Un leu și un arici

Judecând strict după titlu ar putea părea că urmează o fabulă, dar nu e cazul. 
După ce pe 11 aprilie conveniserăm că ne vom da o șansă, pe 31 mai ne-am reîntâlnit (cu ocazia unui concediu făcut de om în România, el lucrând deja de câțiva ani în Germania) și am început propriu-zis să fim împreună, cu tot ce implică asta 😋.

A ajuns în București seara pe la zece, cu un autocar Atlassib. Ne-am plimbat vreo două ore prin parcul Kiseleff. Plouase mai devreme, aerul era parfumat și proaspăt. Era minunat și-n același timp inedit să ne descoperim în noua ipostază după ce de luni de zile prieteniserăm platonic și ne povestiserăm inclusiv cele mai intime secrete. 

Mi i-a dăruit pe ei doi, fiecare cu semnificația și mesajul lui. 

Și-n ziua de azi dorm cu ariciul ori de câte ori omul meu nu e acasă. De fiecare dată mă uimește că mă trezesc exact așa cum mă culcasem: cu el strâns în brațe. (Să nu mai spuneți la nimeni, dar câteodată vorbesc cu el, cu ariciul, vreau să zic 🤫). 

Au urmat aproape trei săptămâni de descoperiri reciproce. Personal, nu-l descopeream doar pe el; descopeream ce înseamnă să te simți în siguranță. Era ceva nou pentru mine și reconfortant ca o pătură pufoasă în care te înfofolești când ți-e frig. Și pentru prima dată, simți cum e să-ți fie cald și bine. 

În zilele acelea a venit și momentul în care am știut, dincolo de orice îndoială, că-mi găsisem Omul. Căutările, de cele mai multe ori fără să fi fost conștientizate ca atare, se încheiaseră. În el îmi aflasem rostul și găsisem răspuns la toate întrebările. De-atunci l-am ales mereu pe el și-l voi alege din nou și din nou, pentru tot restul vieții noastre. 
Cuvintele nu-mi ajung pentru a-mi exprima recunoștința pentru miracolul de-a ne fi aflat și pentru tot ceea ce ni s-a dăruit. 

Azi dimineață schimbam niște mesaje referitoare la declarația anuală de venit. M-am pomenit gândindu-mă ce făceam cu 20 de ani în urmă: încercam să mă decid cu ce să mă îmbrac atunci când mă duc să-l iau de la autocar. First world problems, deh. ”Oare ce-aș fi zis dacă mi-ar fi spus cineva că peste două decenii vom vorbi despre ceva atât de banal precum declarația anuală de venit?”. 

Simplu, mi-am răspuns tot eu. Aș fi zis că e cel mai normal lucru din lume. Așa cum totul devine firesc, atunci când îl găsești pe cel pe care-l așteptai de-o viață. 

Misterul ușii leșinate 🙄

Puține chestii sunt mai satisfăcătoare decât de-a te trezi fără ceas (mă rog, era 06:13, blasfemie, și nici c-am mai putut adormi la loc 😒), a lua micul dejun și-a te întoarce în pat imediat după 😁. Nu e ceva uzual în timpul săptămânii, dar avem liber azi, pentru că se sărbărorește și aici Înălțarea.

Dar intrasem ca să vă povestesc despre o recentă interacțiune cu un cetățean degrabă ofuscat.

- Cred că s-a stricat ușa culisantă a vagonului.

- Cum adică, crezi. E înțepenită?

- Nu.

- Se deschide, respectiv se închide, ușor?

- Cred că da.

(🤨).

- Etanșeitate?

- Ok. Cred.

(“Crede” 🙄).

- Vreun defect vizibil, ceva?

- Nu.

- Păi totuși…. CE are? Sau nu are?

- E înăuntru.

- Ăăă? Cum înăuntru?

- E-n vagon. Pe jos.

Aaa… ha 😒. E complet ieșită din balamale, altfel nu are niciun defect vizibil 🥸.

Tot e bine că măcar e etanșă. Face etanșeitate cu podeaua, da' nu ne-mpiedicăm de asemenea detalii prozaice.

