Leacul meu de vulnerabilitate. Melancolie.

O fi fost ea intervenția stomatologică de vineri minim invazivă, dar eu tot m-am simțit de parcă aș fi pierdut prin K.O. cu Muhammad Ali. Sau poate pacientul percepe în cu totul altfel minima invazie, față de ceea ce prevăd tratatele de medicină 😏. 

Despre ce-a fost vorba, pe scurt - periimplantită, suficient de avansată încât să fie nevoie de debridare chirurgicală. E un fapt mai degrabă inedit să se întâmple așa ceva la atât de mulți ani (aproape opt, în cazul meu) de la inserarea implanturilor, dar în urma discuției cu chirurgul, știu cui să ”mulțumesc”: abcesului de-acum jumătate de an, care la vremea respectivă a binevoit a se sparge, iar acumularea bacteriană urmată de migrarea bacteriilor a pornit tot dansul ăsta. 

- Aș fi putut face ceva concret pentru a preveni? Adică-n afară de spălat de 2 ori pe zi cu periuța electrică, folosit zilnic ață dentară și detartraj bianual. 
- Nu. Igiena orală este evident bine întreținută și de fumat nu fumați. Infecția din primăvară a fost trigger-ul.
- Splendid. Chestia asta se poate opri eventual, ăăă, de la sine? 
- Nu. O dată pornit procesul inflamator, nu se poate opri decât dacă se intervine activ, iar în cazul dumneavoastră a început deja să se piardă din țesutul osos, iată aici pe radiografie se poate vedea, bla-bla. 
- Formidabil 🙄. 
-... așa că trebuie acționat cât mai repede.

Hai că prea m-am alintat în ultimii ani vizitându-mi dentistul numai pentru detartraje, iar la controale era ”alles in Ordnung”. Evident, intervenția asta nu e acoperită de asigurarea de sănătate (ca de altfel nimic din ceea ce ține de implanturi, dacă n-ai asigurare separată - și nu avem). Am înghițit un nod întrebând cât va costa, încă unul după ce mi-a zis, slavă Domnului că ne putem permite, am făcut programare. 

A durat vreo oră și ceva cu totul, din care 45 de minute intervenția în sine, iar restul - anestezia, o radiografie imediat după și o discuție în care mi-a explicat ce-a găsit și ce-a meșterit. Știusem în linii mari la ce să mă aștept, dar două chestii tot m-au luat prin surprindere:
- faptul că mi-au acoperit fața complet, mai puțin gura și nasul; în ce mă privește, ideea de-a nu putea vedea nimic din ceea ce mi se întâmplă a fost destul de creepy, și asta chiar dacă medicul a comunicat permanent cu mine. Nu a durut absolut deloc, dar de simțit simțeam diverse, așa c-aș fi fost în măsură să spun când a ajuns la os, respectiv la implant, că se auzea altfel curățarea 😀. Instructiv și motivant, vă spun. 
- sentimentul acut de vulnerabilitate, pe care nu l-aș fi anticipat. Poate tot din cauza punctului de mai sus, sau poate pentru că, totuși, intervenția a fost destul de intensă. Și zgomotoasă, cu toate râcâielile și ”crâșcâielile” alea 😒. 

48 de ore mai târziu e totul bine, chiar dacă zona calamitată e-n continuare sensibilă și firele deja mă enervează. 
Și-acum ajung la partea a doua, apropo de ce spuneam mai sus de vulnerabilitate. 

Vineri după-amiază am mai lucrat de-acasă vreo 3 ore, constatând că din punct de vedere psihic nu sunt într-un loc prea bun. Instinctiv, fără ca măcar să fi conștientizat, m-am pomenit căutând un concert cu Zubin. Și m-am lăsat în voia muzicii lui, m-am învelit în confortul ei ca într-un cocon cald și ocrotitor, care m-a alinat și mi-a oblojit starea melancolică. 

Cred că trecuseră niște luni bune de când nu mai ascultasem vreun concert cu Zubin, deși cu ani în urmă obișnuiam să mă întorc iar și iar la muzica lui, în care mi-am găsit de atâtea ori leac și mângâiere. 

Știu că e tot mai slăbit și mi se strânge inima când mă gândesc la asta. 
Citeam nu demult că, din motive de sănătate, își anulase toate concertele care presupuneau călătorii, onorând numai angajamentele din Los Angeles (unde locuiește). Iar acum două săptămâni a dirijat Simfonia a VIII-a de Bruckner. O lucrare deosebit de complexă și solicitantă, pe care a dirijat-o pe de rost și la fel de magic precum oricând de-a lungul atâtor zeci de ani. Dar, cum notau criticii, ”cu mișcări limitate, economicoase”, diferite de stilul lui amplu și flamboaiant. Nu mai are energie... 
Au apărut și fotografii din concert. Una dintre ele m-a șocat. Știam de ani de zile că Zubin dirijează numai stând pe scaun, dar de data asta... a fost adus pe scenă într-un scaun pe rotile. Nu pot să vă spun cum e imaginea, mai ales pentru cineva care l-a urmărit de-atâtea ori dirijând molto vivace, plin de forță scânteietoare. Efectiv am simțit cum mi se frânge inima văzându-l atât de fragil, de vulnerabil, de... împuținat.

