Cartea prințului Harry: aspecte controversate, mult noroi și jumătăți de adevăr

În ultimele zile am fost foarte ocupată să termin de citit cartea prințului Harry, pentru că nu voiam nici măcar să încep să scriu despre ea înainte de a o fi terminat. Cu toate că nu-mi mai plac demult nici el, nici nevasta lui, m-am străduit să-mi păstrez obiectivitatea pe durata lecturii și sper că-mi va ieși asta și scriind această postare.

Mai înainte de orice, aș spune că reprezintă un excelent exercițiu de lectură (mai ales în limba engleză, dar nu numai). În privința asta, Harry a fost bine consiliat și l-a ales pe unul dintre cei mai buni: J.R. Moehringer, cel care a scris și ”Open” - autobiografia lui Andre Agassi, o capodoperă a literaturii memorialistice.

Ajungând acum la partea cu adevărat interesantă - și cea mai grea - respectiv a conținutului, adevărul este că am sentimente amestecate. Mi-a părut foarte rău de copilul Harry care, nevăzând decât sicriul sigilat al mamei sale, nu a avut parte de ceea ce englezii numesc ”closure”; realitatea morții ei nu a putut fi cuprinsă de băiatul căruia i s-a spus că mama lui a murit, a fost dus în fața unui sicriu închis în urma căruia a mers în timpul procesiunii de înmormântare și atât. Oricât de dur ar fi fost, ar fi avut nevoie să o vadă, pentru a asimila oribilul adevăr și a avea șansa de a-și lua adio. Așa, a rămas cumva ”agățat” aproape un deceniu într-o speranță pe care el însuși o știa a fi zadarnică, dar la care nu putea renunța (fiindcă ar fi însemnat să se confrunte cu realitatea): aceea că mama lui trăiește undeva ascunsă și într-o bună zi îi va chema, pe el și pe fratele lui, la ea.
Trebuie să fie groaznică o viață dusă așa. Și da, te marchează pentru totdeauna. Faptul că William s-a descurcat, cel puțin aparent, mai bine, nu înseamnă că Harry nu avea dreptul de-a fi distrus din punct de vedere emoțional de ceea ce a trebuit să înfrunte. Fiecare om pe lumea asta trăiește doliul în felul său, și nimeni nu are căderea de a-l judeca pentru asta. Mai ales că vorbim de un copil de 12 ani.

Numai că. Toate acestea nu-i dau dreptul de a-și împroșca familia cu noroi și cu jumătăți de adevăr. Fiindcă asta este această carte, în cea mai mare parte a ei.

Orice familie își are problemele și disfuncționalitățile sale, care sunt cu atât mai complicate și mai greu de soluționat cu cât familia este mai numeroasă și mai în atenția publică. Iar familia regală ”punctează” din plin în ambele privințe, din nefericire pentru cei implicați. Dar nu toți membrii unei astfel de familii își pun rudele pe taraba judecății publice, vânzând pe sute de milioane de dolari problemele intime pe care le-au avut cu ai lor.

În aceeași notă, și inclusiv după lectura acestei cărți, părerea mea este că Charles a fost un tată rezonabil. Un soț lamentabil, dar un tată bun - pe cât a putut, având în vedere bagajul său emoțional pentru care ”complicat” ar fi un eufemism, precum și poziția sa. Harry însuși povestește cum se jucau cu el amândoi (el și William) când erau mici, câtă înțelegere a avut când isprăvile lui au oferit un adevărat festin pentru tabloide, cum s-a opus ca băieții lui să fie trimiși la Gordonstoun, o școală unde el însuși, ca elev, fusese tratat foarte dur și-n general cum a încercat să-l sfătuiască și să-l ajute.

De exemplu, când a făcut monumentala prostie de-a se îmbrăca în uniformă nazistă (lucru pentru care a dat vina pe William și Kate, știind că ei niciodată nu vor ieși cu vreo dezmințire), reacția lui taică-su a fost cam așa:

”... mi-a vorbit cu atâta blândețe și cu o compasiune veritabilă, încât am fost dezarmat. Și recunoscător. N-a măturat sub preș problema.
— Băiete drag, cum ai putut să fii atât de nechibzuit?
Îmi ardeau obrajii de rușine.
— Știu, știu.
Însă a adăugat apoi că așa e când ești tânăr, faci tot felul de lucruri necugetate, că își aduce aminte cum a fost și el aspru criticat în public pentru păcate ale tinereții și că nu era drept, fiindcă tinerețea este, prin definiție, acea perioadă din viață în care ești încă nedesăvârșit”.

