În sala de așteptare

Greu tare să fii acolo, în sala de așteptare adică. Să nu poți face nimic decât să aștepți, cum îi zice și numele.
Mi-e tot mai greu să mă adun, și simt până la os fiecare zi care trece fără să primim un anume telefon. Știu că poate părea că mă alint, și că foarte mulți oameni trec prin greutăți incomparabil mai mari, dar simt că așteptarea asta - între timp, de o lună și jumătate - mi se pune pe inimă și mă secătuiește. Practic nu prea mă mai pot concentra la nimic, doar aștept, aștept, aștept. 

Mă mai uit la câte un episod din ”Lucifer” din când în când, însă nu reușesc să fac abstracție de telefonul care nu sună. 
Îmi doresc să sune, dar în același timp mi-e și frică să sune. 

Și - fapt probabil nu chiar surprinzător - nu e vorba de mine, că dacă era, aș fi fost incomparabil mai relaxată. Mă cunosc foarte bine și pot afirma asta fără rezerve. Și da, îmi doresc din tot sufletul ca despre mine să fi fost. 

La asta s-a adăugat de curând încă o sursă de stres și temeri - tot de ordin familial, tot referitor la cineva foarte apropiat și tot referitor la un aspect care ține de sănătate. Puse toate cap la cap, mi-e tot mai greu să-mi țin biscuiții grămadă. 
PTSD-ul meu, declanșat în urmă cu aproape 4 ani, joacă țonțoroiul. 

Cum spuneam, știu că în lume se întâmplă tragedii, însă pentru mine e vorba de tot ceea ce iubesc mai mult pe lume și mi se face mușuroi sufletul care pendulează între teamă și speranță.

Sper să fie totul bine. Sper.