Despre mersul la psiholog

Dacă n-aș fi citit la Simona Tache articolul ăsta despre depresie și prejudecățile extrem de răspândite potrivit cărora dacă te duci la psiholog sau psihiatru ești nebun de-a binelea și locul tău e într-o cameră cu pereți capitonați, n-aș fi purces să scriu eu însămi despre asta. Dar articolul Simonei și, în egală măsură, comentariile m-au determinat să mă încumet. 

Recunosc, am nevoie de o doză serioasă de curaj ca să scriu despre asta. Până acum, foarte puține persoane au știut că fac psihoterapie de ani de zile (de doi ani și jumătate, mai precis). Chiar dacă eu însămi am căutat ajutorul psihologului și m-am îndreptat spre cabinet cu disperarea pe care numai conștientizarea faptului că e ultimul refugiu o poate da, am continuat să am foarte multe rețineri în a vorbi despre asta. În mod sigur, prejudecățile menționate în primul paragraf își făcuseră cuib și la mine. Astăzi, sunt convinsă că fără ședințele periodice de terapie aș fi fost un fel de gelatină nevropată, înrobită spaimelor, amintirilor cumplite și coșmarurilor pe care le aveam de câteva ori pe lună.

N-am primit un diagnostic, probabil pentru că nici nu am unul. Nu-s depresivă, dar mă aflam ”pe ”drumul cel bun” către asta. Eram doar la capătul puterilor, emoțional vorbind. Motivele care m-au adus în situația asta nu sunt importante; poate că mulți oameni se pot descurca de unii singuri cu demoni de tipul celor care aproape-mi veniseră mie de hac. Eu nu-i mai dovedeam. Mi-am dat seama că nu mai rezist în momentul în care sursa de stres a început să fie asociată cu simptome fizice (senzații puternice de presiune la ceafă). Atunci mi-a devenit clar; psihicul îmi trimitea semnale că-și epuizează resursele și că era momentul să întreprind ceva. 

Am avut ezitări serioase față de perspectiva de-a face terapie în limba germană. Nu se punea problema de vreo barieră lingvistică, înțeleg și vorbesc bine (mă rog, unii spun că foarte bine, dar eu nu-i cred :)); mă întrebam dacă aș putea vorbi despre cele mai întunecate aspecte ale vieții mele într-o limbă străină. S-a dovedit, însă, că a fost chiar mai bine așa: unele lucruri erau atât de groaznic de pronunțat, încât nu cred c-aș fi reușit să le rostesc în limba maternă. Raționalul fiind însă ocupat cu declinarea substantivelor și folosirea corectă a verbelor cu particulă separabilă, i-a lăsat drum liber emoționalului, care s-a putut desfășura în voie.

Cu toate astea, au fost foarte multe momente de ”nod în gât” (mai sunt și acum, dar în mod evident mai puține), iar în primele luni aproape că nu era ședință fără bocit. Aveam senzația concretă că arunc afară balastul strâns de aproape o viață întreagă. Nu pot spune că am avut revelații, nici că aș fi devenit o altă persoană după acești ani; dar sunt funcțională, reușesc să zâmbesc și chiar să mă bucur uneori, fapt care devenise greu spre imposibil.

Nici acum nu-s bine de tot, habar n-am dacă o să fiu vreodată; dar cred că toți purtăm urmele gloanțelor din războaiele pe care le-am dus. În tot cazul, sunt MAI bine. Poate mai e loc de progres, nu se știe.

Psiholoaga - e o femeie, însă aspectul ăsta n-are nicio importanță, ideea e să rezonezi cu terapeutul, iar eu din fericire am făcut ”click” de la prima ședință - nu-mi dă soluții sau răspunsuri, ci-mi pune întrebări. Uneori, nu mereu. Și nu, nu face ca broscuța din imaginea de mai jos (am zis să ”îndulcesc” un pic textul ăsta solemn :)). 

Nu știu s-o spun mai exact, dar mă ajută să găsesc răspunsuri, explicații pentru unele lucruri și, câteodată, alinare. Sunt zile când mă duc la ea întrebându-mă oare despre ce o să vorbim azi; n-am nimic anume pe suflet care să se ceară disecat. Mai corect spus, mi se pare că n-am; e suficient să mă întrebe ceva în aparență banal, ca să atingă ÎNCĂ o zonă fragilă. În alte zile abia aștept să mă revărs și după 50 de minute mă ridic din fotoliu simțindu-mă stoarsă, dar în același timp și mai ușoară. 

Da, mi-aș fi dorit să poată face miracole și să mă redefinească, să scoată la iveală persoana care (cred eu că) aș fi fost dacă lucrurile ar fi stat... altfel. N-o poate face și nici nu poate șterge cu buretele ceea ce mi s-a întâmplat, dar m-a ajutat și mă ajută să gestionez marasmul ăsta (și să mă gestionez și pe mine, for that matter). 

Nu, a merge la psiholog nu este un moft; așa cum avem grijă de corpul nostru și mergem periodic la controale, la fel ar fi de dorit să procedăm și cu sufletul. Doar pentru că avem impresia că le putem duce singuri pe toate, nu înseamnă că așa și este; și omul și-ar face un mare serviciu dacă, odată ce-și dă seama că i-ar prinde bine un pic de ajutor, nu se împiedică în prejudecăți și merge să-l caute.