Amuzament lingvistic și metafore cu cești

Una dintre expresiile germane care mă amuză la culme este ”a nu mai avea toate ceștile în dulap”. Este echivalentul lui ”a nu mai avea toate țiglele pe casă” și datează, după cum se pare, încă din secolul al XVIII-lea. La origini s-ar afla obiceiul de a deține cât mai multe porțelanuri (simbol al statutului social și al unei situații materiale înfloritoare). Obiectele de porțelan (cești, farfurioare, boluri, cupe și ce mai avea fiecare) erau expuse în dulapuri prevăzute cu geamuri, ca să poată fi admirate din exterior. O piesă lipsă indica dezordinea, dezorganizarea, neglijența și de-a lungul anilor sensul s-a perpetuat metaforic, ajungând la semnificația atribuită în ziua de azi.

Bun, am isprăvit cu preambulul (adică n-am considerat că mai era necesar să precizez faptul că beau cafea la birou, de obicei două cești pe zi. E și asta parte din story, da' parol că precizarea ar fi redundantă 😃).

Într-una din zile, la încheierea programului, îmi fac ordine pe birou ca de obicei, arunc bilețelele pe care-mi făcusem diverse notițe spontane care nu mai îmi trebuie, de-astea de final de zi. Închid laptopul, tschüss, bis morgen, dau să plec, la ușă îmi aduc aminte că am uitat ceva și mă-ntorc din drum (trăi-mi-ar OCD-ul 🙄).

- N-ai plecat?
- Ba da, da' m-am întors că uitasem să-mi pun ceașca de cafea în mașina de spălat vase.
- Eh, puteai s-o lași pe mâine...
Altcineva intervine: 
- Da, ai fi putut, dar poate nu mai ai toate ceștile în dulap (😁).
- Mai am una, numa' că e cam ciobită, zic în hlizeala generală.
- Decât deloc, bună și aia. 

Dacă tot m-am întors, nu mă îndur să nu răspund la telefonul care tocmai începuse să sune. Termin conversația și-nainte să plec precizez:
- De fapt, cred că nu mai am nicio ceașcă. 
Reflectez o clipă.
- Și nici dulap. 
Păi să știm o treabă 😀.

Pasul următor e să le explic metafora cu butoiul căruia îi lipsește o doagă. Nu m-ar mira deloc să se ajungă la consensul că fiind vorba de mine, butoiul se mai ține într-o unică doagă, și aia cam șubredă 🤨. 

E chin mare să copiezi la BAC, fraților

Titlul nu e ironic sau tendențios, cu toate că așa ar putea părea. Vorbesc foarte serios, după cum veți vedea. 
Mai sunt câteva zile și-apoi lumea va răsufla ușurată: ”uf, am scăpat! Am dat și bacaloriatul ăsta!”, precum onorabila madam Caliopi Georgescu, din schița omonimă a lui Caragiale. După primele probe scrise am senzația că anul ăsta s-a discutat mai puțin despre perlele absolvenților, ceea ce în esență mi se pare un lucru bun. 
Nu fac pe sfânta Filofteia; m-am amuzat și eu de ele ani la rând, însă pe măsură ce îmbătrânesc și mă, hmm, înțelepțesc (🤨), nu mai găsesc nimic nostim aici. Educația precară tinde tot mai mult să devină o chestiune de siguranță națională, și nu mă refer la ”tocirea” a sute de pagini pe de rost, ci la imposibilitatea multor absolvenți de liceu de-a înțelege și analiza critic un text scris. 

Ce m-a frapat de data asta e altceva, respectiv știrile despre candidații surprinși cu tot felul de dispozitive de copiat, care mai de care mai abracadabrante. Nu doar că au fost eliminați din examen, dar au pierdut și dreptul de-a se mai înscrie în următoarele două sesiuni; așadar vor putea da din nou bacalaureatul abia în toamna lui 2026. 
Și asta e ceva ce nu reușesc să pricep, deși mirarea mea ar putea părea mai degrabă retorică sau din categoria ”da' ce-i așa de greu de înțeles aici?”. De ce ai face asta, cunoscând riscurile? Știind că e posibil să pierzi un an din viață (din punct de vedere academic, mă refer), de ce nu-ți dai osteneala să înveți măcar cât să treci nenorocitul ăla de examen? Fiindcă nu despre aspirații la note mari și viitoare studii la Oxford vorbim în cazurile astea: în general, dacă te duci la examenul de bacalaureat chitit să copiezi, e greu de presupus că ai avea ambiții serioase de carieră. 

Și pentru că mă muncea curiozitatea citind știrile respective, am dat o căutare și dintr-un survol am și găsit un site care comercializează o varietate îngrijorător de bogată de device-uri de copiat. Nicio mirare că atâtea tinere speranțe le-au folosit; iată, au la dispoziție opțiuni berechet. Nu-i dau numele, că n-am deloc intenția să-i fac reclamă și sper să fie suspendat (deși-n privința asta nu-mi fac iluzii). 
Așa, ziceam de device-uri. Spicuiesc niște exemple: 

• Pix de copiat și cască fără fir (ăsta e marcat cu ”stoc epuizat”, deci n-au dus lipsă de clienți 🤯)
• Cutiuță GSM cu cartelă SIM + cască de copiat
• Cutiuță GSM + cască pe timpan cu microvibrații (pentru numele lui Belzebut 😒)
• Card de copiat GSM + micro cască de copiat fără fir
• Cheie auto pentru copiat cu cartelă SIM + cască de copiat fără fir.

Și multe altele, inclusiv baterii pentru antemenționatele marafeturi, diferite modele de căști etc. M-a luat capul, vă spun. Toate astea vin cu instrucțiuni detaliate de folosire și recomandări de-a se face ”antrenament” dinainte, atât individual cât și cu ”persoana care vă va ajuta”, ca să nu care cumva, ferească Aghiuță al cutiuțelor GSM, să pățești vreun necaz în plin examen...  

Numai citind instrucțiunile alea și m-a luat amețeala. Personal, n-aș avea nici cea mai mică șansă de-a scăpa basma curată din așa ceva. Aș transpira instantaneu, aș încurca firele, mi-ar cădea casca din ureche... ar fi un dezastru pe toată linia. Și ce n-am priceput eu la toate farafastâcurile astea: toate presupun inclusiv ”discuția cu persoana care te ajută”. Aici m-au pierdut. Cum adică să discuți? Bun, ăla-ți dondăne în ureche, dar pe tine nu te aud cei din jur că șopocăiești în barbă? 
Bine, acum că mă gândesc, trebuie să-i spui subiectele (deși se publică relativ rapid, din ce-am înțeles). Și revenim la partea cu șopocăiala, care nu-mi imaginez cum ar putea trece neobservată.

Băi frate, cât efort. Nu mai bine înveți cât să treci pacostea de examen? Asta cu atât mai mult cu cât, din ce-am citit, bibliografia e mult mai subțire față de-acum câteva decenii: pentru proba de limbă română sunt în total vreo 15-16 opere de parcurs. Noi am avut 66. Dar asta era-n secolul trecut (la propriu 😀, în 1998). 

Cred, totuși, că năravul copiatului nu va dispărea decât atunci când toate subiectele vor fi la prima vedere. Mi-ar fi plăcut la nebunie. Ce-i drept, am avut șansa unui profesor de română care-a știut să ne cultive deprinderea asta și să ne stimuleze creativitatea. 

Leapșă pentru dinozauri

Deunăzi mi-au picat ochii pe imaginea de mai jos și-am devenit curioasă. Vorbea despre accesorii ieșite demult din cotidian și, răspunzând punctelor de mai jos, am avut un pic senzația unei scurte întoarceri în timp. Telefon cu disc? Casete audio? Fax? 😊

☎️ Ai folosit un telefon cu disc.

 Ba bine că nu. Mi se-ntâmplă și-acum să-i duc dorul. Păi ăstuia îi puteai trânti receptorul cu sete, să simți că exorcizezi toți dracii din tine. La astea moderne ce să trântești? Pe ele, eventual, da' riști să le faci fărâmițe. Nu te mai poți descărca nervos, dom'le. 

💾 Ai folosit o dischetă.
Ha! Încă-mi aduc aminte ce paranoică eram cu dischetele pe care-mi pusesem lucrarea de licență. O aveam și-n calculator, desigur, dar nici cu un ou Fabergé nu cred că m-aș fi purtat mai gingaș. 

💻 Ai folosit o mașină de scris. 
Nu, în schimb am tastatură mecanică. Se pune? Foarte încântată sunt de ea și tot ca draga de J.B. Fletcher mă simt acum în timp ce clăpăcesc, deși visul se tot îndepărtează de mine. 

📷 Ai făcut fotografii pe film. 
Desigur. Iar la facultate am învățat inclusiv să developez. Mi-am dat seama atunci de ce unii oameni s-au îndrăgostit iremediabil de arta fotografiei, dar nu m-a prins microbul. 

📀 Ai ascultat muzică pe CD.
Din moment ce-am folosit telefonul cu disc și mi-am pus lucrarea de licență pe dischete e clar că aparțin unor timpuri demult apuse, nu? N-am avut prea multe CD-uri (vreo 50 să fi fost), dar au însemnat enorm pentru mine. 

📼 Ai ascultat muzică pe casetă.
Hai că-ncep să mă simt ca un dinozaur 😀. Evident că am ascultat, mult și bine. Și-am avut vreo două sute de casete, cel puțin. Îmi aduc aminte inclusiv de prima dintre ele, cumpărată de mama: albumul ”The Sign”, al formației Ace of Base. 