Altfel, e soare afară, ieșim la plimbare, că de vreo două săptămâni a tot plouat de părea că nu se mai plictisește.

Trei cărți pe care am ales să nu le citesc până la capăt

După cum am mai povestit pe aici, mie îmi place foarte mult să citesc. A fost cea dintâi pasiune a vieții mele și așa a rămas până în ziua de astăzi. Nu o fac atât de mult pe cât aș dori, fie din lipsă de timp, fie din motive de stres care-mi răpesc bucuria lecturii. Dar când descopăr o carte bună, nicio altă activitate nu-mi face mai mare plăcere decât să o parcurg și, eventual, să scriu apoi o recenzie.

Uneori însă, mi se întâmplă să constat că nu rezonez cu o carte. Rar de tot, dar se întâmplă. În această situație, în primă fază perseverez: continuu să citesc, parțial din încercarea de-a mă convinge că totuși îmi place, parțial din speranța că voi depăși blocajul și voi ajunge să citesc cu reală plăcere. Câteodată chiar așa a fost, am descoperit ceva care m-a ținut în poveste până la final. Motiv pentru care niciodată nu abandonez o carte la prima piatră de care mă împiedic.

Dar există și cărți pe care nu le-am terminat și nu sunt deloc sigură că o să le mai reiau, deși nu exclud asta. Gusturile de lectură se mai schimbă, totuși pentru moment nu plănuiesc să mă întorc la ele.

”Ochii Monei”
Cartea lui Thomas Schlesser, aclamată în întreaga lume și tradusă în 60 de țări, spune povestea unei fetițe care, suferind de o gravă afecțiune oculară, urmează să orbească în cel mult un an. În fiecare miercuri din cele 52 de săptămâni rămase, bunicul ei (un erudit pasionat de artă) o duce la muzeu și-o ajută să descopere câte un tablou celebru de Botticelli, da Vinci, Vermeer, Goya, Courbet, Degas, Monet sau Frieda Kahlo.

Nepoata și bunicul analizează pe îndelete fiecare detaliu din pictura aleasă pentru săptămâna respectivă, înțelegându-i astfel substratul și resorturile ascunse. În acest fel, bunicul speră că frumusețea operelor respective va persista în amintirea nepoatei după ce nu va mai putea vedea.
Cartea este însoțită de 52 de reproduceri ale operelor respective, cititorul având astfel posibilitatea de-a ”urmări” el însuși, în imagini, analizele Monei și ale bunicului ei.

Am început lectura cu mult entuziasm. Îmi plac mult poveștile despre pictură (în special arta renascentistă în ansamblul ei) și abia așteptam să descopăr semnificații și sensuri încă necunoscute, să-mi dau seama care-a fost intenția pictorului respectiv, să-l înțeleg. Mi-aduc și acum aminte ce bucurie a fost să citesc ”Agonie și Extaz” , deși acolo a fost mai mult despre sculptură și mai puțin despre pictură 🙂.

Cu toate astea însă... cartea nu m-a prins. În primul rând, scriitura este monotonă - fiecare capitol are aceeași structură și analiza e atât de pigulită și migăloasă, încât sfârșește inevitabil prin a plictisi. Este de fapt o carte de istorie a artei ”îmbrăcată” într-o narațiune, dar hainele par că pur și simplu nu i se potrivesc.
Un alt minus (din punctul meu de vedere, decisiv) a fost faptul că toate reproducerile se găseau într-o anexă de la finalul cărții. Or, când citești descrieri atât de amănunțite, ai nevoie să te uiți permanent la tabloul în discuție, ca să le poți descoperi și analiza tu însăți. Faptul că mă forța să dau la sfârșit pentru fiecare pictură a ajuns să mă agaseze destul de rapid. Nu în ultimul rând, Mona mi s-a părut un personaj neplauzibil, fiind mult prea matură și intuitivă pentru un copil de zece ani confruntat cu perspectiva orbirii definitive și fără cunoștințe prealabile despre artă.

”A promised land”
Am ales să ilustrez secțiunea despre autobiografia lui Barack Obama chiar cu volumul pe care-l dețin, pentru a exemplifica o idee.

