Nunta de granat cu 2 borcane de iaurt

Fapt nu tocmai surprinzător, dumnealui a uitat. Mă rog, de înțeles după 18 ani de când ai dat cu subsemnatul la nea primarele și ți s-a recitat poezeaua aia cu rolul familiei în societate și ce-o mai fi zis respectivul acolo (nici atunci nu mi-aș fi adus aminte, în emoțiile ultimelor momente de domnișoreală legală, și cu atât mai puțin acum). 

După-amiază m-am dus mai întâi la coafor (așa s-a nimerit), apoi la dentist (și asta s-a nimerit așa, bravos națiune. La o repriză de shopping dezmățat nu s-ar fi nimerit 🙄). 
- Avem și noi vreun vin să punem la rece pentru diseară?
- N-avem. Dacă și uitasem... 
Mno. 
- Dar avem iaurt. 
Nu-i chiaaaar același lucru 🤨.
- Cu mure și cu cireșe. După 18 ani, numa' bine. 

Când are dreptate, are. 

La mulți ani nouă! Aflu cu interes că asta e nunta de granat. Nu prea știu cum să procedez cu informația asta, dar iată, constat că iaurtul de cireșe are o culoare oarecum asemănătoare 🤓.

Lanțul slăbiciunilor (guest post - partea a II-a)

În finalul primei părți a postării publicate ieri și scrise de soțul meu, rămăseserăm la boxele bușite în timpul transportului (consecință a împachetării necorespunzătoare) și la demersurile omului de-a rezolva problema într-un mod cât mai diplomatic și cât mai ne-complicat cu putință. 

Dar după cum zice o vorbă veche, mult scrâșnet de dinți fostu-s-a auzit... 

🤯🤯🤯

Vânzătoarea nu-și poate explica ce s-a întâmplat pe drum cu boxele. Sugerează să fac o reclamație la DHL, că pachetele sunt asigurate. Eu nu vreau să aud inițial de așa ceva pentru că, la cât mă duce pe mine mintea, reclamația trebuie s-o facă expeditorul, că el, drăguțul, are un contract de expediere cu DHL, nu eu. Mă duce mintea sau nu, s-o lăsăm așa, dar de făcut reclamație tot eu trebuie să fac. Ne-am fi dorit o despăgubire din partea vânzătoarei, că m-ar fi scutit de reîmpachetat boxele, de cărat la mașină, ajutat de consoartă, și de cărat iar apoi boxele până la tejgheaua DHL din localitate. Cum vânzătoarea nu voia să avanseze vreo despăgubire din proprie inițiativă, am zis să vedem ce zice DHL.

Completând formularele de expediere pentru a fi expertizate la centrul DHL, am avut de ales două opțiuni, după expertizare: A - trimise înapoi la vânzătoare, B - trimise înapoi la mine. Aș fi vrut să le trimită înapoi de unde au venit în principiu, dar amintindu-mi că vânzătoarea spunea într-unul din mesaje că sunt în proces de mutare, am vrut să evit ca boxele să fie trimise la o adresă la care vânzătoarea nu mai e de găsit. Bifez, deci, să revină la mine.

Pinioanele scrâșnesc.

Peste o zi, sună curierul. Nu-mi aminteam să fi comandat ceva, dar mă gândesc, că, poate, Greta. Deschid ușa, la timp ca să văd cum curierul dă jos de pe umăr cutia care pare cunoscută. Indignarea mă amuțește. Este cutia cu una dintre cele două boxe, care e acum, din nou, la mine la ușă. Reușesc totuși să gesticulez și să exprim ceva ce ar fi trebuit să sune ca un refuz de primire. Îi explic că această cutie nu trebuia să revină la mine. Drept dovadă, îi arăt eticheta pe care scrie clar cine e expeditorul și cine e destinatarul. Destinatarul nu eram eu, destinatarul era centrul de expertiză DHL.

Era ca în ”Pulp Fiction”:

”Jimmie: [interupting] No, no, no, no, let me ask you a question. When you came pulling in here, did you notice a sign out in front of my house that said ”Dead Nigger Storage”?
Jules: Jimmie, you know I ain't seen no...
Jimmie: [cutting him off again; getting angry] Did you notice a sign out in front of my house that said ”Dead Nigger Storage”?
Jules: [pause] No. I didn't.
Jimmie: You know WHY you didn't see that sign?
Jules: Why?
Jimmie: 'Cause it ain't there, 'cause storing dead niggers ain't my fucking business, that's why!”

Curierul, impacientat, îmi arată că scanner-ul lui zice că e bine unde a adus pachetul, și îmi și arată. De prisos să spun că el scana un autocolant cu un cod de bare, rămas pe-acolo de la primul drum.
L-am informat că nu primesc pachetul, și să facă bine să-l ducă acolo unde l-am expediat. Adică la depozitul de boxe negre, ciobite. Curierul oftează, suie pachetul pe umăr și pleacă.

Trec câteva zile. Am putut urmări pe tracking că pachetele sunt la expertiză. Primesc și o înștiințare că pachetele au suferit, într-adevăr, daune la transport. O nouă zi. Sună curierul. Deschid și mă duc jos, cu gândul să-l ajut. Nu mai e nevoie, că vine singur și cară un singur pachet. Nu am impresia că am mai văzut vreodată pachetul ăsta. Pare să fie unul nou, mai mare decât cele în care au venit boxele.
Semnez, curierul pleacă, eu bag pachetul în locuință. Mă întreb dacă nu cumva au considerat boxele ca fiind daună totală, și le-au băgat pe-amândouă la grămadă în pachetul ăsta, fără alte menajamente. Pe cutie tronează un autocolant portocaliu care declară fără dubii că produsele au fost deteriorate, și că DHL va lua legătura cu expeditorul în această privință. Îmi fac curaj și desfac pachetul, să mă asigur că sunt ambele boxe. Și nu, erau doar pinioanele de care vorbeam. În pachet o singură boxă. Nu o mai despachetez, o las așa cum e, și trag pachetul la depou, adică pe un hol dinspre toaleta de oaspeți.

Unde e a doua boxă? Păi a doua boxă e prin Hamburg. Hamburg e mereu o idee bună de călătorie. Și dacă-ți place așa mult, poți sta chiar și opt zile pe-acolo. Că doar nu te costă nimic, plătește DHL.

După 8 zile și mesaje cu vânzătoarea, sună iar curierul. Revine și a doua boxă din vilegiatură, de data asta tot în cutia aleasă în mod nefericit de vânzătoare, dar cu, de-acum, binecunoscutul autocolant oranj. Îi găsesc locul lângă cealaltă boxă care n-a avut parte decât de un city break mic în Hamburg.
Amândouă pachetele blochează de-acum jumătate de hol. În demersul ei de a face curățenie prin locuință, Greta trebuie să le dea mereu la o parte, pentru că blochează dulapul cu licori de curățenie. Chiar și dacă ai nevoie de o nouă rolă de hârtie de toaletă, trebuie să dansezi cu boxele. De preferat să ai nevoie de rolă înainte să-ți dai seama că ai nevoie, if you catch my drift.

Zilele trec, vânzătoarea ba răspunde, ba nu răspunde. Eu îmi aduc aminte de gluma aia de la trecerea în noul mileniu:

- Câte feluri de zile există?
- Trei! Zile bune, zile rele și zi-le, domnu' Geo!

Nu reușesc să aflu dacă DHL e de acord cu vreo recompensă pentru paguba iscată. Vânzătoarea spune -  ce surpriză! -  că DHL susține că boxele n-au fost suficient de bine împachetate.
I-am spus eu asta încă de la început, dar ea ”nu, nu, nu, Gerula și iar Gerula...!”', vorba cântecului. Finalmente, îmi pierd răbdarea și, contrar principiilor mele, exprim o sumă pentru despăgubirea care ni s-ar cuveni, în opinia noastră. Suma, se înțelege, exprimată de prietenul meu, eu doar având rol de mesager.

Nu am spus și care ar fi fost cazul contrar - trimiterea înapoi și buyer protection PayPal.
Nu am spus pentru că, după tot marasmul ăsta, voiam măcar să am sentimentul că am rămas cu ceva, fie chiar și cu niște boxe ciobite, dar reparabile, și la un preț bun. Opțiunea de a le trimite înapoi în schimbul integral al banilor plătiți pe ele mi se părea perdantă pe toată linia. Pentru mine. Că eu le-am plătit, eu le-am despachetat, eu le-am împachetat, eu le-am dus iar la DHL, eu am scris mesaje, eu m-am răstit la curier, eu am blocat locuința cu ele. Doar ca să le trimit iar înapoi, deci tot eu să le car, ca să-mi recuperez banii.

Pinioanele sunt, mai departe, asincron. Acum am două pachete: unul mare și unul mic. Vânzătoarea nu achiesează la propunerea noastră financiară și o dă în prosteală. Spune că propunerea este neserioasă, și că boxele, chiar și ciobite, au fost vândute la un preț suficient de mic cât să nu conteze. Atât eu, cât și prietenul, ne ieșim din minți. După câteva săptămâni de omenie, de înțelegere, de găsit explicații și scuze în detrimentul nostru și spre protecția ei, vânzătoarea, probabil prost sfătuită, refuză despăgubirea, și nici nu avansează o altă soluție.

Fac ce-ar fi trebuit să fac la început. PayPal log in, reclamație, descrierea problemei, poze ca dovadă.
Trebuie să treacă niște zile, pentru ca și vânzătoarea să fie informată, să pună la dispoziție eventuale informații. La un moment dat primesc notificare că vânzătoarea e de acord cu restituirea sumei integrale, și pot trimite pachetele înapoi. Nu mai am nervi să mai încerc să obțin de la ea costurile expedierii de retur, astea trebuie și vor fi suportate de prietenul meu. Să se sature de boxe din Germania.

Duc pachetele la DHL așa cum erau, mă bucur că ne-am luat holul ”ânapoi”, plătesc fluierând 50 € pentru expedierea voluminoaselor pachete, să plece și să nu le mai văd. Nici nu vreau să-mi mai imaginez ce alte daune or mai fi pățit boxele în periplul lor pe la DHL, și la mine, și iar înapoi, și cine mai știe pe unde. Probabil vor fi direct rumeguș când vor reveni la vânzătoare, dar nu mă mai interesează, pentru că nici pe ea n-a părut s-o impresioneze posibilitatea asta.

Pinioanele scot scântei.