💿 Ai ascultat muzică pe vinil.
Nu în tinerețe, dar ascult acum. Omul meu e audiofil, avem pick-up și ascultăm frecvent.

📻 Ai ascultat muzică pe walkman. 
L-am primit târziu (cândva prin clasa a XI-a, cred, colegii mei având de câțiva ani deja), dar tare drag mi-a fost și multă muzică bună am ascultat la el.

📽️ Ai ascultat muzică afară pe un ”boombox”.
Ca să fiu sinceră, nu știu ce înțelege autorul prin chestia asta. Dacă se referă la casetofon luat undeva afară, atunci da, am făcut și asta de mai multe ori.
Numai de magnetofon văd că nu întreabă. Am avut un Tesla B115, cumpărat de ai mei de la București în 1988. Nu știu nici în ziua de azi de unde făcea tata rost de benzi, dar așa l-am descoperit pe Elvis și a fost dragoste la prima audiție. 

📺 Te-ai uitat la un film pe casetă video. 
Uite că pe asta am sărit-o. Am mai povestit pe aici, în liceu am fost mai degrabă retrasă, din motive obiective. Așa că nu m-am dus niciodată să văd un film la video, ”cu gașca”. Dar nici n-am dus lipsa chestiei ăsteia. Erau destule filme la televizor.

📠 Ai trimis sau ai primit un fax. 
Nici pe asta n-am comis-o. Dar ahh, tocmai mi-a venit în minte o anume scenă din ”Usual Suspects”. Aceia dintre voi care ați văzut bijuteria asta de film știți la ce mă refer. Cei care nu l-ați văzut... pfoa, ce vă invidiez pentru că aveți de descoperit o asemenea comoară. Nu vă spoileresc, da' serios, luați de-l vedeți și-o să mă pomeniți. 

❤️ Ai înregistrat un cântec de la radio pe casetă. 
Nu de la radio, ci de la casetofon pe casetofon. Una dintre cele mai pe sufletul meu piese pe care le voi fi ascultat în viața asta. Am povestit despre ”Zombie”, a doua zi după ce Dolores O'Riordan a devenit eternitate.

🎞️ Ai închiriat un film.
Nici asta n-am făcut, a se vedea ce ziceam mai sus referitor la filme. Pur și simplu nu mă trăgea ața spre asta. 

🖥️ Ai intrat pe Internet prin dial-up. 
Pff, nu știu de ce chestia asta mă face să mă simt mai ”dinozauriană” chiar și decât întrebarea despre casete sau fax 🤣🤣🤣. Răspunsul este da, am făcut asta și nu-mi vine să cred ce mă enervez acum când o pagină își dă refresh în 3 secunde în loc de două. S-a urcat dinozauru-n copac, vă spun. 

📔 Ai folosit o carte de telefon. 
Bănuiesc că nu mai e cazul să răspund la asta. 

🖼️ Ai trimis o vedere. 
Zeci, inclusiv când mergeam la mare prin clasa a doua - a treia și le scriam bunicilor ”să știți că vă trimit această vedere” 😁. Mai recent, îmi aduc aminte că am trimis vederi de la Vatican, când am vizitat Roma în 2018. Am făcut-o mai mult de dragul ștampilei poștei din Città del Vaticano 🙂. 

🗺️ Ai folosit o hartă pentru a ajunge la destinație. 
N-a fost niciodată nevoie, dar la nevoie cu siguranță aș fi putut s-o fac. 

📖 Ai avut un dicționar. 
Chiar mai multe, și-mi plăcea să le deschid uneori aleatoriu și să citesc o pagină-două, la întâmplare. 

📚 Ai avut o enciclopedie.
Asta n-am avut. Dacă nu pun la socoteală colecția Jules Verne, din care am învățat enorm 🤓. 

💶 Ai plătit cu un cec. 
Nu, și nici nu știu să existe sistemul ăsta de plăți prin partea de lume pe unde trăiesc, respectiv am trăit.

14 făcute din 20, deci - respectând cerința din imagine - rezultă că am 6 puncte. Mno. Mă-ntreb cum ar fi arătat rezultatul dacă m-aș fi născut cu zece ani mai devreme. 

Și m-am târg(uit) din nou

Săptămâna asta am petrecut din nou două zile la München, unde compania la care prestez cu aprindere a participat, ca expozant, la Transport Logistic - unul dintre cele mai mari târguri din lume pentru logistică, mobilitate, IT și management-ul lanțurilor de aprovizionare.

Nu mai sunt la prima experiență de acest gen, deci cam știam la ce să mă aștept. A fost minunat și, după cum anticipasem, epuizant. Din fericire, am avut adidași buni 😀 deși a doua zi îmi simțeam fiecare oscior, inclusiv unele pe care nu știusem că le am, ca să zic așa. Chiar ne amuzam dimineața în aeroport (eu și colegii am luat primul avion al zilei, la 06:10, ceva mirobolant, vă spun), constatând că putem identifica dintr-o privire cine zboară la München pentru a participa la târg; toată lumea care era în ținută casual-elegant și purta încălțăminte sport 😁. Avea să ni se confirme asta când am regăsit trei sferturi din avion în shuttle-ul care ne-a dus de la aeroport până la centrul expozițional. 

”Ptiu, ptiu, să nu vă fie de deochi ce bine arătați”, le-am zis colegilor care se înduminecaseră cu toții la sacou și cămașă. Fără excepție, chiar le stătea foarte bine și nu-i văd îmbrăcați așa decât o dată la doi ani, respectiv la târgul ăsta. ”A căzut dulapul pe voi?”, adaug, prilej de râsete generale. ”Mda, însă am constatat că a cam făcut burtă. Dulapul”, mormăie unul dintre ei. Ce să zic, îl înțeleg prea bine. Dulapurile din ziua de azi nu mai au niciun pic de respect, serios acuma 🤨.
 

Sărind direct la concluzie, personal am avut parte de un târg satisfăcător și, aș adăuga, împlinitor nu numai din punct de vedere profesional, ci și în plan personal. 

Am reîntâlnit clienți și colaboratori vechi și i-am întâlnit pentru prima dată pe unii cu care lucrez deja de 4-5 ani (și care nu fuseseră prezenți la ediția precedentă a târgului). Cele mai multe dintre întâlnirile astea au început cu îmbrățișări (”ah, ce bine-mi pare să te revăd!”, respectiv ”în sfârșit, ne întâlnim!” 😊) și s-au încheiat tot cu strâns în brațe. 
Am pus pe roate niște chestii, o colaborare care se-arată foarte promițătoare într-o problemă pe care mă chinui de câteva luni s-o rezolv (genul de chestie căreia nemții îi spun, metaforic, ”șantier”) și n-am avut timp să vizitez nimic. Acesta din urmă e un semn bun, chiar dacă pe undeva regretabil - dacă n-a fost timp de vizitat târgul, înseamnă că au fost multe întâlniri, așadar exact ce era de dorit. 
Ca de obicei am jonglat între engleză și germană și nu puține au fost momentele când aveam sentimentul că nu mai sunt în stare să scot nicio silabă - iar peste câteva clipe mă întovărășeam cu un espresso și melițam iarăși cu aplomb 🤓.

Iau cu mine două momente de la acest târg:

💚 Întrevederea cu un vechi (și deosebit de solicitant) client, care a spus niște lucruri foarte frumoase despre mine, în prezența mai multor colegi de-ai mei. A fost una din întâlnirile începute și încheiate cu îmbrățișare, care direct la inimă mi-a mers. Este un clișeu, dar pentru mine a fost unul dintre acele momente în care simți realmente că merită tot stresul - fapt de care uneori m-am îndoit. 

🩷 Eram la toaletă - unde, ca de obicei, se formase o impresionantă coadă. Așteptându-mi rândul scroll-am absentă pe telefon când, dintr-odată, o femeie vine din spate și mă cuprinde în brațe. 
- Ți-am văzut numele pe ecuson și mai să nu-mi vină să cred! Îți aduci aminte că am colaborat doi ani, ne-am scris sute de mailuri și-am vorbit de zeci de ori la telefon?
Își întoarce ecusonul cu numele spre exterior și-n clipa următoare ne îmbrățișam. Avea dreptate: am lucrat împreună doi ani și-am rămas în cei mai buni termeni, dar niciuna nu avea idee cum arată cealaltă. M-am bucurat mult s-o întâlnesc în realitate, dar cu adevărat emoționantă a fost reacția celorlalte femei care stăteau la rând: au început să aplaude 🙃. ”Inclusiv pentru asemenea momente se organizează astfel de târguri”, a zis una dintre ele și sunt întru totul de acord. 

Mi-a plăcut foarte mult și abia aștept târgul următor. Până una-alta, mâine e luni și avem liber (Rusaliile sunt considerate sărbătoare națională), afară plouă (dar quelle surpriz), așa că mă instalez la vreun serial. Știu că azi e finala masculină de la Roland-Garros, dar n-am nicio intenție să mă uit. Alcaraz mă lasă rece și pe Sinner nu-l diger nici cu Dicarbocalm. M-am uitat însă ieri și m-am bucurat foarte mult pentru Coco. 

Dublu rant (despre incluziune forțată și continuări nereușite ale unor opere de succes)

(Nu, n-avem text despre copilul interior, că m-am plictisit de toate bazaconiile despre ființa interioară, copilul interior și alte făpturi interioare care-ar face bine să-și vadă de treburile lor 🙄). 