Acesta este modul în care citesc o biografie, sau, extrapolând, o carte complexă. Îmi pun semne (post-it-uri colorate) ca să marchez paginile unde se relatează ceva important, pentru a reveni la ele când scriu recenzia. (Și e o mare satisfacție să le scot una câte una, pe măsură ce scriu textul. Abia după ce ultimul post-it e scos și articolul e scris, pot considera cartea cu adevărat încheiată).

Cartea lui Obama mi-a plăcut o vreme și a mers... până când n-a mai mers. Realist vorbind, nu știu exact de ce m-am împotmolit. E posibil să fi fost prea mult pentru cineva ca mine, care nu este la curent cu subtilitățile politicii americane (și care nici acum nu înțelege sistemul lor electoral, *emoticon-care-se-scarpină-în-cap*).
Nu am abandonat complet ideea de-a o termina cândva, motiv pentru care nici nu am îndepărtat post-it-urile. Deși e posibil să fie nevoie s-o reiau de la început, chestiune care deocamdată mi se pare absolut demotivantă.

”Apocalipsa”
Am lăsat-o special ultima, fiindcă va fi probabil surprinzător faptul că nu am dus la bun sfârșit un roman de însuși Stephen King. Asta a fost și pentru mine o surpriză.

Am început cartea cu multă curiozitate și spumoasă nerăbdare, însă pe măsură ce citeam constatam cum mă dezumflu.
Povestea amintește pe undeva despre pandemia pe care omenirea a trăit-o timp de trei ani. Un angajat evadează dintr-un laborator fără să știe că este purtătorul unui virus letal (o mutație de gripă), care va omorî 99% din populația globului în doar câteva săptămâni. Supraviețuitorii sunt derutați și trebuie să-și aleagă un lider. Vor avea de ales între o bătrână de 108 ani care își dorește o conviețuire pașnică și un om care încurajează haosul și violența.

Realitatea este că mie nu-mi place SF-ul (dacă nu-l punem la socoteală pe Jules Verne, considerat un precursor al genului). N-am citit nici Asimov, nici Herbert și sunt rezonabil de sigură că nici nu se va întâmpla. Pe de altă parte, n-ar fi primul roman cu elemente științifico-fantastice semnat de Stephen King pe care îl citesc și unele mi-au plăcut mult (”Institutul”, ”11/22/1963” sau ”Mai târziu” sunt numai trei exemple). Așa stând lucrurile, nu știu să explic blocajul pe care l-am avut cu această carte. Posibil să fi fost prea devreme după experiența pandemiei, cine știe... Poate voi mai încerca o dată, nu exclud.

În altă ordine de idei, că mi-am adus aminte - să vă arăt ceva deopotrivă amuzant și trist. La începutul pandemiei, Stephen King a făcut o postare pe Twitter, cu o paralelă despre ”Apocalipsa” (al cărei titlu original este ”The Stand”), îndemnând lumea la calm și abordări raționale.

Ce-a înțeles cineva din postarea lui, se vede în screenshot-ul de mai jos:

Nu mai știu ce scriitor cunoscut (posibil să fi fost Mark Twain, dar nu bag mâna-n foc) a fost întrebat odată despre subiectul uneia dintre cărțile lui. ”Citiți cartea”, ar fi răspuns el. ”Păi dumneavoastră ați scris-o!”, i-a replicat interlocutorul, ofuscat. ”Da, dar nu am și citit-o”, veni răspunsul 😀.

Salată de weekend (65)

Tot mică și azi, dar vine vara, bine-mi pare, salata e la mare căutare. Rima e întâmplătoare, bujori ca mine nimeni nu are (chiar am. Roz. Parfumați. Nu mai pot de dragul lor, una-două îmi bag nasul în ei). Și-am făcut-o de fructe, poftim. Salata, zic. Cred că ne reprofilăm.

