Prima dată în Asia (7): Grădina de Fluturi

Unul dintre obiectivele pe care mi-aș fi dorit mult să le vedem este Dubai Miracle Garden - considerată cea mai mare grădină de flori naturale existentă la ora actuală. De data asta însă n-a fost să fie, din simplul motiv că în perioada mai-septembrie este închisă. M-aș întoarce însă cândva, fie și numai pentru a o vizita. 

Dar dacă de ea n-am avut noroc, am vizitat în schimb Butterfly Garden - cea mai mare grădină interioară cu fluturi din lume, aflată practic în imediata vecinătate a grădinii botanice. 

Înainte de-a ajunge acolo însă, am petrecut două ore minunate la o cafea cu una dintre cele mai vechi cititoare ale blogului 🙂, soțul ei și cei doi copii ai lor. Sunt mai bine de zece ani de când Cristina (care este stabilită în Dubai) îmi este aproape citindu-mă și scriindu-mi, iar acum am avut bucuria de-a ne întâlni, în sfârșit. 

Fusesem foarte emoționată la gândul de-a o cunoaște personal tocmai pentru că, fiind o cititoare veche, o simt apropiată sufletește 😊. Într-o cafenea din Madinat Jumeirah de unde se vedea Burj Al Arab, am tăifăsuit pe îndelete.

Ăsta zic și eu view... 🩵

A fost minunat, nici n-am simțit când a trecut vremea. Cristina și soțul ei sunt niște persoane deosebit de plăcute, am fi putut sta încă pe atât cu ei fără să realizăm cum zboară timpul, iar copiii lor sunt absolut superbi, niște adevărate frumuseți. Fetiței chiar i-am și spus asta. La maturitate vor frânge multe inimi și unul, și altul. 

Îți mulțumesc, Cris 🥰. Sunteți încântători și sper să ne revedem într-o bună zi ☺️. 

După ce ne-am luat la revedere, ne-am îndreptat spre Grădina de Fluturi. Nu mai vizitaserăm niciodată un asemenea loc și amândoi eram curioși. 

Având o suprafață de 2.600 de metri pătrați, găzduiește mai mult de 15.000 fluturi din peste 30 de specii. Ți se umple sufletul de drag și duioșie să-i vezi zburând liberi în habitatul lor natural; plimbându-te printre plante și flori viu colorate, simți uneori un fâlfâit grăbit de aripi, o atingere diafană și uneori un fluture mai îndrăzneț chiar se poate așeza pe umăr sau în părul tău... 🦋. 

Până să ajung aici n-aș fi știut să spun ce mănâncă fluturii. Nu mi-aș fi pus problema. Iată, acum știu. Din loc în loc se găseau suporturi colorate, în care erau puse felii de portocale.

Dumnealor ieșiseră la prânz în grup extins:

Unele specii erau mai deosebite și i-am urmărit cu răbdare pe câțiva dintre ei până când s-au hotărât să se așeze, în sfârșit. În special pe cel albastru, care ni s-a părut ireal de frumos. 

Îmi doream să mă viziteze unul dintre ei, dar nu aș fi îndrăznit să încerc să iau vreunul, de teamă că i-aș putea rupe aripile. Din fericire, supraveghetorii te ajutau în sensul ăsta, știind cum să umble cu fluturii astfel încât să nu le facă vreun rău. 

Ce atingere fină, ca o șoaptă 😍.

Am găsit și un scaun tematic: 

Grădina Fluturilor a fost ultimul obiectiv turistic vizitat în Dubai; ne-au rămas câteva ”restanțe”, însă niciodată nu este timp pentru toate și se spune că-ți rămâne mereu un motiv pentru a reveni. 

Dar n-a venit încă momentul pentru tras concluzii; călătoria noastră continuă în Abu Dhabi, unde am dormit două nopți și am avut parte de experiențe deosebite. În episodul viitor ne urcăm în autocar și pornim la drum 🙂.

