luni, 18 martie 2013

Odisee cu laser - partea întâi: înainte și în timpul


În lumina recentei experiențe de la clinica de oftalmologie, se poate spune că am cunoscut o nouă față a sistemului german de sănătate - trăgând linie, o față care-mi place, deși probabil ar trebui să fiu revoltată, după cum se va vedea.  Nu sunt.

Bun, deci joi seara ajunge yours truly la cabinet ca o floricică, programarea fiind la ora 18. Mă ia în primire o asistentă, care mă inserează rapid într-un cabinet și-mi pune picături de dilatație în ochiul la care urma să se facă intervenția. După care - dismissed, în sala de așteptare, să-și facă efectul picăturile. 

Și-au făcut și mama efectului, în cele 2 (două) ore care-au urmat. Interval în care am citit din copertă în copertă toate revistele disponibile, mai puțin ''Auto Bild'' :D L-am văzut pe medicul meu trecând de câteva ori ca o furtună pe culoar, dar nici gând să mă cheme cineva. Ceilalți pacienți începuseră să se agite, așa că o asistentă a venit și ne-a explicat că au intervenit niște urgențe, care, firește, au avut prioritate. Eu, probabil mai răbdătoare din fire, n-aveam niciun stres, altul decât acela că o să dau gata revistele și încă nu-mi va fi venit rândul. 

În fine, îmi aud numele. În cabinet, medicul începe prin a-și cere scuze pentru întârziere, explicându-mi că a avut urgențe. ''Știu, ni s-a spus, și oricum, din partea mea nicio problemă'', zic, ''am avut suficiente reviste de citit''. Face rapid un control al ochiului. ''Sunteți agitată?'' ''Nu''. ''Aha, bun. Deci nu vă e frică''. ''Nu''. ''Foarte bine'', zice el, ''să mergem atunci în sala de laser. Ați semnat deja declarația?''

Hait. Nu, ce declarație? Merge omul cu mine la recepție, îi spune fetei de-acolo ce și cum și primesc o declarație tipizată, prin semnarea căreia mă declar de acord cu intervenția ce urmează. Ei, de-abia din momentul ăla mi s-a făcut frică. 

Ajunsă în sala de laser, am concluzionat că, în mod evident, m-am uitat la prea multe filme cu doctori :D Mă așteptasem să văd niște echipamente medicale intimidante, instalații complicate, medicul să se îmbrace de parcă ar urma să plece în spațiu, eu să fiu imobilizată pe vreun scaun medical șamd.  Nimic din toate astea. Și-a pus o pereche de mănuși, dar atât. Am luat loc la o masă, pe un scaun (obișnuit :D) și, după ce mi-a pus picături de anestezie, am poziționat capul într-un aparat asemănător cu acelea pentru măsurarea dioptriilor. Așezat de cealaltă parte a mesei, mi-a fixat pe cornee o lupă și m-a anunțat că dă drumul laserului. 
Deci, elefanții intră în arenă, mi-am zis.  A urmat ceva mai mult de-un minut de ceea ce eu am perceput ca fiind niște lovituri intense, dar complet nedureroase de ciocan, însoțite de flash-uri extrem de puternice de culoare galbenă și verde. 

''Gata'', îl aud zicând, în timp ce îndepărtează lupa. Cum, gata? Asta a fost tot?  Da, zice doctorul cu simpatie. Vă doare ceva? Nu, dar chiar... gata? Măi să fie, ce-a ajuns tehnologia din ziua de azi.  ''Anestezia o să se elimine cam într-o oră și n-ar trebui să apară niciun fel de probleme''. 

Aha, n-ar trebui. De fapt, după cum s-a dovedit ulterior, într-adevăr n-ar fi trebuit. Numai că, la puțin timp după ce ajunsesem acasă, victorioasă și ușurată că am scăpat, am simțit că ceva nu e în regulă. Pupila parcă se transformase într-o bilă de foc, începusem să lăcrimez abundent, ochiul se înroșise, începea să se umfle și se instalase durerea.

 (va urma)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu