15 ani de povești împreună cu voi 🙂

Nu aveam idee cum o să fie și eram conștientă că pierdusem deja niște ferestre de oportunitate; blogurile de succes pe care le citeam eu pe-atunci fuseseră lansate în 2005-2007. Pe lângă asta, nu aveam nici cea mai vagă idee de SEO, nu știam cum să „cresc” un eventual blog. Arc peste timp, nu știu nici în ziua de azi și probabil n-o să știu niciodată, dar asta pentru că nu m-a preocupat aspectul. 

Nu mi-am dorit niciodată să monetizez blogul. Eu am vrut doar să am un colțișor unde să pot scrie ce-mi trecea prin cap. 
Într-o zi de final de iulie a anului 2010, am scris un text scurt și timid. La început mă citeau doar omul meu și câteva prietene. Îmi găseam greu curajul, dar pe măsură ce trecea timpul, devenea tot mai ușor. 
Și, treptat, ați apărut voi 🙂. Pe mulți i-am pierdut, mai devreme sau mai târziu. Unii mi-ați rămas aproape de mai bine de un deceniu și vă mulțumesc din toată inima 🥰. Și alții au apărut relativ recent și sper să-mi rămâneți 😊. 

Cuvintele sunt prea sărace pentru a-mi exprima recunoștința 💙. Nu aveți idee câtă putere mi-am luat nu o dată din mesajele voastre și cât de mult mă motivați să continuu să scriu - ceea ce îmi face enorm de mult bine, dar pe de altă parte, dacă n-ați fi voi cel mai probabil m-aș fi lăsat demult de scris. 

Și așa cum îi șade bine unui moment aniversar, hai să evocăm împreună câteva texte care, din varii considerente, au o semnificație aparte pentru mine. 

Articolul cel mai citit este cel despre neuitatul Tano Cariddi, emblematicul personaj din serialul ”Caracatița”. L-am scris dintr-o răsuflare acum mai bine de 13 ani și continuă să fie printre cele mai vizualizate. Faptul că după atâta vreme continuă să exercite aceeași fascinație mă bucură și îmi reconfirmă faptul că, orice s-ar zice, am gusturi bune - inclusiv când e vorba de personaje negative 😃. 

Am scris despre multe cărți, inclusiv despre 3 biografii ale dragului meu Zubin Mehta. Însă recenzia mea preferată, a unei cărți ce spune povestea unui om care a dat o nouă definiție conceptelor de curaj, luptă și sacrificiu, este cea a biografiei ”Falcone”, al cărei autor este jurnalistul Roberto Saviano. Mă mândresc inclusiv cu faptul că am citit-o în germană. 

Un articol de mare încărcătură emoțională pentru mine este cel în care l-am evocat pe cel mai drag profesor pe care l-am avut vreodată. Cu atât de mult drag și nostalgie am scris despre dumnealui și cât de mare mi-a fost bucuria când mi-au comentat foști elevi de-ai săi din promoții de demult (inclusiv din anii '80! 🙂), care-au ajuns la articol dând o căutare pe Google după numele domnului profesor... Bucuria lor de-a fi găsit o mărturie despre omul extraordinar care fusese a fost, în egală măsură, și bucuria mea de-a fi contribuit un pic la nemurirea dumnealui.

Unul dintre cele mai mari vise ale vieții mele s-a împlinit inclusiv datorită acestui blog, și mi-am împărțit bucuria cu voi. Concertul de Anul Nou de la Viena (dirijat de Zubin), la care am ajuns după ce o cititoare mi-a recomandat agenția unde se găseau bilete la prețuri decente. 

Și, desigur, n-ar putea lipsi tocmai el din acest periplu printre texte emoționante. În urmă cu 12 ani, am avut imensa fericire de a-l întâlni personal pe unul dintre oamenii pe care-i admir și îndrăgesc cel mai mult pe lume. Am primit câteva secunde din viața lui, după cum a spus omul meu, el însuși emoționat de moment. Mă-ntorc la amintirea clipei mele cu Zubin iar și iar 🙂. 

Pentru acești 15 ani, pentru cele 1.642 de texte pe care le-am scris în bună parte datorită vouă, pentru că-mi sunteți aproape și mă ajutați să-mi împlinesc dorul de scris, vă mulțumesc din tot sufletul 🤗. 
Sper să ne citim cu bine și sănătoși, ani mulți de acum înainte ❤️.

Salată de weekend (67)

Am hotărât că n-o să vă spun că ieri erau 19 grade mari și late la mine și bătea un vânt răcoros de mă cam zgribuleam în cardigan. Fie vorba-ntre noi, mi-aș dori să fie puțin mai cald, măcar cât să nu mai am nevoie de cardigan 😀. 

Și pentru că nu vă spun toate astea, mai bine în salată să amestecăm. (Oricum, dacă aveți niște grade de dat, primesc cu plăcere). 

🍕 Un coleg italian se opintește să exerseze germană.

- Am învățat două cuvinte noi.

Bravo! Să auzim.

- Arbeit.

Meh 😒 Nu puteai și tu să înveți “bere”? Și celălalt cuvânt?

- Protestieren.

Eh, așa mai vii de-acasă 😀. 
Cred că trebuie să-l mai învățăm un cuvânt, ca să spună ”keine Arbeit” (adică ”nicio muncă”) 😁.

🎹 Chestia asta nu-mi reușește întotdeauna, dar când se întâmplă e un moment de mare satisfacție personală. Într-una din zile jupânul lucra la ceva și asculta muzică clasică - o lucrare pe care nu o cunoșteam. 

- Îmi place, spun eu. Ce e?
- Păi, ia gândește-te. A ce ți se pare că sună?
Aha, provocare. Interesant. Mă uit pe fereastră spre nicăieri și ascult, concentrându-mă. 
- Orchestrația e prea complexă și elaborată ca să fie Mozart, deși pe undeva mi-l evocă.

- Așaaa....
Hmm. Ceva din muzica respectivă îmi suna cunoscut, din punct de vedere al stilului. 
- E Beethoven, am zis. 
Și Beethoven era - un fragment din Concertul Nr. 4 pentru pian și orchestră. 
Altădată am ezitat între Beethoven și Haydn, nu mă puteam hotărî. Era un concert de Haydn. Și chiar dacă nu am identificat compozitorul, am recunoscut ”sound-ul” caracteristic clasicismului (în ideea asta nici Beethoven nu era musai o estimare greșită, cei doi fiind contemporani). 
 

😎 Intermezzo la birou. 
- Ha! zic, în sfârșit am reușit să rezolv cutare problemă.
- Mișto! Ce-ai făcut?
- Scandal 😃. 
Nu era întru totul adevărat, dar nici minciună. Insistasem cu niște unii, presasem, găsisem argumente și răspunsuri la contraargumentele lor, le băgasem sub nas și niște screenshot-uri cu paragrafe din legislația în domeniu, până la urmă am scos-o la capăt. 
- Ce vă mirați, doar vin din România. La noi orice femeie trebuie să știe să facă ciorbă și scandal. 
S-au hlizit. Acuma sper să nu se-aștepte să-i invit la ciorbă 🙄. 

😆 Continuu să urmăresc ”Mentalistul”, trăiască Amazon Prime că l-a pus integral. Îmi place foarte mult, dar aptitudinile mele detectivistice sunt la-men-ta-bi-le. Din cinci episoade, dacă reușesc într-unul singur să-mi dau seama cine e criminalul. Halal să-mi fie. 
Ah, și preferatul meu e Cho. Are tipul un fel de-a fi, sec și flegmatic, care-mi place la culme. Ca de exemplu atunci când a fost amenințat de un mahăr ofuscat:
- All I have to do is to give a call and I get your badge.
- Impressive. All I can get if I give a call is a pizza. 
Vă zic, monumentală a fost scena aia. 

Mă duc să văd ce mai fac Patrick Jane și compania. Iuhuu, mâine e vineri, hai cu weekendul că-l merităm. 

Și se jură că nu fură, dar Coldplay la cotitură...

Nu cred că mai e cineva care să nu știe subiectul scandalului amoros de la concertul Coldplay, cu CEO-ul și directoarea de HR surprinși îmbrățișați în public, în condițiile în care fiecare este cât se poate de căsătorit cu altcineva (mă rog, din ce-am citit rezultă că situația lor conjugală se va schimba în urma momentului de tandru delict surprins de camera de luat vederi). 

Lumea a râs, a făcut sute de meme-uri, i-a comentat și răs-para-comentat pe respectivii (care, ce-i drept, au fost cât se poate de neîndemânatici: dacă n-ar fi avut reacția tipică de ”... și l-am prins cu rața-n gură” pe care au avut-o, cel mai probabil momentul ar fi trecut neobservat), domnul a demisionat, doamna a zis că mai cugetă, în fine. 

Mă rog, nu mă apuc (și eu!) să dezbat momentul, că mare lucru nu e de zis. Trebuie să fii într-un anume fel de ignorant (sau arogant) ca să te duci cu amanta la un concert la care iau parte vreo 60.000 de oameni - inclusiv colegi de serviciu! - și să crezi că vei scăpa basma curată. Asta cu atât mai mult cu cât la intrare era un anunț referitor la politica de fotografiere, deci erau avertizați. Chestia cu „hiding in plain sight” funcționează numai în filme, ceea ce bag seama că ăștia doi nu știau. Nu-i bai, au aflat acuma 🤭.

Un fel de anti-meme, cum ar veni 😀

În fine, ca orice scandal într-o strachină de borș, o să treacă și ăsta. De fapt, cel mai probabil s-ar fi răsuflat deja pân-acum (Internetul uită repede, se știe), dar feministele au găsit un nou izvor de suspine. Ați ghicit: vai, săraca femeie, a fost traumatizată, ea doar își trăia iubirea și s-a pomenit expusă judecății publice, unica ei vină a fost aceea de-a iubi, nu poți porunci inimii (cum era să fi ratat clișeul ăsta), trebuie ținută în brațe și înțeleasă, etc etc și trage-i înainte cu bocitul.