Sună curierul. La ușă un binecunoscut pachet. Mă uit la pereții de pe hol, și mă întreb dacă să-i încerc un pic cu capul. Curierule, fratele meu alb, pachetul ăsta NU trebuie să ajungă la mine, pentru că eu sunt expeditorul! Uită-te, scrie pe etichetă! Curierul pufnește și bufnește, îmi arată autocolantul portocaliu, rămas pe cutie de la expertizare. Reușesc să-i mai spun că e acolo de dinainte de expediție, dar nu contează, și să facă bine să-l trimită la adresa de pe etichetă, că de-aia am plătit! Curierul ia pachetul, eu intru în locuință, cu tensiunea 20, probabil. Nu știu ce ar trebui să fac, să scap cumva de boxele astea în viața asta! Era boxa cu pachetul mic, inițial, care mai venise și înainte de expertiză încă o dată la mine la ușă.

Tocmai când nu mai știam ce urmează să se mai întâmple, din pinioane sare șpan. Tracking-ul zice că pachetul va fi din nou livrat, tot la mine! Doresc din tot sufletul să fiu acasă, să refuz iar primirea. Chestiuni de serviciu însă nu-mi permit asta. Rămâne doar să sper că nu va trece pe la noi curierul înainte să ajung eu acasă. Dar ți-ai găsit. Tocmai când parchez mașina, zăresc o dubă DHL chiar la noi în față. Dau fuga, fix cât să-l prind pe curier care dădea să plece. Îl întreb dacă a livrat un pachet pe numele meu, zice că da, l-a lăsat la o vecină. Îl oblig să aștepte, sun la vecină, recuperez pachetul, i-l dau curierului înapoi.

Curierul, un băiețandru blond, e agasat și are o poftă nebună să mă contrazică. Îi arăt eticheta, el îmi arată autocolantul portocaliu. Îi zic că-l putem foarte bine rupe de-acolo, că e de data trecută. El îmi interzice, că nu e voie. Mă cert cu el în fața imobilului. La un moment dat pun mâna și rup, pur și simplu, o mare parte din autocolantul portocaliu. La mișcarea asta curierul devine isteric, înșfacă pachetul, amenință că ne vedem la tribunal, și demarează cu duba în forță.

Nu mai sare șpan, dar din pinioane încă sar scântei. Conform tracking-ului pachetul e pe undeva, dar nu se știe pe unde. Și acolo, unde se duc pachetele când se duc și nu ajung unde trebuie, stă aproape o săptămână. Sun la DHL, reiese că trebuia să accept pachetul, și să-l retrimit. Nu e bine că am refuzat. Tracking-ul zice că destinatarul (vânzătoarea?!) a refuzat primirea. Dar nu destinatarul, ci EU am refuzat primirea! Nu știu când și dacă se va termina vreodată această poveste. Mai nou, îmi doresc să revină pachetul la mine acum! Pentru că dacă nu revine, să-l pot retrimite, eu nu-mi primesc banii dați pe boxe din motive de retur incomplet!
Între timp, celălalt pachet și-a urmat drumul normal, dar credeți oare că a fost fără griji? Mai nou, vânzătoarea plecase în concediu, și pachetul nu ar fi avut de cine să fie preluat la predare. Nu ești acasă? Pachetul se duce la depozit. Nu-l iei în 7 zile de-acolo? Revine la expeditor. Adică la mine!

De-acum mă gândeam că trebuie să mă pregătesc și de posibilitatea asta, și să fac rost de niște vreascuri. Nu de alta, dar după toate cele întâmplate simțeam că un foc frumos, aici, în fața locuinței, în care să arunc pachetele alea nedesfăcute, ar trebui să aducă niște plus-valoare serioasă nervilor mei jucați în picioare de mai bine de-o lună. Poate nu chiar plus-valoarea plătită inițial, dar pe-aproape.

Brusc, pinioanele se opresc. Nu știu încă dacă din proprie inițiativă, sau doar pentru că s-au amestecat între ele. Primul pachet este livrat. Iar cel pierdut este regăsit, și este în drum. În drum spre mine! Mă bucur nespus că ne vom revedea! Vorba scripturii, ”era pierdut și a fost găsit!”

Final: am acceptat pachetul cu brațele deschise, la propriu și la figurat. Am rupt toate autocolantele existente, sau le-am acoperit cu foaie albă pe cele care nu mai puteau fi îndepărtate. Am dus pachetul iar la DHL și l-am expediat din nou. Am reclamat la DHL și am primit banii înapoi pe expedierea care n-a avut loc. Pachetul a ajuns la destinație și a fost livrat. Eu mi-am primit banii integral peste câteva zile. N-am mai auzit nimic de la vânzătoare. Nu știu și nu am curaj să sper că s-a terminat povestea. Sper doar să intervină uitarea, cât mai grabnic.

Două lucruri:

- faptul că prietenul meu și-a dorit boxe, pe care le-am avut aici și am ascultat la ele preț de 10 minute, m-a făcut să-mi schimb sistemul audio, complet, vechi de mai bine de 20 ani. Dacă mă lăsa în banii mei, eram și acum în banii mei, la propriu și la figurat. Dar așa, banii mei au luat calea dealer-ilor de hi-fi.

- cine credeți că se uită după același tip de boxe care mi-au scos sufletul, cu gândul că, dacă le găsesc pe-aici prin zonă, nu e nevoie să mai fie expediate și în felul ăsta prietenul meu să aibă, totuși, boxele pe care și le-a dorit?

Atât s-a putut... 

Lanțul slăbiciunilor (guest post - partea I)

Povestea de mai jos este scrisă - în premieră pe acest blog - de către soțul meu, cunoscut aici în principal drept ”jupânul”. După ce veți fi citit toată odiseea (pe care, având în vedere lungimea textului, am hotărât că o voi împărți în două texte), veți fi cu siguranță de acord că asemenea experiență merita să fie povestită. Spre neuitare și luare-aminte 😀.
Acestea fiind spuse, îi dau cuvântul.

                                                                🥁🥁🥁

Tuturor ne e dat - din fericire, nu foarte des - să ni se întâmple niște chestii în urma cărora să avem acuta senzație că pinioanele mecanismului care ține în mișcare viața noastră sunt complet desincronizate. E vorba despre situațiile în care ceva ce ai făcut sau n-ai făcut la un moment dat, te urmărește și, atunci când crezi că ai scăpat și lumea e din nou în regulă, scrâșnetul pinioanelor mai produce încă o anomalie, încă o nepotrivire într-un timeline și-așa deja plin de aberații.

Acum probabil deja vă scormoniți memoria în căutarea unor vestigii asemănătoare celor descrise de mine mai sus. Probabil nu e ușor, pentru că descrierea e destul de generală. De-aia zic să vă povestesc mai întâi despre ce e vorba, și apoi să decideți singuri dacă ați avut experiențe asemănătoare.

Din experiența de până acum, aș zice că nu greșesc dacă spun că domeniul audio-video-hi-fi e mai mult apanajul bărbaților. Pentru noi e, de regulă, mai important ca muzica să sune bine, curat, autentic, echilibrat și suntem dispuși să facem niște eforturi pentru asta: să cumpărăm amplificatoare, boxe, cabluri, CD player-e, pick-up-uri, să facem setări, să tratăm acustic camera de audiție, ș.a.m.d. Și să discutăm între noi despre toate astea. De câte ori se ivește ocazia. Da, clar e mai simplu ca sexul opus în cazul ăsta: de regulă vă interesează puțin spre deloc domeniul, atâta vreme cât se aude ceva, și, de preferință, nu prea tare.

Un bun prieten îmi trimite la un moment dat un link cu o pereche de boxe, puse la vânzare pe un OLX local, site cu anunțuri de mică publicitate. Îmi spune că și-ar dori așa ceva, și întreabă dacă ar fi realizabil să le cumpăr pentru el, să-mi fie trimise mie, și să le trimit cu ajutorul vreunui șofer către România. Boxele erau făcute de o anumită firmă, firmă care pentru noi amândoi era, cel mult, un vis umed de acum 25 de ani. Ideea îmi surâde, nostalgia mă cuprinde, un shot de altruism îmi circulă deja alert prin vene. Scriu un mesaj vânzătoarei, mai mult de sondare a terenului. Nu am trimis încă oferte de preț, deși prețul era explicit negociabil. Doar am vrut să știu dacă încă există ambalajul original și eventualele accesorii. Fiind vorba de niște boxe-turn, mai înalte de un metru și care cântăresc împreună spre 50 kg, e foarte important să mai fie ambalajul original pentru transport.

Vânzătoarea mă informează că nu mai are cutiile originale, dar se va ocupa cu simț de răspundere să le împacheteze cât mai bine, ca să ajungă cu bine la destinație, și, fără să mai cer eu asta, schimbă statusul anunțului în ”rezervat”.

În clipa asta, oricât de mult aș încerca să ascund ce urmează, cu siguranță aveți deja primele viziuni despre ce urmează. Vă asigur că orice viziuni ați avea, nu vor putea revela ce va să urmeze.

Înapoi la afacerea noastră: ea mă asigură că va împacheta boxele, eu îmi exprim îndoiala că lipsa ambalajului original va putea fi cumva suplinită de altceva, ea îmi spune că a vândut și un amplificator, și că a ajuns cu bine la cumpărător. Mai întreb de niște accesorii, unele sunt găsite, altele nu. Ne înțelegem la preț și trimit banii prin PayPal, dar cu buyer protection. Lipsa ambalajului original, exemplul cu amplificatorul care nu s-a făcut bucăți pe drum, o anumită doză de naivitate a vânzătoarei privind domeniul ăsta - toate astea ar fi trebuit să fie motive serioase pentru cineva cu minte clară.
Nu poate fi vorba despre o minte clară a bărbaților în căutare de aparte hi-fi, că dacă ar fi clară, probabil că s-ar mulțumi și ei când muzica se aude, și atât. Când o boxă bună și frumoasă apare la orizont, toate slăbiciunile din dotare iau prim-planul, și wishful thinking e acum cuvântul de ordine.

Primesc tracking number, pachetele cele două sunt pe drum. Nu mai durează mult și vine ziua în care vor fi livrate. Aștept curierul ”ca și când”, curierul vine și cară, pe rând, cu cârca, cele două pachete voluminoase. În timp ce eu sunt foarte mirat că pachetele nu fac o foarte bună impresie prin dimensiuni, curierul cere și primește semnătura. Nu mai am timp de inspecție suplimentară, că trebuie să ajung iute la o repetiție. Revin acasă apoi și, cu înfrigurare, încep să desfac pachetele. Nu e treabă ușoară, mai ales de unul singur, dar un lucru e clar foarte repede: pachetele sunt cam la fel de mari ca boxele. În limbaj de specialitate: hope for the best, prepare for the worst.

