”Origini”

Și-a venit în sfârșit Crăciunul. Și m-am instalat comod în pat, mi-am pus la îndemână cana de cafea - să nu cumva să fie nevoie, ferească Aghiuță al cofeinei, să mă deplasez prea des la bucătărie - am rupt folia și cu un suspin de ”în sfârșit”, m-am așternut la citit ”Origini”, noul roman semnat de Dan Brown.

Aveam așteptări foarte mari, mai ales după ce fusese desemnat de unii critici drept ”cea mai bună carte scrisă de Dan Brown până acum”. Eram convinsă c-o să mă dea pe spate. Și m-a dat... atât de tare m-a dezamăgit. 

Personajul principal - profesorul Robert Langdon, pe care l-am mai întâlnit în patru dintre cărțile anterioare. Analog celorlalte romane, avem și aici o temă principală, în jurul căreia se brodează acțiunea. Este vorba despre originea și evoluția umanității și, în paralel, despre inteligența artificială. 

Fascinant, s-ar spune. Ei bine... ar fi putut să fie, dacă s-ar fi pus mai puțin accent pe latura științifică și mai mult pe thriller, genul care l-a făcut faimos pe autor. Acțiunea e prea... puțină, că altfel nu știu s-o descriu. Un savant futurolog se întâlnește cu 3 lideri religioși cărora le aduce la cunoștință cea mai recentă - și, desigur șocantă - descoperire a sa și-i anunță că o va face publică. 

Distinsele fețe bisericești își scuipă-n sân. 

Doi dintre prelați mor la scurt timp după aceea, evident nu de ”moarte bună”.

Savantul începe prezentarea, urmărită live de câteva sute de persoane și online de câteva milioane. Vorbește muuuult, detaliază, explică, dramatizează. Înainte de-a ajunge la subiect, îl pocnește un glonț în scăfârlie.  

Și de-aici e previzibil. Profesorul Langdon și nelipsita parteneră apărută din neant, frumoasă și deșteaptă, se lansează în acțiune. Scopul? Să decodifice parola prezentării și s-o publice, așa cum ar fi dorit savantul. 

Parola e un vers din 47 de litere. Nu se știe din ce poezie provine sau cărui autor aparține.

În schemă apare și-un robot inteligent, care-i asistă permanent în demersul lor și nu o dată îndepărtează primejdiile care le apar în cale. 

Mai avem în poveste un colonel cam țicnit, un prinț nu pe deplin maturizat, câțiva membri ai Gărzii Regale, un rege muribund, o specialistă în Relații Publice și preotul de la ”Sagrada Familia”. 

Și cam astea sunt personajele, care nu o dată dau impresia că se învârt ca niște fluturi bezmetici în jurul becului aprins. 

Principala problemă e, cum spuneam, noianul de informație în care Brown alege să-și scufunde cititorii. Am avut câteva momente în care am citit pe diagonală, fiindcă nu mă interesau din cale-afară legea entropiei, energia focalizată, supa primordială, sisteme de răcire cu izotopi de heliu, simulări moleculare și ia gata că nu mi-a plăcut niciodată fizica. 

Marea specialitate și principala atracție a romanelor lui Dan Brown - puzzle-urile și codurile aflate la baza lor - lasă de asemenea de dorit. Treaba cu parola din 47 de litere e prea simplă și se soluționează un'-doi, iar alte coduri și ghicitori semnificative nu mai sunt. 

Am zis că-mi ”scot pârleala” cu marea dezvăluire despre viitorul omenirii. Cum să vă explic... când am ajuns la deznodământ am zis cu glas tare ”glumești, frate??”. 

N-avem un viitor prea țunțurliu, în caz că vă-ntrebați. Ba aș spune că e chiar destul de previzibil. Eram cât pe ce să vă dezvălui, dar vă las să aflați singuri, dacă vă decideți să citiți cartea.

Oricum, plictisitor, vă spun. Adică în nota de până atunci a cărții, mă așteptasem la ceva apocaliptic. Nu e cazul.

Așa, înainte să uit - cel mai interesant personaj e robotul. Paradoxal, are personalitatea cea mai conturată, în măsura în care un robot poate avea așa ceva. Și-l cheamă Winston. 

E a doua dezamăgire marca Dan Brown, după ”Simbolul pierdut”. Nu regret deloc faptul că am citit cartea, abia o așteptasem să apară. Dar sper că se va întoarce la thriller-ul adevărat (de tipul celui din ”Îngeri și Demoni”, din ”Fortăreața Digitală” sau din ”Conspirația” - cele trei cărți ale lui pe care personal le socotesc geniale).