S-a încercat și-un alt unghi de abordare - vai, el a forțat-o fiindu-i superior, asta a fost condiția ca să avanseze, of sărmana, dar trendul de victimizare n-a ținut. Una lume (care nu e realistă doar joia și primăvara) a explicat că, oricât ai fi tu de CEO, nu-ți permiți să hărțuiești sexual pe cineva în poziția tipei respective - care este inclusiv membru al consiliului de administrație - că nici n-apuci să sughiți de două ori și te pomenești dat în judecată. Plus că, mna, femeia nu lăsa deloc impresia că stă cu sila în brațele lui Jose Armando care-i susura la ureche ”Esmeraldaaaa, mi amor, Esmeralda, flor del campoooo”, îu, stați că asta-i din alt film 🙄.

Și cum strategia ”hărțuielii” s-a fâsâit imediat, feministele s-au statornicit la ”lumea nu are empatie, femeile nu se susțin una pe alta, nu știm ce e-n sufletul ei, vă e ciudă că are o carieră, inima nu ascultă de rațiune” și tatata și tututu și dă-i și plângi cu simțămintele și cu empatia. 
 
Ei bine, nu sunt absolut deloc de acord cu asta. Dacă omul pe care l-ai crezut cândva a fi al tău pentru totdeauna nu mai este așa cum doreai / sperai și ajungi la concluzia că nu a mai rămas nimic de salvat, îl părăsești. Onest. Nu-l minți, nu-ți bați joc de el și de încrederea lui. Ce-a căutat, a găsit. Valabil și pentru el, la domnul CEO mă refer (pe care nu-l deplânge nimeni, ba dimpotrivă: i se mai puneau în cârcă și oarece acuzații de hărțuire; ce să zic, aplaud obiectivitatea sublimă, dar inexistentă). Cum bine-a zis cineva: nu vrei valuri, nu te duci la mare. 

Una peste alta, eu tot nu reușesc să-mi imaginez cum e posibil să fii atât de inteligent încât să ai o carieră ca a oamenilor ăstora doi, și totuși să faci un asemenea hal de gafă 🫣. 

Doi pitpalaci se legănau...

... pe nervii celor care-i păstoresc. N-am găsit altă rimă.
 
”Comunică”, they said. “It will be funny”, they said. Mai ales atunci când procesul comunicațional implică mai mulți pitpalaci care nu vorbesc între ei și se pârăsc unii pe alții la tine, aș mai adăuga 🙄.

Pitapalacul 1: “te informez că Pitpalacul 2 n-a actualizat datele și nu știam că marafetul despre care vorbeam zilele trecute a sosit la Udaţi-Mânzu și oricum nu l-am trimis eu acolo”. 
(N.r., localitatea chiar există, e-n județul Buzău. Vă dați seama ce afacere profitabilă ar fi dacă s-ar vinde magneți?). 

No bine, asta e 😒. Vezi să rămână acolo, din motivele cutare și cutare.

”Ok, da’ for your information să știi că dacă Pitpalacul 2 nu actualizează datele eu n-o să am evidența corectă si nu o să știu că marafetul trebuia sa rămână la Udaţi-Mânzu”.

Păi tocmai ce-ai fost înștiințat despre asta, d'ohhhh (🤯).

Fapt nu tocmai surprinzător, marafetul NU rămâne la Udaţi-Mânzu și e trimis unde și-a înțărcat Aghiuță copiii.

De cealaltă parte a monitorului, inspiri adânc. ”Vă scalpez pe-amândoi”.

Pitpalacul 2: ”Pitpalacul 1 a zis că eu nu am actualizat, dar de fapt nu s-a uitat pe lista care trebuie și oricum you are great”.

Pitpalacul 1: ”Eu am făcut tot ce trebuie, dar Pitpalacul 2 a confundat aia și ailaltă, a încurcat și zilele de plecare și thank you so much for your help”.

Orice asemănare cu personaje reale ar putea să fie, desigur, absolut întâmplătoare. Ar putea 🙄.

 

În altă ordine de idei, oare de ce m-oi fi lăsat eu de fumat?

Nu mai sunt tânără, ce bine!

Mă uitam zilele astea la talazul de discuții iscate pe marginea festivalului ”Beach, please!”. Cred că am rămas foarte puțini cei care nu ne-am exprimat opinia pe subiect și nu intenționez să schimb asta 😀. Așadar textul ăsta nu va fi unul din categoria ”nț, nț, tineretul din ziua de azi”. 

Cu mâna pe inimă vă spun, nu mi-aș dori să fiu în locul tinerilor de astăzi pentru nimic în lume. Adică eu m-am confruntat cu bullying în formă continuată (pe durata a câțiva ani) într-o perioadă când nu existau atâtea gadgeturi, articole vestimentare și accesorii și diferența dintre copii nu era chiar atât de stridentă din punct de vedere al îmbrăcăminții, fie și numai ca urmare a scămoșatelor uniforme; nici nu vreau să-mi imaginez de ce-aș fi avut parte în vremurile actuale.

Dincolo de asta, citeam niște postări din categoria ”leave the kids alone”, colcăind de nostalgii. ”Ah, voi adulții de astăzi ați uitat cum ne îmbătam noi cu vodcă îndoită cu sirop și vomitam prin toalete, fumam chiștoace culese de pe trotuare că n-aveam bani de țigări, idolii noștri erau Tataee de la B.U.G Mafia și Puya, ne băgam și ne scoteam, dar ceee fericiiiiți eraaaam!”. 

Ăăă. Nu. Feel free să-mi spuneți că sunt banală și plictisitoare ca apa plată clocită la soare timp de trei zile, dar să n-am parte de Joițica dacă reușesc să văd ceva mișto, sau demn de invidiat, sau de natură să stârnească nostalgii în imaginile evocate mai sus. 
Mi-aduc aminte de banchetul nostru de la sfârșitul clasei a XII-a; două colege s-au îmbătat atât de tare încă din prima parte a serii încât au vomitat în tufișurile din spatele restaurantului și-n final un profesor le-a chemat un taxi și le-a trimis acasă însoțite de un coleg. Poate-s eu iremediabil încuiată, dar ce-a fost ”cool” în toată povestea asta? Erau îmbrăcate în rochii de seară, coafate și machiate frumos, pentru ce? Ca să-și verse conținutul stomacului și să zacă apoi pe o bancă până au fost urcate într-un taxi? Asta e o amintire de la banchetul de sfârșit de liceu pe care s-o păstrezi cu drag în suflet pentru tot restul vieții? 

Și ca să nu credeți că la vremea mea am fost chiar maica Filofteia, păzea că dau din casă. 

Da, da, nu vă uitați așa mirați 😀. În fotografie e chiar cine credeți că e, respectiv yours truly. 18 ani împliniți de vreo câteva zile, cu bucle spiralate (tocmai îmi făcusem permanent, într-un act de, hm, supremă rebeliune; părul a stat mișto doar vreo zece zile și nu vă spun cu cât chin reușeam să bag pieptănul în el după aia; epopeea s-a rezolvat cu foarfeca pân' la urmă...). 
Și elefantul din cameră, mă rog, din poză 🐘: da, fumam. Nu cu regularitate (de-aia îmi permiteam Kent, probabil 🤣, că-mi luam țigări din banii de buzunar), dar o comiteam din când în când. Evident, mă ascundeam de ai mei. Însă de alcool nu m-am apropiat multă vreme, prima bere am băut-o prin anul trei de facultate - și nu mi-a plăcut neam, nu pricepeam cum e aia să vrei să bei bere de sete 😁. 

Cu siguranță nu e ușor să fii adolescent (inclusiv din motivul ăsta mă bucur că nu mai sunt) și personal cred că, deși dificilă, adolescența poate fi o perioadă de care să-ți aduci aminte cu plăcere. În definitiv, după o anumită vârstă o bere și-o țigară ocazională nu-s o tragedie; aduc o notă de suspans, de aventură și adolescența e vârsta când îți place așa ceva. Ba chiar și-un chiul câteodată. Chicotesc și-acum amintindu-mi cum săream poarta liceului ca să chiulim de la geografie și să mergem în parc să mâncăm covrigi calzi.

Pfff, sper că nu mă citește niciun adolescent 😀. Dar dacă totuși da, aș vrea să-i spun să se bucure de anii ăștia, să bea o bere dacă are chef, dar să nu se urce la volan după aia (nici pe bicicletă, nici pe trotinetă, în general pe nimic), nu-i o crimă dacă fumează uneori deși ar fi bine să nu-și facă din asta un obicei și un chiul ocazional n-o să-l facă să-și rateze studiile. Totul cu măsură! Că nu e nimic cool în a bea până-i vine rău și își pierde controlul, asta ca să nu mai vorbesc de pericolul consumului altor substanțe, hai că mi-a ieșit ditamai cârnatul de text și risc să mă transform într-o babă sfătoasă 🙄.

Valurile de ură gratuită la adresa unei campioane

Și-a fost ieri finala feminină de la Wimbledon. Și mare mi-a fost bucuria când, după 57 de minute de joc, Iga Świątek a ridicat trofeul deasupra capului 🙂 Pentru ea este cel de-al șaselea trofeu de Grand Slam, din tot atâtea finale disputate. That pretty much says it all, cum ar zice englezii care pe bună dreptate se pot lăuda cu cel mai prestigios turneu de Grand Slam din toate cele patru. 

Ok, am zis după ce-am terminat de aplaudat și țopăit prin casă (in all fairness, n-aș putea să mă bucur cum m-am bucurat pentru Simona noastră la vremea ei, însă tot bucurie a fost. Nu știu de ce, dar mi-a fost dragă fata asta de când am văzut-o prima dată jucând). Și după ce m-am bucurat, hai să vedem ce zic românii noștri despre Iga. 

Și-au zis, frățiuer. Au zis și-au tot zis și nu mai osteneau de zis. 

Am mai scris la un moment dat despre faptul că mulți români o urăsc irațional pe jucătoarea poloneză, din motive care admit că mă eludează în mare parte. O numesc ”roboată” și ”polacă”, spun că este ”urâtă” și ”strâmbă”, nu joacă după cum și-ar dori domniile lor și e ”ahtiată după bani” (pe-asta din urmă habar n-am de unde-au scos-o, oricât aș specula). 

