Periplu în Sicilia și Malta: experiențe gastronomice italiene (9)

Îmi propusesem să termin serialul de vacanță înainte de încheierea lunii septembrie - așa, ca un fel de target auto-impus - și, cu toate că s-ar părea că voi reuși, articolul acesta nu este și cel din urmă (așa cum aș fi crezut până să mă apuc de scris).
Pasămite am realizat că nu pot înghesui toate bucatele, atât pe cele din Sicilia, cât și pe cele din Malta. Ar ieși un text mult prea lung și... indigest, că tot vorbim despre de-ale gurii, drept pentru care l-am împărțit și azi mâncăm italienește.

Prin urmare, poftiți la masă (nu e cazul să intrați în panică, n-am gătit eu 😁. Deși in all fairness, unele chestii cred că mi-ar fi ieșit cel puțin la fel de bune. De unde se poate deduce că-n general nu am mâncat prea complicat).

Având în minte experiența din urmă cu doi ani, reveniserăm în Sicilia cu mari așteptări. Mniam, cum o să mai fac o burtă de orice-cu-fistic, îmi spuneam eu. Mai mult n-am făcut decât am făcut.

Păi să vedeți.

În Catania am experimentat pentru prima dată pinsa - la prima vedere ai zice că e pizza, dar este mai degrabă un fel de foccacia, având aluatul mai ușor și mai pufos decât pizza. Am optat pentru una cu șuncă, mozarella și fistic, respectiv cu șuncă și cartofi copți. Cred că este evident cine a ales ce 😃.

În piața din Catania l-am regăsit pe mai vechiul meu amic, peștele-spadă.

Cum nu părea din cale-afară de sociabil, am stat la taclale cu dânsul sub formă de guguloaie prăjite, date prin ceva pesmet și împrietenite cu un sos de fistic.

De bun a fost manjabil, dar nimic memorabil. Mai câștigat a fost jupânul, care se hotărâse pentru un fel de tocăniță de pui cu sos, mozarella și legume.

În câteva rânduri, am ales să rămânem la clasicele paste (nu mai rețin sosul pe care l-am ales de fiecare dată, însă au fost gustoase).

Mi-am făcut și ceea ce am socotit a fi damblaua supremă - pinsa cu brânză și fistic. Dezamăgirea a fost direct proporțională cu bucuria anticipației. Îmi fusese dor de pizza cu fistic din Palermo, dar n-am regăsit nici urmă de ea.

Mult prea dulceagă și lipsită de personalitate. Am început-o cu poftă și am terminat-o mai mult ca să n-o arunc.

Ajungând în Siracusa, ne-am oprit la ”Caseificio Borderi”, un local despre care citiserăm atunci când ne-am documentat. Panini-ul lor a devenit celebru și n-am rezistat ispitei de a-l încerca.

Dacă vi se pare că vedeți (și acolo) fistic, să știți că nu vi se pare 😂. Sunt un om consecvent, după cum se poate constata.
Cum a fost? Mhmm. Singura concluzie la care pot ajunge este că am devenit mult mai greu impresionabilă. Sau mai pretențioasă, poftim. Plecând de la terasă, mi-am amintit de-o expresie folosită de Rodica Ojog-Brașoveanu într-unul din romanele sale: ”pâine multă, gâdilată”. Eh, cam așa s-ar putea descrie.

Din întregul sejur sicilian, aș spune că cel mai bine am mâncat în ultima zi. Un biban cinstit, ținut pe grătar exact atât cât trebuie.

Restaurantul era o mică afacere de familie și am fost plăcut impresionată de faptul că însăși proprietăreasa, care-l pregătise, a venit să mă întrebe cum mi s-a părut și dacă nu cumva a fost prăjit prea mult, sau dimpotrivă. Am asigurat-o că a fost perfect și adevărul e că atunci a fost cu adevărat unul dintre puținele momente din acest concediu când am simțit că savurez cu adevărat o masă.

După cât ne-am ospătat, hai să ne dregem cu niște bere, ce ziceți? Fie vorba-ntre noi, jupânul e cel care s-a dres, căutând să aleagă de fiecare dată specialități locale. Eu am rămas în principal pe apă, Cola sau Dr. Pepper (sufletul petrecerilor, ce să mai discutăm 🙄).

Acestea sunt, de exemplu, trei beri din Catania.

Cea din mijloc era artizanală și-a fost și cea mai scumpă (vreo 7 euro sticla, fapt de care ne-am dat seama abia la sfârșit; ne-o recomandase chelnerul), motiv pentru jupân s-o boscorodească pe îndelete.

I-a plăcut berea Messina (pe care-o încercase și data trecută), așa că a comandat-o de mai multe ori.

Se poate fără desert? De putut s-ar putea, dar vorba filozofului.... ce rost are?

Într-o seară am făcut o plimbare până la gelateria Ernesto (una dintre foarte puținele gelaterii din Catania), care ne fusese recomandată de proprietara B&B-ului unde am stat. Bună înghețata, însă nu ceva ieșit din comun.
Dar cel puțin n-a fost o dezamăgire, precum Cassata - un desert tipic sicilian, făcut din marțipan, brânză Ricotta și fructe confiate.
Sună bine, nu? Din păcate, doar sună.

Nu e o iluzie optică, era o chestie minusculă, care părea să plutească în derivă într-o farfurie mult prea mare. N-am regretat că n-a fost mai mult. Prea dulce, acel gen de dulceață persistentă, care-ți rămâne pe gât. Sau poate de unde nu prea sunt eu fana marțipanului... dar hotărât lucru, nu.

Ne-am scos pârleala într-una din patiseriile din Ortigia.

Câte doi din fiecare. În apărarea noastră, nu i-am mâncat pe toți o dată - s-au menținut proaspeți vreo patru zile.

Acestea sunt câteva mostre. Nu-i așa că sunteți surprinși de biscuiții cu fistic? Da, mă gândeam eu (că nu) 🙃.
Două limonade locale. Gustoase, astâmpără setea, dar numai pentru un scurt moment.

Ei bine. Oprindu-ne aici cu relatările din experiența gastronomiei siciliene și socotind că voi avea aproximativ încă pe atât de povestit despre bucatele din Malta, vă dați seama ce articol imposibil de lung ar fi ieșit?

Poftă bună! Sau să vă fie de bine, după caz... Nu știu voi, dar eu recitind acest articol parcă simt nevoia de un Triferment 😀.