Cunoastem cu totii expresia "cartile copilariei", dar, din motive pe care nu cred sa le elucidez prea curand, n-am auzit niciodata de cartile adolescentei, ale primei tinereti sau ale maturitatii. E ca si cum cele dintai sunt singurele clar definite, incadrate intr-un spatiu bine determinat si, spre deosebire de celelalte, le lipseste componenta variabila.
Nu pot sa spun ca am respectat intotdeauna acest spatiu al cartilor. Involuntar sau nu, au fost carti pe care le-am citit prea tarziu (ca de exemplu "Cei trei muschetari"), la fel cum au fost si carti pe care, consecinta a pretentiilor unui profesor absurd de literatura universala, le-am citit prea devreme ("Un veac de singuratate", "Ciuma" si "Numele trandafirului" - toate citite la 16 ani si toate reluate vreo zece ani mai tarziu, ca sa le pot intelege cu adevarat).
Muschetarii i-am descoperit la 17 ani (jenant de tarziu, recunosc) si a fost dragoste la prima lectura. Imi place sa cred ca am compensat anii in care nu-i citisem prin faptul ca am citit imediat si celelalte doua carti din ciclul muschetarilor - "Dupa 20 de ani" si "Vicontele de Bragelonne". Mi s-au lipit de suflet si se vor regasi intotdeauna in galeria eroilor mei preferati. Pot spune ca-n privinta lor am avut noroc; faptul ca depasisem varsta optima pentru ei nu m-a impiedicat sa-i savurez.
Sau poate i-am citit in al doisprezecelea ceas, cine stie. Spun asta pentru ca-n ceea ce-l priveste pe Jules Verne, lucrurile au stat altfel. In adolescenta ii devorasem o multime de carti (poate le stiti, cele din editia cartonata, cu o ilustratie semnificativa pe prima coperta si o lista a celorlalte aparitii pe coperta a patra). Doamne, cat a putut sa-mi placa. A fost un vis sa citesc descrierile atat de colorate si expresive ale junglei amazoniene si ale pampasului bolivian, in conditiile in care pana atunci nici nu stiusem ca exista aceste locuri. Mi-am imbogatit semnificativ vocabularul si, daca a existat vreun scriitor care sa ma faca sa visez cu ochii deschisi, pentru mine el a fost acela.
Motiv pentru care, in jurul varstei de 20 de ani, am vrut sa citesc "Insula misterioasa" - o continuare a extraordinarului roman "Copiii capitanului Grant". Si.... am ramas mofluza. Nu a mers, oameni buni. Pur si simplu, nu a mers, desi m-am straduit. Descrierile, care ma captivasera atat de mult la 14 ani, acum mi se pareau fade, interminabile si cumplit de plictisitoare. Am abandonat cartea si odata cu ea, si pe Jules Verne. Vremea lui s-a dus.
Ceea ce m-a determinat de fapt sa scriu acest text e faptul ca, zilele acestea, incerc din nou sa patrund in spatiul exclusivist al cartilor copilariei: am inceput sa citesc "Toate panzele sus". A fost una dintre cele mai indragite carti citite de sotul meu (la varsta normala pentru astfel de literatura, hmm) si mi-a povestit despre ea pe un ton atat de entuziast, incat mi-am zis sa incerc. Desi sunt sceptica. De terminat o voi termina (duc la bun sfarsit orice carte inceputa, chiar daca pana la ultima fila mai si strang din dinti), am dubii insa ca va avea acelasi gust pe care l-ar fi avut daca as fi citit-o in adolescenta.
Voi v-ati mai intoarce la cartile copilariei? Aveti vreo "restanta" care sa va fi ramas in suflet?
Postări
5 comentarii:
Uau. Parca vorbesc eu. Am avut aceeasi experienta cu Jules Verne. Cat despre Dumas si destui din galeria scriitorilor de gen, precum Paul Feval sau Michel Zevaco, cred ca pot fi savurati la orice varsta, mai ales pentru umorul lor. "Le Petit Parisien", cel putin, o stiam pe de rost pe la 16 ani, si as reciti-o si acum. La fel as reciti la orice varsta "Povestea fara sfarsit". Gasesti ceva de relationat in ea oricat de matur sau copil ai fi.
Ma gandesc sa recitesc "Singur pe lume", pe care o devoram periodic cand eram copil. Sper sa nu se intample la fel ca in cazul lui Jules Verne. Valabil si pentru "Ciresarii". Victor a fost zeul copilariei mele si cred ca m-ar intrista daca mi-ar parea fara gust acum. Probabil o sa-mi tremure mana pe cartile astea. Sa risc?
Ma hotarasc eu pana termin cu Orson Scott Card.
Rox
@Rox, si mie mi-a placut imens "Singur pe lume"... Fara a intentiona vreun joc de cuvinte, pot spune ca e o lume intreaga in cartea aceea, asa cum in foarte putine am mai gasit. E... one of a kind. Eu zic sa risti. Remi nu va putea fi niciodata fara gust. Nici Capi, nici domnul Sufletel, nemaivorbind de Vitalis... :)
de recitit e putin probabil ca o sa le recitesc, pentru ca nu prea am timp, insa tot ce ai enumerat si tu si cel/cea care a scris comentariul o sa am grija ca fetita mea sa le citeasca . Sunt carti foarte bune de care imi aduc cu foarte mare placere aminte, fiecare cu farmecul ei; as mai adauga seria 'Liceenii' si 'Tom Sawyer si Hucklberry Finn'.
Ciresarii. Am citit fiecare aventura de 5-6 ori cred, ultima data anul trecut. Si am ras cu pofta de fiecare data. Si am... 32 de ani. Dar cred ca sunt singurele carti pe care pot sa le recitesc, am mai incercat si cu altele dar nu a mers.
Mai aveam o perioada pana acum 5-6 ani cand in fiecare vacanta de iarna reciteam "Contele de Monte Cristo" :))).
@Veronica, frumoase exemple ai dat... :) Da, Huckleberry si Tom Sawyer sunt inca doua personaje de care nu m-as fi plictisit niciodata :) Am citit si "Liceenii", dar probabil ceva mai tarziu decat ar fi fost ideal.
@Andreea, daaaaaa :)) Edmond a fost una din iubirile adolescentei mele, ce carte complexa si ce poveste plina de invataminte... Un roman cu adevarat extraordinar, mai ca-mi vine asa un chef sa-l recitesc... ;))
Trimiteți un comentariu