Prima dată în Asia (6): Dubai Mall și Piața de Aur

Din moment ce data trecută am fost în deșert, astăzi vă invit la mall. Unul dintre cele mai mari din lume, de altfel, deși noi am fost mai mult ca la muzeu acolo. Și tot la fel am fost și la Piața de Aur (Gold Souk), care va fi și ea inclusă în povestea de azi. 

Având în vedere clima de multe ori greu de suportat (mai ales de către turiștii neobișnuiți), nu e de mirare că mall-urile din Dubai au devenit un obiectiv turistic în sine. Și nu-i vorbă, că ai de unde alege. Le număraserăm la un moment dat - în total am intrat în vreo 7; în unele de mai multe ori, în altele doar ca să mâncăm ceva rapid la food court. Fiecare ni s-a părut interesant în felul său, deși unele erau mai mici și mai puțin ”glamour”. 
Dar cel mai impresionant este, cu siguranță, Dubai Mall. Cum spuneam mai sus, e unul dintre cele mai mari din lume, având o suprafață de 1.124.000 kilometri pătrați și peste 1.200 magazine. 

Nici nu se punea problema să-l vizităm în întregime... dar am ajuns acolo de mai multe ori (uneori conjunctural, alteori țintit) și de fiecare dată ni s-a părut impresionant. 

Am realizat (și n-a fost singura dată) că eram cam dezinformați; nu știu de unde și până unde rămăseserăm noi cu impresia că unele lucruri sunt mai ieftine în Dubai, probabil am citit pe undeva. Dar nu era cazul, în general prețurile erau cam la fel ca în Germania, sau chiar ușor mai mari. Cred că regăsești aici toate brandurile de lux la care te-ai putea gândi.

Într-o anumită privință, se poate spune că am avut ghinion - fântâna din fața mall-ului se afla în renovare, așa că nu am avut parte de spectacolul ei muzical, despre care citiserăm. Asta este, nu le poți avea pe toate. Am încercat să cuprindem cât mai mult din el (dar la acvariu nu am ajuns) și ne-a plăcut de fiecare dată să revenim. 

Ieșind spre fântână, imaginile sunt de o frumusețe care îți taie respirația. În special în asfințit și după lăsarea serii. 

 

Nu m-aș mai fi săturat să stau acolo, să-mi umplu sufletul de frumos și de recunoștință pentru locurile unde am ajuns. 

Vom mai reveni o dată la acest mall, în articolul dedicat mâncărurilor; dar până atunci, să aruncăm o privire la Piața de Aur. 

Aici a fost cam dificil de ajuns, pentru că e destul de departe de centru. Din fericire, am ”cuplat” experiența cu vizita la Burj Al Arab; de acolo era relativ mai aproape, deși tot am mers vreo trei sferturi de oră cu autobuzul. 

Gold Souk este un loc tradițional și plin de viață, cu peste 300 de magazine. S-a dovedit că și în privința lui fuseserăm dezinformați; aurul nu era mai ieftin așa cum crezuserăm, chiar dacă aveai oarece spațiu de negociere. Bine, adevărul e că nici nu eram chitiți pe așa ceva, veniserăm din pură curiozitate de turiști.  

Am descoperit un alt chip al Dubai-ului; unul mai puțin glamour, chiar dacă, paradoxal, ne găseam într-un loc cu sute de mii de diamante.

Nu prea am avut cum să ne uităm în vitrine, fiindcă nici nu apucai bine să faci un pas, că și săreau vânzătorii ca niște ulii ”hello, ma'am, welcome, good prices, do you like it, please come in, I will make you a special discount”, blablabla. Știu că ăsta e obiceiul, dar grrr, mă calcă pe nervi și-mi ia tot cheful. Chiar a fost un context - în Abu Dhabi, unde ajungem acușica 🙂 - în care, având de ales între 2 vânzători cu aceleași articole, am cumpărat de la cel care nu ne-a sufocat cu invitații în magazin.

Aici e probabil unul dintre puținele locuri unde poți vedea bustiere și topuri de aur. Nu-mi pot imagina cine ar îmbrăca așa ceva. Pe de altă parte, oferta este dictată de cerere, deci există cu siguranță clienți și pentru chestiile astea.

