Prima dată în Asia (3): în vizită la Burj Al Arab

(Iar) am avut o perioadă dificilă, care încă nu s-a încheiat, dar slavă Domnului, lucrurile se prezintă semnificativ mai bine și sper ca-n săptămânile următoare totul să revină la normal. Uh, câtă nevoie aș avea de ceva liniște constantă, de care anul ăsta nu prea am avut parte... 

În fine, asta e. Unde rămăseserăm? Așa, ziceam că mergem să vizităm Burj Al Arab. Păi să ne așternem, dară 🙂. 

Trebuie să încep prin a menționa faptul că, spre deosebire de alte hoteluri luxoase atât din Emirate cât și din întreaga lume, aici nu poți pătrunde decât în două moduri: fie ca oaspete, fie plătind un tur ghidat. Alternativa de-a intra pur și simplu în lobby și-a te preumbla pe acolo nu există. 
Și cum, vorba lui Moromete, noi nu fătăm bani 😀, am optat pentru varianta peizană și-am luat un tur, care costa 259 de dirhami (aproximativ 60 de euro) de persoană.

De la poartă am fost preluați de ghid și conduși într-un hol dintr-o clădire adiacentă, unde ni s-au împărțit ecusoanele și ni s-a făcut un mic instructaj (care includea interdicția de-a face fotografii în perimetrul recepției. Ghidul ne-a mormăit ceva despre niște incidente anterioare acestei reguli, când se puteau face fotografii în recepție, care au fost publicate în Social Media și anumite persoane s-au plâns că au apărut în imagini. Foarte interesant subiect, ce păcat că nu l-a dezvoltat 😀. Trebuie să fi fost din categoria ”ce căuta X acolo când se presupunea că e-n cu totul altă parte”, dar asta se poate doar specula). 

Înainte de-a intra propriu-zis în hotel am avut un răgaz pentru fotografii; tot acum ni s-au făcut și acele poze specifice atracțiilor turistice, pe care le poți achiziționa la încheierea turului. În general jupânul nu e fan al chestiilor ăstora pe care le consideră tourist trap, dar ne-am lăsat fotografiați; după cum se va vedea, ce bine că nu ne-am bazat pe pozele lor... 

Hotelul este construit pe o insulă artificială, pentru a cărei realizare au fost necesari doi ani și este conectată de țărm printr-un pod privat. Cu o înălțime de 321 de metri, designul hotelului (pe care șeicul Mohammed bin Rashid al Maktoum și l-a dorit a fi unic în lume, ceea ce i-a și reușit), a fost inspirat de vela unei corăbii tradiționale arabe numite ”dhow”. 

Intrând în hotel (pe o intrare privată, rezervată exclusiv tururilor), am fost întâmpinați de un majordom care ne-a oferit fiecăruia câte un prosop umed și rece pentru a ne răcori, precum și un pahar de limonadă. Și cât de binevenite au fost! Micile detalii care fac diferența... După un scurt instructaj (da, încă unul 🧐) și o prezentare generală a hotelului, am pornit în turul propriu-zis. 

Hotelul are 28 de etaje, dar practic sunt 56, fiecare dintre cele 202 apartamente fiind construit pe 2 niveluri (ceea ce-i conferă atributul - unic la nivel global, în fapt o clasificare neoficială - de hotel de 7 stele). Am început prin a vizita partea unde se prezentau aspecte care țin de proiectare. 

De la fereastră se vedeau hotelurile Jumeirah Beach și Jumeirah Mars Al Arab (Jumeirah fiind una dintre cele mai prestigioase și exclusiviste zone ale Dubaiului). 

Decorațiunile interioare sunt deopotrivă moderne, păstrând în același timp și o inconfundabilă notă de tradiționalism. Predomină nuanțele de auriu și roșu, totul de un bun gust desăvârșit. 

Unul dintre principalele puncte de atracție îl reprezintă apartamentele imperiale. Până acum patru ani, erau disponibile pentru turiști (54.000 de dolari pe noapte, ne-a spus ghidul și din ce-am văzut în jur, n-am fost singura care-a belit ochii cât cepele). În 2021 s-a decis că vor fi transformate în muzeu. Înainte de-a le vizita ni s-a servit o cafea arăbească, pe care am băut-o contemplând ceea ce se afla în jur și gândindu-mă că, de acord, n-or fi aducând banii fericirea, dar ce bine o întrețin... 

