”Banii de plastic nu sunt bani!”. Ei taci 🙄

Vinerea trecută după serviciu m-am oprit în oraș, ceea ce nu mai făcusem de multă vreme. Dar aveam chef să iau ceva bun de ronțăit, inclusiv în vederea binging-ului dezmățat pe care-l preconizam cu ”Mentalistul”. 
(Paranteză: am ajuns la sezonul al cincilea și tot n-am aflat cine e Red John. Am avut trei suspecți, din care a mai rămas unul. Și, cu toate că la serialul ăsta am dat de multe ori chix în ceea ce privește autorii crimelor din fiecare episod, sunt mândră că-n privința unuia dintre suspecți am avut de la bun început dreptate cu o chestie. De altfel, sunt rezonabil de sigură că l-am găsit și pe Red John. Dacă se va dovedi că am avut dreptate, vin aici să mă laud 😀. Fără spoilere, promit. Că poate mai sunt oameni care nu l-au văzut, cum nici eu nu-l văzusem, și nu se face). 

Revenind. Mă opresc așadar în târg și, ieșind din stația de metrou, constat că tot centrul este pregătit de sărbătoare: a doua zi urma să aibă loc parada Hamburg Pride (unde-a fost un record de participare: aproximativ 260.000 de persoane). În piață erau amenajate o mulțime de căsuțe din lemn unde se vindeau tot felul de bunătăți. M-am oprit la standul de cârnați și fripturi și mai întâi am întrebat dacă se poate plăti cu cardul. N-aveam la mine decât câteva monede, care în niciun caz n-ar fi fost de ajuns. 
- Natürlich, zice veselă fata care vindea. 
Pfiu, bun a fost, exact cât trebuia de rumenit. M-am ospătat și-am plecat să caut clătite. Imposibil să nu fie măcar un stand. 
L-am găsit repede, era o coadă măricică. Pentru a nu sta degeaba la rând, m-am dus și-am întrebat de plata pe card.
- Nein! s-a stropșit vânzătorul ofensat, nur Bargeld (numai bani gheață). 
Eh, asta e. Am plecat și după mine au mai plecat câțiva care stătuseră până atunci la rând și care porniseră probabil de la premisa că pot plăti cu cardul. 

M-am mai învârtit pe acolo, nu părea să mai fie vreun stand de clătite, mno bine, hai un langoș atunci. Numai că ce să vezi, nici aici nu se putea plăti decât cu bani gheață. Mehhh. M-am mai frăsunit un pic și-am hotărât să fac cale întoarsă pentru a ajunge în partea cealaltă a pieței, unde nu fusesem încă.

Am trecut pe lângă ofensatul cu clătitele. Coada se subțiase considerabil. Era și mai prost dispus decât îl lăsasem eu și tocmai se rățoia la doi băieți care întrebaseră și ei același lucru ca mine:
- Plastikgeld ist kein Geld! (Banii de plastic nu sunt bani).
(”Plastikgeld” e de fapt un termen colocvial și desemnează cardul bancar sau în general orice altă modalitate de plată în afară de cash). 
Zi așa, deci cardul nu înseamnă bani 🙄. Păi stai cu marfa atunci, că din ce văd ai reușit să alungi destul de mulți potențiali clienți. 

Toate ca toate, dar eu vreau clătite. Eram cât pe ce să abandonez, când văd venind din sens opus niște fetișcane care se-nfruptau din clătite. En avant deci, să le găsim!
La chioșcul cu pricina servea o bătrânică foarte simpatică, dar avea un aer atât de, cum să spun... arhaic, încât nu mi-am făcut absolut nicio iluzie că aș avea noroc. 
- Bineînțeles că puteți plăti cu cardul, m-a asigurat ea. 
Ha! 🥳 Cu Nutella și banane să fie (n-avea ciocolată albă, dar hei, eram foarte mulțumită oricum 😀). Cât timp a pregătit-o i-am povestit despre ceilalți doi care nu acceptau decât cash.
- Așa cred ei că se fac afaceri, a pufnit bătrânica. Oricum, sunt tot mai puțini. 

Clătita a fost foarte gustoasă, din categoria ”pofta ce-am poftit”. Ce să vezi, banii de plastic chiar sunt bani. Un fapt aparent surprinzător pentru unii. Și ”Karte” (cuvântul german pentru ”card”) nici măcar nu înseamnă drac dacă-l scrii invers 🙄.