Periplu pe scaunul stomatologic (I)

Retrospectiv privind lucrurile, exista in viata fiecaruia dintre noi o suita de premiere: prima zi de gradinita (de care, marturisesc, nu-mi aduc aminte nici daca stau in spagat deasupra unui bazin plin de crocodili), prima zi de scoala, prima ciocolata, prima bere, primul chiul, prima floare primita sau oferita... si multe, multe altele. Printre care si prima vizita la stomatolog.

Nu mai stiu cati ani aveam - in tot cazul, eram in clasele primare. Nefiresc de tarziu pentru inceputul acestei inevitabile aventuri, care, spun medicii, n-ar trebui sa fie mai tarziu de varsta de 3-4 ani. Daca n-am ajuns mai devreme a fost, pe de o parte, pentru ca nu avusesem probleme (prost motiv, stiu) si pe de alta, pentru ca stomatologia pediatrica era o specializare aproape inexistenta in Romania acelor vremuri. Si indraznesc sa spun ca lipsea si educatia specifica.

Prin urmare, am ajuns la dentist de nevoie. O masea de lapte care se arata a fi plina de personalitate si se cariase inca inainte de-a fi erupt complet. Procesul de convingere a fost destul de lung si anevoios, asta tin minte precis. Si destul de variat, incepand de la "hai-sa-mergem-la-nenea-doctorul-ca-nu/ti-face-nimic", continuand cu "atatia copii merg la dentist si nu le e frica" (forta exemplului n-a dat rezultate niciodata in ce ma priveste) si incheindu-se apoteotic: "daca nu vrei sa mergi la doctor, o sa-ti cada toti dintii si-o sa rada copiii de tine". Nu stiu cat de mult tact a avut acest ultim argument, dar a fost singurul care a functionat.

Preventiv, am inceput sa jelesc inca inainte de-a fi plecat de acasa. Nu stiam nici eu de ce plang exact, din moment ce nu mai fusesem niciodata la dentist si n-aveam idee cum decurg lucrurile acolo, dar cred ca doar de teama instinctiva pe care o au majoritatea copiilor fata de halatul alb. La cabinet era foarte aglomerat (previzibil, din moment ce era unul dintre putinele din urbe) si niciunul dintre micii pacienti nu parea mai fericit ca mine. Cei mai multi bazaiau monoton si in surdina, bazaitul crescand semnificativ in intensitate si transformandu-se in urlete in momentul in care le venea randul sa intre in cabinet. Nu, zgomotul frezei care se auzea din interior, asociat cu inevitabilele oracaieli si cu cate un indemn rastit "stai cuminte, nu te misca!", nu era de natura sa faca lucrurile mai simple. O atmosfera deloc mobilizatoare si nici parintii insotitori nu pareau sa gestioneze cu prea mult succes situatia.

Despre ce mi s-a intamplat inauntru nu-mi amintesc prea multe (fapt deloc regretabil, de altfel). Retin ca era un cabinet sordid, care mirosea a eugenol ("a dentist", cum e vorba), a lipsa de compasiune, a durere si a lacrimi. Am bocit mult si aprig, iar doamna doctor (nu era "nenea", dar era genul de om "femeia cu mustata", metaforic vorbind) era importanta si iritata. La sfarsit, cand m-a eliberat din scaunul caznei, mi-a declarat - si asta-mi amintesc foarte bine - ca am "innebunit-o de cap". Probabil reciproca valabila, pentru ca dupa asta nu m-am mai apropiat de un cabinet stomatologic foarte multa vreme.

Vreo opt ani si (destul de) multe carii mai tarziu, am ajuns din nou la stomatologie. Acumulasem ceva experienta de pacient intre timp, asa ca nu mai eram atat de usor de impresionat. Medicul era inalt, calm, eficient si mucalit. Se adunasera cam multe probleme, asa ca in urmatoarele doua luni l-am vizitat cu regularitate, de cateva ori pe saptamana. Un om agreabil, care lucra cu atentie si stia sa alunge temerile. Cu toate ca a decis cam prea usor sa faca niste extractii si uneori facea economie de anestezic, ajunsesem sa merg cu placere la cabinet. Dar asta n-o spuneam prea des celorlalti, pentru ca observasem cum mi se zambeste ingaduitor si compatimitor, a "iart-o, Doamne, ca nu stie ce spune".

Per total n-a fost o experienta traumatizanta, desi cateodata aveam impresia ca-mi testeaza pragul de rezistenta la durere. Dupa asta, a urmat o alta pauza de cativa ani. Eram studenta cand mi-am luat iar inima in dinti (cu grija, ca devenisera cam sensibili intre timp) si-am poposit intr-un cabinet situat in spatele ambasadei Canadei.

N-am avut prea multe de facut atunci, dar mi-am lasat acolo toate maselele de minte (si cea mai mare parte din minte, for that matter). Fara a intra in detalii, am fost recunoscatoare medicului din adolescenta, care ma obisnuise cu unele manevre si proceduri desprinse parca din "Alien".

Up to date, a fost ultimul cabinet stomatologic la care am fost in Romania. Urmatoarea intalnire cu amabila freza dentara s-a petrecut la mai bine de cinci ani dupa si la vreo 1.600 de kilometri distanta. Iar diferentele au fost pe masura - si atat de semnificative, incat merita povestite intr-un post separat.