Într-un singur magazin am intrat, totuși - văzuserăm în vitrină niște cercei care-mi plăceau mult, prețul nu se distingea bine pe etichetă și am zis, hai să vedem... Dar nu. Erau foarte frumoși, însă inclusiv cu reducere, costau mult peste ce-aș fi fost eu pregătită să plătesc. 

Recitesc ce am scris și realizez că despre aceste două obiective nu au fost foarte multe de povestit, dar nu aș fi vrut să le las nemenționate. La piața de condimente (aflată imediat lângă cea de aur) nu am mai ajuns; eram epuizați după ziua care inclusese și vizita la Burj Al Arab. Așa că după ce nu am cumpărat cerceii 😁 am căutat un restaurant specific, am găsit, am mâncat excelent și am luat un Uber până la cazare. 

Pentru episodul viitor vă invit într-un loc viu colorat și drăgălaș, unde ni s-a umplut inima de duioșie. Va fi și ultimul obiectiv din Dubai - dar povestea mai continuă, în Abu Dhabi 😊. 

Prima dată în Asia (5): safari în deșert 💛

Experiența despre care voi povesti astăzi o datorez în exclusivitate omului meu. Eu nu m-aș fi gândit la un safari în deșert; nici n-am studiat opțiunea respectivă când m-am documentat pentru lista de obiective, deși era menționată peste tot. M-am gândit că e prea complicat, prea ”peste mână”, prea multe necunoscute, prea nu-știu-cum - și mi-a ieșit complet din minte. În schimb, lui nu, pentru că-și dorea asta.

”Suntem atât de aproape de deșert! Cine știe când o să mai avem asemenea ocazie?”. Ce-i drept, așa era. Pe Booking erau oferte din belșug, prin urmare am avut de unde alege. 

În ziua și la ora stabilite șoferul ne-a luat din fața hotelului și, după ce a mai ”cules” încă două cupluri de la alte hoteluri din oraș, ne-am așternut la drum. Înainte de-a porni efectiv în aventură ne-am oprit la un mic atelier auto, unde ne-am întâlnit cu încă un grup de turiști care mergeau și ei în safari cu aceeași companie; în total, eram 7 SUV-uri. 
La atelier, tuturor mașinilor li s-a scos parțial aerul din anvelope, dezumflându-le vizibil - cu scopul de-a le îmbunătăți tracțiunea pe nisip, după cum aveam să aflăm. 

Prima oprire a fost la un punct turistic unde cei care doreau puteau face o plimbare cu ATV-ul prin nisip. La asta am zis pas, fără niciun regret; niciunul nu mai mersese vreodată cu ATV-ul și-n niciun caz nu aveam intenția de-a începe acum. Am stat la răcoare și am mâncat fructe (mango și ananas), ceea ce retrospectiv s-a dovedit a fi o alegere foarte înțeleaptă. 

Frățioare, și când am pornit... 😵‍💫

Acuma, ce pot spune. Adevăru-i că în descrierea ofertei se menționa clar ”dune bashing”, dar n-am stat să ne gândim ce-o fi însemnând asta. Și mai bine că n-am făcut-o. 

Timp de vreo 35-40 de minute am avut parte de un adevărat roller coaster pe dunele de nisip, cu urcușuri abrupte și coborâri rapide; au fost mai multe momente în care mașina se înclina atât de tare, încât eram convinsă că se va răsturna, dar șoferul o redresa aparent fără cel mai mic efort. După cum tot la fel de bine o stăpânea la virajele strânse când un val de nisip izbea parbrizul, lăsându-ne câteva clipe fără vizibilitate. 

Nisipul sărea în toate părțile. Mașinile alunecau cu noi cu tot în hăul de după dune și se ridicau imediat pe vârful dunei următoare. 
Probabil că așa se simt și rufele în mașina de spălat 😃.

Nu știu cât de elocvent rezultă asta din filmulețul de mai jos, realizat de jupân, dar vă rog să mă credeți: experiența îi dă caramele inclusiv unui montagne russe serios... 