La drept vorbind am vrut să intitulez textul ăsta ”salată de rant-uri”, având în vedere că sunt două ”ingrediente” diferite; totuși m-am gândit că s-ar putea crea confuzii din cauza inevitabilei paralele cu salata de weekend pe care o consumăm de ani de zile, mai mult sau mai puțin regulat 🙃. Dar, de fapt, chiar asta este: o salată (cam amăruie) din chestiile forțate pe care unii încearcă să le impună, urmând o agendă pe care nu cred că o înțeleg pe deplin nici măcar ei înșiși. 

Incluziunea forțată
Am aflat, cu bucurie dar și cu o doză de scepticism pragmatic, despre proiectul HBO de-a face o nouă serie ”Harry Potter”, de data asta mult mai amănunțită decât prima, care să urmărească mult mai detaliat povestea. Casting-ul e aproape încheiat și filmările urmează să înceapă în câteva săptămâni. 

Sunt realistă: va fi cu totul diferit, chiar dacă firul narativ este același. N-are cum să fie același lucru și ar fi stupid să se creeze asemenea așteptări. Dar pentru cei care am văzut seria precedentă, va fi probabil ca un fel de... butaforie. E nedrept să pun problema așa, dar asta simt. Pentru mine profesoara McGonagall va fi pentru totdeauna Maggie Smith, Dumbledore va fi Michael Gambon (deși l-a înlocuit pe Richard Harris, schimbarea a fost subtilă și trecerea s-a făcut foarte lin), nu-mi pot imagina alt Sirius Black în afară de Gary Oldman, iar în ceea ce-l privește pe Snape... 

Oh, Snape. Că de fapt la el voiam s-ajung. Până la ”Harry Potter” nu-l știam pe Alan Rickman și mi s-a părut incredibil. Fabulos. As Snape as Snape can be, ca să zic așa. Inegalabil și irepetabil. 
Acuma. Toți cei care am citit cărțile știm despre Snape că era ”palid, cu fața bolnăvicioasă și părul slinos”. Nu pot spune cine-ar fi fost cel mai nimerit să-l interpreteze în noua producție (pe undeva cred că Benedict Cumberbatch ar fi fost o opțiune de luat în calcul, și nu o spun numai pentru că-mi place foarte mult; sau poate Adam Driver, dar îi seamănă prea mult lui Rickman și nu cred că e de dorit un actor-sosie). Însă alegerea pe care-au făcut-o mi se pare atât, dar atât de greșită...

De la stânga la dreapta: Paapa Essiedu și Alan Rickman (aici, în rolul lui Snape)

Nu știu cine este Paapa Essiedu, însă nu asta e problema; după cum spuneam doar câteva rânduri mai sus, nici de Alan Rickman nu auzisem până să-l văd în rolul lui Snape. E perfect posibil așadar ca Essiedu să fie un actor de geniu; dar părerea mea este că nu ar fi trebuit să fie distribuit în acest rol. Nu doar pentru că nu poate fi palid și nu-mi imaginez cum i-ar sta cu părul lung (cred că ar fi cel puțin nefiresc); dar J.K. Rowling l-a conceput pe Snape drept un individ cu un fizic deloc frapant, ochi expresivi și voce joasă. Or, Essiedu mi se pare ”hot” și flamboaiant, în ruptul capului nu mi-l imaginez în postura lui Snape, chiar dacă este, cu siguranță, un actor bun. 
L-au ales din motivul menționat mai sus - din dorința de incluziune, în acest caz una forțată și nefirească - și prin asta îi fac în primul rând lui un deserviciu. Eu cred că n-ar fi trebuit să accepte rolul. Recentul exemplu ”Snow White” (care a atins nedoritul record de cea mai slabă notă pe IMDB: 1.5 și acum se zbate la 1.8) ar fi trebuit să le slujească multora drept lecție. 

De altfel, cum spunea cineva: dacă-l voiau musai, l-ar fi putut distribui în rolul lui Kingsley Shacklebolt, care și-n prima serie a fost interpretat de un actor de culoare, George Harris. Chiar și Lupin ar fi fost de preferat lui Snape. Și să nu mai vorbim despre faptul că Snape a fost hărțuit în adolescență de către colegii săi; oare cum o să arate în film faptul că un adolescent de culoare e hărțuit de colegii albi? N-o să dea apă la moară political correctness-ului?

Continuări nereușite
Aici mă refer mai degrabă la cărți și am vreo trei exemple în minte. Nu reușesc să-mi dau seama de ce unii autori sunt de părere că ar fi nevoie de continuări ale unor cărți consacrate în literatura mondială... Spus mai pe șleau, ar fi trebuit să-și scrie propriile cărți, nu să se înfrupte de pe urma altora. 

Referitor la exemplele pe care le voi menționa, am citit toate cărțile originale și am încercat una dintre continuări. N-am trecut de pagina 50 și nici nu se va întâmpla. 

”Scarlett” (continuarea romanului ”Pe Aripile Vântului”)
De ce-ai vrea să mai scrii o continuare a unei povești de dragoste care a făcut înconjurul lumii și a rămas - cum spune și titlul - să plutească undeva spre infinit? Am citit-o în vara când împlinisem 20 de ani și a fost perfectă pentru momentul de viață în care mă aflam. Povestea s-a încheiat incert (”after all, tomorrow is another day”) și așa ar fi trebuit să rămână. Fiecare cititor are libertatea să-și imagineze dacă Rhett și Scarlett s-au mai reunit vreodată și asta era parte din farmecul poveștii.
”Prizonieră în pânza de păianjen” (continuarea trilogiei ”Millennium”)

Povestea lui Lisbeth Salander și-a lui Mikael Blomkvist a fost o absolută revelație pentru mine. După zece ani de când am citit cele trei volume însumând aproape 2.000 de pagini, continuă să fie în top 3 al celor mai bune cărți pe care le-am citit vreodată. Dincolo de valoarea literară în sine și de intriga extraordinară, trilogia lui Stieg Larsson mi-a deschis gustul pentru Nordic Noir. De-atunci am citit zeci de cărți aparținând acestui gen și nu intenționez să mă opresc. Din fericire, am încă multe necitite 🙂.
Dar Stieg Larsson nu mai există și David Lagercrantz a scris o continuare pe care am încercat să o citesc. Scriitura mi s-a părut atât de anostă, că n-am putut depăși 50 de pagini și câteva zile mai târziu deja uitasem ce am citit. Reținusem că avea în plan încă vreo trei volume, sper că s-a răzgândit totuși. 
”Harry Potter și copilul blestemat”
Se subînțelege despre ce continuare este vorba 😀 și nu, n-am de gând să citesc piesa de teatru scrisă de Jack Thorne. M-am spoiler-it cu bună intenție (știind că n-o voi citi) și asta doar mi-a reconfirmat decizia. Harry Potter nu i-ar fi spus niciodată copilului său că și-a dori să nu fi fost tatăl lui, nici nu l-ar hărțui sau amenința, iar abilitățile pedagogice ale profesoarei McGonagall n-ar fi fost puse la îndoială numai pentru că nu are copii. Simt că mă enervez numai cât am înșirat toate astea. 

Cum spuneam. Dacă vrei să scrii, scrie, nu scutura din nou și din nou un pom plin de fructe, care nu a fost sădit de tine. 
Singurele continuări reușite sunt cele scrise de autorii înșiși. ”După 20 de ani” de Alexandre Dumas e un exemplu edificator în acest sens. 

Cam tot aceeași părere o am și despre remake-uri, deși unele dintre ele pot fi remarcabile. Până la cap și la coadă, tot o reeditare a unor foste succese este. Îmi mențin așadar opinia: vrei să faci un film, găsește un scenarist iscusit care să scrie o poveste bună și dă-i drumul. Nu exploata, iar și iar, aceleași resurse. Până și ciorba reîncălzită își are limitele ei. 

Dublu rant over 😀. Acestea fiind zise, mă duc în balcon cu domnul Richard Osman și al său ”Clubul crimelor de joi”. E o scriitură foarte bună, cu umor și am citit recent că se pregătește ecranizarea, iar din distribuție va face parte inclusiv Pierce Brosnan. Dacă mai aveam nevoie de vreo motivație de-a citi 😁).

Un leu și un arici

Judecând strict după titlu ar putea părea că urmează o fabulă, dar nu e cazul. 
După ce pe 11 aprilie conveniserăm că ne vom da o șansă, pe 31 mai ne-am reîntâlnit (cu ocazia unui concediu făcut de om în România, el lucrând deja de câțiva ani în Germania) și am început propriu-zis să fim împreună, cu tot ce implică asta 😋.

A ajuns în București seara pe la zece, cu un autocar Atlassib. Ne-am plimbat vreo două ore prin parcul Kiseleff. Plouase mai devreme, aerul era parfumat și proaspăt. Era minunat și-n același timp inedit să ne descoperim în noua ipostază după ce de luni de zile prieteniserăm platonic și ne povestiserăm inclusiv cele mai intime secrete. 

Mi i-a dăruit pe ei doi, fiecare cu semnificația și mesajul lui. 

Și-n ziua de azi dorm cu ariciul ori de câte ori omul meu nu e acasă. De fiecare dată mă uimește că mă trezesc exact așa cum mă culcasem: cu el strâns în brațe. (Să nu mai spuneți la nimeni, dar câteodată vorbesc cu el, cu ariciul, vreau să zic 🤫). 