Iar suprema porcărie: o numesc ”autistă”. E o mizerie atât de mare aici - nu doar la adresa ei, ci și a părinților ai căror copii sunt loviți de nenorocirea asta - încât orice comentariu este de prisos. 

După acuzația de doping de anul trecut s-au dezlănțuit de-a binelea. Chiar dacă argumentele Igăi au fost acceptate de ITIA (detalii aici, pentru cine e interesat) și a scăpat cu doar o lună de suspendare, pe cetățenii Asculătoresei Gigel din Adâncata de Pădure și Băgăciosu Veturia din Coborâții de Vale nu i-a putut păcăli. Ei știu mai bine! ”Polaca e un robot drogat” e doar un exemplu din gălețile de noroi pe care-au găsit de cuviință să le reverse în comentarii, ofticați că fata asta a câștigat turneul de la Wimbledon. 

Scorul meciului de ieri a fost unul istoric, dar cumplit pentru Amanda Anisimova, adversara Igăi: 6-0, 6-0. Aproape de neimaginat așa ceva într-o finală de Grand Slam, ultimul caz de acest gen datând din 1988. Am urmărit a doua jumătate a meciului și e de neînțeles ce s-a întâmplat cu Anisimova, cum de s-a prăbușit în asemenea hal. Cei care se pricep mai bine spun că a cedat psihic și probabil au dreptate. 
Poate n-ați fi crezut, dar și aici au găsit Gigeii și Veturiile ceva de criticat. ”Polaca ar fi putut să-i facă și ea cadou un game, dar i-a plăcut s-o umilească, huo”. Băi, nene. Băi. Nene. Ce mama naibii de idee e asta? La asemenea nivel nu faci ”cadouri”. Nu riști să-ți ajuți adversarul să reintre într-un meci pe care-l ai în mână. 
La naiba, că nici n-are sens să demontez asemenea nerozie. Dar oamenii obișnuiți cu ”să se dea” găseau condamnabil faptul că Iga n-a trimis intenționat mingea în porumbi. 

Campionii primesc și prosop personalizat 😃

Alții au opinat că de fapt ”polaca a câștigat pe greșelile celeilalte”, că așa cred ei că se câștigă o finală la zero: exclusiv pe erorile adversarului. Mai că-ți vine să-i trimiți pe ei să joace, dacă adversarul greșește vin și ei cu un trofeu de Grand Slam la Coborâții de Vale. Că doar ce mare scofală, nu? 
”De ce s-a bucurat atâta că a câștigat, că doar cealaltă n-a jucat nimic”. Chiar așa. Doar nu e niciun motiv de bucurie să câștigi cel mai râvnit trofeu al tenisului 🙄. 

Contemplând valurile astea de mizerie, nu pot să nu mă-ntreb cine i-o fi obligând pe oamenii ăștia să se uite la meciurile Igăi. I-o ține careva legați cu lanțuri pe canapea cu normă de bere și semințe? Sau te pomenești că și-or fi pierdut telecomanda? 
Și nu, nu cred că toate astea au legătură cu jocul ei, ci cu ea personal. Că de exemplu nici Naomi Osaka nu face vreun show pe teren, dar nu-mi amintesc să fi citit vreodată mitocănii la adresa ei. Iar ceva mă face să cred că nici la adresa Igăi nu s-ar fi spus atâtea porcării dacă nu ar fi avut atâtea rezultate spectaculoase. 
Nu-i vorbă, e dreptul fiecăruia să-i placă (sau să-i displacă, mai bine zis) oricine. Dar sunt totuși niște diferențe, niște nuanțe. Mie de exemplu nu-mi place Djokovic. Nici ca stil de joc și în niciun caz ca om. Însă nu m-apuc să-l fac în tot felul și recunosc faptul că e unul dintre cei mai mari tenismeni ai tuturor timpurilor. 

Urâți mai sunt unii. Cumplit de urâți și de otrăviți sufletește. 

Și-acum să urmărim cel de-al patrulea set al finalei masculine. Personal îmi doresc să câștige Alcaraz și momentan lucrurile nu arată prea grozav în ce-l privește, dar în niciun caz n-o să-l fac pe Sinner albie de porci doar fiindcă nu mă dau în vânt după el 🙄. 

Cea mai penibilă gafă la un interviu de angajare

O amică mi-a povestit recent despre un interviu la care tocmai fusese și unde făcuse ceea ce ea simțea a fi fost o gafă atât de mare încât mai mult ca sigur își compromisese orice șansă, cu toate că-n afară de asta decursese bine și avea calificările solicitate. Ulterior s-a dovedit că nu se înșelase, primind Emailul cu răspunsul standard de refuz - ”ne pare rău, profilul dumneavoastră nu se potrivește” blabla.  
Nu înțelegea nici ea cum de ajunsese s-o dea de gard pornind de la ceva absolut banal, dar adevărul este că astfel de chestii chiar se întâmplă mai des decât ne-am imagina. Stresul și emoțiile se fac uneori vinovate de ”scurtcircuite” pe care nu reușim nici noi înșine să ni le explicăm. 

Și mi-am adus aminte că o dată mi s-a întâmplat și mie s-o comit. Să gafez regește, vreau să spun, că altminteri au mai fost destule alte interviuri pe care nu le-am luat. Dar cel despre care urmează să vă povestesc mi-a rămas în amintire și ori de câte îl evoc, am un moment de-ăsta: 

Se întâmpla în 2010, o perioadă deosebit de grea pentru mine din punct de vedere profesional. Trimiteam câteva zeci de aplicații lunar și la cele mai multe dintre ele nu primeam niciun răspuns. Când primeam, era de obicei din categoria ”mulțumim pentru interes, ne pare rău, dar...”, de ajunsesem să-mi vină fizic să vomit când deschideam mailul și vedeam așa ceva. 
În acest context, mailul cu ”ne-a atras atenția profilul dumneavoastră și am dori să vă invităm la un interviu” m-a făcut aproape să înnebunesc de fericire. Asta cu atât mai mult cu cât venea de la o destul de măricică agenție de PR din München. Era pentru un post de junior, dar ce conta! Am primit o invitație la interviu, yeeeeey 🥳🥳🥳. Și-atunci am făcut prima greșeală: în mintea mea, am considerat că primisem deja postul. 
E adevărat că asta poate fi considerată o strategie de succes, dar pentru mine sigur n-a fost. M-am îmbătat de gloria de-a fi fost invitată la interviu la o agenție prestigioasă, m-am relaxat nepermis de mult și-am lăsat garda jos. 

- Cum a fost călătoria? m-a întrebat recruiterița, întrebare menită să spargă gheața. 
Pe atunci locuiam la Bayreuth, care e situat la 233 de kilometri de München. Dacă aș fi obținut postul am fi avut ceva probleme de ordin logistic, prima și cea mai importantă fiind mutarea mea (pentru moment doar a mea, fiindcă omul avea niște proiecte locale pe care nu le-ar fi putut abandona, deci nu s-ar fi putut reloca la München în perioada imediat următoare). 
Și, sub imperiul emoțiilor fiind, n-am găsit altceva mai bun de făcut decât să m-apuc să-i povestesc recruiteriței toate chestiile astea. În loc de un răspuns scurt și banal, m-am avântat să-i povestesc despre drumul lung, cât de provocator va fi să găsesc o locuință convenabilă într-un timp atât de scurt, cum voi merge eu săptămânal acasă, de navetă zilnică nu se pune problema, poate că un fel de pensiune ar fi o soluție mai convenabilă și eventual mi-ar putea face ei recomandări?
Geez, simt că mă apucă rușinea din nou, numai cât am scris chestia asta. Ce-o fi fost în capul meu?! O coajă de tărâţe, o ţandără, o pleavă, cum zicea Arghezi într-o poezie. 

Pe măsură ce dondăneam vedeam cum femeia se schimbă la față și m-am oprit la un moment dat, dar în momentul ăla numai dacă aș fi fost versiunea feminină a lui Richard Edelman aș mai fi avut o cât de mică șansă. Cum nu eram nici pe departe așa ceva (el n-ar fi comis-o niciodată în halul ăsta, d'ohhh), am primit după câteva zile Emailul standard cu ”mulțumim, ne pare rău, dar...”. Nicio surpriză, de altfel: la încheierea interviului, eram cât se poate de conștientă că I screwed it royally.

Am ”bolit” niște luni de zile după aceea. Regretam enorm șansa irosită și nu reușeam să înțeleg ce mă apucase. În retrospect, știu că n-a fost să fie pentru că drumul meu s-a dovedit a fi altul; dar multă vreme m-am întrebat cum ar fi fost dacă. Și de fiecare dată când m-am întrebat, mi-a venit să-mi dau saptesuteoptezecișinouădemii de pumni în cap 🤦‍♀️. 

Dacă nu vi s-a întâmplat niciodată, ferice de voi. Iar dacă da, după cum vedeți, nu sunteți singurii.

Salată de weekend (66)

Știu că la cei mai mulți dintre voi a fost probabil mai cald decât aici zilele astea, așa că nu mă plâng de cele 36 de grade pe care le-am avut astăzi. În birou, cu aer condiționat, se poate (supra)viețui. Și cum altceva nu se poate mânca pe frigul 🙄 ăsta, poftiți la salată.

