luni, 27 martie 2017

O (altă) seară pentru o viață :)


Eram destul de emoționată acum două săptămâni, în seara zilei de 12 martie, când am ajuns la Filarmonica din Berlin. Nu era prima dată când mă aflam aici, după cum nu era nici prima dată când urma să audiez un concert al acestei orchestre; în schimb, era pentru prima dată când îi ascultam la ei acasă. Dincolo de asta, solemnitatea serii îmi impunea; concertul fusese organizat sub patronajul Președintelui Germaniei, care urma să fie prezent (și pentru asta, se luaseră măsuri speciale de securitate).

Un alt aspect deosebit era că, pentru prima dată, urma să-l ascult live pe Pinchas Zukerman, unul dintre cei mai aclamați violoniști contemporani. Cu ocazia asta, mi s-a împlinit (încă) o mare dorință. Și, evident - last, but never least - era un concert dirijat de Zubin. 


Atât de emoționată eram. Se vede? :)

Ceea ce s-a întâmplat însă la începutul concertului m-a luat prin surprindere, deși în retrospect mi-am dat seama că ar fi trebuit să fi anticipat asta. După ce orchestra și-a ocupat locurile, Zubin a apărut singur pe scenă (motiv de mirare pentru mine, fiindcă prima piesă din repertoriu solicita și prezența solistului), iar apoi și-a făcut intrarea Președintele, urmat de staff-ul său. Firesc, publicul s-a ridicat în picioare, moment în care Zubin s-a întors spre orchestră, a ridicat bagheta și... în întreaga sală a răsunat imnul Germaniei (de altfel, o piesă impunătoare, care se pretează foarte bine în interpretarea unei orchestre).
Aproape să-mi dea lacrimile, aveți cuvântul meu. Ascultam, pentru prima dată, imnul în spațiu și timp real. Imnul țării mele.

Au urmat două discursuri a câte zece minute, al Președintelui și al primarului Berlinului. Președintele a vorbit la obiect, a spus lucruri interesante, a fost și amuzant. La polul opus, vorbăria primarului mi s-a părut nesfârșită, mai rar atâtea platitudini la un loc. Am răsuflat ușurată când ne-a urat, în fine, ”audiție plăcută” și s-a dus la locul lui.

Prima lucrare din repertoriul serii a fost Concertul pentru vioară și orchestră în La minor de Edward Elgar. Mai ascultasem compoziția (întâmplător, se află pe CD-ul pe care dragul meu Zubin mi-a dat autograf în 2015) și știam că este melodioasă și că te atinge în suflet. Însuși compozitorul spunea despre acest concert că este ”emoțional, teribil de emoțional” și nu a exagerat deloc. Mi-a plăcut mult, induce o anumită melancolie și te îndeamnă la reflecție. Îmi lipsește cunoașterea aprofundată, dar am citit despre acest concert că este deosebit de solicitant pentru solist, punându-i cu adevărat la încercare virtuozitatea. Ei bine, atât cât am putut înțelege eu... interpretarea lui Pinchas Zukerman a fost extraordinară, de-o precizie a sunetului aproape de perfecțiune.


Simfonia a V-a de Tchaikovsky reprezintă expresia resemnării compozitorului în fața sorții pe care întreaga sa viață a considerat-o ca fiind pe cât de implacabilă, pe atât de potrivnică omului aflat în căutarea fericirii și împlinirii. Cu toate acestea, nu este o lucrare tristă, așa cum ar putea lăsa impresia având în vedere tema centrală; atmosfera de acceptare mohorâtă din prima parte se schimbă treptat, urcând parcă o scară a emoției și a trăirilor sufletești, pentru ca-n partea a patra să se transforme într-un adevărat marș triumfal, un efluviu de optimism. Procedeul în sine (acela al modificării treptate a climatului compoziției) nu este nou; cunoscut sub denumirea de ”per aspera ad astra” (”prin vicisitudini către stele”), se pare că a fost folosit inclusiv de Beethoven, în a sa inconfundabilă Simfonie a V-a.

Sala mare a Filarmonicii din Berlin este recunoscută pentru calitatea acusticii, dar cu siguranță și locul central pe care l-am avut a jucat un rol semnificativ în ceea ce privește claritatea și limpezimea sunetului. Am simțit, pur și simplu, că sunt învăluită de muzică. Închideam ochii și aveam senzația aproape fizică a acordurilor care mi se insinuează în inimă. A fost ceva ieșit din comun pentru mine, aproape că pluteam pe nori când am părăsit sala.

În foaier fusese instalat un mic bufet gratuit din partea Președintelui. Am ciugulit oarece, am băut și-un pahar de suc și ne-a dispărut foamea. Mulțumim pentru masă, domnule Președinte ;))

A fost o nouă experiență pe care n-o voi uita niciodată. Nu doar că am ascultat o muzică atât de frumoasă, care mi-a indus trăiri sufletești neexperimentate până atunci; dar toată viața îmi voi aduce aminte că am ascultat pentru prima dată imnul Germaniei (în calitate de cetățean) în interpretarea uneia dintre cele mai bune orchestre din lume, dirijate de Zubin :) Pentru mine, seara aceasta se înscrie în categoria ”moments for a lifetime”.

4 comentarii:

  1. Frumos scrii, parca sunt acolo si eu, si ascult muzica...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc :) Încerc să scriu cum am simțit :)

      Ștergere
  2. Wow chiar o seara de neuitat! Se vede si emotia dar si incantatea de a fi acolo! Ma bucur mult pt tine, Greta!
    Cris

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc mult, Cris! :) Chiar a fost de neuitat :)

      Ștergere