Au urmat aproape trei săptămâni de descoperiri reciproce. Personal, nu-l descopeream doar pe el; descopeream ce înseamnă să te simți în siguranță. Era ceva nou pentru mine și reconfortant ca o pătură pufoasă în care te înfofolești când ți-e frig. Și pentru prima dată, simți cum e să-ți fie cald și bine. 

În zilele acelea a venit și momentul în care am știut, dincolo de orice îndoială, că-mi găsisem Omul. Căutările, de cele mai multe ori fără să fi fost conștientizate ca atare, se încheiaseră. În el îmi aflasem rostul și găsisem răspuns la toate întrebările. De-atunci l-am ales mereu pe el și-l voi alege din nou și din nou, pentru tot restul vieții noastre. 
Cuvintele nu-mi ajung pentru a-mi exprima recunoștința pentru miracolul de-a ne fi aflat și pentru tot ceea ce ni s-a dăruit. 

Azi dimineață schimbam niște mesaje referitoare la declarația anuală de venit. M-am pomenit gândindu-mă ce făceam cu 20 de ani în urmă: încercam să mă decid cu ce să mă îmbrac atunci când mă duc să-l iau de la autocar. First world problems, deh. ”Oare ce-aș fi zis dacă mi-ar fi spus cineva că peste două decenii vom vorbi despre ceva atât de banal precum declarația anuală de venit?”. 

Simplu, mi-am răspuns tot eu. Aș fi zis că e cel mai normal lucru din lume. Așa cum totul devine firesc, atunci când îl găsești pe cel pe care-l așteptai de-o viață. 

Misterul ușii leșinate 🙄

Puține chestii sunt mai satisfăcătoare decât de-a te trezi fără ceas (mă rog, era 06:13, blasfemie, și nici c-am mai putut adormi la loc 😒), a lua micul dejun și-a te întoarce în pat imediat după 😁. Nu e ceva uzual în timpul săptămânii, dar avem liber azi, pentru că se sărbărorește și aici Înălțarea.

Dar intrasem ca să vă povestesc despre o recentă interacțiune cu un cetățean degrabă ofuscat.

- Cred că s-a stricat ușa culisantă a vagonului.

- Cum adică, crezi. E înțepenită?

- Nu.

- Se deschide, respectiv se închide, ușor?

- Cred că da.

(🤨).

- Etanșeitate?

- Ok. Cred.

(“Crede” 🙄).

- Vreun defect vizibil, ceva?

- Nu.

- Păi totuși…. CE are? Sau nu are?

- E înăuntru.

- Ăăă? Cum înăuntru?

- E-n vagon. Pe jos.

Aaa… ha 😒. E complet ieșită din balamale, altfel nu are niciun defect vizibil 🥸.

Tot e bine că măcar e etanșă. Face etanșeitate cu podeaua, da' nu ne-mpiedicăm de asemenea detalii prozaice.

Altfel, e soare afară, ieșim la plimbare, că de vreo două săptămâni a tot plouat de părea că nu se mai plictisește.

Trei cărți pe care am ales să nu le citesc până la capăt

După cum am mai povestit pe aici, mie îmi place foarte mult să citesc. A fost cea dintâi pasiune a vieții mele și așa a rămas până în ziua de astăzi. Nu o fac atât de mult pe cât aș dori, fie din lipsă de timp, fie din motive de stres care-mi răpesc bucuria lecturii. Dar când descopăr o carte bună, nicio altă activitate nu-mi face mai mare plăcere decât să o parcurg și, eventual, să scriu apoi o recenzie.

Uneori însă, mi se întâmplă să constat că nu rezonez cu o carte. Rar de tot, dar se întâmplă. În această situație, în primă fază perseverez: continuu să citesc, parțial din încercarea de-a mă convinge că totuși îmi place, parțial din speranța că voi depăși blocajul și voi ajunge să citesc cu reală plăcere. Câteodată chiar așa a fost, am descoperit ceva care m-a ținut în poveste până la final. Motiv pentru care niciodată nu abandonez o carte la prima piatră de care mă împiedic.

Dar există și cărți pe care nu le-am terminat și nu sunt deloc sigură că o să le mai reiau, deși nu exclud asta. Gusturile de lectură se mai schimbă, totuși pentru moment nu plănuiesc să mă întorc la ele.

”Ochii Monei”
Cartea lui Thomas Schlesser, aclamată în întreaga lume și tradusă în 60 de țări, spune povestea unei fetițe care, suferind de o gravă afecțiune oculară, urmează să orbească în cel mult un an. În fiecare miercuri din cele 52 de săptămâni rămase, bunicul ei (un erudit pasionat de artă) o duce la muzeu și-o ajută să descopere câte un tablou celebru de Botticelli, da Vinci, Vermeer, Goya, Courbet, Degas, Monet sau Frieda Kahlo.

Nepoata și bunicul analizează pe îndelete fiecare detaliu din pictura aleasă pentru săptămâna respectivă, înțelegându-i astfel substratul și resorturile ascunse. În acest fel, bunicul speră că frumusețea operelor respective va persista în amintirea nepoatei după ce nu va mai putea vedea.
Cartea este însoțită de 52 de reproduceri ale operelor respective, cititorul având astfel posibilitatea de-a ”urmări” el însuși, în imagini, analizele Monei și ale bunicului ei.

Am început lectura cu mult entuziasm. Îmi plac mult poveștile despre pictură (în special arta renascentistă în ansamblul ei) și abia așteptam să descopăr semnificații și sensuri încă necunoscute, să-mi dau seama care-a fost intenția pictorului respectiv, să-l înțeleg. Mi-aduc și acum aminte ce bucurie a fost să citesc ”Agonie și Extaz” , deși acolo a fost mai mult despre sculptură și mai puțin despre pictură 🙂.

Cu toate astea însă... cartea nu m-a prins. În primul rând, scriitura este monotonă - fiecare capitol are aceeași structură și analiza e atât de pigulită și migăloasă, încât sfârșește inevitabil prin a plictisi. Este de fapt o carte de istorie a artei ”îmbrăcată” într-o narațiune, dar hainele par că pur și simplu nu i se potrivesc.
Un alt minus (din punctul meu de vedere, decisiv) a fost faptul că toate reproducerile se găseau într-o anexă de la finalul cărții. Or, când citești descrieri atât de amănunțite, ai nevoie să te uiți permanent la tabloul în discuție, ca să le poți descoperi și analiza tu însăți. Faptul că mă forța să dau la sfârșit pentru fiecare pictură a ajuns să mă agaseze destul de rapid. Nu în ultimul rând, Mona mi s-a părut un personaj neplauzibil, fiind mult prea matură și intuitivă pentru un copil de zece ani confruntat cu perspectiva orbirii definitive și fără cunoștințe prealabile despre artă.

”A promised land”
Am ales să ilustrez secțiunea despre autobiografia lui Barack Obama chiar cu volumul pe care-l dețin, pentru a exemplifica o idee.

Acesta este modul în care citesc o biografie, sau, extrapolând, o carte complexă. Îmi pun semne (post-it-uri colorate) ca să marchez paginile unde se relatează ceva important, pentru a reveni la ele când scriu recenzia. (Și e o mare satisfacție să le scot una câte una, pe măsură ce scriu textul. Abia după ce ultimul post-it e scos și articolul e scris, pot considera cartea cu adevărat încheiată).

Cartea lui Obama mi-a plăcut o vreme și a mers... până când n-a mai mers. Realist vorbind, nu știu exact de ce m-am împotmolit. E posibil să fi fost prea mult pentru cineva ca mine, care nu este la curent cu subtilitățile politicii americane (și care nici acum nu înțelege sistemul lor electoral, *emoticon-care-se-scarpină-în-cap*).
Nu am abandonat complet ideea de-a o termina cândva, motiv pentru care nici nu am îndepărtat post-it-urile. Deși e posibil să fie nevoie s-o reiau de la început, chestiune care deocamdată mi se pare absolut demotivantă.

”Apocalipsa”
Am lăsat-o special ultima, fiindcă va fi probabil surprinzător faptul că nu am dus la bun sfârșit un roman de însuși Stephen King. Asta a fost și pentru mine o surpriză.

Am început cartea cu multă curiozitate și spumoasă nerăbdare, însă pe măsură ce citeam constatam cum mă dezumflu.
Povestea amintește pe undeva despre pandemia pe care omenirea a trăit-o timp de trei ani. Un angajat evadează dintr-un laborator fără să știe că este purtătorul unui virus letal (o mutație de gripă), care va omorî 99% din populația globului în doar câteva săptămâni. Supraviețuitorii sunt derutați și trebuie să-și aleagă un lider. Vor avea de ales între o bătrână de 108 ani care își dorește o conviețuire pașnică și un om care încurajează haosul și violența.

Realitatea este că mie nu-mi place SF-ul (dacă nu-l punem la socoteală pe Jules Verne, considerat un precursor al genului). N-am citit nici Asimov, nici Herbert și sunt rezonabil de sigură că nici nu se va întâmpla. Pe de altă parte, n-ar fi primul roman cu elemente științifico-fantastice semnat de Stephen King pe care îl citesc și unele mi-au plăcut mult (”Institutul”, ”11/22/1963” sau ”Mai târziu” sunt numai trei exemple). Așa stând lucrurile, nu știu să explic blocajul pe care l-am avut cu această carte. Posibil să fi fost prea devreme după experiența pandemiei, cine știe... Poate voi mai încerca o dată, nu exclud.