Tot personalul este deosebit de politicos, iar majordomii sunt foarte bine informați; din ce-am băgat de seamă, nu exista să-i întrebi ceva și să nu știe. 
”Vesela provine din Germania”, mi-a spus ghidul, prezentându-ne sala unde se lua masa și după ce ne întrebase de unde suntem. (Oarecum off topic: la întrebarea asta, de obicei răspundem că locuim în Germania, dar suntem născuți în România). 
Așa, deci frumoasă veselă, putem fi mândri 😀. 

Nu sunt multe locuri unde se potrivește un candelabru, dar aici era cu siguranță unul dintre ele.

Atenție pentru detalii și un sentiment de lux autentic; respectiv, luxul deloc strident și care n-are nevoie să strige în gura mare și din toate bling-bling-urile... 

... și asta chiar dacă vorbim de scări ale căror balustrade sunt poleite cu aur de 24K. 

Țin să menționez și parfumul ambiental care ne-a acompaniat pe întreg parcursul vizitei; discret, dar insinuant și foarte plăcut. Am tot vrut să întreb ce era, dar am uitat. Presupun că mosc sau ceva comparabil... însă efectul era deosebit, e suficient să mă uit la imagini ca să îl evoc. 

Am părăsit hotelul (printr-un alt hol decât cel pe unde intraserăm) și ne-am îndreptat spre magazinul de suveniruri, unde ar fi urmat să vedem fotografiile făcute la intrarea în hotel și să ne decidem dacă vrem să cumpărăm vreuna.

Adică așa ar fi trebuit, numai că, spre surpriza noastră, angajatul ne-a informat că ”we have an error” și pozele noastre nu pot fi încărcate. Întrebăm dacă se anticipează o rezolvare în curând.
- După cum v-am spus deja, avem o eroare. 
- Ăăă, da, am înțeles asta. Dar credeți că...?
- Și nu vă putem oferi fotografiile. 
Splendid, mă mai și întrerupi 🤨.
- Dar să știți că nu sunteți singurii în situația asta. 
Avea un ton defensiv, de parcă l-ar fi acuzat cineva pe el personal de ceva. Cam din topor abordarea, ținând cont de locul în care ne găseam. ”Ne cerem scuze, iată un pahar de apă complimentary, vă mulțumim pentru vizită” ar fi fost prea dificil, probabil. 
Din fericire (cum spuneam mai sus) nu ne bazaserăm pe pozele lor. Iar înainte de-a ne urca în mașinuța de golf cu care veniserăm, ghidul a fost amabil și ne-a mai făcut o fotografie, de rămas-bun. 

Aceasta a fost experiența noastră la unul dintre cele mai emblematice hoteluri din lume. Ne bucurăm și ne simțim privilegiați că am ajuns să putem vedea așa ceva. Totuși, schimbând impresii ulterior, am ajuns la concluzia că nu ne-am simți bine ca oaspeți într-un astfel de loc. 
Este o lume în care noi nu ne regăsim. O lume a altora, a oamenilor înstăriți și obișnuiți cu astfel de experiențe. Ne lipsesc deprinderea de-a fi bogați și de-a ne comporta ca atare, precum și relaxarea indusă de o situație materială strălucită, nemaivorbind de acel ”usage du monde” pe care-l au numai acei oameni obișnuiți cu asemenea stil de viață.

Prima dată în Asia (2): plimbare pe străzile din Dubai

Indiferent de locul în care ajungem în lumea asta, noi suntem genul care de regulă merge mult pe jos (15-20 de kilometri zilnic au devenit un obicei în perioada vacanțelor). Cu două condiții: încălțămintea să nu ne facă surprize nasoale și vremea să fie prielnică. 

În ceea ce privește primul factor, n-a fost o problemă (ceea ce-mi aduce aminte că vreau să scriu un articol separat despre asta; fără o anume pereche de sandale aș fi fost în plop, dar la modul grav, de să nu pot merge nici măcar un kilometru fără pauză; experiența unor concedii anterioare este grăitoare în sensul ăsta). 
Dar cu vremea a fost aaaaaltă chestie. 

După cum spuneam în articolul precedent, a fost cald și foarte umed, ceea ce-a transformat orice plimbare într-o provocare, inclusiv după lăsarea serii. Nu era vorba numai de disconfortul fizic, ci și de o stare de epuizare care se instala destul de repede. 
Cu toate astea, ne-am plimbat cât a fost posibil și am remarcat câteva aspecte, inclusiv din călătoriile cu taxiul. Pe stradă erau în general puțini oameni (din motive evidente), lumea fiind de obicei în tranzit tramvai-metrou-autobuz, sau grăbindu-se să intre în vreun bloc ori magazin. 