Aia care se aude chițăind acolo eram eu, pe bancheta din spate 😁. Din fericire, mango-ul și ananasul mâncate mai devreme au rămas la locul lor - și ne-am felicitat că n-am mâncat decât atât.

Dincolo de valurile de adrenalină, a fost o experiență extraordinară să escaladezi dunele de nisip pe terenul denivelat, în timp ce asculți muzică arăbească. 
M-am gândit la mama: ei îi plăcea atât de mult muzica asta și lumea arabă în general... 

A fost o ușurare când, în cele din urmă ne-am oprit. Coborând din mașină, îmi simțeam picioarele tremurând. 
- Incredibil, i-am zis șoferului, cum e posibil să puteți conduce așa?
- Sunt tehnici aparte, mi-a elucidat el, și se dă un examen practic special pentru condus pe nisip. 
Mda, așa se explică.

Ne opriserăm chiar în mijlocul deșertului. Cât vedeai cu ochii, doar o imensitate aurie-cărămizie.

Nisipul era atât de fin, cum nu am mai văzut niciodată. Aveai senzația că pășești prin făină. Și absolut deloc fierbinte, ceea ce se datorează culorii care reflectă lumina, nu o atrage. Era chiar confortabil să mergi prin el, lucru altminteri greu de imaginat având în vedere că sunt cam 39-40 de grade zilnic.

Cei care voiau, aveau ocazia de-a experimenta și sandboarding (alunecare cu placa pe dune), dar foarte mulțumim, nu. Alunecaserăm în mașină destul și prea de-ajuns 😀. 

Nu există cuvinte care să descrie senzația pe care o ai în fața necuprinsului auriu care se așterne în fața ta.  Parcă se redefinește ceva în tine, se restructurează ceva în sufletul tău. 
Uimire. Și recunoștință.

Ușor-ușor, se lăsa seara. Ne-am urcat din nou în mașini, dar de-acum fără bashing (pfiu 😁) și am pornit spre tabăra unde urma să luăm cina. 

Ajunși aici, aveam opțiunea unei foarte scurte plimbări călare pe cămile; luaserăm deja decizia că nu vom face asta, pur și simplu din milă față de bietele animale. Trebuie să fie foarte obositor și stresant pentru ele: mereu cu oameni străini și agitație în jur, ridică-te, fă câțiva pași în cerc, oprește-te, lasă-te jos ca să te încalece următorul, ridică-te imediat din nou. Un chin. Nici prin cap nu ne trecea să le silim la așa ceva. 

În schimb, am mângâiat-o pe una dintre ele 🥰 🐪 🥰. 

”Good girl”, i-am zis doamnei de mai sus. Nu știu dacă înțelegea engleză 😃, dar am fost mulțumiți sufletește că noi n-am chinuit-o, ridică-te / lasă-te. I-am dat un răgaz de odihnă și n-a trebuit să muncească din cauza noastră.

Cina a fost de tip bufet și foarte gustoasă (humus, pui sau miel la grătar, frigărui, legume coapte, mai multe feluri de salate, orez cu lapte cu aromă de trandafiri, băuturi răcoritoare și cafea la discreție). Am stat la masă cu unul dintre cuplurile care se aflaseră cu noi în mașină (italieni născuți în Napoli și stabiliți de peste 40 de ani în Marea Britanie) și s-au dovedit a fi o companie foarte agreabilă. 

În timpul cinei am avut parte de un spectacol deosebit: belly dancing, un dansator cu flăcări și dansul unui dervish. Un moment mai senzațional decât celălalt, cu adevărat ceva uluitor. 

A fost, cu adevărat, o experiență aparte, de care ne vom aduce aminte cu recunoștință și foarte multă plăcere. Ce imagini extraordinare, ce trăiri, ce senzații... 

Prima dată în Asia (4): urcând în Burj Khalifa

Dacă tot am fost data trecută la Burj Al Arab, m-am gândit ca în episodul de astăzi să rămânem în sfere înalte - și să ne aventurăm în Burj Khalifa, la ora actuală cea mai înaltă clădire din lume. 828 de metri. 

