Efectul Viena: tot eu şi totuşi, alta :)

A trecut aproape o săptămână din seara când mi s-a îndeplinit una dintre cele mai mari dorinţe. M-am întors la viaţa de zi cu zi, la inevitabila (dar, uneori, agreabila) rutină, la serviciu şi la banalitate. Altfel spus, totul e ca înainte, dar eu nu mai sunt cea dinainte. Sau în tot cazul, sper din tot sufletul că nu mai sunt. Fiindcă asta ar însemna că n-am învăţat nimic din această extraordinară experienţă.

Nu ştiu cum aş fi evoluat dacă mi-ar fi ieşit totul foarte uşor şi lin, respectiv dacă aş fi câştigat tragerea la sorţi. La cât de convinsă eram că voi reuşi, probabil aş fi ajuns la concluzia că voi primi tot ceea ce voi cere, singura mea datorie fiind să am încredere deplină că va fi aşa cum vreau eu. Iar o astfel de mentalitate mi-ar fi provocat cu siguranţă câteva cucuie zdravene mai devreme sau mai târziu.

De asemenea, cred că aş fi devenit o fatalistă. Spun asta pentru că, în perioada în care A. se străduia să mă convingă să apelez la agenţia de ticketing, unul dintre "argumentele" mele contra era acela că, dacă n-am avut noroc la tragerea la sorţi, înseamnă că n-a fost să fie şi n-are rost să forţez soarta. Cred că de fapt mi-era teamă să-mi fac din nou speranţe, dar nu voiam să recunosc asta nici măcar faţă de mine. Dacă A. n-ar fi insistat, n-aş fi făcut-o. Şi aş fi rămas nu numai cu un enorm regret pentru tot restul vieţii, ci şi cu păguboasa convingere că mi-a fost refuzată această bucurie.

Am învăţat că trebuie să lupt din toate puterile şi cu toate armele pentru ceea ce-mi doresc şi că nu s-a sfârşit până când nu s-a terminat. De asemenea, am învăţat că de multe ori se poate ajunge la aceeaşi destinaţie şi pe-o rută ocolitoare; dar, ca toate rutele ocolitoare, nu întotdeauna o găseşti din primul moment şi trebuie să faci unele cercetări pentru a da de ea.

Este esenţial să crezi în visul tău; apropo, îmi place foarte mult zicala asta: "it might take a year, it might take a day, but what's meant to be will always find a way". Doar că până acum interpretasem această idee într-ul fel oarecum extremist, după cum scriam mai sus. Iată, faptele au arătat că pentru mine într-adevăr a fost să fie, numai că a trebuit să dau din coate pentru a-mi împlini visul.

Poate că am devenit mai curajoasă. Concertul de Anul Nou de la Viena reprezintă, pentru foarte mulţi oameni, un ideal şi un punct de referinţă pe "Bucket list". De la vârsta de 16 ani am visat şi eu la acest concert şi până recent n-am crezut  în mod serios că se va întâmpla într-o bună zi (sau într-o bună seară :)). Dacă mi-a reuşit asta, poate-mi vor reuşi şi altele. 

Final de "Polca Şampaniei" :)

Ok, trebuie să recunosc faptul că acum mă simt puţin, cum să spun... debusolată :)) Probabil aşa se simte şi un sportiv care a devenit campion olimpic. După ce euforia victoriei se mai estompează, e ceva gen "... and now what?" :)) Cam pe-acolo sunt şi eu zilele astea. Mi-am dorit şi imaginat atât de mult cum va fi...
Iată că a fost, şi-a fost atât de frumos încât aş fi putut exploda şi eu de fericire asemeni balonului de confetti de la încheierea primului bis, am avut parte de "the time of my life", dar acum? :) Încotro? Am însă încredere că voi găsi noi ţeluri şi, odată cu ele, şi puterea de a le atinge. Pentru că niciun vis, se spune, nu-ţi este dat fără să ţi se dea şi puterea de a-l împlini... :)