Străzile și bulevardele din Dubai sunt în general largi. De asemenea, aici am văzut prima dată o autostradă cu 7 benzi (cu ani în urmă, noi fuseserăm stupefiați să vedem una cu 6 benzi în Los Angeles; ei, iată că se poate și mai mult de-atât), precum și o șosea cu 8 benzi, de l-am pus pe om să numere și el că mă gândeam că văd dublu 🧐.

(Pasajul din partea stângă a imaginii face trecerea de la stația de tramvai spre cea de metrou; înăuntru puteai merge inclusiv pe banda transportoare, în ambele sensuri). 

Unul dintre aspectele pe care le remarci încă de la bun început este curățenia. N-am văzut niciun ghemotoc de hârtie aruncat pe jos, niciun pet, nicio doză de suc. Absolut nimic, era o curățenie de ziceai că se dă cu aspiratorul de trei ori pe zi. Asta cu toate că erau destul de puține coșuri de gunoi. 

Scriam zilele trecute despre grija față de oameni; încă o dovadă în acest sens o constituie fântânile cu apă potabilă, pe care le-am văzut din loc în loc, unde oamenii își reumpleau sticlele (în special cei care făceau jogging, dar nu numai, iar noi ne uitam la ei ca la altă aia: cum e posibil să alergi pe o vreme atât de înăbușitoare? Ține de adaptare, desigur, dar chiar și așa...).
Spre deosebire de Italia, aici nu vezi cafenele cu măsuțe scoase în stradă la fiecare colț. Cred că este atât o chestiune de ordin cultural, dar și ceva care ține de condițiile meteo. 

Ne-a plăcut în mod deosebit felul în care era luminat orașul pe timp de noapte. Idei simple, dar de mult bun-gust și de impact în ansamblu.
Ca de pildă, beculețele de pe trunchiul palmierilor. Nu mare lucru în sine, dar ce efect creau... 

S-ar putea spune că era atât de curat fiind în centru, numai că nu. Am ajuns și în orașul vechi (când am fost la piața tradițională Gold Souk) și acolo era la fel de curat, singura diferența fiind că lipsește partea de glamour: străzile sunt incomparabil mai înguste și clădirile vizibil mai vechi. 

Țin să vă arăt clădirea de mai jos atât pe zi, cât și pe noapte; când am urcat în Burj Khalifa și am avut vizibilitate completă asupra ei am constatat că în partea de sus, care unea cele două blocuri, se află o piscină infinity pool. 

Poftim și piscina. Cum pot să trăiască unii, am filozofat noi, imaginându-ne perspectiva de-a bea un cocktail sus la cucurigu. 

Și pentru că veni vorba de cocktail - n-am văzut pe nicăieri băuturi alcoolice de vânzare. La supermarket nu aveau decât bere fără alcool (bună, zise omul; eu n-am gustat). Din ce-am înțeles, se poate cumpăra numai în anumite magazine specializate, dar nu ne-a preocupat aspectul. 

Spuneam adineauri de idei simple, dar de efect; în categoria asta se încadrează și fântâna de mai jos, unde copiii cu mare plăcere se jucau - de fapt, în alte împrejurări ne-am fi bucurat și noi să ne bălăcim acolo 😀.

De vreo două ori am ieșit la plimbare pe promenada din Dubai Marina, unde aveam cazarea. Din ce-am citit, aici se află cele mai înalte blocuri cu apartmente din lume - și pot crede asta, după ceea ce am văzut. Este spectaculos, în special seara și arată ca o metropolă per se. 

Parcă se putea să nu bage și yours truly capu-n poză? Nu prea mă văd bine, dar nu eu trebuie să mă văd, în fond 😀.

Îmi imaginez că în lunile următoare va fi cu adevărat o plăcere să te plimbi pe străzi, nemaiavând senzația că te sufoci după primele zece minute. Este numai unul dintre motivele pentru care-mi doresc să ne întoarcem acolo într-o bună zi. 

Ei, și după această plimbare introductivă, cred că e timpul să ne pregătim pentru vizita la Burj Al Arab, unul dintre cele mai extravagante hoteluri din lume 🙂 (unde e răcoare confortabilă și-o aromă discretă și foarte plăcută de ceva-ce-nu-am-identificat).

Prima dată în Asia (1): câteva aspecte de ordin practic din Dubai

În acest prim articol al celei dintâi experiențe ale noastre în Orientul Mijlociu, mi-am propus să trec în revistă chestiunile de ordin practic - zborul, cazarea, transportul local și cum ne-am descurcat la temperaturile ridicate din regiune, urmând ca apoi să pornim la plimbare. Și, cum ar spune Larry Hagman - and boy howdy, despre ce locuri frumoase și experiențe fabuloase vom povesti! 🙂

Dar s-o luăm cu începutul, respectiv de la avionul companiei Emirates, cu care ne-am așternut la drum într-o după-amiază, urmând să aterizăm în Dubai în jur de miezul nopții. 

