3 ani la actualul serviciu and counting

Duminica trecută am împlinit 3 ani la actualul loc de muncă, prilej să cuget întrucâtva la diverse aspecte (nu duc lipsă de timp de cugetat. De cum a început vacanța școlară, ăștia au purces să recondiționeze anumite tronsoane de metrou și au deviat circulația, drept pentru care mă distrez schimbând câte 6 mijloace de transport pe zi (4 metrouri și 2 autobuze dus-întors. Așa că am timp să le cuget adânc, vă dați seama).

M-ar tenta să spun că primele luni la acest job nu au fost ușoare, dar adevărul este că nu doar primele luni; abia de vreun an simt că am început să mă mai relaxez, după ce am învățat mai mult și am căpătat oarece experiență. În primii doi ani m-aș fi agățat de orice ofertă serioasă, chiar dacă ar fi însemnat s-o iau la capăt în alt mediu, cu alt colectiv, cu perioadă de probă and all that jazz. Anul trecut însă, printr-o conjunctură să zicem favorabilă, care-a venit într-un moment în care eram pregătită pentru ea, perspectivele mi s-au schimbat.
(Conjunctura fiind că mi s-a dat un client consistent, dar foarte pretențios și dificil, care mi-a pus nervii în batistă luni în șir. Însă datorită lui și-a provocărilor inerente am învățat în câteva luni cât nu învățasem cu 8-9 clienți în anii anteriori. Încă am momente când îmi vine să-i sucesc gâtul, dar n-aș renunța la el. Iar din feedback-ul primit pe cale formală, și el este foarte mulțumit de felul în care lucrăm împreună și de rezultate, deci am acumulat niscaiva bile albe la ăia din birourile ”de sus”. Și vorbind de management, de un an avem o șefă extraordinară, care contribuie foarte mult la atmosfera bună din echipă și la eficiența noastră în general).

Dincolo de toate astea, atmosfera din echipă s-a schimbat semnificativ, și numai în bine. Râdem mult, suntem uniți, ne consultăm în ceea ce facem, ne sprijinim permanent și chiar dacă ocazional ne mai ”ciupim” când ne-apucă nervii, în situații serioase ne susținem - cum a zis un coleg, dacă unul dintre noi se clatină, ceilalți sunt acolo să-l prindă pentru a nu cădea. Păstrând desigur proporțiile, se poate spune că într-un fel, suntem ca într-o mică familie.

Ajungând la serviciu marți pe 21 iunie (zi în care am devenit mai înțeleaptă cu un an 🧐), mi-am găsit biroul așa:

Un pic mai târziu, când au ajuns toți ceilalți, pe birou au mai apărut diverse.

(Da, ciocolată albă, my guilty pleasure. Știu că nu e sănătoasă, știu că îngrașă, dar cum să vă zic, nu-mi pasă absolut deloc de antemenționatele aspecte 🙄. De fumat m-am lăsat demult, de băut nu beau, am nevoie de încă un viciu în afară de cafea).

În ziua următoare omul meu a fost operat și una dintre colege a stat cu mine pe telefon toată seara, încercând să mă liniștească fiindcă eram foarte speriată. A vorbit cu șefa noastră căreia i-a explicat situația și a preluat toți clienții mei pentru cele 2 zile cât am lipsit. Am avut parte de tot sprijinul și înțelegerea din partea tuturor și a constat foarte mult că n-a trebuit să-mi fac griji și pentru asta. Or, așa ceva e de neprețuit și nu este ceva de la sine înțeles în orice companie.

Da, încă sunt multe aspecte care-ar putea fi îmbunătățite, pe diverse paliere. Însă cu toată sinceritatea o spun, în momentul ăsta nu știu ce-ar trebui să se întâmple ca să-mi înaintez demisia. Probabil dacă ar demisiona în bloc inginerul meu preferat, încă vreo 2 colegi care-mi sunt mai apropiați și actuala șefă, iar în paralel aș primi o ofertă cu minimum 30% peste venitul actual. Poate doar așa aș considera să plec, dar altfel, deocamdată n-am niciun gând în sensul ăsta (chestie care mi se părea neverosimilă acum 3 ani, când nu eram sigură că stau nici până se încheie perioada de probă).

A, bine - aș demisiona în secunda doi în cazul în care aș câștiga vreo câteva milioane la Loto 😀.