În altă ordine de idei, că mi-am adus aminte - să vă arăt ceva deopotrivă amuzant și trist. La începutul pandemiei, Stephen King a făcut o postare pe Twitter, cu o paralelă despre ”Apocalipsa” (al cărei titlu original este ”The Stand”), îndemnând lumea la calm și abordări raționale.

Ce-a înțeles cineva din postarea lui, se vede în screenshot-ul de mai jos:

Nu mai știu ce scriitor cunoscut (posibil să fi fost Mark Twain, dar nu bag mâna-n foc) a fost întrebat odată despre subiectul uneia dintre cărțile lui. ”Citiți cartea”, ar fi răspuns el. ”Păi dumneavoastră ați scris-o!”, i-a replicat interlocutorul, ofuscat. ”Da, dar nu am și citit-o”, veni răspunsul 😀.

Salată de weekend (65)

Tot mică și azi, dar vine vara, bine-mi pare, salata e la mare căutare. Rima e întâmplătoare, bujori ca mine nimeni nu are (chiar am. Roz. Parfumați. Nu mai pot de dragul lor, una-două îmi bag nasul în ei). Și-am făcut-o de fructe, poftim. Salata, zic. Cred că ne reprofilăm.

🍎 Sunt încă sub impresia alegerilor de duminică și a imensei realizări a României. După cum ne-a spus Președintele nostru: ”voi ați câștigat”. Și nu cred că mă înșel spunând că este primul președinte ales care le spune asta alegătorilor săi.
Două țări am, și atât de bucuroasă și mândră sunt de ceea ce a realizat fiecare dintre ele anul ăsta. Germania 🇩🇪 a avut alegeri în februarie și a doborât recordul de prezență la vot, scăpând (cel puțin pentru următorii ani, dar eu sper că pentru totdeauna) de pericolul extremist.
România 🇷🇴 s-a mobilizat ca niciodată în fața pericolului și a realizat inimaginabilul, întorcând un scor de 41% și evitând ceea ce, foarte probabil, ar fi fost o tragedie.
Da, drumul până la vindecare e lung și capătul nu i se vede încă. Dar e bine 🙂.

🥭 Când am ajuns la birou luni dimineața, colegii m-au întâmpinat cu felicitări. ”Ne-am gândit ieri la România”, mi-au spus ei și la inimă mi-au mers. Un coleg polonez are emoții pentru țara lui, unde pe 1 iunie are loc turul al doilea al alegerilor prezidențiale. Cu siguranță îi vom ține pumnii. Ar fi minunat ca și Polonia să aleagă un președinte pro-occidental.

🍓 Una scurtă de pe plantație.
Small talk cu un client italian, după ce rezolvăm chestiile presante. Inevitabil, ajungem la muzică.
- Ah, îmi place foarte mult muzica italiană, o iubesc chiar.
- Really? Mă bucur să aud, ce muzică?
Mă desfășor cu entuziasm: Ricchi e Poveri, Bocelli, Laura Pausini, Gigliola Cinquetti, Ramazotti, Al Bano și Romina, Celentano…
- Oh, I see. Și mamei mele îi plac!
Stai, CE?!! 😳

🫐 Asta are oarecum legătură (fie și indirect) cu muzica italiană și mama cetățeanului de mai sus. N-aș fi crezut că mi se întâmplă, dar am impresia că-mi dă târcoale un midlife crisis. Fix de azi într-o lună se vor fi împlinit 45 de ani de când exist pe lumea asta. Bănuiesc că am trecut de jumătatea vieții, ceea ce nu e o problemă în sine, dar am, totuși, sentimente amestecate. Cred că o să mă despletesc pe subiect într-o postare separată. Mă rog, nimic dramatic, dar de natură să îndemne la reflecție.

🍏 M-am reapucat de serialul ”Dr. House” și îl savurez - aș spune, cu mult mai multă plăcere decât prima dată. În materie de cărți, am abandonat o carte care la nivel global a avut un succes fulminant, dar care efectiv nu este pentru mine și n-avea rost să mă forțez s-o citesc. Viața e prea scurtă pentru a citi cărți care nu-ți plac, doar fiindcă nu vrei să le lași neterminate. Subiectul merită dezbătut separat, deci voi reveni asupra lui.

Hai cu weekend-ul, că aproape s-a dus și luna mai.

Mulțumim, domnule Președinte! 🙂

Încep cu o mărturisire: ”plimbam” articolul ăsta prin minte de două săptămâni, respectiv de când Nicușor s-a calificat, nu fără emoții, în turul al doilea. Dar nu știam cum îl voi scrie, și nici măcar dacă voi avea de ce să-l scriu. Practic nu vedeam niciun motiv de optimism - Simion se instalase comod la un avans amețitor și Nicușor nu părea că va putea să recupereze. Cât de tare m-am înșelat am descoperit cu toții ieri, spre marea bucurie și ușurare a 6.168.642 de români 🙂.

Se spune că pesimistul este un optimist bine informat și cam pe-aici mă încadram și eu. Am citit mult, am urmărit toate dezbaterile, am vorbit cu oameni mai pricepuți decât mine. Nu aveam un obiectiv anume, ci pur și simplu voiam să acumulez cât mai multe informații, ca să-mi setez realist așteptările. 

Pe măsură ce mă documentam îmi creșteau admirația și respectul pentru Nicușor Dan și m-au impresionat foarte mult reziliența și tăria lui de caracter. A avut parte de o campanie cumplită, personal nu știu să mai fi fost atacat vreodată un candidat așa cum a fost el, inclusiv cu săgeți otrăvite aruncate spre familie. Nu și-a pierdut niciun moment cumpătul, de la dezbatere la dezbatere s-a prezentat tot mai bine, uneori mai și glumea și per total avea aerul acela de firesc și natural, ca și cum ceea ce făcea era cât se poate de simplu.
Dar nu puteam fi optimistă, în ciuda numeroaselor mantre cu ”binele învinge”. Nu învinge mereu, mă gândeam; în 1933, Hitler a devenit cancelar și peste întreg continentul european s-a lăsat întunericul pentru o lungă bucată de vreme.

Ziua de ieri a început cu un eveniment la biserica din parohia noastră, urmat de o cafea și prăjituri în curtea casei parohiale. Am socializat cu mai multe doamne și domni din parohie, pe care-i cunosc de când locuiesc aici; sunt bătrâni (75-80 de ani sau chiar peste), au văzut și au trăit multe. Bine informați, sincer preocupați de situația internațională, buni la suflet. M-au întrebat de alegeri, cunoșteau situația și le-am zis că suntem îngrijorați. ”Ne rugăm pentru țara voastră”, ne-au spus. N-am cuvinte să descriu cât de tare m-au impresionat aceste cuvinte, venite de la oameni care știu foarte bine ce înseamnă extremismul.

Am votat și ne-am întors acasă, cu inima strânsă, dar mulțumiți că am făcut, realmente, tot ce se putea. Acum începea ce era mai greu: așteptarea. Aveam niște prieteni din România în vizită (fuseserăm la vot împreună), sporovăiam, beam cafea (că vorba aia, urma să fie o noapte lungă), dădeam refresh la cel puțin zece minute ca să verificăm prezența la vot, încercam să vorbim despre altceva, dar invariabil ajungeam la același subiect.
Când s-au anunțat rezultatele exit poll-urilor, ne-am strâns în brațe. Am așteptat încordați să vină și rezultatele din diaspora și răsuflam ușurați la fiecare nouă actualizare. S-au scăpat și niște lacrimi. Bărbații s-au îndeletnicit cu câte un păhărel de whisky. Noi, fetele, am mâncat bomboane de ciocolată, am strigat prin casă ”Ni-cu-șor!”, am mai bocit, ne-am mai îmbrățișat și ne-am dus la culcare în jur de 1 noaptea, deși eu urma să mă trezesc la 6 pentru că, vorba ceea, la serviciu mă lua lumea de bună și voia de la mine chestii 🤨.
(Apropo: acum că respirația și pulsul încep să ne revină la normal, putem începe discuțiile despre organizarea alegerilor sâmbăta? Ca să dormim și noi ca oamenii după aia, nu din alt motiv).

O seară când mi-aș fi dorit să fiu în București 

Colegii m-au întâmpinat cu felicitări pentru rezultatul alegerilor și mi-au spus că în weekend s-au gândit la România (🙂).

Nu va fi drum ușor, dar am încredere în Nicușor Dan cum n-am avut în niciun alt președinte pentru care am votat vreodată. Inevitabil, va face și greșeli; este omenește. Dar cred că va avea atât tăria de a le recunoaște, cât și înțelepciunea de a le îndrepta. Fiindcă mai presus de orice, este un om onest. Aceasta este convingerea mea și sunt încredințată că este unul dintre motivele pentru care ne-a câștigat încrederea. Iar pentru asta, eu am a-i mulțumi.

Să fie într-un ceas bun, domnule Președinte! 🙂🍀🙂

Salată de weekend (64)

Din motive obiective n-am prea înfăptuit nimic deosebit în ultima vreme, dar hai s-amestecăm totuși în castron și vedem ce iese.

