Incercari literare din trecut: pere, canibali, Mafia, plumb si altele

N-am avut eu prea multe certitudini in viata asta, dar un lucru am stiut inca dinainte de a merge la scoala: ca vreau sa devin scriitoare. Nu-mi mai aduc aminte de unde mi-a venit ideea, dar stiu ca-mi spuneam singura povesti si le amestecam in functie de inspiratie si chef. In viziunea mea, Alba ca Zapada avea un motan (incaltat, neaparat), Cenusareasa plecase prin padure dupa ce o bruftuluise mama vitrega si se intalnise cu vanatorul care tocmai era cu Scufita Rosie, care Scufita avea niste apa vie si apa moarta... si tot asa. 

Povestile mele nu aveau niciodata final (se poate spune ca eram un soi de Seherezada est-europeana :D) si nici continuitate, pentru bunul motiv ca nu le tineam minte de la o zi la alta. Dar nu era niciun bai, de imaginatie nu duceam lipsa.

Am scris prima poveste cand aveam 8 ani. Nu mai stiu subiectul, dar retin ca era vorba despre o para. Ah, si mi-aduc aminte si titlul: “Para libertatii”. Va rog sa fiti milostivi :D

Cativa ani mai tarziu (vreo trei), am descoperit-o pe Agatha Christie. Cu nuvelele si cu “Zece negri mititei”, pentru inceput. Subit, demonul creatiei a inceput sa ma hartuiasca iar si asa a aparut nuvela “Plumbul demascator”. Si daca adineauri va rugam sa fiti milostivi, acu’  va conjur :)))

Demonul de care ziceam a ramas alaturi de mine si in urmatorii ani. Drept pentru care, la varsta de 12  ani si la capatul unui caiet dictando de 48 file, am concluzionat mandra ca am scris un “mic roman”.

Se numea “Canibal la New York” si-n retrospect, ajung la concluzia ca, pentru varsta pe care-o aveam, nu era CHIAR atat de rau. Pe scurt, era vorba de-un individ care e rapit de canibali, sta printre ei niste ani, se deprinde sa consume carne de om, pe urma evadeaza, ajunge la New York si incearca sa manance o omleta pe care-o vomita, ceea ce-l conduce la concluzia ca nu mai poate sa manance decat carne de om. Moment in care se-apuca sa ucida femei, pe care le transeaza in apartamentul sau.

Acum cred ca-i momentul sa bag fraza aia desteapta din filmele americane: nu e ceea ce pare :D Cu alte cuvinte, n-am profilul psihologic al unui criminal in serie, dar cred ca pe-atunci eram puternic influentata de filmele total needucative pe care le vedeam la televizor :)))

Finalul “romanului” meu a fost unul, cum altfel, romantic:  tanarul a consumat la cina cateva femei, dupa care s-a indragostit de una careia i-a marturisit ce nobile indeletniciri are el, ea a fost socata, apoi i-a trecut si l-a convins sa se predea. El a acceptat intr-un tarziu, a fost judecat (judecator fiind chiar tatal uneia dintre victimele sale), condamnat la inchisoare pe viata, dar a evadat (cred ca citeam “Contele de Monte Cristo” pe vremea aia, ca am descris evadarea destul de minutios) si s-a casatorit cu respectiva, care reusise sa ramana gravida cu altul intre timp, dar eroul nostru, proaspat de-canibalizat, a iertat-o si-au hotarat sa creasca impreuna copilul.

Ma doare capul =))

Nu m-am lasat de „romane“ si-am mai “produs” inca trei in anii urmatori. Unul se numea „Regasire sub o alta identitate“ si vorbea de-un tanar mort in razboiul din Vietnam, a carui logodnica se casatoreste cu fratele lui geaman.

In altul (al carui titlu l-am uitat, spre rusinea mea) era vorba despre un cuplu urmarit de Mafie (tocmai citisem “Scarface, regele gangsterilor”), deznodamantul fiind ca el supravietuieste, ea si copilul lor nu, pedeapsa Mafiei pentru nu-mai-tin-minte-ce-facuse-el fiind sa-l lase in viata. 

Cel de-al treilea, „Caile pasiunii“, era despre doi medici care se indragostesc, el mosteneste o avere imensa si pleaca sa vada lumea, ea nu-l poate urma pentru ca se dedica meseriei, asa ca se despart si se casatoresc, fiecare cu altcineva. Nu asta era finalul, dar n-am mai apucat sa-l condimentez pentru ca demonul creatiei s-a plictisit si-a plecat si el sa vada lumea :D 

A revenit, cativa ani mai tarziu, dar „Caile pasiunii“ zaceau abandonate pe undeva si, oricum, n-as mai fi avut chef de ele. Asa ca m-am apucat de nuvele politiste si m-am tinut de ele o buna bucata de vreme.

„Triunghiul de la Chertsey“, „24 de ore“, „Ultima partida“, „Confidente fatale”, “Pumnalul cu plasele de fildes”, “Problema pe litoral”… Influenta cartilor Agathei Christie si ale lui Edgar Wallace este evidenta, fie si numai luand in considerare titlurile. Cu toate acestea, inca sunt de parere ca nuvelele astea sunt destul de bunicele. Chiar daca mai au nevoie de imbunatatiri pe alocuri.

Insa am depasit (si) faza asta. Am incercat sa le reiau, dar pur si simplu nu se mai leaga. Poate ca proza politista a fost doar o etapa. Sau poate ca totul a fost numai o sclipire de tinerete. Sau poate ca ar trebui sa vad toate sezoanele “Murder, she wrote” :D

De fapt, unul dintre motivele principale pentru care m-am apucat de blogging a fost dorinta de a scrie din nou. Imi lipsise asta atat de mult… Sutele de texte pe care le-am scris la serviciu nu au reusit intotdeauna sa alunge nostalgiile. 
Din punctul asta de vedere, acum e mai bine. Va fi cu adevarat bine atunci cand voi reusi sa-mi (re)gasesc calea si stilul care mi se potriveste.