Și privind fotografia respectivă (pe care nu o să o pun aici) un gând s-a insinuat, ca de nicăieri. 
Se stinge lumina, mi-am spus. 

Nu mă pot gândi la așa ceva, cu toate că sunt conștientă că probabilitatea de a-l mai revedea vreodată pe Zubin în spațiu și timp real este tot mai redusă. 

Îmi voi găsi mereu alinarea, bucuria, binele și confortul în muzica și energia lui bună. 
Iată, asta am ascultat vineri seara. E muzică vieneză - minunată, veselă, colorată și dătătoare de bună dispoziție. 
Eu așa vreau să-l țin minte. 

Închei articolul așa cum am mai încheiat măcar vreo două: te rog, Maestro, mai rămâi. 

Ce mai fac

După atâtea plimbări peste mări și țări cred că e timpul să ne întoarcem la postări uzuale, ce ziceți? 

Așadar, ce mai fac. Păi la drept vorbind, nu cine știe ce. Aștept să se termine anul ăsta, care-a fost greu și departe de ce sperasem pe 1 ianuarie. Sunt recunoscătoare pentru ceea ce am primit bun și pentru că am trecut cu bine de niște chestii, dar mi-a fost greu. Încă îmi este. 
Sper să fie totul bine. 

💻 La serviciu e ca de obicei, toți clienții mei sunt mulțumesc-bine (ceea ce spune mai multe despre reziliența mea decât despre doagele în care se mai țin împricinații, respectiv câte țigle mai au pe casă 🤨). Avem doi colegi noi (care-ntre timp nu mai sunt chiar noi), s-au integrat de avem senzația că sunt în echipa noastră de ani de zile, au învățat enorm în doar câteva luni și sunt niște oameni de toată isprava. Și pentru că s-au reorganizat portofoliile, respirăm un pic mai ușor. 

✈️ În octombrie am fost două zile într-un team building la Paris și am avut un fel de treasure hunt prin centru, care mi-a plăcut enorm. Orașul ăsta e pur și simplu o splendoare. Câteva zile mai târziu a avut loc spargerea de la Luvru, prilej de glume și ”nu cumva ați luat din greșeală ceva cu voi când ați plecat?” 🤣🤣🤣
(Eu încă nu pot să compilez că parola de la sistemul de supraveghere video al muzeului era ”Louvre” și din ce-am citit, nu mai fusese schimbată din 2014. Nici pentru un milion de euro n-aș vrea să fiu în papucii departamentului lor de securitate). 

🍿 Am mai citit niște cărți, am mai văzut niște miniserii, sper să povestim pe îndelete despre toate astea. Și mai nou, m-am apucat de ”Lucifer”. Nu pot să descriu ce bine mă distrez cu mangafaua, pe care l-am botezat Lucică. Îl despletim după ce termin serialul, dar mai durează ceva, că sunt abia la sezonul al doilea. 

😷 Mâine am o intervenție chirurgicală stomatologică, minim invazivă dar care costă dearly, și pe care n-o pot evita. Și nu la dentistul meu obișnuit, ci la chirurg, adică ori ne distrăm, ori nu. Dau pe-afară de entuziasm, vă dați seama 😏. Vreo câțiva ani n-a trebuit să calc pe la stomatolog decât pentru detartraj, iaca am ”recuperat” din plin anul ăsta. 

Acestea fiind zise, cred că mă duc la o parolă cu tânărul Lucică. Vă rog să-mi țineți pumnii mâine, să-mi pot toca Pandelicii la fel de eficient în continuare. 

Prima dată în Asia (12): experiențe gastronomice

Aș vrea să încep acest ultim episod al serialului celei dintâi vacanțe ale noastre în Asia prin a vă mulțumi pentru feedback-ul pe care l-am primit referitor la structurarea acestui tip de articole. A însemnat foarte, foarte mult pentru mine 🙂 și, alături de experiența scriiturii în sine, m-a ajutat să-mi pun ordine în gânduri. 

Așa cum ne-am obișnuit deja, ultimul episod este despre chestii bune de mâncat. Dar cum am precizat într-un text anterior, va fi probabil ceva mai scurt decât de obicei, din simplul motiv că nu prea am mâncat bucate specific locale. 

De fapt, ca s-o spun pe-aia dreaptă, n-am mâncat decât o singură dată la un restaurant arăbesc - atunci când am fost la Piața de Aur.  
Motivele au fost multiple. În primul rând de ordin logistic (e mult mai rapid și mai simplu să mănânci la food court la mall și cum mall-uri erau la tot pasul...) și-n al doilea rând, de ordin pragmatic: nu e tocmai ieftin să mănânci la restaurant. 