🥵 Am realizat o dată în plus ce norocoși suntem când, pe la prânz, m-a sunat Michele (șeful unei echipe mobile din Italia, care se ocupă de reparația vagoanelor într-unul din terminalele unde am treabă și eu). 
V-am mai povestit eu de el, e simpatic, foarte bun profesionist, harnic și onest. Numai cu engleza e mai greu câteodată, dar ne descurcăm noi. 
În mod normal azi ar fi trebuit să repare un vagon de-al meu, dar mi-a dat telefon să se scuze. Erau 39 de grade la el, mi-a spus.
- Greta, I know we must repair, but sorry... today hot, very hot, my people get sick, very bad. Problem if we go tomorrow morning?
Păcatele mele, cum să fie asta o problemă? Mai înainte de orice suntem oameni. Nici din punct de vedere logistic nu era vreun bai, vagonul fiind oricum planificat să plece abia vineri. Dar chiar dacă n-ar fi fost așa, tot nu i-aș putea cere nimănui să lucreze pe temperaturile alea, în condițiile în care în terminale căldura se resimte mult mai puternic, din cauza vagoanelor care se înfierbântă.
- Grazie, grazie! We go tomorrow morning, ok? Mille grazie!
Am închis telefonul și le-am povestit colegilor. Au rămas pe gânduri. Noi chiar suntem privilegiați, am conchis, desfătându-ne în răcoarea aerului condiționat. 

🦷 E îngrijorător când ajunge să te cunoască pe nume tot personalul de la cabinetul stomatologic, un indiciu că te văd cam des pe-acolo. Adevăru-i că i-am tot vizitat în ultima vreme și de unde credeam c-am isprăvit cu vizitatul, mă duc marți iar. Pasămite m-am apucat de niște lucrări și nu mă simt grozav cu unele chestii, deci here we go again. Oricum nu mă plâng, ani de zile n-am fost la cabinet decât pentru curățat profesional, aproape c-aș zice că era și cazul să se mai strice una-alta. 
Eternă recunoștință cui a inventat anestezia și spray-ul cu lidocaină (foarte bun pentru suprimarea reflexului de vomă care s-a înrăutățit la mine teribil. Nu era așa acum câțiva ani, da-ntre timp a devenit ceva efectiv de vise rele și nu reușesc să-mi dau seama ce s-a schimbat, sau de ce ). 

😷 După ce data trecută mă enervasem la controlul anual, mi-am căutat un alt ginecolog și sunt foarte mulțumită de cel pe care l-am găsit. Un medic cu multe recenzii entuziaste, conștiincios, atent și cu o galanterie de modă veche care mi l-a făcut pe loc simpatic.
Mi-am îmbogățit cunoștințele de germană ascultându-l cu interes ce driblinguri de exprimare făcea ca să evite expresia ”la vârsta dumneavoastră” și-n același timp să-mi facă niște recomandări personalizate și adecvate, d'ohhh, vârstei pe care o am pe persoană fizică 😀. Se vedea din avion unde vrea s-ajungă, dar nici că-mi venea să-l întrerup 😁. 

🙍‍♀️ Mai zilele trecute schimbam de zor mailuri cu o mițură degrabă înțepată, care lucrează ca ”Technical Specialist” la una din cele mai mari reprezentanțe auto. Mi-a scris ca să-mi returneze un fișier Excel, pe care nu-l poate vizualiza întrucât ”calculatorul mi-l deschide prea mic”. Funcția ”Zoom” a Excel-ului îi este necunoscută, dar e “technical specialist”, da? Rezon! 🤦‍♀️

Acestea fiind zise, programez postarea și mă duc să ciupesc un episod din ”Mentalistul”, de care m-am apucat recent. Știu că e  vechi, dar eu abia l-am descoperit și chiar dacă nu mă dă pe spate, îmi place mult. Ah, și ca să n-avem vorbe: Simon Baker e șarmant, dar în ce mă privește, supremația lui Benedict Cumberbatch nu este amenințată de nimeni 😃. 

Cu foarfeca la nunta de plastic

S-a scris, s-a analizat, s-a puricat, dar nu mă lasă pipota dacă nu mă dau (și eu 😀) cu părerea despre supremul snobism al momentului, sau suprema aroganță, sau lipsă de considerație, sau de gust, sau, sau.  Da, despre nunta lui Jeff Bezos cu Lauren Sánchez vorbim.  Fondatorul Amazon s-a însurat cu femeia cu care se iubea cu foc și nețărmurită pasiune în timp ce amândoi erau căsătoriți cu alte persoane. Oameni de încredere, icoane-ntr-un altar să-i pui la închinat, cum ar zice Coșbuc.

(Acuma ce-i drept, doamna avea circumstanțe atenuante. Peste 200 de miliarde de circumstanțe atenuante, ca să spunem așa. Fostul soț deține o avere de 450 milioane de dolari. Bani de alune în comparație cu actualul, înțelegem de ce nu l-a mai putut iubi soțioara. Sarcasm, pliz 🫣). 
Ah, dar să-mi dau peste mână, bineînțeles că vorbim despre dragoste fulgerătoare și absolut dezinteresată, scuze eu. 

După ce m-am gândit mai bine, mi-am zis că n-are rost să scriu despre organizarea nunții. Nici despre cum au luat practic Veneția cu asalt (în ciuda opoziției și protestelor localnicilor), nici despre cele 90 de avioane private care au adus oaspeții la nuntă, nici despre bucătarii cu 3 stele Michelin angajați pentru a pregăti meniul. 
Despre toate astea o să spun un singur lucru. Costurile totale sunt estimate la peste 50 de milioane de dolari. Banii aceștia sunt obținuți din munca unor oameni care sunt cronometrați inclusiv când se duc la toaletă. Și chiar dacă oricine are libertatea de-a face cu banii săi orice dorește, personal aș considera nunta lui Bezos ca fiind un scuipat fix în obrazul acestor oameni.

Revenind. De vreme ce n-o să discut despre cele de mai sus, ce-mi mai rămâne? Ați ghicit: să forfec niște ținute, de-am și speriat biata foarfecă trezind-o din somn. Ce-ai, cucoană, zice, nu-s nici Oscarurile, nici Globurile de Aur. Așa-i, i-am răspuns, dar e nevoie de tine și-n compensație n-o să ai prea mult de lucru. Nu de alta, da' dacă am tăia fie și-un centimetru, ar rămâne anumite doamne golașe de-a binelea. 

Și dacă tot ne-apucăm, zic să-ncepem cu mireasa. Care mireasă a schimbat 27 de rochii pe durata celor 3 zile cât au durat festivitățile. Te și-ntrebi când o mai fi avut timp să respire ori să guste cocostârcii împănați sau ce-or fi gătit oamenii ăia. 
(Cocostârcii sunt de la mine, silvuple. N-am cercetat meniul, am dubii inclusiv că aș înțelege denumirile tuturor bucatelor).

Așa, deci neprihănita (🤨) mireasă a ales o rochie Dolce & Gabbana care a costat 500.000 de dolari, iar pentru definitivarea modelului i-a fost necesar un an de lucru împreună cu creatorii. Zice ea. Nu prea înțeleg cum devine cazul, din moment ce s-a făcut public faptul că sursa de inspirație a fost rochia purtată de Sophia Loren în filmul ”Houseboat”, realizat în 1958. 

Pentru conformitate: 

Bun, și-acum să trecem la forfecat.

✂️ Imaginea de mireasă diafană, în rochie albă de dantelă și cu voal lung nu se mai potrivește când ai 55 de ani și ești un pachet ambulant de acid hialuronic, silicon și botox care numai feciorelnic nu te fac s-arăți; dimpotrivă, te plasează undeva pe linia dintre penibil și grotesc.
✂️ Când ai copiat modelul (la care ai ”lucrat” un an), te-ai gândit că între tine și Sophia Loren de la momentul respectiv e o diferență de peste 30 de ani, care nu se poate ascunde nici dacă te scalzi într-un butoi de acid hialuronic? 
✂️ Înțeleg că ai investit în formele corpului (unele zvonuri spun că ți-ai fi scos și două coaste, dar treaba ta, coastele tale) și-ai vrut să vadă întreaga lume chestia asta, însă chiar era nevoie să alegi o rochie atât de strâmtă că mă mir cum de mai respirai într-însa?
✂️ Trecând la coafură: ce-i cu lațele alea atârnânde? Adică una e să lași strategic niște zulufi aparent neglijenți și alta e să-ți atârne lațele pe umeri. Și nu, nici asta nu se (mai) potrivește la 55 de ani. 

All in all, ce-a izbutit Sánchez e un aspect ieftin (deși, calculând inclusiv bijuteriile, ținuta ei a valorat câteva milioane de dolari) și deplasat în raport cu vârsta. 

Am mai remarcat și rochia asta (una din cele 27, pe care-n mod sigur nu le-a cumpărat de pe Amazon), de m-am gândit că doamna mireasă o fi jumulit lampadarul din hotelul Aman, unde au fost cazați:

Dacă respiră un pic mai adânc, îi țâșnesc silicoanele pe-afară. Dar la cum arată corsetul ăla, cred că n-o paște niciun risc în sensul ăsta. 

Lăsând nițel mireasa și cele 27 de ținute ale sale, să mai vedem câteva vedete degrabă lovite de inspirație vestimentară (not). 

De cum am văzut-o pe Kim Kardashian mi-am adus aminte de cântecelul de-l fredonam la grădiniță: ”Tarzan se luptă-n junglă cu leii și cu tigrii / S-o apere pe Jane și pe copiii ei”. În cazul de față nu știu unde-o fi rămas Tarzan, dar Jane umblă brambura pe la nunți, iote-o. 

Citesc cu interes că ținuta doamnei (Brooks Nader pe numele său; fie-mi cu iertare, dar aud pentru prima dată de ea) a fost inspirată de un model de lenjerie. S-avem pardon, impresia mea e că a fost mai mult decât inspirată, cu alte cuvinte și-a uitat rochia acasă. Și dacă mă uit bine, văd că sânul drept mai are câțiva milimetri și evadează. Ce păcat că n-a reușit 😀.

Nici de Vittoria Ceretti nu auzisem (tocmai am aflat că e noua prietenă a lui Leonardo DiCaprio), dar am remarcat chestia aia de pe dânsa... cum i-o spune, că rochie n-o pot numi. Lasă impresia că a adunat resturile din vreun atelier de croitorie și s-a înveșmântat în ele. 

Și Kylie Jenner pare să fi primit brief-ul cu rochia inspirată de lenjeria intimă, dar poate nu l-o fi citit până la capăt. Oricum, de când porți ochelari de soare în pat? 