Având în amintire și păstrând drept reper zborul spre New York de-acum opt ani cu Singapore Airlines, am fost cam dezamăgiți de cât de îngust era spațiul aici. Practic aproape că stăteam cu genunchii la gură, era doar un piiiic mai mult loc decât în trocariciul Wizz Air. 
Microbuz aerian, am bombănit noi, constatând ulterior că nici la capitolul Entertainment nu excelau (bunăoară, nu exista o hartă pe care să poți urmări zborul în timp real). 

Cel puțin masa a fost bună și îndestulătoare. 

Din ce-am constatat în jur, la felul principal cei mai mulți au optat pentru lasagna (ca și noi), care a fost manjabilă. Singura problemă era spațiul, devenit și mai îngust ca urmare a măsuței pliabile, așadar s-a mâncat cu infinită delicatețe și maximă precauție 😀.

N-am avut chef de filme, deci ne-am împărțit timpul între citit și sporovăit. Am aterizat punctual și am trecut imediat de controlul pașapoartelor (prin Smart Gate), după care am fost îndrumați spre punctul de control (unde ni s-a aplicat viza turistică, iar bagajele de mână au trecut prin scanner). De aici am primit cadou câte o cartelă SIM cu 10 GB; nu le-am folosit și le-am lăsat în apartament la plecare, poate le vor fi de folos celor care vor veni după noi. 
Bagajele de cală au sosit aproape imediat și ne-am îndreptat spre ieșire. ”Avem voie să facem fotografii?”, l-am întrebat pe un angajat, care mi-a zâmbit de la o ureche la alta: ”of course, aici nu e zonă de securitate!”. 
Frumos la oamenii ăștia, am concluzionat.

Având în vedere ora târzie, nici nu ne-am bătut capul cu transportul public și ne-am dus ”cu valul” către stația de taxiuri. Am așteptat doar puțin la rând (eram îndrumați de un angajat, care ne organiza în funcție de numărul de persoane) și jumătate de oră mai târziu eram la cazare: un apartament la etajul 51, într-un bloc situat în Dubai Marina - unul dintre cartierele recent construite, bine conectat la restul orașului. 
Încă din prima clipă am fost impresionați de cum mergea liftul: rapid, dar foarte lin (practic nici nu simțeai că urci), fără să percepi plecarea de pe loc sau frânarea. Ei, și când am intrat în apartament și ne-am uitat pe fereastră... 😍.

Două camere, balcon, două băi, bucătărie open space, toate acareturile trebuincioase (inclusiv mașină de spălat, suport de rufe, fier și masă de călcat. Pe astea din urmă nu le-am folosit, dar de spălat am spălat de două ori. Păi n-am pus eu rufe la uscat într-un balcon din buricul Dubai-ului? Rezon! 😎). 
Chiar lângă bloc aveam un Carrefour deschis nonstop; a doua zi dimineață, omul s-a dus la târguieli. 

Prețurile sunt comparabile cu ce avem în Germania și se poate plăti cu cardul absolut pretutindeni; totuși, noi am schimbat și ceva Euro în dirhami (paritatea e cam 4,2 dirhami la un Euro), ca să avem pentru bacșiș la restaurant și la taxi.

Trecând acum la transportul prin oraș, am rămas foarte impresionați de cât de bine este pus la punct. Și când am văzut că am și tramvai, cu o stație chiar lângă bloc, am fost extaziată de-a dreptul (v-am mai zis că am un chelcășoz cu tramvaiele, pe care efectiv le ador, deși n-aș ști să explic de unde provine chestia asta). 
Este recomandabil să-ți iei carduri NOL (individuale; nu sunt nominale, dar fiecare pasager trebuie să aibă cardul său), pe care le poți încărca fie la automatele din stații, fie dintr-o aplicație pe telefon; se validează atât la urcare cât și la coborâre (prețul călătoriei calculându-se automat, în funcție de distanța parcursă) și se pot folosi pe absolut toate mijloacele de transport public, inclusiv feriboturi.

Stațiile se anunță și în engleză (noi am ”deprins” și în arabă și omul chiar a înregistrat o dată: ”Al mahatta al qadima hiya” - așa se aude, nu am idee cum se scrie și ar însemna ”next station is” 😀), schemele sunt clare și ușor de înțeles, în orice stație se găsește cel puțin un angajat care te îndrumă și este foarte politicos și săritor. 

