A fost odata... cel mai drag profesor

Acesta este un post pe care-l scriu exclusiv ca urmare a visului pe care l-am avut ieri noapte.

Va fi un post lung. Dar dacă îl veți citi până la capăt, veți vedea că n-ar fi putut fi unul scurt.

Nu m-am gândit să scriu despre asta până acum, deși ideea prinsese demult rădăcini undeva… dar atât de departe, încât era trecută la index - altfel spus, la categoria “într-o bună zi”.

Dar astă-noapte l-am visat. Îl priveam și-mi ziceam în gând: voi scrie despre dumnealui pe blog. Voi povesti ce om deosebit a fost. Știam, în vis, că nu mai există (a murit, în urmă cu foarte mulți ani). Dar curios lucru, în ciuda acestui fapt, prezența lui din vis era foarte reală. Parcă urma să dăm un extemporal, eu n-aveam foaie și mi-a dat el o coală… pe care scria ceva, dar, previzibil, nu mai țin minte ce anume (și-mi pare rău, cred că era foarte interesant 😀).

Așadar, un vis destul de vag, dar la trezire am avut senzația pregnantă că, acolo unde este, își dorește să scriu despre dânsul. Poate sună cumva, hmm, patologic, însă mă simt onorată că am avut acest vis și că mi s-a “transmis” această dorință a sa. Și-am să încerc s-o fac cât mai elocvent, să-l arăt așa cum a fost și, mai presus, să arat ce urme a lăsat în sufletele celor care-au avut privilegiul de a-l cunoaște. Poate că expresia asta e un clișeu (fiindcă e folosită mult prea frecvent, chiar dacă nu e cazul), dar și acum, după aproape 15 ani de când nu mai e, mă simt norocoasă că l-am cunoscut. Și că mi-a fost, vreme de-un an școlar și trei săptămâni, profesor.

Este vorba despre fostul meu profesor de istorie din liceu. Domnul Mihai Zămoșteanu. L-am avut în clasa a IX-a și primele 3 săptămâni din clasa a XI-a.

Ieșise la pensie, însă având în vedere valoarea lui ca profesor și faptul că era excepțional de îndrăgit de toți elevii, continua să lucreze (cu jumătate de normă, probabil, sau ceva în genul ăsta). Înalt, suplu, cu mustăcioară și cea mai caldă privire pe care-am văzut-o vreodată. Materia i se potrivea mănușă. În ruptul capului nu mi-l imaginez predând matematică sau, și mai rău, fizică ori chimie. Poate doar literatură...

Avea o voce blajină și povestea incredibil de frumos. De multe ori aproape uitam să luăm notițe, nefăcând altceva decât să-l ascultăm. Pentru mine s-a potrivit la fix inclusiv faptul că era vorba de istoria antică (în clasa a IX-a), care mi-a plăcut întotdeauna. Vorbea, vorbea… și eu cădeam în reverie. Până când, ajungând probabil la concluzia că trebuie să mai (și) scriem ceva, își întrerupea expunerea cu o expresie care era, cred, un mic tic verbal: “deci iată dar”. După care se ducea la tablă și schematiza câteva idei.

Așteptam orele de istorie ca nicio altă oră. Cred c-aș fi fost în stare să fac istorie de dimineață până seara. Mai ales că mare parte din materie era despre Grecia și Roma, iar eu – fiind pasionată de Grecia și Roma antică – puteam să-mi pun în valoare cunoștințele. De fapt, ca orice adolescentă fascinată de profesorul ei, îmi doream să-l impresionez. Îmi place să cred ca am reușit. Măcar o dată.

Era extraordinar de răbdător cu noi. Nu-i ușor să fii profesor la o clasă formată din 26 de fete gălăgioase ca un cârd de gaște și 4 băieți care se străduiesc să concureze gaștele. Dar iubea cu adevărat copiii și asta se vedea. Surâdea înțelegător pe sub mustață și noi credeam că nu observă când mai schimbam bilețele în timpul orei, având ceva neapărat-urgent-vital de comunicat…. Odată chiar a râs: “Dă-i bilețelul, drăguță, că uite, nu mai are stare”.  Nu se supăra, pentru că nici noi nu săream calul. Nici n-am fi putut, de altfel. Știa să ne prindă și să ne țină acolo, așa cum niciun alt profesor n-a mai reușit s-o facă.

La începutul clasei a X-a am aflat o veste pe care-am crezut-o atunci a fi cea mai proastă cu putință, în context. Nu era, se putea și mai rău, dar asta aveam sa aflăm mai târziu. Bref, domnul profesor nu mai preda la clasa noastră. Se suciseră niște ore (din motive de „completare de catedră“, ne-a explicat dirigintele) și dragul nostru profesor urma să predea la alte clase. N-am cuvinte să spun cât de dezamagită am fost, simțeam că mă îneacă părerile de rău. Profesoara care l-a înlocuit era o femeie de treabă, dar putea să se pună și-n cap, pentru noi era zero. Avea, cum spun englezii, big shoes to fill. Și n-a reușit, eu literalmente nu mai aveam niciun chef de istorie, învățam mecanic și ma gândeam la dumnealui tot timpul.