Trebuie să încep prin a spune că m-a surprins oarecum. Având în vedere despre ce locație vorbim, mă gândeam că voi fi surprinsă (ca atunci când am dat ochii prima dată de catedrala San Marco din Veneția și un șoptit ”vai, Doamne...” mi s-a urcat pe buze; sau ca la Empire State Building, unde mă trecuseră toți fiorii), dar ajungând lângă ea am fost inițial cam mofluză. 

Faptul că e foarte subțire îi știrbește parțial, după părerea mea, din grandoare. Sau poate avusesem eu așteptări nejustificate. Mai probabil. 

De ajuns, e foarte ușor - cu metroul până la Dubai Mall și din clădirea mall-ului se ajunge direct la intrarea în turn. Un foarte amabil angajat ne-a îndrumat și-am găsit fără probleme. Luaserăm deja bilete online, prin urmare am trecut imediat prin control (turnicheți și scanarea poșetei), după care ne-am așezat la rând pentru a urca în lift. Eram foarte nerăbdătoare, cu toate că știam că nu vom urca la cel mai înalt nivel posibil. 
Câteva cuvinte despre asta. Ok, clădirea are 828 de metri, dar nu ai cum ajunge până în vârf. Maximul accesibil este etajul 152, unde se află lounge-ul VIP - care oricum nu era pentru noi. O altă variantă ar fi fost etajul 148, care costa vreo 400 de dirhami (cam 100 de euro) de persoană. Meh, tot cam priveliștea aia o avem și de la etajul 124 (respectiv, la 452 de metri înălțime), pentru 159 de dirhami (aproximativ 38 de euro) fiecare. 

Burj Khalifa are 57 de lifturi, considerate printre cele mai rapide din lume și ajungând până la o înălțime de 504 metri. Și într-adevăr, ascensiunea este ea însăși o experiență în sine, după cum se poate vedea în filmulețul de mai jos, făcut de omul meu: 

Ajunși pe platformă, am admirat priveliștea din toate unghiurile posibile. Nu ies cele mai bune fotografii, având în vedere geamurile, dar asta e, facem ce se poate. 

Pare greu de crezut că în urmă cu doar câteva zeci de ani aici era numai deșert, nu-i așa...?

Spre deosebire de alte locații, aici am petrecut ceva mai mult timp în magazinul de suveniruri (pentru care am urcat încă un etaj, ajungând deci la etajul 125 😎). Și, cu toate că nu fac asta de obicei (în sensul că nu colecționez), de data asta nu am rezistat ispitei de a-mi cumpăra o cană. Am micile mele snobisme, asta sunt și-aici mă termin 😀. În fond, sunt toate șansele să nu mai ajung niciodată în cea mai înaltă clădire din lume (sau poate da, fiindcă e foarte posibil ca Burj Khalifa să fie detronat mai devreme sau mai târziu). 

Și, tot ca urmare a unicității locației, am cedat ispitei de-a ne lăsa fotografiați de angajați. Trebuie să recunoaștem, arată mult mai bine decât orice am fi reușit noi...
(Că veni vorba: după ora 18, biletele erau considerabil mai scumpe, exact din cauza priveliștii în asfințit și pe timp de noapte. Nu mai știu cât, dar diferența era suficient de mare încât să ne scărpinăm în cap și să ne punem de acord că nu vom face asta). 

În principiu, în afară de-a fotografia priveliștea, nu prea ai ce face acolo sus. Așa că după ce ne-am frăsunit după pofta inimii, am coborât. 

Dovada înălțimii atinse 😀: 

La coborârea din lift, mergând spre ieșire, se puteau admira imagini care prezentau diferitele stadii de construcții ale turnului, precum și oamenii cărora li se datorează acest proiect. 

Imaginile nocturne sunt spectaculoase. Îmi pot doar imagina cum se vede de sus după lăsarea serii... 