Du-mă acasă, măi tramvai, la cazarea din Dubai... 🎵🎶🎵

La metrou este cu turnicheți și, la fel ca la tramvai, cardul trebuie validat și la ieșire (când se calculează și prețul călătoriei). Au două linii, dintre care cea mai importantă este cea roșie, care traversează punctele esențiale ale orașului.

În ceea ce privește taxiul, ni s-a părut convenabil; cel mai mult am plătit pentru drumul de la și spre aeroport (cam 100 de dirhami, deci undeva la vreo 25 de euro), iar până în centru costa cam 6-7 euro. 
Nu l-am folosit totuși prea des, de obicei mergeam cu tramvaiul și metroul. Condițiile de călătorie sunt impecabile: aer condiționat bine dozat (nu să simți că-ți îngheață capul), mereu punctual, niciodată probleme pe drum (în seara când ne-am întors am luat metroul de la aeroport că deh, aici nu e Dubai, ne-ar fi costat vreo 70 de euro pân-acasă; după 3-4 stații numai ce aud mesaj că ”avem semnal roșu, trebuie să așteptăm permisiunea de-a ne continua călătoria” 🤬. Păi să vă așa-și-pe-dincolo, în Dubai cum de n-am auzit niciodată chestia asta? La ei de ce se poate?).
De vreo două ori am luat și Uber; nu mai rețin cât am plătit, dar a fost comparabil cu taxiul. 

Am remarcat, de asemenea, că sistemul este conceput în așa fel încât oamenii să nu trebuiască să meargă prea mult pe afară, respectiv prin căldură; practic, din stația de tramvai ajungeai în cel mult două minute la metrou și de multe ori trecerea se făcea printr-un pasaj acoperit. Aer condiționat peste tot, inclusiv în stațiile de autobuz (au niște cușete cu uși glisante, unde aștepți autobuzul stând confortabil la răcoare). Eficient și cu grijă față de oameni, așa am perceput noi. 

Ei, și-n încheierea acestui prim articol, două vorbe și despre temperaturi. Păi, cum să zic, era cald. Foarte-foarte cald. Și umiditate crescută, așa încât până spre ora 18 nu prea puteai sta nici măcar la umbră. Drept urmare, n-am putut sta nici la plajă, nici la piscină. Blocul nostru avea 2 piscine, una interioară și una exterioară; la cea exterioară n-am stat de căldură, iar la cea interioară ar fi trebuit să ne separăm, că nu era permis să stea femeile și bărbații împreună. Și cum n-am vrut să stăm separați, ne-am lăsat păgubași. 
Dar, cum am spus și într-un articol precedent, comparativ cu Sicilia sau Las Vegas ni s-a părut mai ușor de suportat canicula aici; probabil fiindcă acolo aerul era foarte uscat. Soțul fusese foarte îngrijorat înainte de-a ajunge referitor la aspectul căldurii; dar n-a fost nici pe departe atât de greu de gestionat cum se temuse el.

Acum că știm cu ce să ne deplasăm, e timpul să pornim la plimbare 🙂. În episodul viitor dăm o raită prin oraș. 

Opașa 🥴 (bonus: o amintire 🙂).

S-ar zice că după 11 zile petrecute la o diferență de fus orar de numai două ore n-ai nicio problemă să te întorci rapid la viața obișnuită. Mda, așa am crezut și noi, dar n-am luat în calcul readaptarea corpului la temperaturi de 10 grade (🥶) după aproape două săptămâni petrecute la 37-38 care, din cauza umidității, erau resimțite de corp drept 42-43 de grade. Un gând pios pentru domnul Willis Carrier, că-n multe locuri de pe lumea asta viața ar fi fost inimaginabilă fără aerul condiționat.

În fine, ce vreau să spun e că două zile am fost zombie, norocul meu că am concediu până luni, că zilele astea probabil n-aș fi nimerit nici să mă urc în metrou. 
Dar acum începem treptat să ne ”recalibrăm” și sărind direct la concluzie, încep prin a spune că Emiratele Arabe sunt ceva ce nu ne-am fi gândit nici în visele cele mai frumoase. E un clișeu, dar cu adevărat sunt în măsură să spun că acolo este o altă lume. 

Nu ne-am putea imagina trăind acolo (din cauza temperaturilor, în primul rând), însă ne-a plăcut enorm, și nu doar spectaculozitatea orașelor* și a obiectivelor vizitate. Ci și funcționalitatea, eficiența și politețea localnicilor. 

* Da, ”orașe”. Fiindcă am petrecut două zile și în Abu Dhabi 🙂. 