🫑 La serviciu dăm în sfârșit semne că (e posibil să) o scoatem la liman. Să nu ne bucurăm prea repede, ptiu, ptiu. Am biruit în mare parte imensul volum de muncă din cauza căruia aproape o luaserăm razna cu toții, revenind la rutină și ritmul obișnuit. Mai facem din când în când glume seci de tip ”ceea ce vedem în zare e lumina de la capătul tunelului sau e trenul?”, tot noi conchidem că la o adică putem schimba macazul (la propriu 😎), inginerul prinde ideea din zbor și ne aplică un quiz-fulger care ne pune creierii pe moațe, în general suntem ok și toate țiglele de pe casă ne ies la numărătoare.
De asemenea, de câteva săptămâni avem un coleg nou și ne place foarte mult de el. A fost acel gen de situație când e potriveală de la prima întâlnire și asta ni se confirmă în fiecare zi. Suntem norocoși să-l avem, iar el este înțelept; ne-a spus că știe că nu e deloc ușor să te integrezi ca nou-venit într-o echipă cu oameni care lucrează împreună de ani de zile și, prin felul lui de-a fi, a devenit deja unul ”de-ai casei”. Bonus, are un excelent simț al umorului.

🍅 În perioada cât am lipsit am avut diverse îndeletniciri de ordin medical, prilej cu care părerea mea despre sistemul german de sănătate... ce pot să spun, nu prea s-a îmbunătățit 😀. Adică mă rog, un pic acolo, treacă de la mine. Inclusiv la cel mai înalt nivel (mă refer la clinici, nu la asigurări, că noi asigurări private n-o să avem în viața asta) îmi amintește de un service auto bine pus la punct, și asta n-a fost musai într-o notă pozitivă. Respectiv, sunt profesioniști, își fac foarte bine treaba, dar orice altceva în afară de reparație... te iei cu mâinile de cap. Și mă refer aici în primul rând la comunicare. Dacă niște doctori ar fi fost ceva mai comunicativi, mult stres ar fi putut fi evitat. Presupun că volumul de muncă nu le mai permite să fie atât de receptivi și să ofere feedback detaliat și pe înțelesul pacienților.

🥑 Am avut ceva emoții săptămâna trecută, când s-a votat noul cancelar. Ceea ce trebuia să fie o formalitate (și niciodată n-a fost altfel, de la al doilea război mondial încoace) a devenit prilej de ros unghiile după ce i-au lipsit șase voturi. AfD (care a fost recent clasificat oficial ca partid extremist) juca hora bucuriei și ai lor deja băteau din plisc că alegeri anticipate, că ei ”își asumă” intrarea la guvernare... Da' nu vă cere nimeni să vă asumați nimic, niciun partid serios nu vrea să formeze coaliție cu voi, stați jos și nu mai faceți gălăgie 😒. Din fericire, la a doua sesiune de votare desfășurată în aceeași zi Friedrich Merz a fost ales cancelar al Germaniei. Într-o notă personală, sunt foarte mândră că am contribuit la asta, cu votul din 23 februarie 🙂. Am mare încredere în noul nostru cancelar și am răsuflat ușurată, instabilitate politică ne mai lipsea.

🥦 Și pentru că veni vorba de votare: vă rog să ieșiți la vot duminică. Am mari, mari emoții. Nu vă pot spune cu cine să votați, în schimb vă pot spune altceva: puneți ștampila pe acel candidat pe care vi-l doriți președinte nu atât pentru voi, cât mai ales pentru copiii voștri. Ei sunt cei care vor crește în țara condusă de cel căruia îi veți dărui votul.

O amintire stranie despre ziua de azi

Am scris când s-au împlinit 20 de ani, am scris și la 25, nu puteam să las să treacă ziua în care se împlinesc 30 de ani fără s-o fi marcat cumva.

Trei decenii de la operația care m-a schimbat în toate felurile posibile. O viață de om, s-ar putea spune. Vremea lui ”de ce eu” a trecut demult, iar celelalte întrebări - chiar dacă nu și-au aflat răspunsul - au fost puse într-un sertar a cărui cheie nu știu pe unde e și nici nu intenționez s-o mai caut. Trecutul e trecut, așa mi-a fost dat, o să fiu mamă într-o altă viață. Da, mi-a fost cumplit de greu, dar am ieșit cu bine din asta și până la cap și la coadă, e tot ceea ce contează.

În context - și pentru că am avut ocazia să mă conving din nou de asta relativ recent - mi-am adus aminte despre ceva ce mi s-a întâmplat la vreo două luni după operație. Ceva care poate părea ciudat și n-aș fi crezut posibil, dacă n-aș fi trăit experiența eu însămi.

Mie n-a trebuit să-mi spună nimeni ce mi se întâmplase. Am aflat singură, după două luni - într-un fel inedit, aș zice. Din senin, fără să fi avut nici cea mai vagă idee și fără să fi văzut vreun document medical. N-aveam niciun motiv să cred că fusese mai mult decât mi se spusese că a fost, drept pentru care nu mă preocupa deloc subiectul. Răul trecuse, eram în plin proces de refacere (și de îngrășare, că ieșisem din spital cu mai puțin de 40 de kilograme, drept pentru care făceam concurență unui ogar aflat la dietă), încheiasem cu bine anul școlar, mă bucuram de vacanță, devoram cărți de Jules Verne, Agatha Christie și Karl May. N-aveam nicio grijă, nicio apăsare.
Și într-o noapte de început de iulie, am visat. O voce venită de nicăieri care, pe scurt și în cuvinte simple, mi-a spus exact ceea ce se întâmplase în timpul operației. Ce făcuseră chirurgii, respectiv ce extirpaseră.
Da, știu cum sună toată chestia asta, dar vă jur că lucrurile s-au petrecut exact așa cum v-am povestit.

M-am trezit cu un sentiment de ”ce naiba a fost asta?” și pe moment n-am dat atenție, dar atât de ciudat și de ”asta de unde-a mai apărut?” mi s-a părut, încât i-am povestit mamei.
În clipa când i-am văzut expresia feței, am știut că nu fusese doar un vis.

Mulți ani mai târziu, în terapie fiind, i-am relatat psiholoagei întâmplarea. N-a fost deloc mirată și mi-a spus că, de fapt, este un fenomen destul de răspândit. ”Corpul știe ce i s-a întâmplat”, a zis ea. ”De fapt și tu știai, dar nu realizai că știi. Ai devenit conștientă că știi atunci când ai fost pregătită pentru asta”.

Treizeci de ani mai târziu, subiectul continuă să mi se pară fascinant. Sunt încă atât de multe lucruri pe care nu le cunoaștem legate de mintea și de corpul nostru.

Cam atât pentru ”aniversarea” de astăzi 🙂. Nu știu dacă la ”borna” de 35 de ani o să mai scriu despre asta. Cel mai probabil nu. Va rămâne pentru totdeauna o anume nostalgie. Un dor... acel dor pe care nu-l poți explica, după ceva ce n-ai cunoscut niciodată.

Reluăm de unde-am rămas înainte de pauză 🙂

N-am fost plecată atât de mult - dacă mă uit bine, nicio lună nu e - și totuși constat că mă încearcă o oarecare timiditate acum, când am împins ușa (peste care nu apucaseră să se depună pânze de păianjeni, din fericire), am șters praful și-am intrat. 

Sunt bine. N-a fost o perioadă ușoară și încă-mi caut respirația normală, dar s-a terminat cu bine.  Sunt bine și, mai presus de orice, sunt recunoscătoare. Nu voi face public motivul acestei pauze, pentru că e ceva foarte personal, ceea ce contează este însă faptul că (mă repet, dar ce ușurare e să repet asta...) e bine. Suntem amândoi bine și Îi mulțumesc Lui Dumnezeu. 

Vă mulțumesc din suflet pentru gândurile voastre bune și comentariile pe care mi le-ați lăsat. În weekend voi răspunde la fiecare în parte. Au contat enorm, să știți. Enorm. M-am hrănit din ele, mi-am luat câte un pic de putere citindu-le și re-re-re-citindu-le.
Sunt foarte norocoasă pentru că vă am 🤗.

Prietenele care au știut mi-au fost alături, mi-au ținut de urât și de frică și m-au încurajat. Nu știu ce-am făcut să merit oameni atât de minunați în viața mea, dar sunt foarte, foarte recunoscătoare.

Ne citim cât de curând.
Mi-ați lipsit.
E bine înapoi 🙂.
Încă o dată, vă mulțumesc. Sunteți niște oameni extraordinari 🤗🤗🤗.

Pauză

N-am mai făcut asta niciodată până acum în aproape 15 ani de blogging, dar simt că așa este corect față de voi.

De la începutul anului nu sunt bine, inclusiv din motive despre care am ales să nu scriu aici. Mă străduiesc, dar nu sunt bine și nu e totul în controlul meu (ceea ce face să fie cu atât mai dificil).

Urmează niște săptămâni grele. Sper și mă rog din tot sufletul să se termine cu bine. Dar între timp, voi lua o pauză aici. Nu mai pot scrie deocamdată despre diverse, ar fi ca un fel de ”fake it till you make it” căruia momentan simt că nu-i fac față. 

Nu știu când voi reveni, nu vreau să anticipez, nu mă pot gândi la asta. Aștept, mă rog, sper. Fărâma de energie psihică pe care o mai am trebuie să o țin pentru a mă păstra, chiar dacă minimal, în parametri funcționali.

Poate cândva, când totul va fi trecut cu bine, vă voi povesti. Sau poate nu. În clipa asta nu mă mai pot gândi la nimic, funcționez pe pilot automat.

Nu vă pot cere asta, dar m-aș bucura să vă regăsesc aici, când o fi să fie.

Aveți grijă de voi și de cei dragi vouă.
Vă îmbrățișez strâns, pe fiecare în parte. Și vă mulțumesc.

”Să încercăm”, ne-am zis

Am mai povestit eu pe aici despre primele noastre întâlniri (cea virtuală și cea reală), precum și despre faptul că inițial niciunul nu se găsea în dispoziție pentru o relație, deși indiferenți nu (ne) eram; dar ceea ce nu cred c-am zis este că, până a ne pune de acord să ne dăm o șansă, am început prin a deveni foarte buni prieteni.
Cred și-n ziua de azi că a fost al doilea cel mai bun lucru care ni s-a întâmplat. Primul fiind faptul că ne-am cunoscut.

E un clișeu, dar din primul moment am simțit că-i pot spune absolut totul. I-am povestit lucruri grele - inclusiv despre histerectomie, ceea ce de altfel nu-i mai spusesem niciunuia dintre ”foști”. Inclusiv despre #metoo, care până atunci de asemenea fusese un subiect ținut numai pentru mine. Inclusiv despre altele, pe care însă aleg să nu le povestesc aici.
N-am avut absolut nicio reținere sau ezitare. Nu mi-a fost teamă că va fugi de mine, inclusiv fiindcă nu eram încă un cuplu. Dar nu numai de asta. Efectiv simțeam că ascultă și nu numai că înțelege; îi pasă, cu adevărat.

”Suntem doar prieteni, putem fi mai mult. Suntem mai mult, nu mai putem fi niciodată doar prieteni”, mi-a zis la un moment dat în perioada aia.
Avea dreptate, dar ceea ce nu știa niciunul dintre noi era că deja deveniserăm mai mult. Asta chiar dacă ne-au fost necesare vreo 7 luni ca să ne dăm seama de niște lucruri de altfel evidente. Ok, la drept vorbind mie mi-au trebuit, nu lui. El realizase înaintea mea 😀.

Și într-o după-amiază de 11 aprilie, exact cu 20 de ani în urmă, i-am spus că sunt îndrăgostită de el. Da, eu am zis-o prima 😀. De altfel și primul ”te iubesc” tot al meu a fost. Astea fiind tot din categoria ”nicio reținere, nicio ezitare”.

Sunt profund recunoscătoare. Cred că suntem foarte, foarte norocoși 🙂. Cu adevărat, prieteniile pot deveni cele mai frumoase povești de dragoste.

Locul unde soarele n-ar mai trebui să răsară niciodată

Acesta a fost unul dintre gândurile care m-au însoțit pe parcursul celor trei ore și jumătate, interval în care am vizitat locul unde a avut loc una dintre cele mai teribile orori din istoria omenirii.
Lagărul de concentrare Auschwitz-Birkenau.

Aici, soarele nu ar mai trebui să răsară.
Copacii nu ar mai trebui să înfrunzească.
Iarba nu ar mai trebui să crească.

Niciodată. Pentru că toate acestea înseamnă viață.

Iar la Auschwitz nu este decât moarte. Îi simți prezența de îndată ce intri pe poarta principală, ca un lințoliu încremenit în timp, rămas veșnică mărturie a agoniei și distrugerii. Și asta nu se va schimba niciodată, nici de-ar mai trece încă de 80 de ori câte 80 de ani de la masacrul care-a îngrozit Cerul și Pământul.

După câte filme și documentare am văzut și după cât am citit pe acest subiect, credeam că sunt măcar minimal pregătită pentru ceea ce urma să văd.

Dar nu eram.

Aș începe cu o serie de aspecte de ordin organizatoric pe care le-am remarcat. Am ales vizita cu ghid și a fost bine așa. Locația este imensă (practic, sunt două lagăre - Auschwitz și Birkenau, care a fost construit ulterior) și dacă nu ai pe cineva care să te îndrume nu știi exact în ce succesiune să vizitezi, nu toate pavilioanele sunt accesibile turiștilor și te poți zăpăci. Asta cu atât mai mult cu cât sunt foarte, foarte mulți vizitatori. Parcarea era plină de autocare și mulți alții veniseră cu mașinile personale. Ca și noi, iar parcarea costă în jur de 11 Euro (45 de zloți). 
Mărturisesc că nu mi-a plăcut ideea. De ce ai lua bani de parcare celor care vin să viziteze locul ăsta indescriptibil de sinistru? Pentru cheltuieli administrative, mi s-ar putea replica. Da, numai că:
a) statul polonez ar trebui să ceară Germaniei să achite, în fond ei au provocat toată nenorocirea și b) dacă tot încasezi taxă, de ce stâlpii de iluminat din parcare n-au curent? A fost chiar provocator să găsim mașina undeva aproape de ora 19:00, având în vedere că se întunecase, începuse să plouă și în parcare încă erau foarte multe mașini.
Imediat lângă parcare se afla un magazin de suveniruri (și dacă pot înțelege să vinzi cărți în diferite limbi pe subiect, ideea de-a vinde șepci și magneți cu imagini din lagăr mi se pare însăși definiția cinismului).

Ghidul ne ”mâna” de colo-colo, strigând ca să se facă auzit și străduindu-se se ne țină laolaltă, pentru a evita să ne amestecăm cu grupuri de la alte agenții. Era un haos și un vacarm care m-au făcut să mă gândesc tocmai la selecțiile de pe peronul de la Birkenau. Aveam să ajungem mai târziu și acolo.

Biletele sunt nominale și, după ce-am trecut prin detectoare de metal, le-au verificat inclusiv cerându-ne un act de identitate.
Am trecut cu inima strânsă pe sub poarta cu îngrozitorul mesaj ”Arbeit macht frei”. Clădiri masive, din cărămidă. La prima vedere, nimic ieșit din comun.

Dar apoi vezi ce scrie deasupra ușii unuia dintre pavilioane.

Ce-or fi gândit oamenii care vedeau inscripția asta? De fapt, cei mai mulți dintre ei nici nu ajungeau până aici, respectiv nu treceau de selecțiile organizate de însuși Mengele la sosirea trenului pe peronul din Birkenau. În medie, 20% dintre cei nou-veniți ajungeau în barăci. Ceilalți luau direct calea camerei de gazare.

Am văzut vrafurile de efecte personale ale prizonierilor. Sute de valize, multe cu numele posesorului inscripționat pe ele. Încălțăminte. Sute de proteze (nu doar dentare, ci și de picior). Un munte de păr uman - se crede că intenția naziștilor fusese să confecționeze pături din el, dar nu au mai apucat. În încăperea unde se afla depozitat părul (în spatele unui perete de sticlă) era interzis să fotografiezi, dar cred că n-am fi putut face asta oricum. Și... se vedeau și niște codițe împletite, tăiate întregi și păstrate ca atare. Înghit un nod chiar și acum, scriind asta.

Reproduceri după fotografii, multe dintre ele niciodată date publicității (se pare că niște soldați făceau poze pe ascuns; după eliberarea lagărului s-au recuperat în jur de 200, originalele aflându-se acum în Muzeul Holocaustului din Israel). Una dintre ele mi-a rămas în minte. Arăta o fetiță care abia coborâse din tren, să fi avut cel mult doi sau trei ani. Era atâta inocență în ochii ei albaștri când se uita spre obiectiv. Ce știa ea, mititica...? Numai câteva momente mai târziu, privirea ei a încremenit pentru totdeauna. Se aflase în coloana celor selectați, după cum scria mai jos.
Și apoi, într-o vitrină, am văzut expuse o bluziță albă și o fustiță roșie. Nu știu dacă fuseseră ale ei, dar după mărime, era plauzibil; posesoarea tot în jur de 2-3 ani trebuie să fi avut. Imaginile astea două m-au frânt și inclusiv acum văd în fața ochilor chipul fetiței.

În pavilionul unde Mengele și-a făcut macabrele experimente nu am intrat. Nu știu dacă în general se vizitează, dar poate ar fi mai bine să nu.

Numai cât am trecut pe lângă el și mi s-a făcut părul măciucă. Citisem mai demult două cărți scrise de medici supraviețutori ai lagărului: Gisella Perl, ginecolog (care a publicat cartea ”Am fost medic la Auschwitz”) și Miklós Nyiszli, patolog (silit să lucreze direct sub supravegherea lui Mengele; cartea lui se numește ”Am fost medicul autopsier al doctorului Mengele”). Dar ce am citit în aceste cărți... nu pot scrie. Bestialitatea a întrecut orice imaginație.

Tot în pavilioane am văzut îngrozitoarele celule de pedeapsă unde nu se putea sta decât în picioare și sala unde prizonierii se dezbrăcau înainte de a fi conduși la zidul de execuție. Se poate spune că erau printre cei norocoși: moartea de glonț erau preferabilă celei din camera de gazare.

Pereții pavilioanelor sunt tapetați cu fotografiile prizonierilor. Sute, mii, zeci de mii de nume. Greu de privit, imposibil de reținut. Dar oamenii aceia au avut familii, au iubit, au fost iubiți, au avut vise. Cenușa s-a ales de cele mai multe dintre visele lor. Și de ei.