Cu toate că la început nu fusesem prea impresionată, greu îmi puteam lua ochii de la turn când ajungeam în zonă. Inclusiv cafeaua din ultima seară a fost băută într-un loc de unde-l puteam privi în voie - dar până acolo mai avem...
Pentru data viitoare, vă propun să coborâm din înălțimi și să experimentăm ceva în premieră pentru noi: un safari în deșert. A fost fa-bu-los, ceva de ținut minte o viață. Abia aștept să retrăiesc experiența în scris! 

Prima dată în Asia (3): în vizită la Burj Al Arab

(Iar) am avut o perioadă dificilă, care încă nu s-a încheiat, dar slavă Domnului, lucrurile se prezintă semnificativ mai bine și sper ca-n săptămânile următoare totul să revină la normal. Uh, câtă nevoie aș avea de ceva liniște constantă, de care anul ăsta nu prea am avut parte... 

În fine, asta e. Unde rămăseserăm? Așa, ziceam că mergem să vizităm Burj Al Arab. Păi să ne așternem, dară 🙂. 

Trebuie să încep prin a menționa faptul că, spre deosebire de alte hoteluri luxoase atât din Emirate cât și din întreaga lume, aici nu poți pătrunde decât în două moduri: fie ca oaspete, fie plătind un tur ghidat. Alternativa de-a intra pur și simplu în lobby și-a te preumbla pe acolo nu există. 
Și cum, vorba lui Moromete, noi nu fătăm bani 😀, am optat pentru varianta peizană și-am luat un tur, care costa 259 de dirhami (aproximativ 60 de euro) de persoană.

De la poartă am fost preluați de ghid și conduși într-un hol dintr-o clădire adiacentă, unde ni s-au împărțit ecusoanele și ni s-a făcut un mic instructaj (care includea interdicția de-a face fotografii în perimetrul recepției. Ghidul ne-a mormăit ceva despre niște incidente anterioare acestei reguli, când se puteau face fotografii în recepție, care au fost publicate în Social Media și anumite persoane s-au plâns că au apărut în imagini. Foarte interesant subiect, ce păcat că nu l-a dezvoltat 😀. Trebuie să fi fost din categoria ”ce căuta X acolo când se presupunea că e-n cu totul altă parte”, dar asta se poate doar specula). 

Înainte de-a intra propriu-zis în hotel am avut un răgaz pentru fotografii; tot acum ni s-au făcut și acele poze specifice atracțiilor turistice, pe care le poți achiziționa la încheierea turului. În general jupânul nu e fan al chestiilor ăstora pe care le consideră tourist trap, dar ne-am lăsat fotografiați; după cum se va vedea, ce bine că nu ne-am bazat pe pozele lor... 

Hotelul este construit pe o insulă artificială, pentru a cărei realizare au fost necesari doi ani și este conectată de țărm printr-un pod privat. Cu o înălțime de 321 de metri, designul hotelului (pe care șeicul Mohammed bin Rashid al Maktoum și l-a dorit a fi unic în lume, ceea ce i-a și reușit), a fost inspirat de vela unei corăbii tradiționale arabe numite ”dhow”. 

Intrând în hotel (pe o intrare privată, rezervată exclusiv tururilor), am fost întâmpinați de un majordom care ne-a oferit fiecăruia câte un prosop umed și rece pentru a ne răcori, precum și un pahar de limonadă. Și cât de binevenite au fost! Micile detalii care fac diferența... După un scurt instructaj (da, încă unul 🧐) și o prezentare generală a hotelului, am pornit în turul propriu-zis. 

Hotelul are 28 de etaje, dar practic sunt 56, fiecare dintre cele 202 apartamente fiind construit pe 2 niveluri (ceea ce-i conferă atributul - unic la nivel global, în fapt o clasificare neoficială - de hotel de 7 stele). Am început prin a vizita partea unde se prezentau aspecte care țin de proiectare. 

De la fereastră se vedeau hotelurile Jumeirah Beach și Jumeirah Mars Al Arab (Jumeirah fiind una dintre cele mai prestigioase și exclusiviste zone ale Dubaiului). 