Abia aștept să vă povestesc despre toate, și de data asta nu voi mai repeta greșeala pe care am făcut-o cu jurnalul din vacanța petrecută acum 8 ani în Statele Unite: m-am lungit atât de mult în timp (vreun an și jumătate 🫣), încât amintirile și emoțiile s-au diluat, articolele au pierdut din culoare și mi-a dispărut complet motivația. 
Asta înseamnă că-n următoarele săptămâni nu vom face altceva decât să ne plimbăm prin Emiratele Arabe Unite 🙂. Buckle up! 😎 
Teaser: mergem și prin deșert, și în două dintre cele mai luxoase hoteluri din lume 😉. 

Spuneam mai în titlu de o amintire, pe care țin să o evoc. Astăzi se împlinesc 15 ani de la cea mai frumoasă nuntă la care voi fi fost vreodată: a noastră 🥰. 

O mie de vieți de-aș mai trăi, de o mie de ori tot pe el l-aș alege. Sunt norocoasă și binecuvântată. Și recunoscătoare, foarte recunoscătoare pentru tot ceea ce ni s-a dăruit 🙂.

Primele zile în Orientul Mijlociu 🌞🌴⭐️

Ne trezim dimineața într-un apartament situat la etajul 51 și constatăm că aproape a ajuns să ni se pară normal să vedem o panoramă luminoasă la picioarele noastre.

Bem cafea cu șofran și cardamom, servită întotdeauna alături de câteva curmale.

Ne minunăm de luminile unui oraș care ne surprinde nu doar prin inedit și prin efectul mind-blowing, dar și prin funcționalitate și eficiență. 

Și nu cumpărăm bijuterii (nici cu diamante, nici fără) de la Piața de Aur 😇. 

Până acum ne place mult în Dubai, despre care de-abia aștept să vă povestesc 🙂. 

PS1: da, e cald și umiditate crescută, însă retrospectiv privind, am suferit mai mult de căldură în Sicilia și Las Vegas.

PS2: de când am ajuns aici, Facebook mă tot bate la cap cu oferte imobiliare locale (din alea cu 7 cifre, că nu ne-ncurcăm noi cu howdoyoudo). Alo, domnu’ Mark, noi stăm la un Airbnb și singurul mod în care am putut intra la Burj Al Arab a fost cu bilet de intrare, deci vezi de revizuiește publicul-țintă… 🙄.

Heigh-ho, heigh-ho...

... it's in concediu we go! 🥳🥳🥳

Mă rog, varianta originală e cu ”home from work”, dar vorba vine. Să cântăm:

Anul ăsta am lungit-o până-n toamnă cu vacanța, experiență pe care nu știu dacă o vom transforma în obicei sau va rămâne pentru anume destinații unde nu e indicat să te duci vara. A fost obositor cum nu credeam că va fi, sunt cu nervii în batistă. Marți ajunsesem de efectiv nu mai eram coerentă din cauza epuizării; vorbind cu un coleg și vrând să-l întreb dacă are timp pentru o chestie, am zis ”do you have Zeit?”, izbutind un borș lingvistic 🤯.

Dar, gata. În următoarele săptămâni nu vreau să mă mai gândesc la muncă. Ne ducem la soare și palmieri și sper să ne relaxăm. 

Poate mai scriu și de acolo, dar dacă nu, ne citim după 22 septembrie. Voi să fiți cuminți și dacă aveți must, să vă gândiți și la mine când îl savurați. 

”Mentalistul” (2008-2015) - o poveste pe care vrei s-o reiei de îndată ce ai terminat-o

Înainte să purced efectiv la scrierea acestui articol (pe care-l anticipez a fi destul de lung; sper să-mi mai pun frână pe ici, pe colo, totuși), vreau să las un disclaimer, respectiv să vă fac o promisiune: chiar dacă nu ați văzut serialul până acum, puteți citi cu toată încrederea fiindcă nu voi da niciun spoiler. Nu veți afla de la mine cine este Red John (că ăsta e misterul primordial, care a constituit practic ”pivotul” întregii povești), dar poate vă voi convinge să aflați chiar voi, urmărind serialul. Fiindcă asta pot să v-o spun: merită cu prisosință. 

De fapt, nu doar că merită. De-a lungul timpului am urmărit multe seriale, unele dintre ele extraordinar de bune (despre câteva am și scris: ”House”, ”Breaking Bad”, ”The Crown”, ”Downton Abbey”, ”Broadchurch” și multe, multe altele). Se poate spune că sunt pretențioasă în privința asta sau în tot cazul, nu tocmai ușor de impresionat. 