”E vreo competiție pentru cea mai urâtă rochie?” s-a întrebat un comentator și adevăru-i că uitându-mă la pozele de mai sus nu pot să nu-i dau dreptate. Personal, am identificat o singură ținută care mi-a plăcut. 

Da, la Regina Rania a Iordaniei chiar îți face plăcere să te uiți 🙂 Între atâtea silicoane, plasticuri și furouri înnobilate cu titlul de rochie, aspectul ei natural și rafinat e ca o gură de aer proaspăt. 

Acestea fiind zise, tragem cortina peste una dintre cele mai kitsch nunți pe care le-a pomenit showbiz-ul și nădăjduim că toate silicoanele s-au întors cu bine acasă. 

Ce-am mai citit în ultima vreme

Chiar dacă în ultima vreme nu am mai citit nicio carte care să mă impresioneze într-atât încât să-i dedic un articol, nu înseamnă că am pus cărțile în cui. Mai jos, îmi propun să trec în revistă o parte din lecturile recente, cu precizarea că nu am inclus, cu bună știință, ultimele trei cărți de Stephen King pe care le-am citit. Nu de alta, dar poveștile Regelui merită un text separat. 

”Buna fată rea” - Alice Feeney

O descoperisem întâmplător pe autoare, citind ”Piatră, hârtie, foarfecă” și pentru că-mi plăcuse foarte mult această primă carte, am ales o alta. Dar nu am mai avut parte de aceeași scriitură fabuloasă; practic este tot un thriller, dar unul ceva mai ”călduț” și pe alocuri previzibil, în care nu se mai regăsește voluptatea răsturnărilor de situație pe care le anticipam. În ansamblu este vorba de relația dintre o mamă și fiica acesteia, cu toată frumusețea și greul pe care le aduce cu sine. Un copil răpit din cărucior. Dispariția unei femei în vârstă dintr-un azil de bătrâni. O femeie care lucrează ca bibliotecară într-o închisoare. O adolescentă care a fugit de acasă. Toate aceste personaje  se confruntă și se întrepătrund într-un final pe care personal nu l-aș fi prevăzut, dar care totuși nu a reușit să fie surprinzător. 

”Terapeutul” - B.A. Paris

Încă o carte aleasă după ce pe cea dintâi (”În spatele ușilor închise”, în curs de ecranizare) o devorasem cu oarece timp în urmă. Dar spre deosebire de exemplul de mai sus, cartea asta mi-a plăcut cel puțin la fel de mult ca și precedenta poveste a acestei autoare. Într-atât încât am mai răsfoit-o ulterior, căutând indicii ascunse care-mi scăpaseră la prima lectură. Aș fi avut cum să-mi dau seama cine este ”terapeutul”, în fapt un criminal cu evidente tulburări mentale? Probabil dacă aș fi fost un strop mai circumspectă și mai atentă la niște nuanțe, da - însă cred că mi-ar fi luat ceva din plăcerea lecturii. 
Mi-a plăcut ideea de comunitate exclusivistă (”Cercul”, cum o numește autoarea), unde toți vecinii se cunosc între ei și accesul în perimetru nu este permis decât dacă ai cheie sau cunoști pe cineva din interior. Pe de altă parte, așa ceva poate deschide și calea unor abuzuri, sau te poate izola în cu totul alt mod decât ți-ai fi dorit când ai cumpărat locuința. E un concept interesant, dar nu mi-aș dori să trăiesc așa. 
Un lucru e cert: voi mai căuta și alte cărți cărți semnate de B.A. Paris. 

”Miraj” - Camilla Läckberg & Henrik Fexeus 

Acesta este ultimul volum din trilogia Minei și a lui Vincent; despre primele două volume,”Cutia” și ”Cult”, v-am povestit mai demult, aici. Așteptasem cu mare nerăbdare ceea ce știam că va fi epilogul poveștii și nu pot spune că m-a dezamăgit. Este o poveste la fel de complexă, cu twist-uri și răsturnări de situație; printre altele, este despre răpirea primului ministru și un munte de oase umane găsite în tunelurile metroului din Stockholm. 
Spre deosebire de primele două cărți, aici mi-am dat seama destul de repede cine este autorul. Dar asta nu pentru c-aș fi devenit din cale-afară de iscusită; am realizat că înșiși autorii au vrut să fie așa, presărând pe drum o mulțime de indicii. Pentru prima dată însă, intriga polițistă cade în planul secund. Aflăm, în sfârșit, adevărul despre Vincent. Și drama lui e atât de cumplită, încât realizăm că de fapt complotul cu primul ministru și toate celelalte reprezentau doar un pretext pentru a ne conduce la dezvăluirea despre Vincent. Abia aici apare cel mai mare twist și ne dăm seama că am avut o percepție eronată asupra a ceea ce s-a întâmplat până acum. Atât în cartea aceasta, cât și în precedentele. 
Nu știu dacă-n realitate ar fi posibil să i se întâmple cuiva ceea ce i s-a întâmplat personajului Vincent Walder. Sper că nu, fiindcă asta ar fi adevărat ilustrarea vie a iadului pe Pământ. 

Trilogia ”Faye Adelheim” - Camilla Läckberg 

Am mai spus-o, genul ”Nordic Noir” m-a cucerit pentru totdeauna (începând de la Stieg Larsson, odihnească-se în pace) și este o bucurie când găsesc o nouă carte interesantă. Din această categorie face parte și povestea lui Faye, structurată în trei volume (”Colivia de Aur”, ”Aripi de Argint” și ”Visuri de Bronz”). Este o poveste oarecum atipică pentru Camilla Läckberg; suspansul nu lipsește și avem intrigă din belșug, dar tema centrală este lupta femeilor de-a răzbi într-o lume a bărbaților, răzbunarea pe bărbații care le-au subestimat, le-au mințit, înșelat și le-au făcut să sufere și solidaritatea feminină. 
Ce-i drept e drept: am devorat toate trei volumele în doar câteva zile. Unele twist-uri le-am putut intui, altele m-au lăsat paf de mirare. Mi-a plăcut mult și am regretat că s-a terminat. Acum vine însă și nesuferitul ”dar”: unele lucruri mi s-au părut cumplit de trase de păr, exclusiv în numele feminismului. Și cred că asta e prima carte semnată de Camilla Läckberg în care m-am împiedicat de clișee. Din fericire, aici intervine priceperea autoarei: a reușit să ”îmbrace” cu măiestrie antemenționatele clișee, făcându-le astfel mult mai digerabile. Recunosc însă că am trecut mai rapid peste unele pasaje, inclusiv peste descrierea detaliată a unor acte sexuale de tip threesome sau între femei. Le-am înțeles sensul în dinamica narațiunii, dar asta nu înseamnă că era musai să le citesc 🙄. 

”Rodica Ojog-Brașoveanu. 320 de pisici în cimitirul Bellu” - Lilia Calancea 

Dacă aș fi avut posibilitatea de-a alege un singur scriitor român pe care să-l pot întâlni în realitate, ar fi fost cu siguranță doamna Ojog-Brașoveanu. I-am citit romanele și nuvelele până aproape am ajuns să pot da autodictare din ele și scrierile ei mi-au îmbogățit cu adevărat viața. Îmi mențin părerea de-acum aproape 14 ani: toate cărțile ei ar fi meritat un destin internațional.
Cartea Liliei Calancea este o biografie romanțată, din care aflăm multe detalii despre viața Rodicăi; personal cunoșteam unele dintre ele (din puținele interviuri pe care le-a acordat), dar sunt și lucruri pe care abia acum le-am aflat, inclusiv amănunte despre modul în care și-a construit personajele. ”Dobrescu c’est moi!”, spune ea de exemplu, adăugând că ea însăși era ”o nulitate în lumea cifrelor”. Mda, înțeleg prea bine, aici regăsindu-mă și eu 😀. 
Mi-a plăcut mult cartea, parcă nu mi-aș mai fi dorit să se termine. Povestea curge lin, pe două planuri temporale și aproape aș fi jurat că simt parfum de liliac în timp ce o citeam. 

”So many books, so little time”, zice o vorbă și sunt cum nu se poate mai de acord. Nu știu de ce carte să mă apuc în continuare, dar am încredere că mă va alege ea pe mine.

Borna 45

Și pornit-am ieri pe a doua jumătate spre 50. 

Îmi dau seama că poate sună deprimant, deși nu asta mi-e intenția, dar personal consider aspectul pe undeva șocant: cum vine asta, nu aveam ieri 20 de ani?
Nu, și bine că nu aveam 😀. Mă-ncearcă pe undeva nostalgia tinereții, dar pentru nimic în lume nu-mi doresc să mă întorc la anii ăia. Nu-i aproape nimic frumos de retrăit. 

E bine la 45. 
Cu omul meu, în casa noastră, cu rostul meu și cu prea-plin sufletesc. 
Cu telefoane și mesaje de la oameni dragi (inclusiv de la Musiu Șarl; nu ne ratăm aniversările în niciun an, deși au trecut atâția ani de când nu ne-am mai văzut. E un sentiment aparte să vezi că ai însemnat, totuși, ceva, pentru cel mai mișto șef pe care l-ai avut vreodată 🙂). 
Cu un minitort de căpșuni cu mascarpone (cumpărat, silvuple. Sunt femeie serioasă, îmi recunosc limitele 😀). 
Cu o cină la un restaurant grecesc, urmată de o scurtă plimbare prin centru. La un moment dat nimeriserăm pe niște străduțe pe care nu le cunoșteam; și ce dacă, am zis, mergem înainte, nimerim noi la metrou pân' la urmă. ”Cât de fain e pe aici! Îți dai seama că-n orașul ăsta suntem acasă?” 😊 Iubesc zona centrală a Hamburgului și-mi reamintesc, iar și iar, cât de mult mi-am dorit să trăiesc într-un oraș mare. 

Nu vin după o perioadă ușoară și încă simt că respir cu frâna de mână trasă, dar ieri, plimbându-ne pe străzile din centru, simțeam că mi se inundă sufletul de recunoștință pentru tot ceea ce ni s-a dăruit.