Aaand... drumroll: the worst it is! Boxele sunt, structural, întregi, dar nu prea a rămas colț care să nu fie bușit. Fiind negre, furnirul maro-gălbui, expus în toată splendoarea lui, arată înfiorător. Îndepărtez și protecțiile difuzoarelor, și nodul din gât devine mai improbabil de-a fi înghițit prea curând. Difuzoarele sunt sănătoase, dar toate găurile de prindere ale protecțiilor au, la rândul lor, o floare splendidă de culoarea furnirului de mai sus. Nu e bine deloc. Dar deloc. 

Până una-alta, să ascultăm niște muzică la ele. Colțurile plesnite sunt, momentan, doar un detaliu estetic. Sau, mai degrabă, inestetic. Pun protecțiile la loc, florile de furnir dispar în spatele lor,  le conectez la vechiul meu amplificator și prima impresie e, de fapt, o certitudine: vechile mele boxe sunt niște gioarse obosite. Dar astea negre, cu colțuri gălbui, sunt boxe!

Fac poze și le trimit prietenului meu. În fond, sunt ca și ale lui. Prietenul, pe bună dreptate, e furios. Să trecem cu milostivenie peste reproducerea exactă a vorbelor spuse de el, și să traducem (Irina-Margareta Nistor style): la naiba! 😀

Evaluăm situația, prietenul zice că le-ar putea, probabil, repara, dar nu se poate împăca neam cu ideea de a le păstra așa, fără vreo despăgubire rezonabilă. În fond, suntem de aceeași părere: cutiile alese de vânzătoare au fost doar ca un înveliș de carton pe exterior pentru boxe, iar un strat de folie cu bule nu putea împiedica inevitabilul. Cutiile originale sunt semnificativ mai mari, și au elemente din polistiren care protejează fix partea de jos și de sus, ca niște capace mari - și cu ele puse, boxa ar arăta cam ca o coloană de templu grecesc. Ei bine, ale noastre n-au fost coloane de templu grecesc. Mai degrabă arată a totemuri acum, cu smalțul sărit prin mai multe locuri.

Calea către o rezolvare scurtă ar fi fost: informarea vânzătoarei, cu pozele de rigoare ca argumente, și concomitent deschiderea unui caz de buyer protection la PayPal, pe motiv de obiecte neconforme cu descrierea inițială.

Dar să fim noi așa niște neoameni, și să dăm direct cu barda (pe care o avem în mână, pentru că am dorit expres să avem, la nevoie, o bardă în mână pentru orice eventualitate nefericită)?! Noooo. Să fim oameni, să fim rezonabili, să astea.

Până aici, foarte probabil, v-ați putut imagina și voi cam la ce se va ajunge. Asta dacă ați mai ajuns cu cititul până aici. Dacă nu, eu tot o să scriu despre pinioanele alea ale vieții, bată-le vina, că tocmai din momentul ăsta încep să nu mai fie sincronizate.

(Va urma)

Trei categorii de oameni pe care nu-i înțeleg

Mă rog, e cam mult spus că nu-i înțeleg, dar tot mă minunez din când în când. 

💡💡💡 Oamenii care nu-și citesc contractele
Să presupunem că închiriați o casă complet mobilată și utilată, totul e nou și fain-frumos, sclipește și funcționează optim. La semnarea contractului de închiriere, pe una dintre multele pagini se menționează că pentru anumite defecțiuni, vă luați angajamentul să efectuați reparațiile pe cont propriu; de exemplu, să înlocuiți un bec. Semnați actele, preluați casa, vă instalați și vă bucurați de ea. 
Și-ntr-o bună zi se arde un bec. Pe neașteptate, așa cum se ard becurile de obicei 🙄.

Pfff, cum s-a putut întâmpla așa ceva, cum e posibil, vă puneți pe cotcodăcit să vi se schimbe imediat becul. Păi, vine răspunsul, în contractul de închiriere scrie că așa și pe dincolo, iată, în virtutea a ce este specificat acolo trebuie să schimbați singuri becul. Dar ceeee, dar nuuuu, dar nu e clar precizat (ba este), dar poate că becul s-a ars fiindcă nu era bun din capul locului (ba era și nu e ca și cum s-a ars a doua zi), poate de fapt toată instalația e problema (nu e cazul) și dacă se epuizează argumentele tehnice ne întoarcem la ”nu scrie clar că trebuie să schimb eu becul deci vă cer să-mi schimbați imediat becul că stau pe întuneric și-o să pățesc și-o să mi se întâmple”. 

Mai există și categoria căutătorilor de nod în papură. ”Ca să pot să-mi schimb singur becul trebuie să-mi furnizați următoarele informații referitoare la producția becului: data de fabricație, locul de unde l-ați achiziționat, culoarea chiloților pe care-i purta muncitorul care a asamblat becul și dovada că antemenționatul muncitor deținea atestatul de asamblator de becuri, valabil la data de fabricație a becului. Dacă nu-mi furnizați toate aceste date, nu pot să-mi schimb becul și stau pe întuneric și-o să pățesc și-o să mi se întâmple”. 

🍎🍏🍎 Oamenii care se sustrag de la obligațiile contractuale
De foarte multe ori sunt vecini cu ăia de mai sus, care orbecăie prin casă pentru că refuză să-și schimbe singuri becul. Pe modelul anterior, să presupunem că ați închiriat o livadă de meri. Vi se pune la dispoziție manualul de îngrijire a pomilor și vă asumați că vă ocupați anual de tăierea crengilor și curățare, irigații, aplicat de îngrășăminte, fertilizatori și orice mai au nevoie pomii pentru a rodi cu strășnicie.

În primul an totul merge de minune: pomii erau îngrijiți și fertilizați când ați preluat livada, se fac fructele, uiuiu și uiuiu. Mai trece un an, mai trece încă unul, merii încep să se veștejească, parcă nu mai au rod atât de bogat, sunt atacați de dăunători. Proprietarul livezii vă amintește că v-ați luat angajamentul de-a îngriji pomii conform criteriilor ics și igrec, moment în care vă apucați de cotrobăit după scuze și pretexte. 
”Dar nu mi-ați solicitat niciodată oficial să îngrijesc pomii”. Nici nu era cazul, obligația ta era limpede. 
”Dar nu mi-ați spus cât de des trebuie îngrijiți pomii”. Ba da, se menționează clar că trebuie îngrijiți o dată pe an, treaba ta când, atâta vreme cât o faci anual. 
”Dar nu mi-ați spus cu ce grădinari am voie să lucrez”. Nu era necesar, de vreme ce e strict treaba ta. 
”Și oricum merele au început să se acrească, nu așa fusese înțelegerea, cer să mi se dea altă livadă că altfel în loc de suc iese oțet și-o să fie numai vina voastră și vă reamintesc că nu mi-ați solicitat oficial să îngrijesc pomii”. 

📷📷📷 Oamenii care fac poze în care scot limba
E o curiozitate personală mai veche și mi-am adus aminte de ea, drept pentru care am zis s-o exprim. Nu reușesc să pricep chestia asta. De ce te-ai schimonosi de asemenea manieră? Imaginile astea mi se par atât de... repulsive, încât nici nu pot să mă uit la ele. După părerea mea, nu e nimic simpatic sau amuzant într-o imagine cu limba cuiva. Și nu e ca și cum faptul de-a avea limbă ar fi tocmai o raritate, ca să zic așa 🤨. În sfârșit. Poate problema e la mine. 

Doi copii numărau o bilă pe care o chema ”With Love, Meghan”

Dacă vi se pare că titlul nu are niciun sens, nu vi se pare. Dar tot cam atâta sens are și show-ul de ”gătit” al eternei plângăcioase. Netflix cred că se dă cu capu' de ce-apucă.

Adevăru-i că nu mi-am găsit resurse de răbdare pentru a urmări integral producția ducesei de Sussex, mai cunoscută publicului drept NimeniNuMaiECaMineI'mTheBest. Avusesem de gând să mă uit, ba chiar începusem la un moment dat, însă am cedat nervos când s-a apucat să cuvânteze despre mindfulness-ul albinelor. Dar drăguțul de Youtube a găsit de cuviință să-mi arate la sugestii un clip în care alteța Scârț concepea, cu nesăvârșită migală și pricepere, un curcubeu de fructe. Iar chestia asta mi-a băgat foc în taste, adică știu că o mulțime de oameni și-au dat cu părerea pe subiect (și mai nimic de bine, fapt deloc de mirare), dar lasă că mai e loc. De păreri, vreau să spun. 
Drept pentru care m-am îndeletnicit o vreme cu minunata producție. 

Pentru început, ținutele ei în bucătărie sunt primul element care-o arată drept ceea ce e: o neavenită. Lasă că nu poartă aproape niciodată șorț și niciodată bonetă, de-i flutură cosițele în blide; însă când o vezi cum taie ardei și dovlecei sau bate ouăle îmbrăcată în bluze de dantelă și fuste de mătase (deseori nuanțe deschise, alb sau crem) și purtând brățări, inele și cercei, te cuprinde o înduioșare de nu vă pot povesti 😃. 

(Apropo, n-o să ghiciți ce-a înfăptuit după ce-a terminat de tăiat legumele: le-a pus într-un castron și pe un ton misterios, ne-a dezvăluit ce urmează: ”aduc legumele lângă tigaie”. Eeee, ziceți drept, nu v-ați fi așteptat la așa ceva, nu? Rezon!). Și ca să vă șochez definitiv, vă informez că după aia a adăugat ardei, pe care de asemenea îi tăiase cu aplomb nețărmurit. A urmat o mărturisire zguduitoare: ”îmi place să presar semințe” și-a unit vorba cu fapta, de m-am simțit adânc străfulgerată de impactul momentului existențial 🙄.
În caz că vă-ntrebați ce manufactura acolo: omletă cu șuncă, brânză și legume. Ce, nu merită asta un show de gătit? Nu mai spun că ne-a umplut pe toți de mindfulness când, pe un ton sobru și adecvat momentului, ne-a informat: ”acum iau șunca”. 

Am trecut mai repede peste o secvență cu gemul de caise, despre care am aflat că ”poate fi mâncat simplu la micul dejun, dar poate fi servit și mai elegant” (eleganța însemnând să așterni cu respect peste el un strat de iaurt și apoi zmeură deasupra și unde-i steaua aia Michelin, că mă și enervez 😒). Aicea n-a zis de mindfulness, o omisiune absolut deconcertantă. 