🍎 Sunt încă sub impresia alegerilor de duminică și a imensei realizări a României. După cum ne-a spus Președintele nostru: ”voi ați câștigat”. Și nu cred că mă înșel spunând că este primul președinte ales care le spune asta alegătorilor săi.
Două țări am, și atât de bucuroasă și mândră sunt de ceea ce a realizat fiecare dintre ele anul ăsta. Germania 🇩🇪 a avut alegeri în februarie și a doborât recordul de prezență la vot, scăpând (cel puțin pentru următorii ani, dar eu sper că pentru totdeauna) de pericolul extremist.
România 🇷🇴 s-a mobilizat ca niciodată în fața pericolului și a realizat inimaginabilul, întorcând un scor de 41% și evitând ceea ce, foarte probabil, ar fi fost o tragedie.
Da, drumul până la vindecare e lung și capătul nu i se vede încă. Dar e bine 🙂.

🥭 Când am ajuns la birou luni dimineața, colegii m-au întâmpinat cu felicitări. ”Ne-am gândit ieri la România”, mi-au spus ei și la inimă mi-au mers. Un coleg polonez are emoții pentru țara lui, unde pe 1 iunie are loc turul al doilea al alegerilor prezidențiale. Cu siguranță îi vom ține pumnii. Ar fi minunat ca și Polonia să aleagă un președinte pro-occidental.

🍓 Una scurtă de pe plantație.
Small talk cu un client italian, după ce rezolvăm chestiile presante. Inevitabil, ajungem la muzică.
- Ah, îmi place foarte mult muzica italiană, o iubesc chiar.
- Really? Mă bucur să aud, ce muzică?
Mă desfășor cu entuziasm: Ricchi e Poveri, Bocelli, Laura Pausini, Gigliola Cinquetti, Ramazotti, Al Bano și Romina, Celentano…
- Oh, I see. Și mamei mele îi plac!
Stai, CE?!! 😳

🫐 Asta are oarecum legătură (fie și indirect) cu muzica italiană și mama cetățeanului de mai sus. N-aș fi crezut că mi se întâmplă, dar am impresia că-mi dă târcoale un midlife crisis. Fix de azi într-o lună se vor fi împlinit 45 de ani de când exist pe lumea asta. Bănuiesc că am trecut de jumătatea vieții, ceea ce nu e o problemă în sine, dar am, totuși, sentimente amestecate. Cred că o să mă despletesc pe subiect într-o postare separată. Mă rog, nimic dramatic, dar de natură să îndemne la reflecție.

🍏 M-am reapucat de serialul ”Dr. House” și îl savurez - aș spune, cu mult mai multă plăcere decât prima dată. În materie de cărți, am abandonat o carte care la nivel global a avut un succes fulminant, dar care efectiv nu este pentru mine și n-avea rost să mă forțez s-o citesc. Viața e prea scurtă pentru a citi cărți care nu-ți plac, doar fiindcă nu vrei să le lași neterminate. Subiectul merită dezbătut separat, deci voi reveni asupra lui.

Hai cu weekend-ul, că aproape s-a dus și luna mai.

Mulțumim, domnule Președinte! 🙂

Încep cu o mărturisire: ”plimbam” articolul ăsta prin minte de două săptămâni, respectiv de când Nicușor s-a calificat, nu fără emoții, în turul al doilea. Dar nu știam cum îl voi scrie, și nici măcar dacă voi avea de ce să-l scriu. Practic nu vedeam niciun motiv de optimism - Simion se instalase comod la un avans amețitor și Nicușor nu părea că va putea să recupereze. Cât de tare m-am înșelat am descoperit cu toții ieri, spre marea bucurie și ușurare a 6.168.642 de români 🙂.

Se spune că pesimistul este un optimist bine informat și cam pe-aici mă încadram și eu. Am citit mult, am urmărit toate dezbaterile, am vorbit cu oameni mai pricepuți decât mine. Nu aveam un obiectiv anume, ci pur și simplu voiam să acumulez cât mai multe informații, ca să-mi setez realist așteptările. 