Fără legătură cu subiectul postării, să v-o arăt pe tovarășa care dădea târcoale adineauri în fața blocului.

Ziceți și voi dacă nu e o drăgălășenie 🧡. 

Sunt recunoscătoare și nu-mi doresc nimic în plus față de ceea ce am acum. Îți mulțumesc, Doamne! 

Amuzament lingvistic și metafore cu cești

Una dintre expresiile germane care mă amuză la culme este ”a nu mai avea toate ceștile în dulap”. Este echivalentul lui ”a nu mai avea toate țiglele pe casă” și datează, după cum se pare, încă din secolul al XVIII-lea. La origini s-ar afla obiceiul de a deține cât mai multe porțelanuri (simbol al statutului social și al unei situații materiale înfloritoare). Obiectele de porțelan (cești, farfurioare, boluri, cupe și ce mai avea fiecare) erau expuse în dulapuri prevăzute cu geamuri, ca să poată fi admirate din exterior. O piesă lipsă indica dezordinea, dezorganizarea, neglijența și de-a lungul anilor sensul s-a perpetuat metaforic, ajungând la semnificația atribuită în ziua de azi.

Bun, am isprăvit cu preambulul (adică n-am considerat că mai era necesar să precizez faptul că beau cafea la birou, de obicei două cești pe zi. E și asta parte din story, da' parol că precizarea ar fi redundantă 😃).

Într-una din zile, la încheierea programului, îmi fac ordine pe birou ca de obicei, arunc bilețelele pe care-mi făcusem diverse notițe spontane care nu mai îmi trebuie, de-astea de final de zi. Închid laptopul, tschüss, bis morgen, dau să plec, la ușă îmi aduc aminte că am uitat ceva și mă-ntorc din drum (trăi-mi-ar OCD-ul 🙄).

- N-ai plecat?
- Ba da, da' m-am întors că uitasem să-mi pun ceașca de cafea în mașina de spălat vase.
- Eh, puteai s-o lași pe mâine...
Altcineva intervine: 
- Da, ai fi putut, dar poate nu mai ai toate ceștile în dulap (😁).
- Mai am una, numa' că e cam ciobită, zic în hlizeala generală.
- Decât deloc, bună și aia. 

Dacă tot m-am întors, nu mă îndur să nu răspund la telefonul care tocmai începuse să sune. Termin conversația și-nainte să plec precizez:
- De fapt, cred că nu mai am nicio ceașcă. 
Reflectez o clipă.
- Și nici dulap. 
Păi să știm o treabă 😀.

Pasul următor e să le explic metafora cu butoiul căruia îi lipsește o doagă. Nu m-ar mira deloc să se ajungă la consensul că fiind vorba de mine, butoiul se mai ține într-o unică doagă, și aia cam șubredă 🤨. 

E chin mare să copiezi la BAC, fraților

Titlul nu e ironic sau tendențios, cu toate că așa ar putea părea. Vorbesc foarte serios, după cum veți vedea. 
Mai sunt câteva zile și-apoi lumea va răsufla ușurată: ”uf, am scăpat! Am dat și bacaloriatul ăsta!”, precum onorabila madam Caliopi Georgescu, din schița omonimă a lui Caragiale. După primele probe scrise am senzația că anul ăsta s-a discutat mai puțin despre perlele absolvenților, ceea ce în esență mi se pare un lucru bun. 
Nu fac pe sfânta Filofteia; m-am amuzat și eu de ele ani la rând, însă pe măsură ce îmbătrânesc și mă, hmm, înțelepțesc (🤨), nu mai găsesc nimic nostim aici. Educația precară tinde tot mai mult să devină o chestiune de siguranță națională, și nu mă refer la ”tocirea” a sute de pagini pe de rost, ci la imposibilitatea multor absolvenți de liceu de-a înțelege și analiza critic un text scris. 

Ce m-a frapat de data asta e altceva, respectiv știrile despre candidații surprinși cu tot felul de dispozitive de copiat, care mai de care mai abracadabrante. Nu doar că au fost eliminați din examen, dar au pierdut și dreptul de-a se mai înscrie în următoarele două sesiuni; așadar vor putea da din nou bacalaureatul abia în toamna lui 2026. 
Și asta e ceva ce nu reușesc să pricep, deși mirarea mea ar putea părea mai degrabă retorică sau din categoria ”da' ce-i așa de greu de înțeles aici?”. De ce ai face asta, cunoscând riscurile? Știind că e posibil să pierzi un an din viață (din punct de vedere academic, mă refer), de ce nu-ți dai osteneala să înveți măcar cât să treci nenorocitul ăla de examen? Fiindcă nu despre aspirații la note mari și viitoare studii la Oxford vorbim în cazurile astea: în general, dacă te duci la examenul de bacalaureat chitit să copiezi, e greu de presupus că ai avea ambiții serioase de carieră. 

Și pentru că mă muncea curiozitatea citind știrile respective, am dat o căutare și dintr-un survol am și găsit un site care comercializează o varietate îngrijorător de bogată de device-uri de copiat. Nicio mirare că atâtea tinere speranțe le-au folosit; iată, au la dispoziție opțiuni berechet. Nu-i dau numele, că n-am deloc intenția să-i fac reclamă și sper să fie suspendat (deși-n privința asta nu-mi fac iluzii). 
Așa, ziceam de device-uri. Spicuiesc niște exemple: 

• Pix de copiat și cască fără fir (ăsta e marcat cu ”stoc epuizat”, deci n-au dus lipsă de clienți 🤯)
• Cutiuță GSM cu cartelă SIM + cască de copiat
• Cutiuță GSM + cască pe timpan cu microvibrații (pentru numele lui Belzebut 😒)
• Card de copiat GSM + micro cască de copiat fără fir
• Cheie auto pentru copiat cu cartelă SIM + cască de copiat fără fir.

Și multe altele, inclusiv baterii pentru antemenționatele marafeturi, diferite modele de căști etc. M-a luat capul, vă spun. Toate astea vin cu instrucțiuni detaliate de folosire și recomandări de-a se face ”antrenament” dinainte, atât individual cât și cu ”persoana care vă va ajuta”, ca să nu care cumva, ferească Aghiuță al cutiuțelor GSM, să pățești vreun necaz în plin examen...  

Numai citind instrucțiunile alea și m-a luat amețeala. Personal, n-aș avea nici cea mai mică șansă de-a scăpa basma curată din așa ceva. Aș transpira instantaneu, aș încurca firele, mi-ar cădea casca din ureche... ar fi un dezastru pe toată linia. Și ce n-am priceput eu la toate farafastâcurile astea: toate presupun inclusiv ”discuția cu persoana care te ajută”. Aici m-au pierdut. Cum adică să discuți? Bun, ăla-ți dondăne în ureche, dar pe tine nu te aud cei din jur că șopocăiești în barbă? 
Bine, acum că mă gândesc, trebuie să-i spui subiectele (deși se publică relativ rapid, din ce-am înțeles). Și revenim la partea cu șopocăiala, care nu-mi imaginez cum ar putea trece neobservată.

Băi frate, cât efort. Nu mai bine înveți cât să treci pacostea de examen? Asta cu atât mai mult cu cât, din ce-am citit, bibliografia e mult mai subțire față de-acum câteva decenii: pentru proba de limbă română sunt în total vreo 15-16 opere de parcurs. Noi am avut 66. Dar asta era-n secolul trecut (la propriu 😀, în 1998). 

Cred, totuși, că năravul copiatului nu va dispărea decât atunci când toate subiectele vor fi la prima vedere. Mi-ar fi plăcut la nebunie. Ce-i drept, am avut șansa unui profesor de română care-a știut să ne cultive deprinderea asta și să ne stimuleze creativitatea. 

Leapșă pentru dinozauri

Deunăzi mi-au picat ochii pe imaginea de mai jos și-am devenit curioasă. Vorbea despre accesorii ieșite demult din cotidian și, răspunzând punctelor de mai jos, am avut un pic senzația unei scurte întoarceri în timp. Telefon cu disc? Casete audio? Fax? 😊

☎️ Ai folosit un telefon cu disc.

 Ba bine că nu. Mi se-ntâmplă și-acum să-i duc dorul. Păi ăstuia îi puteai trânti receptorul cu sete, să simți că exorcizezi toți dracii din tine. La astea moderne ce să trântești? Pe ele, eventual, da' riști să le faci fărâmițe. Nu te mai poți descărca nervos, dom'le. 

💾 Ai folosit o dischetă.
Ha! Încă-mi aduc aminte ce paranoică eram cu dischetele pe care-mi pusesem lucrarea de licență. O aveam și-n calculator, desigur, dar nici cu un ou Fabergé nu cred că m-aș fi purtat mai gingaș. 

💻 Ai folosit o mașină de scris. 
Nu, în schimb am tastatură mecanică. Se pune? Foarte încântată sunt de ea și tot ca draga de J.B. Fletcher mă simt acum în timp ce clăpăcesc, deși visul se tot îndepărtează de mine. 

📷 Ai făcut fotografii pe film. 
Desigur. Iar la facultate am învățat inclusiv să developez. Mi-am dat seama atunci de ce unii oameni s-au îndrăgostit iremediabil de arta fotografiei, dar nu m-a prins microbul. 

📀 Ai ascultat muzică pe CD.
Din moment ce-am folosit telefonul cu disc și mi-am pus lucrarea de licență pe dischete e clar că aparțin unor timpuri demult apuse, nu? N-am avut prea multe CD-uri (vreo 50 să fi fost), dar au însemnat enorm pentru mine. 

📼 Ai ascultat muzică pe casetă.
Hai că-ncep să mă simt ca un dinozaur 😀. Evident că am ascultat, mult și bine. Și-am avut vreo două sute de casete, cel puțin. Îmi aduc aminte inclusiv de prima dintre ele, cumpărată de mama: albumul ”The Sign”, al formației Ace of Base. 

💿 Ai ascultat muzică pe vinil.
Nu în tinerețe, dar ascult acum. Omul meu e audiofil, avem pick-up și ascultăm frecvent.

