duminică, 22 ianuarie 2017

Restul vieții mele


Ciudată perioadă traversez. Fără a mă teme de cuvinte mari, aș putea spune că viața mea a intrat de curând... într-o nouă etapă și nu știu să spun cum mă simt. Nu știu dacă mă simt. Și cu siguranță nu știu ce să fac cu mine.

Am dus o povară foarte grea, timp de mulți ani. Atât de mulți, încât le-am pierdut socoteala și nu mai știu câți sunt. Nu că ar conta. A fost greu, apăsător, o greutate care nu mi-a îngăduit să mă bucur de nimic pe deplin, care mi-a ținut sufletul în chingi, care nu mi-a dat voie să respir cu adevărat. 
Pe blog, am vorbit foarte puțin despre asta - și-atunci, fără vreo referire concretă, în texte precum ”Greutate”, ”Frică” sau ”Când răspunsul e nimic”. Nu am intrat niciodată în detalii și nu am s-o fac nici acum. Este prea delicat, prea personal și... pentru mine, prea teribil. Atunci când am scris despre asta, a fost mai mult pentru a da drumul, chiar dacă minimal, presiunii care amenința să mă sufoce și să mă înghită.

Acum, această greutate a dispărut. În mod normal ar trebui să mă simt ușurată, dar nu pot. Cumplita ironie este că eliberarea asta a venit la pachet cu o durere enormă pentru mine, cu pierderi și cu decizii grele, cu ale căror urmări va trebui să trăiesc de-aici înainte. Da, au fost deciziile corecte, de asta nu mă îndoiesc. (Tot e bine că am certitudinea asta, în noianul de semne de întrebare și de sentimente amestecate în care încerc să înot). Dar în același timp, cât de greu de acceptat și de trăit cu ele... 

Iar acum... nu știu ce să fac. Greutatea pe care am purtat-o ani de zile nu mai există. ”E timpul pentru tine. Trăiește”, mi-a spus cineva apropiat, care cunoaște situația în detaliu. N-am putut decât să zâmbesc amar. Să trăiesc, hm? Nu știu s-o fac. N-am făcut-o niciodată. Cel mult, am ”furat” momente, pentru care de cele mai multe ori m-am simțit vinovată ulterior. 


Nu știu să fiu pentru mine. 
Nu știu să mă bucur de-un răsărit de soare, de-un fir de iarbă, de-un ciripit de mierlă.
Nu știu să fiu fericită fără să-mi fie frică.
Nu știu să alerg prin lanuri de maci. 
Nu știu să apreciez darul vieții.
Nu știu să mă iubesc.
Nu știu să trăiesc. 

Probabil că abia acum ar fi trebuit să încep terapia. Psiholoaga m-ar fi putut învăța să trăiesc, pas cu pas. Pe de altă parte, dacă n-aș fi făcut terapie de patru ani încoace, poate că acum n-ar mai fi avut pe cine învăța. 

Vreau să învăț să trăiesc și să mă bucur de viață. Să am parte de clipe fericite alături de omul meu, să râdem, să ne bucurăm din orice, să călătorim. Și vreau să savurez fiecare clipă. Optimist vorbind, mai am cam jumătate de viață de trăit. Vreau să mă bucur de ea. 

Sper să o pot face, sper ca timpul să atenueze jalea și golul din suflet pe care le simt acum. Mă tem însă că pentru mine e prea târziu. Ai nevoie de timp, îmi spune jupânul și, cu toate că știu că are dreptate, parcă nici în timp nu mai am încredere.

10 comentarii:

  1. tot asta ti-am spus si eu :). te simti asa pt ca nu iti este inca clar cum sa traiesti fara toate problemele respective.
    si mai cred ca o sa treaca perioada asta pt ca este normal ca inainte de "vindecare" sa treci printr-o gramada de stari: refuz de accepta, furie, neputinta, resemnare etc.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu știu exact în care etapă mă regăsesc acum... aș spune că încă mai bâjbâi. E derutant, e frustrant, e... neclar, cum ai zis și tu :)

      Ștergere
  2. Mie mi se spune că și starea de bine se învață. Că așa cum am învățat, pe parcursul unor ani lungi să ne temem, să fim anxioși, să ne închidem în noi, să ne dezvoltăm un sistem de apărare emoțională, să fim nesiguri, etc., așa trebuie și putem învăța să ne bucurăm. Așa cum înveți să mergi, pas cu pas. Azi te bucuri preț de o fracțiune de secundă, de ți se pare că a fost o iluzie, nu ceva real, mâine poate reușești să te bucuri un minut. Și tot așa. Nu știu încă dacă funcționează, lupt cu mine și nesiguranțe de ani de zile... dar clar sunt momente în care simt că are sens, că e acolo o bucurie care se vrea trăită. Despre fericire mi-e prea greu să scriu, nici n-o pot defini. Dar bucuria, cred că e posibilă. A ta, cu tine. (și cred că o și simți, de multe ori, dar nefiind consistentă sau pe măsura emoțiilor negative și a nesiguranțelor, nu o percepi la adevărata ei valoare. și exemplul e legat de muzica clasică, uită-te cât de mult te bucură, cum îți umple sufletul! și sigur sunt și altele, dar exemplul acesta îmi vine în minte)
    Te îmbrățișez! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Asta da, chiar sunt convinsă că e adevărat - faptul că starea de bine se poate deprinde, exersa, îmbunătăți. Că putem învăța să fim fericiți. Dacă aș reuși să-mi și dau voie să mă bucur cât mai des fără rezerve, ce bine-ar fi... :)
      Te îmbrățișez și eu, mulțumesc că ești!

      Ștergere
  3. Dar natura? Sunt sigură că te va readuce la viață. Fericirea îți va pătrunde încet-încet în suflet și nici nu ai să îți dai seama că viața ta s-a schimbat, că gândurile tale sunt altele, că tu vezi totul altfel (în roz :)). Abia aștept să îți citesc poveștile și să văd cum renaști.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Aștept să vină primăvara. E anotimpul în care - și eu - renasc :)
      Îți mulțumesc tare mult, Mirela :)

      Ștergere
  4. Pas cu pas, cred ca asta a vrut sa spuna si sotul tau cu "timp". cred ca e foarte important ca tu simti ca e momentul sa te bucuri cu adevarat de tot, sa calatoresti, sa inchizi ochii si sa fii linistita sub soare. am incredere in tine ca poti face asta.
    Cred ca ne mai pierdem in rutina, in a fi ocupati si nu mai stim sa savuram o bucurie, oricare ar fi ea - si aici ma refer si la mine, ca uneori astept sa treaca timpul in loc sa ma bucur de ce e aici si acum. te imbratisez!
    Cris

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Oh, da, cât tânjesc să închid ochii și să savurez bucuria momentului... Sper să am parte de asta cât mai curând :) Te îmbrățișez din tot sufletul, Cris :)

      Ștergere
  5. Nu ma pricep deloc sa dau sfaturi dar sa stii ca sunt alaturi de tine

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Îți mulțumesc, Andreea, mă ajută, fii convinsă! :)

      Ștergere