Pe măsură ce mă documentam îmi creșteau admirația și respectul pentru Nicușor Dan și m-au impresionat foarte mult reziliența și tăria lui de caracter. A avut parte de o campanie cumplită, personal nu știu să mai fi fost atacat vreodată un candidat așa cum a fost el, inclusiv cu săgeți otrăvite aruncate spre familie. Nu și-a pierdut niciun moment cumpătul, de la dezbatere la dezbatere s-a prezentat tot mai bine, uneori mai și glumea și per total avea aerul acela de firesc și natural, ca și cum ceea ce făcea era cât se poate de simplu.
Dar nu puteam fi optimistă, în ciuda numeroaselor mantre cu ”binele învinge”. Nu învinge mereu, mă gândeam; în 1933, Hitler a devenit cancelar și peste întreg continentul european s-a lăsat întunericul pentru o lungă bucată de vreme.

Ziua de ieri a început cu un eveniment la biserica din parohia noastră, urmat de o cafea și prăjituri în curtea casei parohiale. Am socializat cu mai multe doamne și domni din parohie, pe care-i cunosc de când locuiesc aici; sunt bătrâni (75-80 de ani sau chiar peste), au văzut și au trăit multe. Bine informați, sincer preocupați de situația internațională, buni la suflet. M-au întrebat de alegeri, cunoșteau situația și le-am zis că suntem îngrijorați. ”Ne rugăm pentru țara voastră”, ne-au spus. N-am cuvinte să descriu cât de tare m-au impresionat aceste cuvinte, venite de la oameni care știu foarte bine ce înseamnă extremismul.

Am votat și ne-am întors acasă, cu inima strânsă, dar mulțumiți că am făcut, realmente, tot ce se putea. Acum începea ce era mai greu: așteptarea. Aveam niște prieteni din România în vizită (fuseserăm la vot împreună), sporovăiam, beam cafea (că vorba aia, urma să fie o noapte lungă), dădeam refresh la cel puțin zece minute ca să verificăm prezența la vot, încercam să vorbim despre altceva, dar invariabil ajungeam la același subiect.
Când s-au anunțat rezultatele exit poll-urilor, ne-am strâns în brațe. Am așteptat încordați să vină și rezultatele din diaspora și răsuflam ușurați la fiecare nouă actualizare. S-au scăpat și niște lacrimi. Bărbații s-au îndeletnicit cu câte un păhărel de whisky. Noi, fetele, am mâncat bomboane de ciocolată, am strigat prin casă ”Ni-cu-șor!”, am mai bocit, ne-am mai îmbrățișat și ne-am dus la culcare în jur de 1 noaptea, deși eu urma să mă trezesc la 6 pentru că, vorba ceea, la serviciu mă lua lumea de bună și voia de la mine chestii 🤨.
(Apropo: acum că respirația și pulsul încep să ne revină la normal, putem începe discuțiile despre organizarea alegerilor sâmbăta? Ca să dormim și noi ca oamenii după aia, nu din alt motiv).

O seară când mi-aș fi dorit să fiu în București 

Colegii m-au întâmpinat cu felicitări pentru rezultatul alegerilor și mi-au spus că în weekend s-au gândit la România (🙂).

Nu va fi drum ușor, dar am încredere în Nicușor Dan cum n-am avut în niciun alt președinte pentru care am votat vreodată. Inevitabil, va face și greșeli; este omenește. Dar cred că va avea atât tăria de a le recunoaște, cât și înțelepciunea de a le îndrepta. Fiindcă mai presus de orice, este un om onest. Aceasta este convingerea mea și sunt încredințată că este unul dintre motivele pentru care ne-a câștigat încrederea. Iar pentru asta, eu am a-i mulțumi.

Să fie într-un ceas bun, domnule Președinte! 🙂🍀🙂

Salată de weekend (64)

Din motive obiective n-am prea înfăptuit nimic deosebit în ultima vreme, dar hai s-amestecăm totuși în castron și vedem ce iese.