📻 Ai ascultat muzică pe walkman. 
L-am primit târziu (cândva prin clasa a XI-a, cred, colegii mei având de câțiva ani deja), dar tare drag mi-a fost și multă muzică bună am ascultat la el.

📽️ Ai ascultat muzică afară pe un ”boombox”.
Ca să fiu sinceră, nu știu ce înțelege autorul prin chestia asta. Dacă se referă la casetofon luat undeva afară, atunci da, am făcut și asta de mai multe ori.
Numai de magnetofon văd că nu întreabă. Am avut un Tesla B115, cumpărat de ai mei de la București în 1988. Nu știu nici în ziua de azi de unde făcea tata rost de benzi, dar așa l-am descoperit pe Elvis și a fost dragoste la prima audiție. 

📺 Te-ai uitat la un film pe casetă video. 
Uite că pe asta am sărit-o. Am mai povestit pe aici, în liceu am fost mai degrabă retrasă, din motive obiective. Așa că nu m-am dus niciodată să văd un film la video, ”cu gașca”. Dar nici n-am dus lipsa chestiei ăsteia. Erau destule filme la televizor.

📠 Ai trimis sau ai primit un fax. 
Nici pe asta n-am comis-o. Dar ahh, tocmai mi-a venit în minte o anume scenă din ”Usual Suspects”. Aceia dintre voi care ați văzut bijuteria asta de film știți la ce mă refer. Cei care nu l-ați văzut... pfoa, ce vă invidiez pentru că aveți de descoperit o asemenea comoară. Nu vă spoileresc, da' serios, luați de-l vedeți și-o să mă pomeniți. 

❤️ Ai înregistrat un cântec de la radio pe casetă. 
Nu de la radio, ci de la casetofon pe casetofon. Una dintre cele mai pe sufletul meu piese pe care le voi fi ascultat în viața asta. Am povestit despre ”Zombie”, a doua zi după ce Dolores O'Riordan a devenit eternitate.

🎞️ Ai închiriat un film.
Nici asta n-am făcut, a se vedea ce ziceam mai sus referitor la filme. Pur și simplu nu mă trăgea ața spre asta. 

🖥️ Ai intrat pe Internet prin dial-up. 
Pff, nu știu de ce chestia asta mă face să mă simt mai ”dinozauriană” chiar și decât întrebarea despre casete sau fax 🤣🤣🤣. Răspunsul este da, am făcut asta și nu-mi vine să cred ce mă enervez acum când o pagină își dă refresh în 3 secunde în loc de două. S-a urcat dinozauru-n copac, vă spun. 

📔 Ai folosit o carte de telefon. 
Bănuiesc că nu mai e cazul să răspund la asta. 

🖼️ Ai trimis o vedere. 
Zeci, inclusiv când mergeam la mare prin clasa a doua - a treia și le scriam bunicilor ”să știți că vă trimit această vedere” 😁. Mai recent, îmi aduc aminte că am trimis vederi de la Vatican, când am vizitat Roma în 2018. Am făcut-o mai mult de dragul ștampilei poștei din Città del Vaticano 🙂. 

🗺️ Ai folosit o hartă pentru a ajunge la destinație. 
N-a fost niciodată nevoie, dar la nevoie cu siguranță aș fi putut s-o fac. 

📖 Ai avut un dicționar. 
Chiar mai multe, și-mi plăcea să le deschid uneori aleatoriu și să citesc o pagină-două, la întâmplare. 

📚 Ai avut o enciclopedie.
Asta n-am avut. Dacă nu pun la socoteală colecția Jules Verne, din care am învățat enorm 🤓. 

💶 Ai plătit cu un cec. 
Nu, și nici nu știu să existe sistemul ăsta de plăți prin partea de lume pe unde trăiesc, respectiv am trăit.

14 făcute din 20, deci - respectând cerința din imagine - rezultă că am 6 puncte. Mno. Mă-ntreb cum ar fi arătat rezultatul dacă m-aș fi născut cu zece ani mai devreme. 

Și m-am târg(uit) din nou

Săptămâna asta am petrecut din nou două zile la München, unde compania la care prestez cu aprindere a participat, ca expozant, la Transport Logistic - unul dintre cele mai mari târguri din lume pentru logistică, mobilitate, IT și management-ul lanțurilor de aprovizionare.

Nu mai sunt la prima experiență de acest gen, deci cam știam la ce să mă aștept. A fost minunat și, după cum anticipasem, epuizant. Din fericire, am avut adidași buni 😀 deși a doua zi îmi simțeam fiecare oscior, inclusiv unele pe care nu știusem că le am, ca să zic așa. Chiar ne amuzam dimineața în aeroport (eu și colegii am luat primul avion al zilei, la 06:10, ceva mirobolant, vă spun), constatând că putem identifica dintr-o privire cine zboară la München pentru a participa la târg; toată lumea care era în ținută casual-elegant și purta încălțăminte sport 😁. Avea să ni se confirme asta când am regăsit trei sferturi din avion în shuttle-ul care ne-a dus de la aeroport până la centrul expozițional. 

”Ptiu, ptiu, să nu vă fie de deochi ce bine arătați”, le-am zis colegilor care se înduminecaseră cu toții la sacou și cămașă. Fără excepție, chiar le stătea foarte bine și nu-i văd îmbrăcați așa decât o dată la doi ani, respectiv la târgul ăsta. ”A căzut dulapul pe voi?”, adaug, prilej de râsete generale. ”Mda, însă am constatat că a cam făcut burtă. Dulapul”, mormăie unul dintre ei. Ce să zic, îl înțeleg prea bine. Dulapurile din ziua de azi nu mai au niciun pic de respect, serios acuma 🤨.
 

Sărind direct la concluzie, personal am avut parte de un târg satisfăcător și, aș adăuga, împlinitor nu numai din punct de vedere profesional, ci și în plan personal. 

Am reîntâlnit clienți și colaboratori vechi și i-am întâlnit pentru prima dată pe unii cu care lucrez deja de 4-5 ani (și care nu fuseseră prezenți la ediția precedentă a târgului). Cele mai multe dintre întâlnirile astea au început cu îmbrățișări (”ah, ce bine-mi pare să te revăd!”, respectiv ”în sfârșit, ne întâlnim!” 😊) și s-au încheiat tot cu strâns în brațe. 
Am pus pe roate niște chestii, o colaborare care se-arată foarte promițătoare într-o problemă pe care mă chinui de câteva luni s-o rezolv (genul de chestie căreia nemții îi spun, metaforic, ”șantier”) și n-am avut timp să vizitez nimic. Acesta din urmă e un semn bun, chiar dacă pe undeva regretabil - dacă n-a fost timp de vizitat târgul, înseamnă că au fost multe întâlniri, așadar exact ce era de dorit. 
Ca de obicei am jonglat între engleză și germană și nu puține au fost momentele când aveam sentimentul că nu mai sunt în stare să scot nicio silabă - iar peste câteva clipe mă întovărășeam cu un espresso și melițam iarăși cu aplomb 🤓.

Iau cu mine două momente de la acest târg:

💚 Întrevederea cu un vechi (și deosebit de solicitant) client, care a spus niște lucruri foarte frumoase despre mine, în prezența mai multor colegi de-ai mei. A fost una din întâlnirile începute și încheiate cu îmbrățișare, care direct la inimă mi-a mers. Este un clișeu, dar pentru mine a fost unul dintre acele momente în care simți realmente că merită tot stresul - fapt de care uneori m-am îndoit. 

🩷 Eram la toaletă - unde, ca de obicei, se formase o impresionantă coadă. Așteptându-mi rândul scroll-am absentă pe telefon când, dintr-odată, o femeie vine din spate și mă cuprinde în brațe. 
- Ți-am văzut numele pe ecuson și mai să nu-mi vină să cred! Îți aduci aminte că am colaborat doi ani, ne-am scris sute de mailuri și-am vorbit de zeci de ori la telefon?
Își întoarce ecusonul cu numele spre exterior și-n clipa următoare ne îmbrățișam. Avea dreptate: am lucrat împreună doi ani și-am rămas în cei mai buni termeni, dar niciuna nu avea idee cum arată cealaltă. M-am bucurat mult s-o întâlnesc în realitate, dar cu adevărat emoționantă a fost reacția celorlalte femei care stăteau la rând: au început să aplaude 🙃. ”Inclusiv pentru asemenea momente se organizează astfel de târguri”, a zis una dintre ele și sunt întru totul de acord. 

Mi-a plăcut foarte mult și abia aștept târgul următor. Până una-alta, mâine e luni și avem liber (Rusaliile sunt considerate sărbătoare națională), afară plouă (dar quelle surpriz), așa că mă instalez la vreun serial. Știu că azi e finala masculină de la Roland-Garros, dar n-am nicio intenție să mă uit. Alcaraz mă lasă rece și pe Sinner nu-l diger nici cu Dicarbocalm. M-am uitat însă ieri și m-am bucurat foarte mult pentru Coco. 

Dublu rant (despre incluziune forțată și continuări nereușite ale unor opere de succes)

(Nu, n-avem text despre copilul interior, că m-am plictisit de toate bazaconiile despre ființa interioară, copilul interior și alte făpturi interioare care-ar face bine să-și vadă de treburile lor 🙄). 

La drept vorbind am vrut să intitulez textul ăsta ”salată de rant-uri”, având în vedere că sunt două ”ingrediente” diferite; totuși m-am gândit că s-ar putea crea confuzii din cauza inevitabilei paralele cu salata de weekend pe care o consumăm de ani de zile, mai mult sau mai puțin regulat 🙃. Dar, de fapt, chiar asta este: o salată (cam amăruie) din chestiile forțate pe care unii încearcă să le impună, urmând o agendă pe care nu cred că o înțeleg pe deplin nici măcar ei înșiși. 

Incluziunea forțată
Am aflat, cu bucurie dar și cu o doză de scepticism pragmatic, despre proiectul HBO de-a face o nouă serie ”Harry Potter”, de data asta mult mai amănunțită decât prima, care să urmărească mult mai detaliat povestea. Casting-ul e aproape încheiat și filmările urmează să înceapă în câteva săptămâni. 

