Marea, un inel vechi și bunica din suflet

Despre bunica mea, unul dintre oamenii care m-au iubit cel mai mult pe lumea asta și care a plecat în alte dimensiuni cu aproape 3 ani în urmă, v-am mai povestit (aici, de exemplu - sau aici). 

În mod neașteptat ziua de azi a fost, în mare parte, despre ea. 

Și despre un inel vechi și parțial oxidat, dar în ceea ce mă privește de neprețuit, pentru că l-am primit de la ea și poartă în el ceva din dragostea ei pentru mine. 

Și despre un dor care, măcar în parte, s-a împlinit.

Unul dintre marile mele regrete este că bunica a plecat fără să fi văzut vreodată marea. Mi se rupea inima ori de câte ori îmi aduceam aminte și-mi reproșam că poate ar fi trebuit să fac ceva în privința asta, să insist când mai era în putere. Nu s-a exprimat niciodată față de mine referitor la acest lucru, dar sunt convinsă că-n sufletul ei și-ar fi dorit măcar un weekend, măcar o zi, măcar o clipă... 

Săptămâna trecută vorbisem cu omul să tragem o fugă la mare - avem Marea Baltică la circa o oră de mers cu mașina - dar a plouat și am amânat pentru azi. Fără ca nimic să prefigureze ceva în acest sens, aseară am deschis caseta de bijuterii și privirile mi-au căzut pe inelul de la ea. 

(În punctul acesta, se impune o paranteză. Spre rușinea mea, nu-mi mai aduc aminte când mi-a dăruit acest inel, dar a fost cu foarte mulți ani în urmă și rețin că nu era o ocazie anume, ci a venit așa, pur și simplu. Ce-mi amintesc însă e faptul că ori de câte îl purtam îmi mergea foarte bine, parcă-mi purta noroc. Apoi s-a coclit - mai ales pe interior - și nu l-am mai purtat, iar ulterior l-am pierdut din vedere, adică nu mai știam unde e. Sau dacă mai e și nu cumva l-oi fi aruncat. După ce ea a murit l-am căutat acolo unde-aș fi crezut că poate se află, dar nu l-am găsit și-am rămas cu inima grea că am aruncat unul dintre puținele obiecte care mi-au rămas de la ea. Care mai fusese și cadou și pe care mi-l dăruise cu atâta drag. Așa-mi trebuie, îmi ziceam cu amărăciune. 

Cu totul ne(mai)sperat, l-am găsit în iunie cu ocazia curățeniei pre-mutare, când am luat ”la mână” absolut toate cutiile existente. Nu vă închipuiți ce fericită am fost, era ca și cum cineva, undeva, m-a iertat pentru neglijența de care am dat dovadă. L-am pus imediat în caseta de bijuterii, pe o pernuță specială pentru inele și nu intenționez să-l mai scap vreodată din ochi. Închid paranteza). 

Spuneam așadar că aseară, fără să fi avut vreun motiv anume, mi-a venit să deschid caseta și am privit îndelung inelul. Deodată, de niciunde, s-a ivit un gând. Gând care nu mă mai vizitase niciodată înainte, deși mai fusesem la mare după moartea ei. Ce-i drept... nu avusesem inelul 🙂

”Mâine mergem la mare, Bica”, mi-am zis. ”Voi purta inelul și astfel vei fi cu mine. În sfârșit, o să facem asta împreună”. 

Nu vă pot descrie ce liniște, ce mulțumire interioară am simțit. Azi, ajunsă acolo, am inspirat adânc și am privit în largul mării. 

”Am ajuns, Bica. Uite, marea. Sper că-ți place”.

Pentru mine, a fost ca și cum bunica era acolo. Și într-un fel, am convingerea că a fost. Am simțit-o aproape. Și de cum am pășit pe faleză am descoperit că pe mine aterizase.... o buburuză 🙂 🐞 

Aleg să cred că nu a fost o întâmplare. 

După cum tot la fel aleg să cred că nu a fost o întâmplare nici faptul că vreo oră mai târziu, stând la o terasă și privind marea, am rostit fără să-mi dau seama, efectiv, ce spun: ”Și eu  te iubesc”. A fost ca și cum răspundeam unui ”te iubesc” venit de undeva, din alte lumi și pe care evident că nu l-am auzit la nivel conștient, dar ceva din mine trebuie să-l fi recepționat. 

”Eu pe tine te iubesc tare mult”, îmi spusese ea din senin, cu vreo câteva luni înainte de-a se prăpădi.  Sper că am făcut bine azi, sper că o parte din ceea ce simt a ajuns la ea, acolo.

Și de-acum voi purta iarăși inelul. Nu-mi mai pasă că e oxidat. Ceea ce contează e dragostea celei care mi l-a dăruit și felul în care mă simt atunci când îl port: iubită și ocrotită.