Dar povestea lui Patrick Jane și-a echipei de la CBI (California Bureau of Investigation) este în Top 3 a tot ceea ce am văzut vreodată și de asemenea, este unicul serial de care mi s-a făcut dor în secunda în care a rulat genericul de final al ultimului episod. 

Cu acest preambul în minte, să dăm drumul povestirii. 

Patrick Jane (Simon Baker - unicul blond din imagine) este colaborator al biroului de investigații din Sacramento, capitala statului California. O ocupație care te face să ridici o sprânceană - e polițist? Păi, nu e. Nu se menționează niciodată în mod direct ce pregătire are, dar aflăm că provine dintr-o familie care lucra la un circ, având din copilărie însușiri aparte și un spirit de observație deosebit de pătrunzător. 
La maturitate, și-a câștigat o vreme traiul pretinzând că este medium, citește gândurile tuturor și poate să comunice cu spiritele celor răposați. Făcând uz de abilitățile sale psihologice, precum și de factorul uman (o femeie tânără e mai probabil să fie îndrăgostită fără speranță, în timp ce pentru un fermier de vârstă mijlocie e plauzibil să fi venit la emisiune pentru că speră să ia legătura cu tatăl decedat), Patrick devenise un element de senzație, care umplea sălile și asigura audiențe spectaculoase. 

Până-ntr-o zi, când a fost invitat la o emisiune și rugat să facă un profil psihologic al criminalului în serie cunoscut sub porecla de Red John, care la momentul respectiv era căutat pentru cel puțin opt crime. Alegea cu precădere femei tinere, pe care le tăia într-un mod sinistru (devenit ”trademark”-ul său) și întotdeauna lăsa o imagine la locul faptei. Realizată cu sângele victimei.

”O face în așa fel, încât este primul lucru pe care-l vezi, înainte chiar de-a da cu ochii de cadavru”, explică Patrick celor doi moderatori. ”Astfel, ești terorizat încă din prima clipă, fiindcă dacă vezi desenul ăsta, știi deja că s-a întâmplat o nenorocire”. 
În aceeași seară, întorcându-se acasă după emisiune, Patrick găsește un bilet lipit pe ușa casei sale. 

”Dragă domnule Jane, nu-mi place să fiu calomniat în public, cu atât mai puțin de către un escroc lacom. Dacă ai fi un medium real, și nu un viermișor mincinos, n-ai avea nevoie să deschizi ușa pentru a vedea ce le-am făcut adorabilei tale soții și copilului tău”. 
Zâmbetul de pe fața lui Patrick încremenește. Apasă pe clanță. 
Și primul lucru pe care îl vede imediat ce întredeschide ușa este sinistrul desen roșu. 

... și anii au trecut. După o perioadă petrecută într-un sanatoriu de psihiatrie, Patrick se alătură biroului de investigații, care-l primește în calitate de colaborator. Ideile și observațiile sale se vor dovedi foarte valoroase și vor conduce la soluționarea multor cazuri. 
Dar în mintea lui nu există decât un singur gând: să-l găsească pe Red John și să-l omoare. 

Structura serialului este una clasică: în fiecare episod se petrece câte o crimă, care este soluționată până la finalul acestuia. Însă principalul element de legătură, ”firul Ariadnei” dacă-l pot numi așa, este Red John. Uneori mai apare câte un indiciu în ceea ce-l privește, dar datele sunt prea puține, iar el mult prea puternic, influent și viclean. 

Echipa este condusă de Teresa Lisbon, care - deși pe alocuri subiectivă - muncește din greu pentru a-l ține sub control pe neconvenționalul Patrick, care nu ține cont de reguli și nici la capitolul tact nu excelează întotdeauna. Sărmana, de câte ori a fost în situația de-a zice ”I apologize for my colleague...” 🫣. Ceea ce n-o oprește să-l ajute și să-l susțină de absolut fiecare dată.

Wayne Rigsby și Kimball Cho sunt ceilalți doi bărbați din echipă. Rigsby este îndrăgostit în secret de Grace Van Pelt (singura femeie din grupul lor, exceptând-o pe Lisbon), e un polițist bun, pe alocuri naiv, dar deosebit de conștiincios, corect și principial. Face de obicei echipă cu Cho și colaborează bine împreună, chiar dacă sunt foarte diferiți. 

E momentul să spun că personajul meu favorit este Cho (mă rog, desigur că și Patrick, dar asta se subînțelege 🤭). Cho este un flegmatic prin definiție, vorbește foarte puțin și strict la obiect - de fapt, acum că mă gândesc realizez că nu l-am văzut aproape niciodată pălăvrăgind, însă nu e deloc lipsit de umor - sec și cu atât mai savuros cu cât vine de la un ”poker face”. 
Un polițist cu simțul datoriei și cu principii solide, dar care nu ezită să-și mintă superiorii pentru a-l scoate pe Wayne dintr-o belea în care se băgase de unul singur.