Aveam, totuși, o consolare: având traseu în mare parte comun până acasă, de multe ori s-a întamplat ca eu și domnul profesor să parcurgem drumul împreună. Era ca o gură de oxigen. Îi povesteam ce-am făcut la școală, îi spuneam că istoria nu mai are același “gust” pentru mine, că fără dumnealui nu e la fel… “Măi drăguță, istoria e atât de frumoasă, indiferent de profesor…”. Pentru mine nu putea fi, pentru că, de fapt, eu nu îndrăgeam atât de mult materia, cât pe el. Dar asta n-ar fi fost un compliment pentru dumnealui, așa că nu i-am spus-o niciodată.

Clasa a X-a s-a scurs cu greu în ceea ce mă privește, inclusiv din cauza absenței sale. În prima zi de școală din clasa a XI-a însă, am avut parte de cea mai mare bucurie: dirigintele ne-a anunțat că domnul profesor revine la clasă. Am izbucnit cu toții în urale (deloc măgulitoare pentru fosta profesoară, dar atâta pagubă) și am așteptat prima oră de istorie cu niste emoții teribile.

N-am să uit niciodată ora aceea. A intrat, ne-a salutat și s-a îndreptat spre catedră, iar toată clasa l-a aplaudat. Domnul profesor s-a așezat la catedră, ne-a făcut semn să ne așezăm și ne-a privit într-un fel… unic. Expresia “a învălui cu dragoste” nu e doar o figură de stil. Aveam să-i mai revăd privirea aceea peste 3 săptămâni. Fără să știu că e pentru ultima oară.

A făcut prezența. A ajuns la mine. “Partenera mea de mers acasă…”, a surâs dumnealui. Când a început să predea, am avut senzația că mă trezesc la viață dintr-un somn lung și epuizant. Abia atunci realizam cât de dor îmi fusese de dumnealui. Hotărâsem să mă duc la olimpiada de istorie, voiam sa “mănânc” materia, să-i demonstrez cât de mult înseamnă pentru mine faptul că a revenit (deși nu fusese decizia dumnealui să ne “abandoneze”…).

Următoarele săptămâni au trecut ca-n zbor. A venit ziua de 7 octombrie. Țin minte că era într-o luni (noi având istorie luni și vineri). Domnul profesor era cam nemulțumit de nivelul clasei și de felul în care ne pregăteam, așa că a hotărât să ne forțeze puțin să învățăm. “Măi drăguță, eu tot vă dau vineri un extemporal, că dumneavoastră… Uite, îmi și notez!”. Istoria fusese ultima oră, așa că ne-a așteptat să ne strângem lucrurile și să ne îmbrăcăm, stând în picioare la catedră și privindu-ne zâmbind cum forfotim. Avea acea privire plină de dragoste și înțelegere, pe care i-o mai văzusem cu trei săptămâni în urmă. M-am apropiat de dumnealui și am zâmbit. “E greu la o clasă de ‘uman’, nu-i așa?”. Mi-a surâs. A fost ultima oară când am vorbit cu dumnealui.

Pentru că marți, 8 octombrie 1996, domnul profesor a făcut un infarct și a murit. Avea 64 de ani.

N-am să vă povestesc cât de sfâșietor a fost momentul în care am aflat. Ce durere am trăit, cât l-am plâns, cât n-am vrut să cred că nu mai e. Cum am vrut să-l sarut pe frunte când l-am revăzut la capelă, dar n-am îndrăznit pentru că mi-era groază că-l voi simți înfiorător de rece. Cum la înmormantare au venit sute de elevi, care au început să aplaude printre lacrimi în momentul în care sicriul a fost scos din biserică.

N-am să vă povestesc nici de golul imens pe care l-a lăsat. Nici cum, în ziua de vineri (când trebuia să dăm extemporal, după cum ne “amenințase”), ne-a venit să ne ascundem într-o gaură de șarpe, numai să n-o vedem pe noua profesoară (alta decât cea din clasa a X-a). Nici cum deschideam caietul de istorie la lecțiile predate de dumnealui, reciteam rândurile scrise și încercam să "suprapun" vocea, astfel încât să mi-l aduc un pic mai aproape. Socotelile mele cu istoria, dacă pot spune așa, s-au cam încheiat atunci. N-am mai învățat decat în silă și numai strictul necesar. Ceva se rupsese și rupt a rămas.

N-a mai rămas mult de scris. Restul e în suflet. Dacă ați ajuns până aici cu cititul, vă multumesc 🙂. Și vă doresc să aveți parte de cât mai mulți oameni în viața voastră care să vă lase ceea ce mi-a lăsat mie domnul profesor Mihai Zămoșteanu. Căruia îi mulțumesc, încă o dată, pentru tot ceea ce a fost și a însemnat.