🫑 La serviciu dăm în sfârșit semne că (e posibil să) o scoatem la liman. Să nu ne bucurăm prea repede, ptiu, ptiu. Am biruit în mare parte imensul volum de muncă din cauza căruia aproape o luaserăm razna cu toții, revenind la rutină și ritmul obișnuit. Mai facem din când în când glume seci de tip ”ceea ce vedem în zare e lumina de la capătul tunelului sau e trenul?”, tot noi conchidem că la o adică putem schimba macazul (la propriu 😎), inginerul prinde ideea din zbor și ne aplică un quiz-fulger care ne pune creierii pe moațe, în general suntem ok și toate țiglele de pe casă ne ies la numărătoare.
De asemenea, de câteva săptămâni avem un coleg nou și ne place foarte mult de el. A fost acel gen de situație când e potriveală de la prima întâlnire și asta ni se confirmă în fiecare zi. Suntem norocoși să-l avem, iar el este înțelept; ne-a spus că știe că nu e deloc ușor să te integrezi ca nou-venit într-o echipă cu oameni care lucrează împreună de ani de zile și, prin felul lui de-a fi, a devenit deja unul ”de-ai casei”. Bonus, are un excelent simț al umorului.

🍅 În perioada cât am lipsit am avut diverse îndeletniciri de ordin medical, prilej cu care părerea mea despre sistemul german de sănătate... ce pot să spun, nu prea s-a îmbunătățit 😀. Adică mă rog, un pic acolo, treacă de la mine. Inclusiv la cel mai înalt nivel (mă refer la clinici, nu la asigurări, că noi asigurări private n-o să avem în viața asta) îmi amintește de un service auto bine pus la punct, și asta n-a fost musai într-o notă pozitivă. Respectiv, sunt profesioniști, își fac foarte bine treaba, dar orice altceva în afară de reparație... te iei cu mâinile de cap. Și mă refer aici în primul rând la comunicare. Dacă niște doctori ar fi fost ceva mai comunicativi, mult stres ar fi putut fi evitat. Presupun că volumul de muncă nu le mai permite să fie atât de receptivi și să ofere feedback detaliat și pe înțelesul pacienților.

🥑 Am avut ceva emoții săptămâna trecută, când s-a votat noul cancelar. Ceea ce trebuia să fie o formalitate (și niciodată n-a fost altfel, de la al doilea război mondial încoace) a devenit prilej de ros unghiile după ce i-au lipsit șase voturi. AfD (care a fost recent clasificat oficial ca partid extremist) juca hora bucuriei și ai lor deja băteau din plisc că alegeri anticipate, că ei ”își asumă” intrarea la guvernare... Da' nu vă cere nimeni să vă asumați nimic, niciun partid serios nu vrea să formeze coaliție cu voi, stați jos și nu mai faceți gălăgie 😒. Din fericire, la a doua sesiune de votare desfășurată în aceeași zi Friedrich Merz a fost ales cancelar al Germaniei. Într-o notă personală, sunt foarte mândră că am contribuit la asta, cu votul din 23 februarie 🙂. Am mare încredere în noul nostru cancelar și am răsuflat ușurată, instabilitate politică ne mai lipsea.

🥦 Și pentru că veni vorba de votare: vă rog să ieșiți la vot duminică. Am mari, mari emoții. Nu vă pot spune cu cine să votați, în schimb vă pot spune altceva: puneți ștampila pe acel candidat pe care vi-l doriți președinte nu atât pentru voi, cât mai ales pentru copiii voștri. Ei sunt cei care vor crește în țara condusă de cel căruia îi veți dărui votul.

O amintire stranie despre ziua de azi

Am scris când s-au împlinit 20 de ani, am scris și la 25, nu puteam să las să treacă ziua în care se împlinesc 30 de ani fără s-o fi marcat cumva.

Trei decenii de la operația care m-a schimbat în toate felurile posibile. O viață de om, s-ar putea spune. Vremea lui ”de ce eu” a trecut demult, iar celelalte întrebări - chiar dacă nu și-au aflat răspunsul - au fost puse într-un sertar a cărui cheie nu știu pe unde e și nici nu intenționez s-o mai caut. Trecutul e trecut, așa mi-a fost dat, o să fiu mamă într-o altă viață. Da, mi-a fost cumplit de greu, dar am ieșit cu bine din asta și până la cap și la coadă, e tot ceea ce contează.

În context - și pentru că am avut ocazia să mă conving din nou de asta relativ recent - mi-am adus aminte despre ceva ce mi s-a întâmplat la vreo două luni după operație. Ceva care poate părea ciudat și n-aș fi crezut posibil, dacă n-aș fi trăit experiența eu însămi.