La fel de înțelegător a reacționat cand Harry a jucat cu prietenii, băut fiind, biliard pe dezbrăcate si a ajuns în toate ziarele, în fotografii unde apărea în fundul gol. Nu știu, dar în capul meu un tată oribil ar fi procedat cu totul altfel.
Da, n-a avut cea mai bună reacție când i-a adus la cunoștință groaznica veste a morții Dianei, dar come on! Chiar trebuie pus la zid? Nu l-a îmbrățișat, buhuhu, s-au înfiorat mămicile bocind în cor. Ok, nu l-a. Poate a fost el însuși înghețat de veste, știind ce va însemna asta pentru imaginea lui publică (și nu se înșela deloc, după cum s-a văzut ulterior). Sau poate nu știa altfel; să nu uităm că efuziunile sentimentale nu erau deloc ceva obișnuit în familia regală - despre Regină se spune că își saluta copiii doar printr-o strângere de mână, inclusiv când se întorcea din turnee care duraseră luni de zile. Așa a fost el crescut, asta a primit, asta știa să ofere; chiar merita scos la vânzare pentru asta? Eu nu cred.

Eu însămi sunt o fire empatică și foarte sensibilă și nu am primit nici pe departe afecțiunea de care aș fi avut nevoie de la părinți și restul neamurilor (ba din contra, însă tragem perdeaua peste); dar pentru nimic în lume nu-mi pot imagina să fac așa ceva. Dacă mama ta a murit, răspunsul tău e să încerci să ”asmuți” opinia publică asupra tatălui și fratelui? Fiindcă de la deal la vale exact asta face, n-are rost s-o dăm cotită.
Însăși motivația lui e subțire și se schimbă de la o zi la alta. La început spunea că a scris doar pentru a-și spune propria poveste, blabla. Între timp, susține că a scris cartea pentru a-i proteja pe copiii lui William (🤨). Despre aiureala cu ”am fost născut pentru a-i da lui William un rinichi, sânge sau un fragment de măduvă la nevoie” nici nu vreau să discut, e o tâmpenie inclusiv din punct de vedere medical fiindcă nu e musai ca frații să fie compatibili și sunt destul de sigură că asta e o scorneală - tot lansată public fiindcă știe că nu are cum să fie dezmințită. Inclusiv faptul că pretinde că taică-su s-a dus la Camilla imediat după nașterea lui este neadevărat - chiar Diana povestea că se dusese la un meci de polo. Nu că asta l-ar scuza, dar ca exemplu de adevăr ”machiat”.

Dincolo de numeroase detalii din categoria ”a face din țânțar armăsar” și menite numai a sluji victimizării (cum ar fi faptul că după ce s-a mutat definitiv de la Clarence House, Camilla i-a transformat fostul dormitor în dressing; traumă, săriți!), volumul conține picanterii și relatări despre fapte care ar fi fost foarte bine să fie trecute sub tăcere:
- cum și-a pierdut Harry virginitatea;
- circumcizia;
- cum i-a degerat penisul într-o expediție la Polul Nord și l-a uns cu cremă ”Elizabeth Arden”, pe care inclusiv Diana o folosise (”Mădularul meu înmuiat de la crema Elizabeth Arden” (...) mama se dădea cu crema asta pe buze”). Brr, nu vreau să-mi imaginez ce-ar avea Freud de zis 🙈;
- cum a omorât 25 de talibani (e cu atât mai mare fățărnicia să te plângi că vrei să-ți protejezi familia, în același volum în care publici asemenea lucruri care fac din tine și ai tăi o țintă pentru fanatici);
- înțepături despre chelia lui William, care până la urmă e un ”dat” biologic și ereditar; de unde stau eu, a te plânge că soția ta e victima rasismului și-n același timp a miștocări un detaliu de ordin fizic al fratelui, este ipocrizie.

Și că tot am pomenit soția. Vorba lui Coșbuc, ”icoană-ntr-un altar s-o pui / La închinat” și mai multe nu.  Cât de mult îl iubește, cât de mult s-a străduit, cât a fost de persecutată, cât a suferit. Cum i-a cerut ea un balsam de buze lui Kate (fiindcă îl uitase pe al ei și ”se temea” că i-ar trebui) iar Kate a fost contrariată de asemenea cerere și desigur, Meghan a suferit (la naiba, eu nu-s ducesă și tot am permanent un ruj în poșetă; iar dacă n-aș avea nici prin cap nu mi-ar trece să cer cuiva un produs considerat îndeobște de folosință exclusiv personală); cum a fost ea acuzată pe nedrept în povestea cu tiara (voi reveni mai jos asupra acestui subiect); cum a vrut ea să ofere afecțiune și n-a primit decât indiferență (poate că trebuia să ofere bun-simț și însușire a regulilor de protocol, zic și eu); Meghan a făcut comentarii despre hormonii lui Kate la scurt timp după ce aceasta născuse și a suferit că treaba asta a fost considerată de prost-gust (nici față de cea mai bună prietenă nu mi-aș permite asemenea comentariu, dafuck); iubirea lor a fost de la început idilică; Meghan a făcut eforturi, Meghan s-a sacrificat, o mucenică în toată puterea cuvântului. Orice pas greșit și orice obrăznicie sunt justificate prin ”așa e în America”. Păi oare nu era cazul să încerce să se comporte așa cum se cerea în Marea Britanie?
Te apucă damblaua de atâta dulcegăreală, pe cuvânt. Aș spune că Harry nu doar o iubește; asta nu mai e demult dragoste. E idolatrie. Și pe termen lung, așa ceva nu poate fi în regulă.