Ca suspect, vrei să-ncerci să-l intimidezi? Mult succes, ce să zic 🤣.
- All I have to do is to give a call and I get your badge. 
- Impressive. All I can get if I give a call is a pizza. 

Poate că Cho n-o fi cel mai bun consilier în materie de probleme sentimentale, dar nu poți zice despre el că nu e la obiect. 
- You're still in love with her, constată el, după ce Wayne, mofluz, îi dăruise o orhidee lui Grace și ea nu se arătase din cale-afară de impresionată.  
- Umm... yes, I've always been.
- Right. And you bought her a houseplant.
-... yes.
- Instead of just telling her how you feel. 
Moaca lui Wayne: 😐

Fiecare episod este o poveste în sine; interesant, alert, de multe ori nu m-am prins cine e criminalul și nu lipsește umorul. E fix acel gen de serial cu care poți face binging în stil mare - și ah, cu câtă plăcere am făcut asta, mai ales în serile de vineri când știam că urmează două zile de relaș! 😋 

Dar să discutăm și despre eminența întunecată: Red John. Încep prin a spune că am suspectat pe rând pe toată lumea, inclusiv pe cei mai improbabili. Elementele ”vânătorii” și indiciile au fost foarte bine dozate și exact când aveam câte-un moment de-ăla de ”ahaaa!”, scenariștii îmi serveau câte un contraargument care mă punea rapid la locul meu. 
A devenit cu adevărat palpitant când s-a descoperit că Red John e cineva pe care Patrick îl cunoștea. Meticulos, a purces la a întocmi o listă de suspecți care inițial avea peste 1.500 de nume. Prin diferite metode, a tot redus lista până când a ajuns la 7 persoane. Iar apoi Red John i-a trimis un CD, în care i-a spus ”știu cine sunt suspecții tăi” și, tacticos, i-a recitat numele celor 7 😀. 
Miezul nopții să fie și nu-ți vine să te culci, vă asigur eu 😂. 

Am tot chibzuit, am scris, am șters, iar am scris și până la urmă am hotărât că nu vă voi spune părerea mea despre cel care s-a dovedit a fi Red John, și nici sezonul în care este demascat. Nu vreau să risc absolut nimic, v-aș lua absolut toată plăcerea dacă v-aș ”spoileri” fie și 0,0001%  în privința identității lui. În schimb, pot zice două vorbe despre momentul culminant, cel al confruntării dintre el și Patrick. 
Magistral realizat. Patrick s-a ținut de promisiunea pe care și-o făcuse: l-a omorât cu mâinile lui. Iar scena a fost colosală, meritul fiind atât al regizorului, cât și al lui Simon Baker. Fără muzică tenebroasă. Fără flashback-uri. Toată atmosfera, încărcată de tensiune și de acel sentiment de ”săvârșitu-s-a”, a fost indusă exclusiv de jocul actoricesc al lui Baker. Efectiv copleșitor, nu cred că am mai văzut niciodată așa ceva. 

După devoalarea lui Red John, audiența serialului a început să scadă. Personal nu înțeleg de ce, mie mi s-a părut cel puțin la fel de bun ca și până atunci. OK, nu mai aveam misterul Red John, dar fiecare episod aducea cu sine o nouă enigmă ca de obicei, plus că au apărut niște personaje noi (și simpatice). Eu cred că m-aș mai fi putut uita la cel puțin încă trei sezoane. Sau patru. Poate cinci? Hai să zicem șase. Sau șapte, să fie egal cu numărul suspecților de pe lista scurtă 😇.

Încă un punct trebuie acordat pentru final: a fost perfect, pur și simplu perfect. Exact așa cum trebuia să fie. Cercul s-a închis, toate piesele au căzut la locul lor, toți și-au împlinit destinul, iar Patrick a primit o nouă șansă la fericire 🙂.

Am o presimțire că mă voi întoarce foarte curând să-l revăd. Nu cap-coadă, însă pe bucăți / episoade. Între noi fie vorba, am făcut-o deja, că voiam să-l revăd pe cel dovedit a fi Red John, în perioada când nu se știa cine e de fapt. Am decis să fiu îngăduitoare cu mine însămi: hotărât lucru, n-aș fi avut cum să-l dibuiesc. 
Deși am o bănuială că dragul de Sherlock Holmes ar fi de altă părere 😎.