Mie n-a trebuit să-mi spună nimeni ce mi se întâmplase. Am aflat singură, după două luni - într-un fel inedit, aș zice. Din senin, fără să fi avut nici cea mai vagă idee și fără să fi văzut vreun document medical. N-aveam niciun motiv să cred că fusese mai mult decât mi se spusese că a fost, drept pentru care nu mă preocupa deloc subiectul. Răul trecuse, eram în plin proces de refacere (și de îngrășare, că ieșisem din spital cu mai puțin de 40 de kilograme, drept pentru care făceam concurență unui ogar aflat la dietă), încheiasem cu bine anul școlar, mă bucuram de vacanță, devoram cărți de Jules Verne, Agatha Christie și Karl May. N-aveam nicio grijă, nicio apăsare.
Și într-o noapte de început de iulie, am visat. O voce venită de nicăieri care, pe scurt și în cuvinte simple, mi-a spus exact ceea ce se întâmplase în timpul operației. Ce făcuseră chirurgii, respectiv ce extirpaseră.
Da, știu cum sună toată chestia asta, dar vă jur că lucrurile s-au petrecut exact așa cum v-am povestit.

M-am trezit cu un sentiment de ”ce naiba a fost asta?” și pe moment n-am dat atenție, dar atât de ciudat și de ”asta de unde-a mai apărut?” mi s-a părut, încât i-am povestit mamei.
În clipa când i-am văzut expresia feței, am știut că nu fusese doar un vis.

Mulți ani mai târziu, în terapie fiind, i-am relatat psiholoagei întâmplarea. N-a fost deloc mirată și mi-a spus că, de fapt, este un fenomen destul de răspândit. ”Corpul știe ce i s-a întâmplat”, a zis ea. ”De fapt și tu știai, dar nu realizai că știi. Ai devenit conștientă că știi atunci când ai fost pregătită pentru asta”.

Treizeci de ani mai târziu, subiectul continuă să mi se pară fascinant. Sunt încă atât de multe lucruri pe care nu le cunoaștem legate de mintea și de corpul nostru.

Cam atât pentru ”aniversarea” de astăzi 🙂. Nu știu dacă la ”borna” de 35 de ani o să mai scriu despre asta. Cel mai probabil nu. Va rămâne pentru totdeauna o anume nostalgie. Un dor... acel dor pe care nu-l poți explica, după ceva ce n-ai cunoscut niciodată.

Reluăm de unde-am rămas înainte de pauză 🙂

N-am fost plecată atât de mult - dacă mă uit bine, nicio lună nu e - și totuși constat că mă încearcă o oarecare timiditate acum, când am împins ușa (peste care nu apucaseră să se depună pânze de păianjeni, din fericire), am șters praful și-am intrat. 

Sunt bine. N-a fost o perioadă ușoară și încă-mi caut respirația normală, dar s-a terminat cu bine.  Sunt bine și, mai presus de orice, sunt recunoscătoare. Nu voi face public motivul acestei pauze, pentru că e ceva foarte personal, ceea ce contează este însă faptul că (mă repet, dar ce ușurare e să repet asta...) e bine. Suntem amândoi bine și Îi mulțumesc Lui Dumnezeu. 

Vă mulțumesc din suflet pentru gândurile voastre bune și comentariile pe care mi le-ați lăsat. În weekend voi răspunde la fiecare în parte. Au contat enorm, să știți. Enorm. M-am hrănit din ele, mi-am luat câte un pic de putere citindu-le și re-re-re-citindu-le.
Sunt foarte norocoasă pentru că vă am 🤗.

Prietenele care au știut mi-au fost alături, mi-au ținut de urât și de frică și m-au încurajat. Nu știu ce-am făcut să merit oameni atât de minunați în viața mea, dar sunt foarte, foarte recunoscătoare.

Ne citim cât de curând.
Mi-ați lipsit.
E bine înapoi 🙂.
Încă o dată, vă mulțumesc. Sunteți niște oameni extraordinari 🤗🤗🤗.