O să încep prin a spune că - deși, în naivitatea noastră, nu ne-am fi așteptat - era să cădem într-un tourist trap, și asta chiar în Dubai Mall. Pasămite ne-am învârtit noi cam indeciși pe acolo și până la urmă am zis să-ncercăm un restaurant cu profil asiatic (nu mai rețin dacă thailandez sau coreean, dar îmi aduc aminte că avea vedere spre patinoar 😀). 
Ne-am așezat, ni s-au adus meniurile, prețurile erau destul de piperate, dar mno. Ok, ne decidem la nu-mai-țin minte ce, în tot cazul niște preparate pe bază de pui cu sos și garnitură de orez. Care orez, în absolut orice restaurant asiatic unde am fost în viața asta (chinezesc, indian, vietnamez), era inclus în preț.
Nu și la ăștia. Nefăcând niciun efort să-și ascundă disprețul pentru, nu-i așa, sărăciile de noi, chelnerul ne-a adus la cunoștință că ”de obicei lumea comandă și orez, nu mănâncă doar puiul cu sos”. Ete să n-am parte de Joițica, da' ce revelație ne-ai produs 🤨. De menționat că orezul costa doar un pic mai puțin decât maglavaisul cu pui și sos. Așa stând lucrurile, ne-am ridicat și am plecat fără regrete. 

Asta a fost însă unica experiență să zicem nesatisfăcătoare; în rest, absolut peste tot am mâncat îndestulător și bun spre foarte bun. Uneori bucătărie asiatică, alteori balcanică, de câteva ori fast food (am experimentat și francize pe care nu le știam și nu ne-a părut rău, am regăsit și Wendy's, pe care-l știam din Statele Unite; la fel de gustos, mmm, ce-nseamnă un hamburger bine făcut și un sos care să pună cartofii în valoare... Iar o dată am ales un fast food doar pentru că ne-a plăcut mostra pe care ne-o dăduse vânzătorul să gustăm; ”exact asta vrem”, am zis și bun a fost). 

Am încercat pentru prima dată pizza de la Papa John's; bună, foarte bună. Pentru că ne-a plăcut, am căutat-o și în Hamburg. De găsit am găsit-o, însă vestea proastă este că nu se poate compara cu aceea din Dubai (deși teoretic n-ar avea voie să existe diferențe, fiind vorba de franciză).

În stânga - pizza din Dubai, în dreapta cea din Hamburg 

Se poate lesne remarca faptul că în Hamburg s-a făcut economie serioasă la brânză 😀, ceea ce desigur are un impact considerabil asupra gustului. Având în vedere că e mai scumpă decât media, nu avem intenția să recidivăm prea curând. 

Dar să lăsăm la o parte fast food-ul și să mergem la restaurant. Al Bait Al Qadeem se numește și l-am găsit căutând pe Tripadvisor un local cu recenzii încurajatoare, după ce vizitaserăm Piața de Aur. 

Omul a fost mai conservator și s-a decis pentru Joojeh kabab masti - o specialitate pe bază de pui marinat și orez cu șofran. Eu am zis să fiu mai curajoasă și-am încercat miel cu garnitură de orez condimentat în stil arăbesc (are un nume simplu: Arabic Dessert Plate). 

Pentru început, ni s-au adus din partea casei niște lipii acompaniate de sos și frunze de rucola, cu care ne-am făcut de lucru; erau atât de bune că aproape ne-am fi declarat mulțumiți numai cu ele 😃. 

Chelnerița ne consiliase cu răbdare și eram foarte curioși de felurile principale. 

Nu știu cât de clar rezultă din imaginea de mai jos, dar porția mea era uriașă. Am luptat vitejește și numai sacrificând (cu părere de rău) o parte din orez am reușit s-o scot la capăt. Sosul acela din bol era ceva ce nu se poate descrie în cuvinte, pe bază de mentă și alte condimente ușor înțepătoare și foarte aromate, care mergeau minunat cu mielul (am realizat că înghit în sec scriind chestia asta). Absolut savuros.

Jupânul n-a mai vrut și desert, dar eu n-aș fi plecat fără să încerc și cataiful, deși mai aveam puțin și mai că mă dădeam de-a rostogolul. 

(Nota zece pentru chelneriță, care ne-a adus două furculițe fără să-i spunem noi 🙂). 

A fost delicios și mergea minunat alături de cafeaua arăbească - însoțită, ca de obicei, de câteva curmale. Cu adevărat, o experiență gastronomică de ținut minte. 

Pentru că a venit vorba de cafea. Am mai spus, mi-a plăcut foarte mult (chiar dacă e mai slabă decât beau eu de obicei). Și nu pot să nu pun și poza cu cea dintâi cafea arăbească experimentată, în prima vizită la Dubai Mall.

Am găsit la Carrefour și am luat pentru acasă două pachete; cu șofran și cardamom, respectiv numai cu cardamom. 

Deocamdată, ambele pungi sunt în continuare sigilate; ceva meandre ale concretului mi-au impietat buna dispoziție în ultimele săptămâni și n-am nicio pornire spre astfel de răsfățuri. Dar sper ca asta să se remedieze cât mai curând... 

Așa, să vorbim un pic și despre deserturi 😀. Am descoperit întâmplător (tot în Dubai Mall) un adevărat loc al pierzaniei, care se numește Hafiz Mustafa.

