Nu trecea zi în care nu se gândească la libertate, la cărțile pe care le va scrie, la tot ce va realiza. Și asta făcea ca pereții Anexei, cum își intitulaseră locuința provizorie, să fie mai puțin sufocanți.

N-a fost să fie. În data de 4 august 1944, toți locatarii clandestini (în total, opt) au fost arestați de Gestapo. Se bănuiește că au fost denunțați, dar acest lucru nu s-a dovedit niciodată. Trimiși în diferite lagăre de concentrare, unicul supraviețuitor a fost Otto Frank, tatăl Annei.
Anne și sora ei au fost închise la Bergen-Belsen unde au murit, se bănuiește că de tifos, în primăvara lui 1945. Cu ajutorul secretarei sale, Otto Frank a reușit să recupereze jurnalul fiicei lui și și-a dedicat viața publicării și popularizării acestuia.

Anne a murit nu doar sperând că-și va putea recăpăta viața. Anne a murit crezând. Fiind convinsă.

”Într-o bună zi, acest război groaznic se va termina, totuși. Într-o bună zi vom fi din nou oameni, nu doar evrei”.

”Oameni, nu doar evrei”. Patru cuvinte simple, care exprimă atât de bine tragedia acestui popor.
Ziua aceea a venit, dar pentru Anne și familia ei, ca și pentru milioane de alți oameni, a fost prea târziu.

Dacă nu ați citit cartea, vă recomand să o faceți. E o pagină de istorie care merită cunoscută de toată lumea. Și-n același timp, este o lecție de viață pentru fiecare dintre noi. V-ați gândit vreodată cât de norocoși sunteți că nu trebuie să așteptați noaptea pentru a privi cerul...?