A plecat și ea

 - Nici nu știu pentru ce să mă rog, ce să-i cer Lui Dumnezeu, i-am spus omului meu, după ce-am închis telefonul cu tata care m-a sunat acum trei săptămâni să-mi spună că bunica suferise un accident vascular cerebral, în urma căruia paralizase pe partea stângă a corpului și era în spital.
Și chiar așa simțeam.
Ce să-L rog?
Să se facă bine? Știam deja că asta nu mai era posibil. Nu pentru cineva care, cu șase luni în urmă, împlinise un veac de existență.
Să se ducă? Dar cum aș fi putut să-L rog așa ceva?
- Roagă-te să se împlinească voia Lui, mi-a răspuns.
Pentru asta m-am rugat. Să nu sufere și să treacă ușor în, cum spunea nu mai rețin care poet, ”noaptea aceea lungă și bună”.

E deopotrivă greu și ciudat să-mi imaginez o viață fără ea. A fost acolo de când mă știu pe lumea asta.
Dar de ieri seară, bunica mea nu mai este.

Nu știu prea bine ce simt. Mi se învârt tot felul de gânduri prin cap.
Sunt recunoscătoare că nu mai suferă.
Sper că s-a întâlnit deja cu bunicul, care plecase în alte lumi cu 20 de ani în urmă.
Va fi ciudat să mă duc la Piatra Neamț și să n-o mai găsesc.
Sunt recunoscătoare că am fost cu ea în ziua în care a împlinit 100 de ani. N-am mai revăzut-o de atunci.

Așa-mi va rămâne în amintire:

- răspunzând la unul dintre zecile de telefoane ale oamenilor care o felicitau încă de la prima oră, la ceasul aniversar al unui secol.

- bându-mi cafeaua cu ea și împărtășind un moment de duioșie bunică-nepoată, înainte de sosirea invitaților care veneau din Iași.

Nu știam atunci, dar era ultima cafea pe care o beam împreună.
”Păpușa lu' Buna, draga lu' Buna”.

E suficient să mă uit la poza asta și să evoc sentimentul de fragilitate pe care l-am avut când am strâns-o în brațe. Se ”împuținase” în ultimii ani și în halatul pufos părea mică și vulnerabilă.

Dar a fost un om puternic. Nu ajungi la 100 de ani fără forță, fizică și morală deopotrivă.

O viață lungă, cât un secol de lungă și nenumărate momente de care-mi voi aduce mereu aminte cu drag și nostalgie.
Simt că aș avea atât de multe de spus despre ea, atâtea amintiri, atâtea întâmplări, dar deocamdată nu mă simt în stare. Poate-n perioada următoare. Sunt ușurată că a adormit și nu mai suferă, dar nu-mi vine să cred că nu mai există.

Fie-ți drumul luminat și somnul liniștit, Buna. Te iubesc și deja mi-e dor de tine.