Pe astea NU le-am cumpărat: 

Și nici pe astea: 

Am luat în schimb un mix de baclavale, pe care le-am mâncat în câteva zile. 

Nu cred că mai e nevoie să precizez că alea cu alb și verde din stânga jos erau cu fistic și ciocolată albă 🫠.

N-aș vrea să las nemenționată o băutură răcoritoare pe care am descoperit-o într-una din plimbările din Abu Dhabi. Era un fel de ceai rece cu niște biluțe din ceva biscuit.

Am ținut să o includ nu pentru că ar fi fost ceva specific, dar până să ajungem în Emirate nu mai văzusem băutura asta nicăieri. 

Pentru ultima seară am tot ezitat - de obicei mergem la un restaurant mai fancy, dar acum efectiv nu mai aveam chef de mâncat mâncare, cum se spune. Și pentru că voiam să mai vedem o dată Burj Khalifa, ideea a venit de la sine. Hai să bem o cafea pe terasă la Mustafa, că tot îmi rămăsese gândul la ce nebunii văzusem acolo... 

Am stat pe terasă, am contemplat Burj Khalifa și-am luptat cu această chestiune absolut scandaloasă, cu fistic și cataif și ciocolată albă și-o baclava în moț și, pfiuu, ce dezmăț am tras: 

Mergea foarte bine alături de cafeaua cu șofran. Se vede că eram epuizată de atâta muncă, nu? 

Adevăru-i că am arătat și mai bine în viața asta, dar eram terminată de căldură (am stat afară, unde era ca de obicei, adică înăbușitor). Însă nu pentru cât de bine (nu) arătam am făcut poza asta. 

De unde am zis că va fi un articol scurt, bag seama că tot kilometric a ieșit; am povestit mâncarea, cum zice o vorbă de-a noastră... 🙂. 

Aici se încheie serialul primei noastre vacanțe în Orientul Mijlociu, respectiv în Asia. Țin să vă mulțumesc pentru că ne-ați însoțit, ați citit și mi-ați scris 😊. Mi-a făcut mare, mare plăcere să vă citesc opiniile și feedback-ul 🥰.

Pentru noi a fost o experiență extraordinară. Mult, mult mai mult decât speraserăm. Rememorăm și acum diferite momente și ne minunăm: wow, pe unde am ajuns... 
Nu exclud posibilitatea să revenim cândva, chiar dacă nu în viitorul apropiat. Până atunci, alte locuri minunate ne așteaptă 🙂. 

Prima dată în Asia (11): muzeul Luvru din Abu Dhabi. Și o întrebare 🙂

Și iată că am ajuns la cel din urmă text despre concediul propriu-zis; la final am și o întrebare pentru voi (la care m-aș bucura foarte mult să primesc feedback. M-ar ajuta pentru serialele despre concediile viitoare), dar până ajungem la asta, să explorăm puțin muzeul Luvru. 
Da, Luvru 🙂. În urma unui parteneriat de 30 de ani cu ”fratele mai mare” din Paris, i s-a permis să folosească numele pe care îl cunoaște întreaga lume. 

Muzeul din Abu Dhabi a fost inaugurat în 2017 și este cel dintâi muzeu din lumea arabă unde sunt expuse opere de artă aparținând inclusiv culturii universale; în total aproximativ 700 de exponate, din care fac parte și tablouri de Monet sau Picasso, precum și sculpturi (inclusiv aparținând lui Auguste Rodin). 

Imagine din interior

Muzeul a fost ultima oprire înainte de-a lua autocarul înapoi spre Dubai; prin urmare eram cu rucsacul, pe care ni l-au deschis după ce a trecut prin scanner. ”Aveți o foarfecă, trebuie să o predați și o recuperați la plecare”. Inițial m-am mirat în sinea mea: ce v-a cășunat, frate, pe inofensiva mea forfecuță de cuticule? 🤨 Dar apoi am realizat că au dreptate să fie prevăzători, cu atâția ”rebeli” neduși pe la școală care nu găsesc alte mijloace de-a protesta decât acela de a distruge opere de artă prin muzee... 

Dintotdeauna mi-a plăcut să mă pierd prin galeriile de sculptură (dacă nu vorbim de arta modernă, care mie una se pare de neînțeles, eufemistic spus). Stau, contemplu statuile, încerc să-mi dau seama cum ar putea fi realizat un detaliu sau altul și mi se pare una dintre cele mai frumoase modalități de expresie a artei. 

Pe cea din urmă o văzuserăm mai întâi de la distanță; ”o fi Atena sau Artemis?”, s-a întrebat omul. ”E Atena”, am zis, cu deplină certitudine. ”Ești sigură? Că uite, are coif. Nu e Artemis zeița vânătorii?” ”Ba da, Artemis e zeița vânătorii. Tocmai de asta, de cele mai multe ori are o tolbă cu săgeți. Și niciodată coif”. 
Într-adevăr, Atena era. Și mie tare-mi plac discuțiile astea 🙂. 

Sculptura de Rodin mi s-a părut impresionantă și am zăbovit ceva timp, privind-o din toate unghiurile. 

Realizată din bronz undeva la începutul secolului trecut și dedicată operei lui Victor Hugo, se numește ”Embodying Universality” și îl reprezintă chiar pe Hugo, înconjurat de o parte dintre personajele sale; de fapt, așa cum am citit între timp, nu este singura sculptură dedicată de Rodin autorului ”Mizerabililor”. 

Ne-a atras atenția un tablou pictat în 1720 de Giovanni Antonio Canal (mai cunoscut sub numele Canaletto) și reprezentând Podul Rialto din Veneția; poate de unde am fost de două ori acolo și tot de atâtea ori ne-am bucurat să-l vedem, emblematic pentru unul dintre cele mai deosebite orașe ale lumii. 

Despre picturile lui Monet am mai scris și cu alte ocazii; fără a fi o cunoscătoare a impresionismului, îmi plac mult tablourile lui și mi-a făcut plăcere să găsesc unele și aici. Cel mai interesant mi s-a părut ”Charing Cross Bridge”, care înfăţișează un pod feroviar învăluit în ceaţă. 

De altfel, se spune că Monet ar fi pictat în jur de 30 de tablouri reprezentând acest pod. 

L-am găsit și pe Picasso, dar nici pe departe așa cum ne-am fi așteptat. Nefiind noi foarte instruiți în domeniu, ne gândeam la el doar ca la un pictor abstract (luându-ne ca reper celebrul său tablou ”Guernica”), așa că ne-am uitat de două ori la titlul lucrării și la autor, fiind convinși că ni se năzare și Picasso n-ar fi pictat niciodată așa ceva: 

”Picture of a seated woman” se numește și a fost pictat în 1923. O reprezintă pe Olga, prima soție a lui Picasso și marchează întoarcerea lui spre realism (perioada cubistă se întinsese pe durata a aproximativ zece ani, între 1907 și 1917).

Nu se putea să nu dăm și peste o aiureală (vorba vine) operă de artă modernă.  

Ai fi zis că și-a pierdut careva punga de hârtie în care avusese croissante și custodele muzeului a netezit-o, a înrămat-o și-a pus-o pe pereți 🙄. 
De fapt, chestia asta a fost ”realizată” în 1975 și se numește ”Large horizontal white”. Mă simt de-a dreptul cucerită de fenomenul artistic, vă spun 😏. 

De asemenea, până la finalul lui ianuarie 2026 muzeul 

găzduiește expoziția temporară ”Mamluks: Legacy of an Empire”, dedicată Sultanatului Mameluc (1250-1517)

. Sunt prezentate circa 300 de exponate (ceramică, manuscrise, armament, harnașamente și textile) și am petrecut ceva mai mult timp aici inclusiv pentru a citi, fiindcă nu știam aproape nimic despre subiect. 
 

Acestea fiind zise... încheiem aici serialul celui dintâi concediu al nostru în Asia 🙂. Va mai urma un articol despre ce-am mâncat pe acolo (care probabil va fi mai scurt ca de obicei, având în vedere că nu prea ne-am aventurat la bucate specifice locurilor) și apoi revenim la cotidian. 

Ceea ce mă aduce la întrebarea despre care scriam la început. Acest serial de vacanță a fost cel dintâi, de când scriu pe blog, pe care l-am publicat neîntrerupt, de la primul articol până la cel din urmă. În toate celelalte cazuri, alternam și cu articole ”obișnuite”, fără legătură cu vacanța. De data asta am ales o strategie diferită, și ca experiment, dar și pentru a fi sigură că n-o să mă ”întind” prea mult. 

Așadar, întrebarea pentru voi este: cum vi s-a părut abordarea asta? V-a plăcut să citiți câteva săptămâni numai despre călătorii și experiențe peste mări și țări, sau a fost vreun moment în care să fi avut senzația că e prea mult și aoleo, nu mai termină cu poveștile din Orientul Mijlociu? Ați fi preferat o alternanță cu subiecte uzuale sau a fost mai bine așa, dintr-un foc?

V-aș fi foarte recunoscătoare pentru feedback și vă rog să fiți deschiși. Nici vorbă să mă supăr, ba dimpotrivă; îmi doresc să știu cum vedeți voi lucrurile, tocmai ca să știu cum să procedez pe viitor 🙂. 

Prima dată în Asia (10): Marea Moschee a Șeicului Zayed

Dacă despre Emirates Palace nu știusem înainte de-a fi început să citesc despre obiectivele turistice, de îndată ce am convenit că vom merge și la Abu Dhabi, gândul meu a zburat imediat la ea. Cea mai mare moschee din Emirate și una dintre cele mai mari la nivel global, cunoscută și drept Moscheea Albă. Și una dintre foarte puținele moschei din lume care permit accesul vizitatorilor non-musulmani.

Cum aș putea-o descrie într-o singură propoziție? Locul unde Pământul se întâlnește cu Cerul. 
Este amplasată în centrul orașului și ne-am ținut răsuflarea de îndată ce-am văzut-o din taxi: cât e de frumoasă, ne-am spus. Dar încă nu văzuserăm nimic. 

Accesul se face printr-un mall și este gratuit, dar trebuie să-ți iei un bilet cu un cod QR de la un automat; probabil e o metodă prin care țin și ei evidența numărului zilnic de vizitatori. 

Ne documentaserăm în privința vestimentației și am crezut că suntem pregătiți. Adică omul era (cămașă, pantaloni lungi), dar eu (în tricou larg, cu umeri acoperiți și pantaloni lungi) nu tocmai: femeile trebuie să aibă tot corpul, precum și capul, acoperite. Am fost opriți la intrare și lui i s-a spus că e în regulă, dar pe mine m-au trimis la cumpărături. Chiar înainte să intri propriu zis în incinta moscheei se aflau mai multe magazine de unde-ți puteai cumpăra abaya (rochie tradițională) și eșarfă. 

Sortimentele și prețurile erau variate, de la unele simple și ieftine la unele cu broderii și pietre încrustate, care costau o gălăgie de bani; m-am hotărât pentru o abaya vișinie, fără broderii, care costa 45 de dirhami (vreo 11 euro) și o eșarfă din mătase de 25 de dirhami (6 euro); rochia nu cred s-o mai port în viața asta, poate doar dacă mai călătoresc în vreo țară care să aibă moschei, dar eșarfa e splendidă, sunt absolut îndrăgostită de ea. Și e chiar 100% mătase, ceva incredibil la banii ăia... 
Fata din magazin m-a îmbrobodit cu multă amabilitate și m-a făcut de-mi plăcea și mie de mine 😀.  

Concepută în stilul arhitectural islamic contemporan și cu design inspirat de arhitectura persană, moscheea (al cărei nume reprezintă un omagiu pentru cel dintâi președinte al Emiratelor Arabe Unite, Sheikh Zayed bin Sultan Al Nahyan) este construită din marmură importată din Macedonia, cu decorațiuni din aur, pietre semiprețioase, cristale, ceramică și sidef. 

Câte un rând de bazine cu apă limpede străjuiește moscheea pe fiecare parte; aceste bazine au fost concepute special pentru a reflecta șirul de arcade care delimitează complexul. Reflexia lor în bazine este, într-adevăr, spectaculoasă. 

Are 82 de cupole de diferite dimensiuni, încununate fiecare de câte o semilună aurită, peste 1.000 de coloane și 4 minarete înalte de 107 metri. Albul maiestuos se datorează faptului că era culoarea preferată a șeicului, care o considera simbolul purității. 

Curtea centrală este decorată cu cel mai mare mozaic de marmură din lume (17.000 de metri pătrați), cu motive florale simbolizând armonia și frumusețea naturii.

Dacă m-ați întreba cum mă simțeam văzând toate astea, ar trebui să reflectez puțin. Uimire. Admirație. Cu toate că nu e religia mea... într-un fel, smerenie. Și multă recunoștință. Nu doar pentru că am ajuns aici, dar și pentru că ni se permite accesul și nouă, celorlalți, într-un loc cu o semnificație atât de puternică pentru musulmani. 

Coloanele sunt decorate cu flori de sidef și ceramică. 

Te pierzi pe coridoare, îți tragi sufletul la umbră câteva clipe. Undeva în spate, o fată își dă pe spate eșarfa. ”Please cover your hair, ma’am”, o atenționează imediat un supraveghetor. Foarte politicos, dar ferm. 

Am realizat că din descrierea de mai sus lipsește un cuvânt: sfială. Nu ai cum să nu te simți sfios în fața unei asemenea frumuseți, despre care ar putea părea greu de crezut că este lucrată de mâna omului. 

Infinită atenție pentru detalii. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării. 
 

Nu am putut intra în moschee (accesul nu era permis, deși din câte am înțeles, de obicei se poate vizita). Dar tot am văzut cel mai mare covor înnodat din lume. Cântărind 35 de tone și având peste 39 de milioane de noduri, a fost lucrat manual timp de aproximativ doi ani de circa 1.200 de meșteșugari. Practic, este realizat din mai multe bucăți, care ulterior au fost cusute laolaltă direct în sala unde a fost așternut. Numai asamblarea bucăților a durat cam două luni. 

În sala mare de rugăciune se află un candelabru imens, importat din München; este al treilea candelabru ca mărime din lume și face parte dintr-un set de șapte candelabre din cristal realizate în Germania. Cel mai mare dintre acestea cântărește 12 tone și conține mii de cristale Swarovski.

La ieșire era expusă o machetă și am realizat, o dată în plus, cât de impozantă este și cât de puțin am văzut din ea. Dar cât de norocoși suntem că am avut acest privilegiu.

E greu de încheiat articolul fără a repeta ceea ce am spus deja. Am fost deosebit de impresionați de această capodoperă arhitecturală și-ar mai fi încă foarte multe de spus despre ea; practic, reprezintă o lume întreagă, din care noi nu am descoperit decât o mică parte.

Episodul următor (în care vom merge la un muzeu) va fi și ultimul din periplul nostru asiatic, respectiv penultimul din serial - pe care-l vom încheia cum ne-am obișnuit ceva, cu oarece chestii bune de mâncat 😀. 

Prima dată în Asia (9): o vizită și o cafea la Emirates Palace, cel mai luxos hotel din lume

”Experiența” noastră - dacă-i pot spune astfel, deși este un eufemism uriaș - în ceea ce privește hotelurile de lux e una foarte redusă. Cu mulți ani în urmă și într-o conjuctură aparte, despre care am povestit anul trecut, am stat câteva nopți la hotelurile Carlton (Cannes) și Palais De La Méditerranée (Nisa). Tot atunci am băut o cafea la Negresco. 
De asemenea, câțiva ani mai târziu, am petrecut vreo jumătate de oră pe terasa hotelului Trump Tower din New York (este de precizat că pe vremea aia păreau să-i iasă cam toate țiglele de pe casă la numărătoare, că într-un context precum cel de astăzi nici prin cap nu ne-ar fi trecut să ne ducem în America). Și cam la atât se pot rezuma experiențele noastre în hoteluri exclusiviste, asta desigur dacă nu punem la socoteală recenta vizită la Burj Al Arab. 

Pe numele său întreg ”Emirates Palace Mandarin Oriental”, am auzit pentru prima dată de el când ne-am documentat despre ce am putea vizita în Abu Dhabi. Într-un clasament neoficial, dar veridic și luat ca reper, este considerat a fi cel mai luxos hotel din lume. Arhitecții nu au avut nicio limită de buget în ceea ce privește construcția și amenajarea interioară (costurile totale sunt estimate la circa 3 miliarde de dolari). 
Construit în stilul vechilor palate arabe, este un edificiu pentru care cuvântul ”copleșitor” e prea sărac, cu o suprafață totală de peste 100 de hectare; peste 26 de hectare sunt decorate cu foiță de aur de 24k (pentru care - fapt unic în lume - există angajați cu specializare în domeniu, care nu au alt rol decât acela de-a asigura prezervarea optimă a aurului). 

În încheierea articolului, voi lista o serie de aspecte inedite despre acest hotel cu totul ieșit din comun, dar până atunci, să aruncăm o privire într-o lume desprinsă parcă direct din poveștile Șeherezadei și a celor 1001 de nopți 🙂. 

Știam deja că lobby-ul și o parte dintre cafenelele din interior sunt accesibile vizitatorilor, dar tot am pătruns cu sfială în holurile pardosite cu marmură, așteptându-ne să fim întrebați de vorbă și invitați urgent afară, pe motiv de inadecvare cale de șapte poște, a se citi condiție socială vizibil inferioară locației. 

Dar nici pomeneală de așa ceva. Majordomii erau de-o politețe desăvârșită, bucuroși să-ți răspundă la orice curiozitate (deși era clar că nu ești oaspete) și foarte mândri să-ți povestească despre istoria și particularitățile hotelului. 

În vitrina unuia dintre multele magazine de bijuterii, am văzut niște coliere în formă de constelații zodiacale; erau (desigur) din aur și diamante, dar cu un design deosebit și atât de fine, încât omul meu ar fi vrut să-mi cumpăr ”Gemenii”. Am convenit însă că prețul este prohibitiv. Și dincolo de asta cred că, pentru a te bucura de o asemenea bijuterie trebuie să ai o anume stare de bine și de liniște interioară, pe care personal n-o mai regăsesc de ani de zile. Dar asta e altă discuție.

Constatând că nu ne dă nimeni afară (mai erau și alți turiști), am prins curaj și ne-am plimbat pe îndelete, minunându-ne nu doar de luxul uimitor,  dar și de bunul gust prezent în fiecare detaliu. 

Am intrat în vorbă cu un majordom, deși nu mai rețin ce l-am întrebat. Bucuros și foarte amabil, ne-a elucidat ceea ce voiam să aflăm și apoi am mai stat un pic la taclale. Aflând că suntem pentru prima dată în Emirate, a fost curios să afle ce vizitaserăm până la momentul respectiv și cu ce impresii am rămas. I-am povestit printre altele și despre safari; la modul propriu i-au dat lacrimile când i-am spus că nu am vrut să încălecăm pe cămilă și doar am mângâiat-o, fiindcă ne era milă de ea. 
”Pentru noi nu a trebuit să muncească”, am zis, iar majordomul și-a dus mâna la inimă. ”Vreau să vă mulțumesc personal, pentru mine ceea ce tocmai mi-ați spus înseamnă...”. Nu a încheiat fraza. Dar nici nu era nevoie, ochii lui vorbeau de la sine. 
Ne-a povestit și câte ceva despre el (era născut în India) și ne-am luat la revedere. ”Într-o bună zi, o să vă revăd ca oaspeți aici”, ne-a spus el. Puțin probabil să se întâmple, însă căldura din vocea lui mi-a mers la inimă 😊. 

Tot plimbându-ne pe acolo, am trecut pe lângă o cafenea și ne-am uitat unul la altul cu privirea aia gen ”ne facem de cap?” 😀
De cazat aici n-am putut, dar de-o cafea și-o prăjitură merge, am decretat, contemplând mezanplasul și concluzionând că neam de neamul nostru n-a pomenit așa ceva. 