Decorațiunile interioare sunt deopotrivă moderne, păstrând în același timp și o inconfundabilă notă de tradiționalism. Predomină nuanțele de auriu și roșu, totul de un bun gust desăvârșit. 

Unul dintre principalele puncte de atracție îl reprezintă apartamentele imperiale. Până acum patru ani, erau disponibile pentru turiști (54.000 de dolari pe noapte, ne-a spus ghidul și din ce-am văzut în jur, n-am fost singura care-a belit ochii cât cepele). În 2021 s-a decis că vor fi transformate în muzeu. Înainte de-a le vizita ni s-a servit o cafea arăbească, pe care am băut-o contemplând ceea ce se afla în jur și gândindu-mă că, de acord, n-or fi aducând banii fericirea, dar ce bine o întrețin... 

Tot personalul este deosebit de politicos, iar majordomii sunt foarte bine informați; din ce-am băgat de seamă, nu exista să-i întrebi ceva și să nu știe. 
”Vesela provine din Germania”, mi-a spus ghidul, prezentându-ne sala unde se lua masa și după ce ne întrebase de unde suntem. (Oarecum off topic: la întrebarea asta, de obicei răspundem că locuim în Germania, dar suntem născuți în România). 
Așa, deci frumoasă veselă, putem fi mândri 😀. 

Nu sunt multe locuri unde se potrivește un candelabru, dar aici era cu siguranță unul dintre ele.

Atenție pentru detalii și un sentiment de lux autentic; respectiv, luxul deloc strident și care n-are nevoie să strige în gura mare și din toate bling-bling-urile... 

... și asta chiar dacă vorbim de scări ale căror balustrade sunt poleite cu aur de 24K. 

Țin să menționez și parfumul ambiental care ne-a acompaniat pe întreg parcursul vizitei; discret, dar insinuant și foarte plăcut. Am tot vrut să întreb ce era, dar am uitat. Presupun că mosc sau ceva comparabil... însă efectul era deosebit, e suficient să mă uit la imagini ca să îl evoc. 

Am părăsit hotelul (printr-un alt hol decât cel pe unde intraserăm) și ne-am îndreptat spre magazinul de suveniruri, unde ar fi urmat să vedem fotografiile făcute la intrarea în hotel și să ne decidem dacă vrem să cumpărăm vreuna.

Adică așa ar fi trebuit, numai că, spre surpriza noastră, angajatul ne-a informat că ”we have an error” și pozele noastre nu pot fi încărcate. Întrebăm dacă se anticipează o rezolvare în curând.
- După cum v-am spus deja, avem o eroare. 
- Ăăă, da, am înțeles asta. Dar credeți că...?
- Și nu vă putem oferi fotografiile. 
Splendid, mă mai și întrerupi 🤨.
- Dar să știți că nu sunteți singurii în situația asta. 
Avea un ton defensiv, de parcă l-ar fi acuzat cineva pe el personal de ceva. Cam din topor abordarea, ținând cont de locul în care ne găseam. ”Ne cerem scuze, iată un pahar de apă complimentary, vă mulțumim pentru vizită” ar fi fost prea dificil, probabil. 
Din fericire (cum spuneam mai sus) nu ne bazaserăm pe pozele lor. Iar înainte de-a ne urca în mașinuța de golf cu care veniserăm, ghidul a fost amabil și ne-a mai făcut o fotografie, de rămas-bun. 

Aceasta a fost experiența noastră la unul dintre cele mai emblematice hoteluri din lume. Ne bucurăm și ne simțim privilegiați că am ajuns să putem vedea așa ceva. Totuși, schimbând impresii ulterior, am ajuns la concluzia că nu ne-am simți bine ca oaspeți într-un astfel de loc. 
Este o lume în care noi nu ne regăsim. O lume a altora, a oamenilor înstăriți și obișnuiți cu astfel de experiențe. Ne lipsesc deprinderea de-a fi bogați și de-a ne comporta ca atare, precum și relaxarea indusă de o situație materială strălucită, nemaivorbind de acel ”usage du monde” pe care-l au numai acei oameni obișnuiți cu asemenea stil de viață.