Sunt realistă: va fi cu totul diferit, chiar dacă firul narativ este același. N-are cum să fie același lucru și ar fi stupid să se creeze asemenea așteptări. Dar pentru cei care am văzut seria precedentă, va fi probabil ca un fel de... butaforie. E nedrept să pun problema așa, dar asta simt. Pentru mine profesoara McGonagall va fi pentru totdeauna Maggie Smith, Dumbledore va fi Michael Gambon (deși l-a înlocuit pe Richard Harris, schimbarea a fost subtilă și trecerea s-a făcut foarte lin), nu-mi pot imagina alt Sirius Black în afară de Gary Oldman, iar în ceea ce-l privește pe Snape... 

Oh, Snape. Că de fapt la el voiam s-ajung. Până la ”Harry Potter” nu-l știam pe Alan Rickman și mi s-a părut incredibil. Fabulos. As Snape as Snape can be, ca să zic așa. Inegalabil și irepetabil. 
Acuma. Toți cei care am citit cărțile știm despre Snape că era ”palid, cu fața bolnăvicioasă și părul slinos”. Nu pot spune cine-ar fi fost cel mai nimerit să-l interpreteze în noua producție (pe undeva cred că Benedict Cumberbatch ar fi fost o opțiune de luat în calcul, și nu o spun numai pentru că-mi place foarte mult; sau poate Adam Driver, dar îi seamănă prea mult lui Rickman și nu cred că e de dorit un actor-sosie). Însă alegerea pe care-au făcut-o mi se pare atât, dar atât de greșită...

De la stânga la dreapta: Paapa Essiedu și Alan Rickman (aici, în rolul lui Snape)

Nu știu cine este Paapa Essiedu, însă nu asta e problema; după cum spuneam doar câteva rânduri mai sus, nici de Alan Rickman nu auzisem până să-l văd în rolul lui Snape. E perfect posibil așadar ca Essiedu să fie un actor de geniu; dar părerea mea este că nu ar fi trebuit să fie distribuit în acest rol. Nu doar pentru că nu poate fi palid și nu-mi imaginez cum i-ar sta cu părul lung (cred că ar fi cel puțin nefiresc); dar J.K. Rowling l-a conceput pe Snape drept un individ cu un fizic deloc frapant, ochi expresivi și voce joasă. Or, Essiedu mi se pare ”hot” și flamboaiant, în ruptul capului nu mi-l imaginez în postura lui Snape, chiar dacă este, cu siguranță, un actor bun. 
L-au ales din motivul menționat mai sus - din dorința de incluziune, în acest caz una forțată și nefirească - și prin asta îi fac în primul rând lui un deserviciu. Eu cred că n-ar fi trebuit să accepte rolul. Recentul exemplu ”Snow White” (care a atins nedoritul record de cea mai slabă notă pe IMDB: 1.5 și acum se zbate la 1.8) ar fi trebuit să le slujească multora drept lecție. 

De altfel, cum spunea cineva: dacă-l voiau musai, l-ar fi putut distribui în rolul lui Kingsley Shacklebolt, care și-n prima serie a fost interpretat de un actor de culoare, George Harris. Chiar și Lupin ar fi fost de preferat lui Snape. Și să nu mai vorbim despre faptul că Snape a fost hărțuit în adolescență de către colegii săi; oare cum o să arate în film faptul că un adolescent de culoare e hărțuit de colegii albi? N-o să dea apă la moară political correctness-ului?

Continuări nereușite
Aici mă refer mai degrabă la cărți și am vreo trei exemple în minte. Nu reușesc să-mi dau seama de ce unii autori sunt de părere că ar fi nevoie de continuări ale unor cărți consacrate în literatura mondială... Spus mai pe șleau, ar fi trebuit să-și scrie propriile cărți, nu să se înfrupte de pe urma altora. 

Referitor la exemplele pe care le voi menționa, am citit toate cărțile originale și am încercat una dintre continuări. N-am trecut de pagina 50 și nici nu se va întâmpla. 

”Scarlett” (continuarea romanului ”Pe Aripile Vântului”)
De ce-ai vrea să mai scrii o continuare a unei povești de dragoste care a făcut înconjurul lumii și a rămas - cum spune și titlul - să plutească undeva spre infinit? Am citit-o în vara când împlinisem 20 de ani și a fost perfectă pentru momentul de viață în care mă aflam. Povestea s-a încheiat incert (”after all, tomorrow is another day”) și așa ar fi trebuit să rămână. Fiecare cititor are libertatea să-și imagineze dacă Rhett și Scarlett s-au mai reunit vreodată și asta era parte din farmecul poveștii.
”Prizonieră în pânza de păianjen” (continuarea trilogiei ”Millennium”)

Povestea lui Lisbeth Salander și-a lui Mikael Blomkvist a fost o absolută revelație pentru mine. După zece ani de când am citit cele trei volume însumând aproape 2.000 de pagini, continuă să fie în top 3 al celor mai bune cărți pe care le-am citit vreodată. Dincolo de valoarea literară în sine și de intriga extraordinară, trilogia lui Stieg Larsson mi-a deschis gustul pentru Nordic Noir. De-atunci am citit zeci de cărți aparținând acestui gen și nu intenționez să mă opresc. Din fericire, am încă multe necitite 🙂.
Dar Stieg Larsson nu mai există și David Lagercrantz a scris o continuare pe care am încercat să o citesc. Scriitura mi s-a părut atât de anostă, că n-am putut depăși 50 de pagini și câteva zile mai târziu deja uitasem ce am citit. Reținusem că avea în plan încă vreo trei volume, sper că s-a răzgândit totuși. 
”Harry Potter și copilul blestemat”
Se subînțelege despre ce continuare este vorba 😀 și nu, n-am de gând să citesc piesa de teatru scrisă de Jack Thorne. M-am spoiler-it cu bună intenție (știind că n-o voi citi) și asta doar mi-a reconfirmat decizia. Harry Potter nu i-ar fi spus niciodată copilului său că și-a dori să nu fi fost tatăl lui, nici nu l-ar hărțui sau amenința, iar abilitățile pedagogice ale profesoarei McGonagall n-ar fi fost puse la îndoială numai pentru că nu are copii. Simt că mă enervez numai cât am înșirat toate astea. 

Cum spuneam. Dacă vrei să scrii, scrie, nu scutura din nou și din nou un pom plin de fructe, care nu a fost sădit de tine. 
Singurele continuări reușite sunt cele scrise de autorii înșiși. ”După 20 de ani” de Alexandre Dumas e un exemplu edificator în acest sens. 

Cam tot aceeași părere o am și despre remake-uri, deși unele dintre ele pot fi remarcabile. Până la cap și la coadă, tot o reeditare a unor foste succese este. Îmi mențin așadar opinia: vrei să faci un film, găsește un scenarist iscusit care să scrie o poveste bună și dă-i drumul. Nu exploata, iar și iar, aceleași resurse. Până și ciorba reîncălzită își are limitele ei. 

Dublu rant over 😀. Acestea fiind zise, mă duc în balcon cu domnul Richard Osman și al său ”Clubul crimelor de joi”. E o scriitură foarte bună, cu umor și am citit recent că se pregătește ecranizarea, iar din distribuție va face parte inclusiv Pierce Brosnan. Dacă mai aveam nevoie de vreo motivație de-a citi 😁).

Un leu și un arici

Judecând strict după titlu ar putea părea că urmează o fabulă, dar nu e cazul. 
După ce pe 11 aprilie conveniserăm că ne vom da o șansă, pe 31 mai ne-am reîntâlnit (cu ocazia unui concediu făcut de om în România, el lucrând deja de câțiva ani în Germania) și am început propriu-zis să fim împreună, cu tot ce implică asta 😋.

A ajuns în București seara pe la zece, cu un autocar Atlassib. Ne-am plimbat vreo două ore prin parcul Kiseleff. Plouase mai devreme, aerul era parfumat și proaspăt. Era minunat și-n același timp inedit să ne descoperim în noua ipostază după ce de luni de zile prieteniserăm platonic și ne povestiserăm inclusiv cele mai intime secrete. 

Mi i-a dăruit pe ei doi, fiecare cu semnificația și mesajul lui. 

Și-n ziua de azi dorm cu ariciul ori de câte ori omul meu nu e acasă. De fiecare dată mă uimește că mă trezesc exact așa cum mă culcasem: cu el strâns în brațe. (Să nu mai spuneți la nimeni, dar câteodată vorbesc cu el, cu ariciul, vreau să zic 🤫). 

Au urmat aproape trei săptămâni de descoperiri reciproce. Personal, nu-l descopeream doar pe el; descopeream ce înseamnă să te simți în siguranță. Era ceva nou pentru mine și reconfortant ca o pătură pufoasă în care te înfofolești când ți-e frig. Și pentru prima dată, simți cum e să-ți fie cald și bine. 

În zilele acelea a venit și momentul în care am știut, dincolo de orice îndoială, că-mi găsisem Omul. Căutările, de cele mai multe ori fără să fi fost conștientizate ca atare, se încheiaseră. În el îmi aflasem rostul și găsisem răspuns la toate întrebările. De-atunci l-am ales mereu pe el și-l voi alege din nou și din nou, pentru tot restul vieții noastre. 
Cuvintele nu-mi ajung pentru a-mi exprima recunoștința pentru miracolul de-a ne fi aflat și pentru tot ceea ce ni s-a dăruit. 

Azi dimineață schimbam niște mesaje referitoare la declarația anuală de venit. M-am pomenit gândindu-mă ce făceam cu 20 de ani în urmă: încercam să mă decid cu ce să mă îmbrac atunci când mă duc să-l iau de la autocar. First world problems, deh. ”Oare ce-aș fi zis dacă mi-ar fi spus cineva că peste două decenii vom vorbi despre ceva atât de banal precum declarația anuală de venit?”. 

Simplu, mi-am răspuns tot eu. Aș fi zis că e cel mai normal lucru din lume. Așa cum totul devine firesc, atunci când îl găsești pe cel pe care-l așteptai de-o viață.