Să nu-mi uit vorba, ne-am luat de la curcubeu. În preambul, ne-a elucidat cum se face o salată de fructe: ”tăiem fructele și le punem în bol”, am citat precis. 
Deci stai, cum? Fructele în bol? Nu bolul în fructe? Am ajuns la 45 de ani și habar n-avusesem, 'ai de capu' meu 🫤.

A purces prin a ne aduce la cunoștință că va tăia căpșunile ”în bucăți cât o îmbucătură, ca să fie mai ușor de savurat” și le-a așezat ”în direcții diferite, ceea ce denotă veselie”. (Vă poftesc să nu vă hliziți și să luați în serios show-ul doamnei ducese, daaaa? Alo 🤨). În continuare a plasat cu dibăcie bucățile de căpșuni, urmate de zmeură, felii de caise, clementine, ananas, kiwi (”bunătăți perfecte pentru o îmbucătură” 🤓) și afine. ”Vedeți cum se formează curcubeul?” 

Bananele de la bază erau norii, în caz că vă-ntrebați. Nu de alta, da' și eu m-am întrebat ce treabă or avea în curcubeu, noroc că m-a luminat doamna ducesă. Pic de simț artistic n-avem, rușine, rușine, de trei ori rușine, suntem varză viezure mânz. 

No, așa. Dacă tot ne-a scos fosta alteță regală din bezna ignoranței și ne-a elucidat că ”fructele sunt de diferite culori” (nici asta nu știusem pân-acuma), bașca ne-a dezvăluit acest mod revoluționar de-a le prezenta, mă-ntreb oare ce mistere se vor mai fi devoalat în episoadele următoare. Anticipez că ne va destăinui faptul că iarba e verde și cerul e albastru. Sau poate ne face o demonstrație live a stoarcerii unei portocale pentru suc. 
Și fiindcă acuma sunt deșteaptă 😎, știu care va fi primul pas: ”acum iau portocala”. Ha! 😃

”Banii de plastic nu sunt bani!”. Ei taci 🙄

Vinerea trecută după serviciu m-am oprit în oraș, ceea ce nu mai făcusem de multă vreme. Dar aveam chef să iau ceva bun de ronțăit, inclusiv în vederea binging-ului dezmățat pe care-l preconizam cu ”Mentalistul”. 
(Paranteză: am ajuns la sezonul al cincilea și tot n-am aflat cine e Red John. Am avut trei suspecți, din care a mai rămas unul. Și, cu toate că la serialul ăsta am dat de multe ori chix în ceea ce privește autorii crimelor din fiecare episod, sunt mândră că-n privința unuia dintre suspecți am avut de la bun început dreptate cu o chestie. De altfel, sunt rezonabil de sigură că l-am găsit și pe Red John. Dacă se va dovedi că am avut dreptate, vin aici să mă laud 😀. Fără spoilere, promit. Că poate mai sunt oameni care nu l-au văzut, cum nici eu nu-l văzusem, și nu se face). 

Revenind. Mă opresc așadar în târg și, ieșind din stația de metrou, constat că tot centrul este pregătit de sărbătoare: a doua zi urma să aibă loc parada Hamburg Pride (unde-a fost un record de participare: aproximativ 260.000 de persoane). În piață erau amenajate o mulțime de căsuțe din lemn unde se vindeau tot felul de bunătăți. M-am oprit la standul de cârnați și fripturi și mai întâi am întrebat dacă se poate plăti cu cardul. N-aveam la mine decât câteva monede, care în niciun caz n-ar fi fost de ajuns. 
- Natürlich, zice veselă fata care vindea. 
Pfiu, bun a fost, exact cât trebuia de rumenit. M-am ospătat și-am plecat să caut clătite. Imposibil să nu fie măcar un stand. 
L-am găsit repede, era o coadă măricică. Pentru a nu sta degeaba la rând, m-am dus și-am întrebat de plata pe card.
- Nein! s-a stropșit vânzătorul ofensat, nur Bargeld (numai bani gheață). 
Eh, asta e. Am plecat și după mine au mai plecat câțiva care stătuseră până atunci la rând și care porniseră probabil de la premisa că pot plăti cu cardul. 

M-am mai învârtit pe acolo, nu părea să mai fie vreun stand de clătite, mno bine, hai un langoș atunci. Numai că ce să vezi, nici aici nu se putea plăti decât cu bani gheață. Mehhh. M-am mai frăsunit un pic și-am hotărât să fac cale întoarsă pentru a ajunge în partea cealaltă a pieței, unde nu fusesem încă.

Am trecut pe lângă ofensatul cu clătitele. Coada se subțiase considerabil. Era și mai prost dispus decât îl lăsasem eu și tocmai se rățoia la doi băieți care întrebaseră și ei același lucru ca mine:
- Plastikgeld ist kein Geld! (Banii de plastic nu sunt bani).
(”Plastikgeld” e de fapt un termen colocvial și desemnează cardul bancar sau în general orice altă modalitate de plată în afară de cash). 
Zi așa, deci cardul nu înseamnă bani 🙄. Păi stai cu marfa atunci, că din ce văd ai reușit să alungi destul de mulți potențiali clienți. 

Toate ca toate, dar eu vreau clătite. Eram cât pe ce să abandonez, când văd venind din sens opus niște fetișcane care se-nfruptau din clătite. En avant deci, să le găsim!
La chioșcul cu pricina servea o bătrânică foarte simpatică, dar avea un aer atât de, cum să spun... arhaic, încât nu mi-am făcut absolut nicio iluzie că aș avea noroc. 
- Bineînțeles că puteți plăti cu cardul, m-a asigurat ea. 
Ha! 🥳 Cu Nutella și banane să fie (n-avea ciocolată albă, dar hei, eram foarte mulțumită oricum 😀). Cât timp a pregătit-o i-am povestit despre ceilalți doi care nu acceptau decât cash.
- Așa cred ei că se fac afaceri, a pufnit bătrânica. Oricum, sunt tot mai puțini. 

Clătita a fost foarte gustoasă, din categoria ”pofta ce-am poftit”. Ce să vezi, banii de plastic chiar sunt bani. Un fapt aparent surprinzător pentru unii. Și ”Karte” (cuvântul german pentru ”card”) nici măcar nu înseamnă drac dacă-l scrii invers 🙄.

De ce se bucură oamenii că Iliescu e pe moarte?

Întrebarea din titlu este adresată serios și deloc la modul retoric. Ion Iliescu e internat de vreo două luni la terapie intensivă și după surescitarea inițială, oamenii se cam blazaseră, starea lui menținându-se constantă timp de mai multe săptămâni la rând. 
Ei, dar de câteva zile încoace - mai exact, de când spitalul a comunicat o agravare a stării - foarte mulți au luat poziția ”pe locuri, fiți gata, deschideți șampania”. 

Și, ei bine, eu nu înțeleg de ce. 

De ce te-ai bucura că un om care a făcut atâta rău moare de moarte naturală, foarte bine îngrijit și fără a fi plătit pentru faptele sale? 
Personal, nu văd nimic de sărbătorit în faptul că se duce. A trăit bine și mult. S-a bucurat de lux, de onoruri, apoi de vreo două decenii de pensie, netulburat de nimeni care să-l întrebe despre morții de la Revoluție sau despre oamenii căsăpiți la mineriade. 
Își încheie nemeritat de ușor socotelile cu viața în care a făcut atât de mult rău. 

Păstrând proporțiile, a fost vreun motiv de bucurie când a murit Mengele? După război a reușit să scape și-a trăit încă 34 de ani în America de Sud, murind din cauze naturale în 1979 (în timp ce înota în mare, a suferit un atac cerebral și s-a înecat). 
S-a înfăptuit justiție? Nu. 
Li s-a făcut dreptate victimelor lui? Cu siguranță, nu. Și personal, nici nu cred că există vreo formă pământeană de dreptate în cazul lui.
Oricum, ar fi trebuit să fie judecat și spânzurat. Cu toate că și asta ar fi fost prea puțin având în vedere ororile pe care le-a comis, dar măcar ar fi fost o pedeapsă, așa cum au fost pedepsiți alți lideri naziști.
Și Hitler a scăpat mult prea ușor. O formă de justiție se poate spune că s-a înfăptuit în cazul lui Stalin, care - potrivit relatărilor fiicei sale - a agonizat vreo patru zile și-a murit sufocându-se. 

Revenind la Iliescu, mi-aș fi dorit să fie judecat, să trăiască luni în șir cu spaima pușcăriei și să ajungă într-o celulă din care să fie conștient că nu va mai ieși ani de zile, sau chiar niciodată. Imposibil n-ar fi fost: avem exemplul fiarei de Vișinescu, torționarul care a murit la Rahova, fiind judecat după 50 de ani de la comiterea faptelor. Avea 93 de ani și ultimii aproape 4 îi petrecuse în închisoare. 
Ar fi fost posibil și cu Iliescu, dar poate că știa prea multe și a fost ținut departe de tribunale tocmai pentru a nu exista riscul să vorbească. Sau poate tocmai fiindcă justiția coruptă de astăzi e rodul și moștenirea lui. 

Dar cum pentru astea e prea târziu, mi-aș dori să fie măcar conștient și vizitat de amintirile crimelor pe care le-a autorizat. Înțeleg însă că nici asta nu e cazul, fiind intubat și inconștient. Va trece dincolo, când îi va sosi ceasul, lin și fără a fi plătit pentru niciuna dintre viețile și destinele distruse.  
Și apoi va fi înmormântat cu funeralii naționale, care i se cuvin în calitate de fost șef de stat. Un ultim scuipat pe țara pe care a condus-o, în obrazul victimelor lui și-al famiilor acestora. 
Singura care-l va pedepsi este istoria. 
Dar am dubii că-l va deranja prea mult asta, acolo unde-o ajunge. 

Dropsuri

Azi n-avem salată, așa că zic să ronțăim niște... drajeuri. Chiar, mai țineți minte cuvântul ăsta? Era intens vehiculat înainte de revoluție, dar ulterior a cam ieșit din uz. Mi le amintesc a fi insipide și tari, practic numai culoarea era de ele. Și mă gândeam la ele ori de câte ori auzeam numele lui Gavril Dejeu (fost ministru de Interne în guvernul Ciorbea). 

Dar să nu-mi uit vorba și să ronțăim. 

🍬 Zilele trecute, doi colegi încep din senin să cânte unul după altul “I want it that way”.

Al treilea se uită împăiat.

- V-a făcut Greta ceva? 🙄

Parol, eram nevinovată. Bine, că se poate întâmpla să mă chinuie uneori talentul în timp ce-mi prepar cafeaua la bucătărie, asta e cu totul aaaltă treabă...
Și-n fond și la urma urmei, dacă tot sunt vocea din capul lor, cel puțin așa mai află și ei cum era muzica bună pe vremuri 😁. Că-s tineri și muzica de azi e mai mult bumți-bumți...

🍬 În call cu 2 colegi din Franța. Discuția divaghează rapid (trust francezii s-o ia pe câmpii imediat ce au ocazia) și ajungem să dezbatem formele de adresare și alte pasmanterii.

- Eu când vorbesc sau scriu cu Greta, îi spun “meine liebe”.

- Eu îi spun “Mademoiselle”.

A se ghici care dintre antemenționații deține supremația în topul meu personal 😇. Dacă mi-ar zice ”Fräulein” m-aș simți ofensată și l-aș expedia urgent la Fraila din “Gaițele” lui Kirițescu: “Ce colaci? Keine colaci! Draci!” 😀

🍬 Ce poate fi mai frumos și mai pur decât un melc dormind într-o nalbă? ❤️

Cineva mi-a spus că melcii distrug plantele pe care se urcă, dar au trecut săptămânile și nalba era mulțumesc-bine, din ce mi-am putut da seama floarea ”trecându-se” în mod natural. 

🍬 Propoziția ”valva e prea mare și nu se potrivește” sună cât se poate de inofensiv. Cu excepția faptului că în engleză agregatul respectiv are o denumire interesantă, deci mecanicul va spune serios ”the stopcock is too big and doesn't fit properly” 🙄.

Hai că aproape a mai trecut o săptămână în care n-am decapitat pe nimeni, feeling zen 😌. 

15 ani de povești împreună cu voi 🙂

Nu aveam idee cum o să fie și eram conștientă că pierdusem deja niște ferestre de oportunitate; blogurile de succes pe care le citeam eu pe-atunci fuseseră lansate în 2005-2007. Pe lângă asta, nu aveam nici cea mai vagă idee de SEO, nu știam cum să „cresc” un eventual blog. Arc peste timp, nu știu nici în ziua de azi și probabil n-o să știu niciodată, dar asta pentru că nu m-a preocupat aspectul. 

Nu mi-am dorit niciodată să monetizez blogul. Eu am vrut doar să am un colțișor unde să pot scrie ce-mi trecea prin cap. 
Într-o zi de final de iulie a anului 2010, am scris un text scurt și timid. La început mă citeau doar omul meu și câteva prietene. Îmi găseam greu curajul, dar pe măsură ce trecea timpul, devenea tot mai ușor. 
Și, treptat, ați apărut voi 🙂. Pe mulți i-am pierdut, mai devreme sau mai târziu. Unii mi-ați rămas aproape de mai bine de un deceniu și vă mulțumesc din toată inima 🥰. Și alții au apărut relativ recent și sper să-mi rămâneți 😊. 

Cuvintele sunt prea sărace pentru a-mi exprima recunoștința 💙. Nu aveți idee câtă putere mi-am luat nu o dată din mesajele voastre și cât de mult mă motivați să continuu să scriu - ceea ce îmi face enorm de mult bine, dar pe de altă parte, dacă n-ați fi voi cel mai probabil m-aș fi lăsat demult de scris. 

Și așa cum îi șade bine unui moment aniversar, hai să evocăm împreună câteva texte care, din varii considerente, au o semnificație aparte pentru mine. 

Articolul cel mai citit este cel despre neuitatul Tano Cariddi, emblematicul personaj din serialul ”Caracatița”. L-am scris dintr-o răsuflare acum mai bine de 13 ani și continuă să fie printre cele mai vizualizate. Faptul că după atâta vreme continuă să exercite aceeași fascinație mă bucură și îmi reconfirmă faptul că, orice s-ar zice, am gusturi bune - inclusiv când e vorba de personaje negative 😃. 

Am scris despre multe cărți, inclusiv despre 3 biografii ale dragului meu Zubin Mehta. Însă recenzia mea preferată, a unei cărți ce spune povestea unui om care a dat o nouă definiție conceptelor de curaj, luptă și sacrificiu, este cea a biografiei ”Falcone”, al cărei autor este jurnalistul Roberto Saviano. Mă mândresc inclusiv cu faptul că am citit-o în germană. 

Un articol de mare încărcătură emoțională pentru mine este cel în care l-am evocat pe cel mai drag profesor pe care l-am avut vreodată. Cu atât de mult drag și nostalgie am scris despre dumnealui și cât de mare mi-a fost bucuria când mi-au comentat foști elevi de-ai săi din promoții de demult (inclusiv din anii '80! 🙂), care-au ajuns la articol dând o căutare pe Google după numele domnului profesor... Bucuria lor de-a fi găsit o mărturie despre omul extraordinar care fusese a fost, în egală măsură, și bucuria mea de-a fi contribuit un pic la nemurirea dumnealui.

Unul dintre cele mai mari vise ale vieții mele s-a împlinit inclusiv datorită acestui blog, și mi-am împărțit bucuria cu voi. Concertul de Anul Nou de la Viena (dirijat de Zubin), la care am ajuns după ce o cititoare mi-a recomandat agenția unde se găseau bilete la prețuri decente. 

Și, desigur, n-ar putea lipsi tocmai el din acest periplu printre texte emoționante. În urmă cu 12 ani, am avut imensa fericire de a-l întâlni personal pe unul dintre oamenii pe care-i admir și îndrăgesc cel mai mult pe lume. Am primit câteva secunde din viața lui, după cum a spus omul meu, el însuși emoționat de moment. Mă-ntorc la amintirea clipei mele cu Zubin iar și iar 🙂. 

Pentru acești 15 ani, pentru cele 1.642 de texte pe care le-am scris în bună parte datorită vouă, pentru că-mi sunteți aproape și mă ajutați să-mi împlinesc dorul de scris, vă mulțumesc din tot sufletul 🤗. 
Sper să ne citim cu bine și sănătoși, ani mulți de acum înainte ❤️.

Salată de weekend (67)

Am hotărât că n-o să vă spun că ieri erau 19 grade mari și late la mine și bătea un vânt răcoros de mă cam zgribuleam în cardigan. Fie vorba-ntre noi, mi-aș dori să fie puțin mai cald, măcar cât să nu mai am nevoie de cardigan 😀. 

Și pentru că nu vă spun toate astea, mai bine în salată să amestecăm. (Oricum, dacă aveți niște grade de dat, primesc cu plăcere). 

🍕 Un coleg italian se opintește să exerseze germană.

- Am învățat două cuvinte noi.

Bravo! Să auzim.

- Arbeit.

Meh 😒 Nu puteai și tu să înveți “bere”? Și celălalt cuvânt?

- Protestieren.

Eh, așa mai vii de-acasă 😀. 
Cred că trebuie să-l mai învățăm un cuvânt, ca să spună ”keine Arbeit” (adică ”nicio muncă”) 😁.

🎹 Chestia asta nu-mi reușește întotdeauna, dar când se întâmplă e un moment de mare satisfacție personală. Într-una din zile jupânul lucra la ceva și asculta muzică clasică - o lucrare pe care nu o cunoșteam. 

- Îmi place, spun eu. Ce e?
- Păi, ia gândește-te. A ce ți se pare că sună?
Aha, provocare. Interesant. Mă uit pe fereastră spre nicăieri și ascult, concentrându-mă. 
- Orchestrația e prea complexă și elaborată ca să fie Mozart, deși pe undeva mi-l evocă.

- Așaaa....
Hmm. Ceva din muzica respectivă îmi suna cunoscut, din punct de vedere al stilului. 
- E Beethoven, am zis. 
Și Beethoven era - un fragment din Concertul Nr. 4 pentru pian și orchestră. 
Altădată am ezitat între Beethoven și Haydn, nu mă puteam hotărî. Era un concert de Haydn. Și chiar dacă nu am identificat compozitorul, am recunoscut ”sound-ul” caracteristic clasicismului (în ideea asta nici Beethoven nu era musai o estimare greșită, cei doi fiind contemporani). 
 

😎 Intermezzo la birou. 
- Ha! zic, în sfârșit am reușit să rezolv cutare problemă.
- Mișto! Ce-ai făcut?
- Scandal 😃. 
Nu era întru totul adevărat, dar nici minciună. Insistasem cu niște unii, presasem, găsisem argumente și răspunsuri la contraargumentele lor, le băgasem sub nas și niște screenshot-uri cu paragrafe din legislația în domeniu, până la urmă am scos-o la capăt. 
- Ce vă mirați, doar vin din România. La noi orice femeie trebuie să știe să facă ciorbă și scandal. 
S-au hlizit. Acuma sper să nu se-aștepte să-i invit la ciorbă 🙄. 

😆 Continuu să urmăresc ”Mentalistul”, trăiască Amazon Prime că l-a pus integral. Îmi place foarte mult, dar aptitudinile mele detectivistice sunt la-men-ta-bi-le. Din cinci episoade, dacă reușesc într-unul singur să-mi dau seama cine e criminalul. Halal să-mi fie. 
Ah, și preferatul meu e Cho. Are tipul un fel de-a fi, sec și flegmatic, care-mi place la culme. Ca de exemplu atunci când a fost amenințat de un mahăr ofuscat:
- All I have to do is to give a call and I get your badge.
- Impressive. All I can get if I give a call is a pizza. 
Vă zic, monumentală a fost scena aia. 

Mă duc să văd ce mai fac Patrick Jane și compania. Iuhuu, mâine e vineri, hai cu weekendul că-l merităm. 

Și se jură că nu fură, dar Coldplay la cotitură...

Nu cred că mai e cineva care să nu știe subiectul scandalului amoros de la concertul Coldplay, cu CEO-ul și directoarea de HR surprinși îmbrățișați în public, în condițiile în care fiecare este cât se poate de căsătorit cu altcineva (mă rog, din ce-am citit rezultă că situația lor conjugală se va schimba în urma momentului de tandru delict surprins de camera de luat vederi). 

Lumea a râs, a făcut sute de meme-uri, i-a comentat și răs-para-comentat pe respectivii (care, ce-i drept, au fost cât se poate de neîndemânatici: dacă n-ar fi avut reacția tipică de ”... și l-am prins cu rața-n gură” pe care au avut-o, cel mai probabil momentul ar fi trecut neobservat), domnul a demisionat, doamna a zis că mai cugetă, în fine. 

Mă rog, nu mă apuc (și eu!) să dezbat momentul, că mare lucru nu e de zis. Trebuie să fii într-un anume fel de ignorant (sau arogant) ca să te duci cu amanta la un concert la care iau parte vreo 60.000 de oameni - inclusiv colegi de serviciu! - și să crezi că vei scăpa basma curată. Asta cu atât mai mult cu cât la intrare era un anunț referitor la politica de fotografiere, deci erau avertizați. Chestia cu „hiding in plain sight” funcționează numai în filme, ceea ce bag seama că ăștia doi nu știau. Nu-i bai, au aflat acuma 🤭.