N-a fost ușor să aleg prăjitura. Omul s-a decis rapid pentru un cheesecake cu fructe, dar eu am ezitat între un cheesecake cu fistic și o prăjitură fină de ciocolată, cu o cremă din cardamom și spumă de lapte de cămilă, în formă de ”Emirates Palace”. Este creația bucătarului-șef al hotelului.

Și pentru că uneori sunt o snoabă (and I love it)... 🫠, creația bucătarului a câștigat: 

În apărarea mea, m-am oprit din snobism când am ales cafeaua. Aș fi putut lua cappucino cu fulgi de aur comestibil, dar vreo câteva considerente m-au oprit s-o fac:
- costa 120 de dirhami (vreo 30 de euro) și mi-am zis că n-am luat-o razna, totuși;
- cafeaua arăbească îmi place foarte mult și n-aș fi ratat ocazia de-a o savura din nou;
- am considerat că, totuși, ca să bei un cappucino cu aur trebuie să fii un anume fel de persoană, de-o anumită categorie, să ai capacitatea de a-l aprecia și savura. Mai pe scurt, nu știe țăranul ce-i șofranul 🙄. 

Poza asta am făcut-o numai pentru ceainic. Mi se pare splendid, e o experiență în sine chiar și simplul fapt de a-ți turna din el în ceșcuțele din care se bea cafeaua arăbească. 
Nu mai spun că noi comandaserăm numai o cafea, respectiv un singur ceainic, dar chelnerița ne-a adus două; foarte jenați, i-am spus, fiindcă totuși costa ceva... ”No problem, scot o cafea de pe notă”, a răspuns ea perfect relaxată și lăsându-ne ambele ceainice. 
Adică... acel gest elegant, într-o lume de autentic lux și rafinament. (Despre noi, ce pot să mai zic, sărăkie: de plătit a doua cafea n-am plătit-o, dar de băut n-am lăsat-o în ceainic 🫣).

Ne-am mai plimbat, ne-am mai clătit ochii. La unul dintre nivelurile inferioare avea loc un eveniment cu cocktail și muzică clasică. Am stat și am ascultat; sunetul viorii se potrivea atât de bine în context... 

Înainte de-a pleca, ne-am dus la una dintre toalete. Niciodată n-am văzut asemenea lux într-o toaletă publică și singurul motiv pentru care nu am făcut o fotografie este că femeia de serviciu tocmai schimba prosoapele și mi-a fost rușine.
Da, prosoapele. Fiindcă după ce te spălai pe mâini nu ți se puneau la dispoziție șervete de hârtie, ci prosoape de bumbac. Albe și cu monograma hotelului, brodată cu fir auriu. O inscripție elegantă adresa rugămintea ca, după folosire, să le pui într-un coș separat. 
Din nou... detalii 🙂. 

Am ieșit duși pe gânduri, foarte impresionați, evocând experiențele de la hotelurile din Cannes și Nisa și făcând schimb de impresii. Emirates Palace ne-a amintit în bună măsură de Palais De La Méditerranée, hotelul extravagant din Nisa, unde (spre deosebire de Carlton) am fost tratați cu mult respect, deși era evident că nu suntem niște oameni bogați. 

Foarte probabil nu ne vom mai întoarce niciodată aici, dar ne vom aminti cu multă plăcere de acest hotel și de felul în care ne-au făcut oamenii să ne simțim. 

În final, așa cum am promis, trec în revistă câteva aspecte inedite ale hotelului ”Emirates Palace”: 

⭐ Are 394 de camere și a fost construit în numai trei ani, de către aproximativ 20.000 de muncitori;
⭐ Este mai mare chiar și decât Palatul Buckingham;
⭐ În incintă se găsește un bancomat denumit ”Gold to go”, de unde se poate cumpăra aur (lingouri și monede de colecție, cu prețuri actualizate în timp real);
⭐ Hotelul este luminat de 1.002 candelabre din cristale Swarovski, cel mai mare dintre ele cântărind două tone și jumătate;
⭐ Este singurul hotel din Orientul Mijlociu care pune la dispoziție și ”camere vegane”; mobilierul acestora este din imitație de piele, fără absolut niciun produs de origine animală (fără covoare de lână, fără lenjerie cu puf), produsele cosmetice sunt vegan friendly și minibarul conține o varietate de lapte de migdale și de ovăz;
⭐ Conceptul arhitectural a fost de a-l construi într-o poziție înaltă, cu o alee menită a conduce vizitatorii prin grădini, pe lângă fântâni arteziene și pe sub arcade, scopul fiind acela de-a crește așteptările oaspeților, pe măsură ce se apropie de intrare (acest lucru se poate vedea și mai sus, în prima fotografie din articol);
⭐ Plaja privată de 1.3 kilometri este acoperită cu nisip alb, importat din Algeria. 

Recitind ce am scris, constat că e cel mai lung din articol din ”serialul” asiatic de până acum; rămâne să vedem dacă va fi întrecut de următorul, în care vom merge la Moscheea Sheikh Zayed. În preambul, pot spune un singur lucru: dacă n-ar fi existat cuvântul ”fascinant”, ar fi trebuit inventat pentru ea 🙂.