Granule de Zyclon B, care generau un gaz capabil să omoare 2.000 de oameni în 15 minute

Am intrat aproape tremurând într-una din camerele de gazare, am ascultat (cu toate că știam, tot a fost șocant) relatarea despre felul în care mureau oamenii, cățărându-se unii pe alții pentru a scăpa de vaporii ucigători și zgâriind pereții în agonia ultimelor minute de viață. Crematoriul era chiar alături; echipajul de Sonderkommando (compus tot din prizonieri) se ocupa de incinerare după ce scotea dinții de aur ai celor care aveau.
Știu că nu aveau de ales (erau obligați să facă asta, sub amenințarea morții), dar mă întreb totuși, cum puteau.
Moartea îi găsise pe mulți dintre prizonieri cu ochii deschiși, iar pe chipul lor se citea calvarul pe care-l trăiseră. De asemenea, mulți erau plini de sânge pe față, fie pentru că se declanșau hemoragii, fie pentru că se zgâriau în agonia morții. Printre ei se regăseau deseori și copii. Oare cei din Sonderkommando se uitau la ei? Oare s-au uitat la fetița cu ochi albaștri care mi-a rămas în amintire?
La fiecare câteva săptămâni, echipajul era omorât și înlocuit de alți prizonieri. Naziștii voiau ca prin asta să evite să se ducă vorba.

Unul dintre crematorii

De la Auschwitz am fost preluați de un microbuz care ne-a dus la Birkenau (distanța e de 3,5 kilometri). Cea mai mare parte a vizitei de aici a fost în exterior. Am văzut peronul unde aveau loc inumanele selecții.

Am stat acolo și m-am gândit cum trebuie să fi fost. Un simplu gest al lui Mengele făcea diferența între viață și moarte. Soțul era despărțit de soție, mama de copil, sora de frate. Fără să li se îngăduie nici măcar să-și ia rămas-bun, deși foarte mulți dintre ei se vedeau pentru ultima oară.
Se lăsa seara. Am mers pe jos până în zona barăcilor și am vizitat una dintre ele. Nu avea electricitate, așa că am aprins telefoanele pentru a vedea în jur.

Oricât de mult am încerca și oricât de empatici am fi, nu ne putem imagina cum trebuie să fi fost. Și pentru asta ne putem considera foarte norocoși.

Tot aici am văzut ruinele unora dintre crematorii. Știind că au pierdut războiul, naziștii au încercat să-și acopere urmele și au vrut să le dărâme. Dar fiind pe fugă, nu au mai avut timp și le-au lăsat așa.

Monumentul de la Birkenau include plăci comemorative scrise în limbile tuturor celor care și-au găsit sfârșitul aici. Am găsit și una în limba română.

Când ne-am încheiat vizita, începuse să plouă tare. Simbolic, mi-am spus eu. În locul ăsta, cerul ar trebui să plângă până la sfârșitul veacurilor.

Ajungând la finalul acestui dramatic articol, pot spune că sentimentul cel mai pregnant pe care l-am avut a fost de... neîncredere amestecată cu groază. Ceea ce au făcut aici a fost... o adevărată industrie de omorât oameni. Când toate crematoriile funcționau, capacitatea maximă era de 5.000 de oameni omorâți în fiecare zi.
”Soluția finală”, cum au denumit-o naziștii. În total, peste un milion de oameni au murit la Auschwitz. Efectiv este de necuprins cu mintea.
Și niciunul dintre cei responsabili nu a plătit cu adevărat pentru ceea ce a făcut, iar aici îi includ și pe cei judecați la Nürnberg și executați prin spânzurare. Au murit prea repede, prea ușor, prea uman. Iar Mengele nici măcar n-a ajuns în fața vreunui complet de judecată și-a murit din cauze naturale, în 1979.

Nu știu cum să închei acest text. Mă tem că omenirea nu a învățat nimic din această înfiorătoare tragedie. Și, după cum un celebru experiment realizat la Stanford în anii '70 a demonstrat, germenele torturii se află în fiecare dintre noi. În stare latentă, dar dacă i se creează condițiile propice, se poate ”trezi la viață”, oricât de șocant și improbabil ar putea părea acest lucru.

Cei care au pierit, odihnească-se în pace. De năprasnic sfârșit au avut parte.

Din nou pe baricade

Iacătă-mă-s, nițel betegită (fără să fie ceva serios, mă mișc prin casă ca o curcă pe tranchilizante) și cu oarece povești să vă spun și poze să vă arăt.
Unele frumoase, unele așa și așa, unele teribile. Dar fiecare dintre ele reprezintă experiențe și amintiri.

Vacanța a început cu mine parțial căpiată de un dinte - pasămite cu 2 zile înainte de-a pleca, un nerv a găsit de cuviință să-și dea nervosul sfârșit (pun intended). Mers la stomatolog, curățat, început un tratament de canal, luați de-aici și rețetă de antibiotice în-caz-că și ne vedem când reveniți.
Eh, și-n vacanță s-a format un abces pisălog, pe care l-am ținut sub control cu antibiotic (și cu draci). Asta până când a avut bunul simț să se spargă de la sine, ceva absolut fermecător 🤢. Mă rog, am fost la control după ce ne-am întors acasă, e ok deocamdată, continuăm cu tratamentul de canal urmat de coroană și decen-omaveanișteoasesimpleîngurăînlocdedințicunervi 😠.

Între timp am contractat și o răceală de mă dor toate oasele și tușesc ca un măgar tabagic. Ce pot să vă spun, mă simt sublim! Not 🙄. Noroc de miniseria ”Residence”, de care m-am apucat aseară. Absolut deloc plauzibilă, dar atât de mișto făcută că aproape nu mă pot opri din râs (decât ca să tușesc, enter măgarul 🫏).

Concertul de la Filarmonică a fost impresionant și mi-a plăcut dirijorul care l-a înlocuit pe Zubin (și de care nu mai auzisem până acum). Dar adevărata senzație a fost violonista: Himari, în vârstă de 13 ani. A fost o revelație, nu-mi luam ochii de la ea și mi se umplea inima de drag. E o mână de om și cântă extraordinar. Să ajungi să fii solista unui concert al Filarmonicii din Berlin înainte de-a fi împlinit 14 ani, așa ceva este mai mult decât impresionant.
Dincolo de asta însă... am avut permanent un nod în gât, din motivul despre care v-am povestit. În sfârșit, așa a fost să fie. Încerc să nu mă mai gândesc la asta. Și de asemenea, încerc să nu-mi fac iluzii că-l voi mai regăsi vreodată în spațiu și timp real.

A doua zi după concert ne-am așternut în zori la drum de la Berlin și după aproape șapte ore soseam la Cracovia. Am vizitat-o pe parcursul a două zile și, fără să fi avut așteptări în ceea ce o privește, ni s-a părut interesantă. Totuși, nu e un oraș în care să avem vreun motiv de-a reveni.

O zi a fost dedicată vizitei la Auschwitz. Asta a fost... teribil. Vă voi povesti. Deocamdată, spun doar atât: oricât ai fi citit, oricâte documentare și imagini ai fi privit și oricâte mărturii ai fi ascultat, nimic nu te pregătește pentru oroarea acelui loc. Este ceva dincolo de cea mai cumplită imaginație.

Am încheiat minivacanța cu o vizită la Wroclaw, un orășel situat la vreo 200 de kilometri de Cracovia. Mi s-a părut mult mai frumos, mai colorat și mai atrăgător.

Cam acesta a fost rezumatul săptămânii. Dată fiind betegeala de care vă spuneam, nu mă pot aduna să scriu mai mult acum; dar revin cu povestiri din și despre toate locurile 😊.

Nu vreau să închei înainte de-a vă mulțumi încă o dată pentru comentariile pe care mi le-ați lăsat la ultimele două articole. Înseamnă mai mult decât vă puteți imagina 🤗.

Și totuși, nu-i să fie

Astăzi, cu trei zile înainte de seria celor trei concerte programate la Filarmonica din Berlin (joi, vineri și sâmbătă), Zubin și-a anulat prezența, din motive de sănătate.
Și chiar dacă nu se întâmplă pentru prima oară și nici nu e un fapt neapărat surprinzător (tocmai se întorsese dintr-un turneu în China, care trebuie să-l fi epuizat) și chiar dacă am convingerea că nimeni nu regretă mai mult decât el, de data asta simt că efectiv mă seacă la inimă.

Nu-l mai văzusem live din iunie 2023 (ulterior avuseserăm bilete la încă un concert, dar l-a anulat și pe acela). Îl așteptasem cu atâta drag și dor și cu atât de multă nevoie de-a lăsa muzica și energia lui bună să-mi picure liniște în suflet. Având în vedere ultimele luni, atât de bine mi-ar fi prins leacul muzicii lui și-al valului de emoții, căldură și bucurie care mi-au hrănit sufletul, la fiecare dintre concertele sale la care am avut privilegiul de-a mă regăsi în public.
Muzica lui Zubin îmi este leac de mai bine de 12 ani și mare, mare nevoie aș fi avut de ea.

Dar iată că din nou nu e să fie. Având în vedere vârsta lui și problemele de sănătate pe care le are de ani de zile, încep să cred că e posibil să nu mai fie niciodată. Și nu mă sfiesc să spun că-n seara asta am scăpat câteva lacrimi. De dorul de a-l vedea în spațiu și timp real, de dorul muzicii lui, de cât de mult mi-am dorit să-l regăsesc, de gândul că poate n-o să-l mai văd niciodată.

Sunt conștientă că-n lume se petrec tragedii. Realizez că poate mă răsfăț și că ceea ce simt ar putea fi descris ca un moft din categoria ”țara arde și baba se piaptănă”. Dar astă seară sunt tristă și nu mă pot împiedica să simt așa. Și știu că voi mă înțelegeți, iar pentru asta vă mulțumesc.

De fapt, ceea ce simt acum îmi pare-a fi începutul unui rămas-bun despre care știu că inevitabil va veni, dar pentru care nu știu cât de pregătită sunt.