Mă simt foarte obosită, când vin acasă nu fac altceva decât să dorm. Habar n-am care o fi explicația, având în vedere faptul că anul ăsta chiar nu am simțit că a fost Black Friday (după cum poate ați remarcat, nu a mai apărut niciun articol în care să mă jelesc pe subiect, cum se întâmplase în anii anteriori). Nu că lumea n-ar fi comandat cu hărnicie, că a făcut-o - dar ne-am organizat altfel, din ce se vede mult mai eficient și am ”biruit” mai ușor valul din perioada respectivă.
Cu toate astea, simt că mi-am cam consumat resursele, ultimele săptămâni au fost destul de solicitante.
1) Săptămâna asta se anunțase cam ciudată. Mi-am început ziua de luni negăsindu-mi papucii de casă (pe care-i purtasem tot weekend-ul, de altfel). La patru dimineața precis, orbecăiam după papuci. În cadrul acestui demers am constatat și că se arsese becul din sufragerie. În continuare negăsindu-mi papucii, am pus de cafea și mi-am văzut de toaleta matinală. Zgomotul dubios care se auzea din bucătărie nu mi-a dat de gândit și-am constatat prea târziu că uitasem să pun la locul ei cana filtrului (pe care o spălasem duminică seara). Prin urmare, cafeaua se revărsase peste tot 😳
2) Au trecut zece ani de când mi-am luat permisul de conducere și, pentru că urma să expire luna asta, m-am dus la începutul lui noiembrie să depun cerere de preschimbare, urmând să obțin astfel permisul german. Tanti funcționara a fost foarte acră până când a văzut buletinul nemțesc (am mai povestit și cu alte ocazii că accentul mă trădează că nu-s băștinașă). Mi-a explicat că durează în jur de 4 săptămâni, dar dacă accept să plătesc o taxă suplimentară pentru prelucrarea în regim de urgență, pot primi ”docomentul” peste trei săptămâni.
Vezi să nu. Cinci săptămâni în cap au trecut. Când m-am dus să-l ridic, mi s-a solicitat, evident, taxa pentru serviciul expres pentru care-mi dădusem acordul când depusesem cererea.
M-am scărpinat în cap - cum vine asta, expres care întârzie două săptămâni? ”A, păi n-a fost vina noastră, a durat mult verificarea în România”. Mda, nu pot spune că mă mir, deci turcu' plătește. ”Și-n tot cazul”, mai zice tanti, ”colegul meu a fost bolnav și toate permisele solicitate în primele zile din noiembrie s-au dat în lucru mai târziu”.
Păi stai, deci până la urmă care parte e vinovată, românii sau voi, care n-ați suplinit absența colegului? ”Oricum nu contează, eu am trecut aici prelucrare expres, deci de plătit suplimentul tot trebuie plătit”. Bună afacere am făcut, ce să zic 😃
3) Am primit cadou de la o prietenă cel mai recent roman al lui Dan Brown, ”Origini”. Pfiu, abia aștept să-l citesc, e exact genul de lectură de care am nevoie ca să mă destind. Nu, încă nu m-am apucat de el, îl păstrez pentru zilele de Crăciun. Nici nu l-am scos din folie, ca nu cumva să mă ispitească mai devreme :)))
4) Mâine e ultima zi a lui Musiu Șarl în firmă. La naiba, nu-mi vine să cred că scriu asta, cu toate că știam încă din august despre demisia lui. Se angajase la o jumătate de an după mine și de-atunci a fost o prezență constantă în viața mea, profesional vorbind.
O prezență agreabilă, caldă și dătătoare de siguranță. E genul de șef căruia îi simți lipsa când e-n concediu și pe care abia-l aștepți să se întoarcă. Pentru mine a fost cumva chiar mai mult decât atât, cred... în sensul că-l mai-mult-decât-respectam, devenise un fel de ”father figure”. De asta mi-e și atât de greu acum să-l văd plecând.
PS: mi-am găsit papucii. Erau la cuier - cam ultimul loc unde mi-ar fi dat prin minte să-i caut, de obicei lăsându-i lângă pat.
PPS: treaba asta mi-a amintit de zona crepusculară, în care-am mai bântuit ocazional.
Postări
4 comentarii:
Imi pare rau de Musiu Sarl si te inteleg, imi placea mereu sa citesc povestile despre el si pare sa fie un om bun, asa cum l-ai descris. Dar intr-o firma oamenii vin si pleaca, mai ales intr-o organizatie mare cum am inteles ca e cea unde lucrezi tu...
Salut.
Eu sunt pe la ultimele pagini din Origini :) Nu spun cum mi se pare. Vorbim dupa ce il citesti :)
Cand sotul meu a vrut sa isi schimbe permisul pt ca expira, a incercat intai varianta romaneasca. Dar ori trebuia sa mearga in Romania si dura multe saptamani si procura primita cat astepta permisul nu ii permitea sa conduca in strainatate. Ori cerea de la consulat unde dura cateva luni si nu primea procura deloc. Si cand si-a aratat nedeumerirea doamnei de la consulat si i-a zis ca daca nu i se da procura el nu are cum ajunge la munca tanti i-a raspuns ca ea nu e acolo ca sa ii rezolve lui problemele personale si i-a inchis telefonul. Ca doar la consulat nu e treaba lor sa iti dea acte :)
S-a dus la primaria din Bruxel (ca acolo locuia) sa intrebe si i-au zis ca daca le da o poza,il primeste pe loc.
Si uite asa a trecut la permis belgian :)
E adevărat. Cu toate astea nu pot să nu regret, adică... dacă ar fi plecat oricine altceva, nu m-ar fi afectat atât de mult. Nu mai eram în subordinea lui din februarie, dar ne mai intersectam în unele probleme și simplul fapt că-l știam acolo avea un efect liniștitor asupra mea.
Aha, îl citești, foarte bine :) După ce-l termin îi fac recenzia și te-aștept cu păreri :)
Cât despre povestea cu permisul soțului tău și ambasada... nu mă surprinde deloc, am mai citit de-a lungul vremii tot felul de experiențe, covârșitoarea majoritate neplăcute, cu ambasadele românești de prin toată lumea. Nu-mi pot explica asta, ei sunt cei care ne reprezintă și-ar trebui să ne ajute la nevoie, dar de multe ori sunt cei care ne pun cele mai multe bețe-n roate.
Tot răul spre bine, permisul eliberat de statul în care locuiești face o impresie mult mai bună - la un eventual control de rutină al Poliției, de exemplu.
Trimiteți un comentariu