Un fel de anti-meme, cum ar veni 😀

În fine, ca orice scandal într-o strachină de borș, o să treacă și ăsta. De fapt, cel mai probabil s-ar fi răsuflat deja pân-acum (Internetul uită repede, se știe), dar feministele au găsit un nou izvor de suspine. Ați ghicit: vai, săraca femeie, a fost traumatizată, ea doar își trăia iubirea și s-a pomenit expusă judecății publice, unica ei vină a fost aceea de-a iubi, nu poți porunci inimii (cum era să fi ratat clișeul ăsta), trebuie ținută în brațe și înțeleasă, etc etc și trage-i înainte cu bocitul.

S-a încercat și-un alt unghi de abordare - vai, el a forțat-o fiindu-i superior, asta a fost condiția ca să avanseze, of sărmana, dar trendul de victimizare n-a ținut. Una lume (care nu e realistă doar joia și primăvara) a explicat că, oricât ai fi tu de CEO, nu-ți permiți să hărțuiești sexual pe cineva în poziția tipei respective - care este inclusiv membru al consiliului de administrație - că nici n-apuci să sughiți de două ori și te pomenești dat în judecată. Plus că, mna, femeia nu lăsa deloc impresia că stă cu sila în brațele lui Jose Armando care-i susura la ureche ”Esmeraldaaaa, mi amor, Esmeralda, flor del campoooo”, îu, stați că asta-i din alt film 🙄.

Și cum strategia ”hărțuielii” s-a fâsâit imediat, feministele s-au statornicit la ”lumea nu are empatie, femeile nu se susțin una pe alta, nu știm ce e-n sufletul ei, vă e ciudă că are o carieră, inima nu ascultă de rațiune” și tatata și tututu și dă-i și plângi cu simțămintele și cu empatia. 
 
Ei bine, nu sunt absolut deloc de acord cu asta. Dacă omul pe care l-ai crezut cândva a fi al tău pentru totdeauna nu mai este așa cum doreai / sperai și ajungi la concluzia că nu a mai rămas nimic de salvat, îl părăsești. Onest. Nu-l minți, nu-ți bați joc de el și de încrederea lui. Ce-a căutat, a găsit. Valabil și pentru el, la domnul CEO mă refer (pe care nu-l deplânge nimeni, ba dimpotrivă: i se mai puneau în cârcă și oarece acuzații de hărțuire; ce să zic, aplaud obiectivitatea sublimă, dar inexistentă). Cum bine-a zis cineva: nu vrei valuri, nu te duci la mare. 

Una peste alta, eu tot nu reușesc să-mi imaginez cum e posibil să fii atât de inteligent încât să ai o carieră ca a oamenilor ăstora doi, și totuși să faci un asemenea hal de gafă 🫣. 

Doi pitpalaci se legănau...

... pe nervii celor care-i păstoresc. N-am găsit altă rimă.
 
”Comunică”, they said. “It will be funny”, they said. Mai ales atunci când procesul comunicațional implică mai mulți pitpalaci care nu vorbesc între ei și se pârăsc unii pe alții la tine, aș mai adăuga 🙄.

Pitapalacul 1: “te informez că Pitpalacul 2 n-a actualizat datele și nu știam că marafetul despre care vorbeam zilele trecute a sosit la Udaţi-Mânzu și oricum nu l-am trimis eu acolo”. 
(N.r., localitatea chiar există, e-n județul Buzău. Vă dați seama ce afacere profitabilă ar fi dacă s-ar vinde magneți?). 

No bine, asta e 😒. Vezi să rămână acolo, din motivele cutare și cutare.

”Ok, da’ for your information să știi că dacă Pitpalacul 2 nu actualizează datele eu n-o să am evidența corectă si nu o să știu că marafetul trebuia sa rămână la Udaţi-Mânzu”.

Păi tocmai ce-ai fost înștiințat despre asta, d'ohhhh (🤯).

Fapt nu tocmai surprinzător, marafetul NU rămâne la Udaţi-Mânzu și e trimis unde și-a înțărcat Aghiuță copiii.

De cealaltă parte a monitorului, inspiri adânc. ”Vă scalpez pe-amândoi”.

Pitpalacul 2: ”Pitpalacul 1 a zis că eu nu am actualizat, dar de fapt nu s-a uitat pe lista care trebuie și oricum you are great”.

Pitpalacul 1: ”Eu am făcut tot ce trebuie, dar Pitpalacul 2 a confundat aia și ailaltă, a încurcat și zilele de plecare și thank you so much for your help”.

Orice asemănare cu personaje reale ar putea să fie, desigur, absolut întâmplătoare. Ar putea 🙄.

 

În altă ordine de idei, oare de ce m-oi fi lăsat eu de fumat?

Nu mai sunt tânără, ce bine!

Mă uitam zilele astea la talazul de discuții iscate pe marginea festivalului ”Beach, please!”. Cred că am rămas foarte puțini cei care nu ne-am exprimat opinia pe subiect și nu intenționez să schimb asta 😀. Așadar textul ăsta nu va fi unul din categoria ”nț, nț, tineretul din ziua de azi”. 

Cu mâna pe inimă vă spun, nu mi-aș dori să fiu în locul tinerilor de astăzi pentru nimic în lume. Adică eu m-am confruntat cu bullying în formă continuată (pe durata a câțiva ani) într-o perioadă când nu existau atâtea gadgeturi, articole vestimentare și accesorii și diferența dintre copii nu era chiar atât de stridentă din punct de vedere al îmbrăcăminții, fie și numai ca urmare a scămoșatelor uniforme; nici nu vreau să-mi imaginez de ce-aș fi avut parte în vremurile actuale.

Dincolo de asta, citeam niște postări din categoria ”leave the kids alone”, colcăind de nostalgii. ”Ah, voi adulții de astăzi ați uitat cum ne îmbătam noi cu vodcă îndoită cu sirop și vomitam prin toalete, fumam chiștoace culese de pe trotuare că n-aveam bani de țigări, idolii noștri erau Tataee de la B.U.G Mafia și Puya, ne băgam și ne scoteam, dar ceee fericiiiiți eraaaam!”. 

Ăăă. Nu. Feel free să-mi spuneți că sunt banală și plictisitoare ca apa plată clocită la soare timp de trei zile, dar să n-am parte de Joițica dacă reușesc să văd ceva mișto, sau demn de invidiat, sau de natură să stârnească nostalgii în imaginile evocate mai sus. 
Mi-aduc aminte de banchetul nostru de la sfârșitul clasei a XII-a; două colege s-au îmbătat atât de tare încă din prima parte a serii încât au vomitat în tufișurile din spatele restaurantului și-n final un profesor le-a chemat un taxi și le-a trimis acasă însoțite de un coleg. Poate-s eu iremediabil încuiată, dar ce-a fost ”cool” în toată povestea asta? Erau îmbrăcate în rochii de seară, coafate și machiate frumos, pentru ce? Ca să-și verse conținutul stomacului și să zacă apoi pe o bancă până au fost urcate într-un taxi? Asta e o amintire de la banchetul de sfârșit de liceu pe care s-o păstrezi cu drag în suflet pentru tot restul vieții? 

Și ca să nu credeți că la vremea mea am fost chiar maica Filofteia, păzea că dau din casă. 

Da, da, nu vă uitați așa mirați 😀. În fotografie e chiar cine credeți că e, respectiv yours truly. 18 ani împliniți de vreo câteva zile, cu bucle spiralate (tocmai îmi făcusem permanent, într-un act de, hm, supremă rebeliune; părul a stat mișto doar vreo zece zile și nu vă spun cu cât chin reușeam să bag pieptănul în el după aia; epopeea s-a rezolvat cu foarfeca pân' la urmă...). 
Și elefantul din cameră, mă rog, din poză 🐘: da, fumam. Nu cu regularitate (de-aia îmi permiteam Kent, probabil 🤣, că-mi luam țigări din banii de buzunar), dar o comiteam din când în când. Evident, mă ascundeam de ai mei. Însă de alcool nu m-am apropiat multă vreme, prima bere am băut-o prin anul trei de facultate - și nu mi-a plăcut neam, nu pricepeam cum e aia să vrei să bei bere de sete 😁. 

Cu siguranță nu e ușor să fii adolescent (inclusiv din motivul ăsta mă bucur că nu mai sunt) și personal cred că, deși dificilă, adolescența poate fi o perioadă de care să-ți aduci aminte cu plăcere. În definitiv, după o anumită vârstă o bere și-o țigară ocazională nu-s o tragedie; aduc o notă de suspans, de aventură și adolescența e vârsta când îți place așa ceva. Ba chiar și-un chiul câteodată. Chicotesc și-acum amintindu-mi cum săream poarta liceului ca să chiulim de la geografie și să mergem în parc să mâncăm covrigi calzi.

Pfff, sper că nu mă citește niciun adolescent 😀. Dar dacă totuși da, aș vrea să-i spun să se bucure de anii ăștia, să bea o bere dacă are chef, dar să nu se urce la volan după aia (nici pe bicicletă, nici pe trotinetă, în general pe nimic), nu-i o crimă dacă fumează uneori deși ar fi bine să nu-și facă din asta un obicei și un chiul ocazional n-o să-l facă să-și rateze studiile. Totul cu măsură! Că nu e nimic cool în a bea până-i vine rău și își pierde controlul, asta ca să nu mai vorbesc de pericolul consumului altor substanțe, hai că mi-a ieșit ditamai cârnatul de text și risc să mă transform într-o babă sfătoasă 🙄.

Valurile de ură gratuită la adresa unei campioane

Și-a fost ieri finala feminină de la Wimbledon. Și mare mi-a fost bucuria când, după 57 de minute de joc, Iga Świątek a ridicat trofeul deasupra capului 🙂 Pentru ea este cel de-al șaselea trofeu de Grand Slam, din tot atâtea finale disputate. That pretty much says it all, cum ar zice englezii care pe bună dreptate se pot lăuda cu cel mai prestigios turneu de Grand Slam din toate cele patru. 

Ok, am zis după ce-am terminat de aplaudat și țopăit prin casă (in all fairness, n-aș putea să mă bucur cum m-am bucurat pentru Simona noastră la vremea ei, însă tot bucurie a fost. Nu știu de ce, dar mi-a fost dragă fata asta de când am văzut-o prima dată jucând). Și după ce m-am bucurat, hai să vedem ce zic românii noștri despre Iga. 