Spuneam mai sus de jumătăți de adevăruri. Iată câteva care mi-au atras atenția:

- povestind cum a fost primită Meghan în familie, nu suflă un cuvânt despre faptul că a fost invitată alături de familia regală de Crăciun în 2017 (când erau logodiți, nu căsătoriți; acesta era considerat un fapt fără precedent, fiindcă numai în calitate de membru oficial al familiei puteai petrece Crăciunul cu Regina și ceilalți, o favoare care lui Kate de exemplu nu i s-a acordat, ea petrecând Crăciunul 2010 cu propria ei familie și fără William. A fost un privilegiu acordat de Regină, pentru a o face pe Meghan să se simtă binevenită). Dar Harry nu amintește absolut deloc despre asta, nici măcar în trecere. Nu i-ar fi slujit drept argument pentru smiorcăială și victimizare;

- făcând referire la demisiile personalului lor, Harry nu amintește decât despre o asistentă, pe care de fapt - spune el - o concediaseră ei, fiindcă făcuse uz de poziția sa pentru a obține gratuități (săriți, se profită de Meg 😒). Dar nu a fost doar o asistentă; din ce s-a scris, au fost 12 demisii în total. Chiar toți acești oameni profitaseră de poziția lor pentru a obține gratuități?
Vorba ceea: uite-așa o coadă avea... 🤥.

- povestea cu tiara e prezentată foarte pe scurt: Regina a invitat-o pe Meghan să aleagă, i s-au pus la dispoziție 5 tiare din care a ales pe una considerată atât de ea cât și de ceilalți prezenți la probă (”ceilalți” fiind Harry și Regina) ca fiind cea mai potrivită și basta. Orice altceva este invenție, spune el, inclusiv celebrul ”whatever Meghan wants, Meghan gets!”. Eu nu mă-ntreb decât de ce acest subiect nu a fost deloc pomenit în faimosul interviu de la Oprah, din moment ce se făcuse foarte multă vâlvă până atunci și s-au abordat oricum teme mai puțin discutate. Și tot eu îmi răspund: nu ar fi putut spune minciuni despre asta, fiindcă Regina trăia și știa cum se întâmplase în realitate. Acum că ea s-a dus... liber la înșirat povești din care să rezulte doar că Meghan a fost victimă și, cum altfel, a suferit.

- în povestirea pregătirilor pentru nuntă, a omis să spună că Charles s-a implicat activ să-l ajute să găsească cei mai buni interpreți de gospel, fiindcă era ceea ce își dorea Meghan; deh, nici asta nu ar fi slujit văicărelilor despre cum n-a fost ea cu adevărat ”și din toată inima” acceptată de familie...

Hai că am izbutit un articol cât o zi de post. (Mai am niște idei și niște fire de despicat în 4 referitoare la reacțiile unora la această carte, dar o voi face într-un text ulterior). Încercând să închei, iată câteva concluzii personale:

- nu neagă nimeni faptul că Harry a suferit foarte mult după moartea Dianei, o tragedie din care este evident că nu și-a revenit niciodată pe deplin; acesta nu este însă un argument care să scuze faptul că-și vinde familia, practic, celor care îl plătesc mai bine;
- este evident că idolatria lui pentru Meghan e în mare parte explicabilă prin faptul că a regăsit la ea afecțiunea pe care a căutat-o de când și-a pierdut mama; însă asta nu ar trebui să fie un motiv de-a arunca bulgări de noroi spre tată și frate. Un tată și un frate pe care susține, inclusiv în carte, că îi iubește și despre care se plânge că refuză să discute cu el. Dar poate oamenii ăia și-or fi zicând, pe bună dreptate, că în viitor va vinde inclusiv această eventuală discuție;
- faptul că i-a fost retrasă finanțarea nu justifică vânzarea poveștilor despre familie în documentare și cărți, pe sute de milioane de dolari. După izgonirea de pe tron, Regele Mihai a muncit pentru a-și întreține familia. A fost broker de asigurări, pilot, mecanic, a avut un atelier de tâmplărie, a cultivat legume și a avut crescătorie de găini. Harry a ales să-și întrețină familia vânzându-și tatăl și fratele. Diferență de viziune, ce poți să mai zici;
- că tot scriam mai sus de ipocrizie: oare cum se numește faptul că te plângi de atenția publică în timp ce dai zeci de interviuri, faci documentare și publici cărți (altele trei înțeleg că urmează)?

Una peste alta, sunt curioasă din ce vor trăi Harry și consoarta după ce vor epuiza toate poveștile despre familie și nu vor mai avea ce să vândă 🙄.