Și-au zis, frățiuer. Au zis și-au tot zis și nu mai osteneau de zis. 

Am mai scris la un moment dat despre faptul că mulți români o urăsc irațional pe jucătoarea poloneză, din motive care admit că mă eludează în mare parte. O numesc ”roboată” și ”polacă”, spun că este ”urâtă” și ”strâmbă”, nu joacă după cum și-ar dori domniile lor și e ”ahtiată după bani” (pe-asta din urmă habar n-am de unde-au scos-o, oricât aș specula). 

Iar suprema porcărie: o numesc ”autistă”. E o mizerie atât de mare aici - nu doar la adresa ei, ci și a părinților ai căror copii sunt loviți de nenorocirea asta - încât orice comentariu este de prisos. 

După acuzația de doping de anul trecut s-au dezlănțuit de-a binelea. Chiar dacă argumentele Igăi au fost acceptate de ITIA (detalii aici, pentru cine e interesat) și a scăpat cu doar o lună de suspendare, pe cetățenii Asculătoresei Gigel din Adâncata de Pădure și Băgăciosu Veturia din Coborâții de Vale nu i-a putut păcăli. Ei știu mai bine! ”Polaca e un robot drogat” e doar un exemplu din gălețile de noroi pe care-au găsit de cuviință să le reverse în comentarii, ofticați că fata asta a câștigat turneul de la Wimbledon. 

Scorul meciului de ieri a fost unul istoric, dar cumplit pentru Amanda Anisimova, adversara Igăi: 6-0, 6-0. Aproape de neimaginat așa ceva într-o finală de Grand Slam, ultimul caz de acest gen datând din 1988. Am urmărit a doua jumătate a meciului și e de neînțeles ce s-a întâmplat cu Anisimova, cum de s-a prăbușit în asemenea hal. Cei care se pricep mai bine spun că a cedat psihic și probabil au dreptate. 
Poate n-ați fi crezut, dar și aici au găsit Gigeii și Veturiile ceva de criticat. ”Polaca ar fi putut să-i facă și ea cadou un game, dar i-a plăcut s-o umilească, huo”. Băi, nene. Băi. Nene. Ce mama naibii de idee e asta? La asemenea nivel nu faci ”cadouri”. Nu riști să-ți ajuți adversarul să reintre într-un meci pe care-l ai în mână. 
La naiba, că nici n-are sens să demontez asemenea nerozie. Dar oamenii obișnuiți cu ”să se dea” găseau condamnabil faptul că Iga n-a trimis intenționat mingea în porumbi. 

Campionii primesc și prosop personalizat 😃

Alții au opinat că de fapt ”polaca a câștigat pe greșelile celeilalte”, că așa cred ei că se câștigă o finală la zero: exclusiv pe erorile adversarului. Mai că-ți vine să-i trimiți pe ei să joace, dacă adversarul greșește vin și ei cu un trofeu de Grand Slam la Coborâții de Vale. Că doar ce mare scofală, nu? 
”De ce s-a bucurat atâta că a câștigat, că doar cealaltă n-a jucat nimic”. Chiar așa. Doar nu e niciun motiv de bucurie să câștigi cel mai râvnit trofeu al tenisului 🙄. 

Contemplând valurile astea de mizerie, nu pot să nu mă-ntreb cine i-o fi obligând pe oamenii ăștia să se uite la meciurile Igăi. I-o ține careva legați cu lanțuri pe canapea cu normă de bere și semințe? Sau te pomenești că și-or fi pierdut telecomanda? 
Și nu, nu cred că toate astea au legătură cu jocul ei, ci cu ea personal. Că de exemplu nici Naomi Osaka nu face vreun show pe teren, dar nu-mi amintesc să fi citit vreodată mitocănii la adresa ei. Iar ceva mă face să cred că nici la adresa Igăi nu s-ar fi spus atâtea porcării dacă nu ar fi avut atâtea rezultate spectaculoase. 
Nu-i vorbă, e dreptul fiecăruia să-i placă (sau să-i displacă, mai bine zis) oricine. Dar sunt totuși niște diferențe, niște nuanțe. Mie de exemplu nu-mi place Djokovic. Nici ca stil de joc și în niciun caz ca om. Însă nu m-apuc să-l fac în tot felul și recunosc faptul că e unul dintre cei mai mari tenismeni ai tuturor timpurilor. 

Urâți mai sunt unii. Cumplit de urâți și de otrăviți sufletește. 

Și-acum să urmărim cel de-al patrulea set al finalei masculine. Personal îmi doresc să câștige Alcaraz și momentan lucrurile nu arată prea grozav în ce-l privește, dar în niciun caz n-o să-l fac pe Sinner albie de porci doar fiindcă nu mă dau în vânt după el 🙄. 

Cea mai penibilă gafă la un interviu de angajare

O amică mi-a povestit recent despre un interviu la care tocmai fusese și unde făcuse ceea ce ea simțea a fi fost o gafă atât de mare încât mai mult ca sigur își compromisese orice șansă, cu toate că-n afară de asta decursese bine și avea calificările solicitate. Ulterior s-a dovedit că nu se înșelase, primind Emailul cu răspunsul standard de refuz - ”ne pare rău, profilul dumneavoastră nu se potrivește” blabla.  
Nu înțelegea nici ea cum de ajunsese s-o dea de gard pornind de la ceva absolut banal, dar adevărul este că astfel de chestii chiar se întâmplă mai des decât ne-am imagina. Stresul și emoțiile se fac uneori vinovate de ”scurtcircuite” pe care nu reușim nici noi înșine să ni le explicăm. 

Și mi-am adus aminte că o dată mi s-a întâmplat și mie s-o comit. Să gafez regește, vreau să spun, că altminteri au mai fost destule alte interviuri pe care nu le-am luat. Dar cel despre care urmează să vă povestesc mi-a rămas în amintire și ori de câte îl evoc, am un moment de-ăsta: 

Se întâmpla în 2010, o perioadă deosebit de grea pentru mine din punct de vedere profesional. Trimiteam câteva zeci de aplicații lunar și la cele mai multe dintre ele nu primeam niciun răspuns. Când primeam, era de obicei din categoria ”mulțumim pentru interes, ne pare rău, dar...”, de ajunsesem să-mi vină fizic să vomit când deschideam mailul și vedeam așa ceva. 
În acest context, mailul cu ”ne-a atras atenția profilul dumneavoastră și am dori să vă invităm la un interviu” m-a făcut aproape să înnebunesc de fericire. Asta cu atât mai mult cu cât venea de la o destul de măricică agenție de PR din München. Era pentru un post de junior, dar ce conta! Am primit o invitație la interviu, yeeeeey 🥳🥳🥳. Și-atunci am făcut prima greșeală: în mintea mea, am considerat că primisem deja postul. 
E adevărat că asta poate fi considerată o strategie de succes, dar pentru mine sigur n-a fost. M-am îmbătat de gloria de-a fi fost invitată la interviu la o agenție prestigioasă, m-am relaxat nepermis de mult și-am lăsat garda jos. 

- Cum a fost călătoria? m-a întrebat recruiterița, întrebare menită să spargă gheața. 
Pe atunci locuiam la Bayreuth, care e situat la 233 de kilometri de München. Dacă aș fi obținut postul am fi avut ceva probleme de ordin logistic, prima și cea mai importantă fiind mutarea mea (pentru moment doar a mea, fiindcă omul avea niște proiecte locale pe care nu le-ar fi putut abandona, deci nu s-ar fi putut reloca la München în perioada imediat următoare). 
Și, sub imperiul emoțiilor fiind, n-am găsit altceva mai bun de făcut decât să m-apuc să-i povestesc recruiteriței toate chestiile astea. În loc de un răspuns scurt și banal, m-am avântat să-i povestesc despre drumul lung, cât de provocator va fi să găsesc o locuință convenabilă într-un timp atât de scurt, cum voi merge eu săptămânal acasă, de navetă zilnică nu se pune problema, poate că un fel de pensiune ar fi o soluție mai convenabilă și eventual mi-ar putea face ei recomandări?
Geez, simt că mă apucă rușinea din nou, numai cât am scris chestia asta. Ce-o fi fost în capul meu?! O coajă de tărâţe, o ţandără, o pleavă, cum zicea Arghezi într-o poezie. 

Pe măsură ce dondăneam vedeam cum femeia se schimbă la față și m-am oprit la un moment dat, dar în momentul ăla numai dacă aș fi fost versiunea feminină a lui Richard Edelman aș mai fi avut o cât de mică șansă. Cum nu eram nici pe departe așa ceva (el n-ar fi comis-o niciodată în halul ăsta, d'ohhh), am primit după câteva zile Emailul standard cu ”mulțumim, ne pare rău, dar...”. Nicio surpriză, de altfel: la încheierea interviului, eram cât se poate de conștientă că I screwed it royally.

Am ”bolit” niște luni de zile după aceea. Regretam enorm șansa irosită și nu reușeam să înțeleg ce mă apucase. În retrospect, știu că n-a fost să fie pentru că drumul meu s-a dovedit a fi altul; dar multă vreme m-am întrebat cum ar fi fost dacă. Și de fiecare dată când m-am întrebat, mi-a venit să-mi dau saptesuteoptezecișinouădemii de pumni în cap 🤦‍♀️. 

Dacă nu vi s-a întâmplat niciodată, ferice de voi. Iar dacă da, după cum vedeți, nu sunteți singurii.

Salată de weekend (66)

Știu că la cei mai mulți dintre voi a fost probabil mai cald decât aici zilele astea, așa că nu mă plâng de cele 36 de grade pe care le-am avut astăzi. În birou, cu aer condiționat, se poate (supra)viețui. Și cum altceva nu se poate mânca pe frigul 🙄 ăsta, poftiți la salată.

🥵 Am realizat o dată în plus ce norocoși suntem când, pe la prânz, m-a sunat Michele (șeful unei echipe mobile din Italia, care se ocupă de reparația vagoanelor într-unul din terminalele unde am treabă și eu). 
V-am mai povestit eu de el, e simpatic, foarte bun profesionist, harnic și onest. Numai cu engleza e mai greu câteodată, dar ne descurcăm noi. 
În mod normal azi ar fi trebuit să repare un vagon de-al meu, dar mi-a dat telefon să se scuze. Erau 39 de grade la el, mi-a spus.
- Greta, I know we must repair, but sorry... today hot, very hot, my people get sick, very bad. Problem if we go tomorrow morning?
Păcatele mele, cum să fie asta o problemă? Mai înainte de orice suntem oameni. Nici din punct de vedere logistic nu era vreun bai, vagonul fiind oricum planificat să plece abia vineri. Dar chiar dacă n-ar fi fost așa, tot nu i-aș putea cere nimănui să lucreze pe temperaturile alea, în condițiile în care în terminale căldura se resimte mult mai puternic, din cauza vagoanelor care se înfierbântă.
- Grazie, grazie! We go tomorrow morning, ok? Mille grazie!
Am închis telefonul și le-am povestit colegilor. Au rămas pe gânduri. Noi chiar suntem privilegiați, am conchis, desfătându-ne în răcoarea aerului condiționat. 

🦷 E îngrijorător când ajunge să te cunoască pe nume tot personalul de la cabinetul stomatologic, un indiciu că te văd cam des pe-acolo. Adevăru-i că i-am tot vizitat în ultima vreme și de unde credeam c-am isprăvit cu vizitatul, mă duc marți iar. Pasămite m-am apucat de niște lucrări și nu mă simt grozav cu unele chestii, deci here we go again. Oricum nu mă plâng, ani de zile n-am fost la cabinet decât pentru curățat profesional, aproape c-aș zice că era și cazul să se mai strice una-alta. 
Eternă recunoștință cui a inventat anestezia și spray-ul cu lidocaină (foarte bun pentru suprimarea reflexului de vomă care s-a înrăutățit la mine teribil. Nu era așa acum câțiva ani, da-ntre timp a devenit ceva efectiv de vise rele și nu reușesc să-mi dau seama ce s-a schimbat, sau de ce ). 

😷 După ce data trecută mă enervasem la controlul anual, mi-am căutat un alt ginecolog și sunt foarte mulțumită de cel pe care l-am găsit. Un medic cu multe recenzii entuziaste, conștiincios, atent și cu o galanterie de modă veche care mi l-a făcut pe loc simpatic.
Mi-am îmbogățit cunoștințele de germană ascultându-l cu interes ce driblinguri de exprimare făcea ca să evite expresia ”la vârsta dumneavoastră” și-n același timp să-mi facă niște recomandări personalizate și adecvate, d'ohhh, vârstei pe care o am pe persoană fizică 😀. Se vedea din avion unde vrea s-ajungă, dar nici că-mi venea să-l întrerup 😁. 

🙍‍♀️ Mai zilele trecute schimbam de zor mailuri cu o mițură degrabă înțepată, care lucrează ca ”Technical Specialist” la una din cele mai mari reprezentanțe auto. Mi-a scris ca să-mi returneze un fișier Excel, pe care nu-l poate vizualiza întrucât ”calculatorul mi-l deschide prea mic”. Funcția ”Zoom” a Excel-ului îi este necunoscută, dar e “technical specialist”, da? Rezon! 🤦‍♀️

Acestea fiind zise, programez postarea și mă duc să ciupesc un episod din ”Mentalistul”, de care m-am apucat recent. Știu că e  vechi, dar eu abia l-am descoperit și chiar dacă nu mă dă pe spate, îmi place mult. Ah, și ca să n-avem vorbe: Simon Baker e șarmant, dar în ce mă privește, supremația lui Benedict Cumberbatch nu este amenințată de nimeni 😃. 

Cu foarfeca la nunta de plastic

S-a scris, s-a analizat, s-a puricat, dar nu mă lasă pipota dacă nu mă dau (și eu 😀) cu părerea despre supremul snobism al momentului, sau suprema aroganță, sau lipsă de considerație, sau de gust, sau, sau.  Da, despre nunta lui Jeff Bezos cu Lauren Sánchez vorbim.  Fondatorul Amazon s-a însurat cu femeia cu care se iubea cu foc și nețărmurită pasiune în timp ce amândoi erau căsătoriți cu alte persoane. Oameni de încredere, icoane-ntr-un altar să-i pui la închinat, cum ar zice Coșbuc.

(Acuma ce-i drept, doamna avea circumstanțe atenuante. Peste 200 de miliarde de circumstanțe atenuante, ca să spunem așa. Fostul soț deține o avere de 450 milioane de dolari. Bani de alune în comparație cu actualul, înțelegem de ce nu l-a mai putut iubi soțioara. Sarcasm, pliz 🫣). 
Ah, dar să-mi dau peste mână, bineînțeles că vorbim despre dragoste fulgerătoare și absolut dezinteresată, scuze eu. 

După ce m-am gândit mai bine, mi-am zis că n-are rost să scriu despre organizarea nunții. Nici despre cum au luat practic Veneția cu asalt (în ciuda opoziției și protestelor localnicilor), nici despre cele 90 de avioane private care au adus oaspeții la nuntă, nici despre bucătarii cu 3 stele Michelin angajați pentru a pregăti meniul. 
Despre toate astea o să spun un singur lucru. Costurile totale sunt estimate la peste 50 de milioane de dolari. Banii aceștia sunt obținuți din munca unor oameni care sunt cronometrați inclusiv când se duc la toaletă. Și chiar dacă oricine are libertatea de-a face cu banii săi orice dorește, personal aș considera nunta lui Bezos ca fiind un scuipat fix în obrazul acestor oameni.

Revenind. De vreme ce n-o să discut despre cele de mai sus, ce-mi mai rămâne? Ați ghicit: să forfec niște ținute, de-am și speriat biata foarfecă trezind-o din somn. Ce-ai, cucoană, zice, nu-s nici Oscarurile, nici Globurile de Aur. Așa-i, i-am răspuns, dar e nevoie de tine și-n compensație n-o să ai prea mult de lucru. Nu de alta, da' dacă am tăia fie și-un centimetru, ar rămâne anumite doamne golașe de-a binelea. 

Și dacă tot ne-apucăm, zic să-ncepem cu mireasa. Care mireasă a schimbat 27 de rochii pe durata celor 3 zile cât au durat festivitățile. Te și-ntrebi când o mai fi avut timp să respire ori să guste cocostârcii împănați sau ce-or fi gătit oamenii ăia. 
(Cocostârcii sunt de la mine, silvuple. N-am cercetat meniul, am dubii inclusiv că aș înțelege denumirile tuturor bucatelor).

Așa, deci neprihănita (🤨) mireasă a ales o rochie Dolce & Gabbana care a costat 500.000 de dolari, iar pentru definitivarea modelului i-a fost necesar un an de lucru împreună cu creatorii. Zice ea. Nu prea înțeleg cum devine cazul, din moment ce s-a făcut public faptul că sursa de inspirație a fost rochia purtată de Sophia Loren în filmul ”Houseboat”, realizat în 1958. 

Pentru conformitate: 

Bun, și-acum să trecem la forfecat.

✂️ Imaginea de mireasă diafană, în rochie albă de dantelă și cu voal lung nu se mai potrivește când ai 55 de ani și ești un pachet ambulant de acid hialuronic, silicon și botox care numai feciorelnic nu te fac s-arăți; dimpotrivă, te plasează undeva pe linia dintre penibil și grotesc.
✂️ Când ai copiat modelul (la care ai ”lucrat” un an), te-ai gândit că între tine și Sophia Loren de la momentul respectiv e o diferență de peste 30 de ani, care nu se poate ascunde nici dacă te scalzi într-un butoi de acid hialuronic? 
✂️ Înțeleg că ai investit în formele corpului (unele zvonuri spun că ți-ai fi scos și două coaste, dar treaba ta, coastele tale) și-ai vrut să vadă întreaga lume chestia asta, însă chiar era nevoie să alegi o rochie atât de strâmtă că mă mir cum de mai respirai într-însa?
✂️ Trecând la coafură: ce-i cu lațele alea atârnânde? Adică una e să lași strategic niște zulufi aparent neglijenți și alta e să-ți atârne lațele pe umeri. Și nu, nici asta nu se (mai) potrivește la 55 de ani. 

All in all, ce-a izbutit Sánchez e un aspect ieftin (deși, calculând inclusiv bijuteriile, ținuta ei a valorat câteva milioane de dolari) și deplasat în raport cu vârsta. 

Am mai remarcat și rochia asta (una din cele 27, pe care-n mod sigur nu le-a cumpărat de pe Amazon), de m-am gândit că doamna mireasă o fi jumulit lampadarul din hotelul Aman, unde au fost cazați:

Dacă respiră un pic mai adânc, îi țâșnesc silicoanele pe-afară. Dar la cum arată corsetul ăla, cred că n-o paște niciun risc în sensul ăsta. 

Lăsând nițel mireasa și cele 27 de ținute ale sale, să mai vedem câteva vedete degrabă lovite de inspirație vestimentară (not). 

De cum am văzut-o pe Kim Kardashian mi-am adus aminte de cântecelul de-l fredonam la grădiniță: ”Tarzan se luptă-n junglă cu leii și cu tigrii / S-o apere pe Jane și pe copiii ei”. În cazul de față nu știu unde-o fi rămas Tarzan, dar Jane umblă brambura pe la nunți, iote-o. 

Citesc cu interes că ținuta doamnei (Brooks Nader pe numele său; fie-mi cu iertare, dar aud pentru prima dată de ea) a fost inspirată de un model de lenjerie. S-avem pardon, impresia mea e că a fost mai mult decât inspirată, cu alte cuvinte și-a uitat rochia acasă. Și dacă mă uit bine, văd că sânul drept mai are câțiva milimetri și evadează. Ce păcat că n-a reușit 😀.

Nici de Vittoria Ceretti nu auzisem (tocmai am aflat că e noua prietenă a lui Leonardo DiCaprio), dar am remarcat chestia aia de pe dânsa... cum i-o spune, că rochie n-o pot numi. Lasă impresia că a adunat resturile din vreun atelier de croitorie și s-a înveșmântat în ele. 

Și Kylie Jenner pare să fi primit brief-ul cu rochia inspirată de lenjeria intimă, dar poate nu l-o fi citit până la capăt. Oricum, de când porți ochelari de soare în pat? 

”E vreo competiție pentru cea mai urâtă rochie?” s-a întrebat un comentator și adevăru-i că uitându-mă la pozele de mai sus nu pot să nu-i dau dreptate. Personal, am identificat o singură ținută care mi-a plăcut. 

Da, la Regina Rania a Iordaniei chiar îți face plăcere să te uiți 🙂 Între atâtea silicoane, plasticuri și furouri înnobilate cu titlul de rochie, aspectul ei natural și rafinat e ca o gură de aer proaspăt. 

Acestea fiind zise, tragem cortina peste una dintre cele mai kitsch nunți pe care le-a pomenit showbiz-ul și nădăjduim că toate silicoanele s-au întors cu bine acasă.